Se afișează postările cu eticheta i.e.n.. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta i.e.n.. Afișați toate postările



Peisajele aride pe care le putem admira în Valea Pisco, din Peru, ascund un mare secret. Pe același platou pe care se află celebrele linii Nazca au fost cioplite în piatră mii de găuri, dând naștere unei fâșii lungi de 1.6 kilometri.

Nu se știe cine a cioplit aceste găuri sau de ce au fost ele create, dar este clar că trebuie să fi fost o sarcină istovitoare, care a necesitat o muncă enormă. Această stranie fâșie din Valea Pisco prezintă literalmente mii de găuri.

Găurile misterioase din Valea Pisco, Peru

Fiecare gaură are lățimea de aproximativ un metru și adâncimea cuprinsă între un metru și doi metri. Unele dintre ele sunt destul de puțin adânci, lăsând impresia că au rămas neterminate.

Au fost săpate într-o fășie pe a cărei lățime încap 8-10 găuri și care se întinde cale de 1.6 kilometri de-a lungul terenului montan accidentat. Numărul de găuri este estimat la 6.900.



Unele dintre ele sunt aliniate cu precizie, în timp ce altele par așezate la întâmplare. Se estimează că cioplirea pietrei a durat zeci de ani, dar nu se știe de ce oamenii s-au înhămat la această sarcină titanică, aparent absurdă.

Locuitorii de azi ai acestei zone nu știu cine, cum sau de ce a creat găurile. Nu s-au descoperit artefacte care să ofere mai multe informații despre găuri. Din cauza mărimii lor, unii cred că ar putea fi un soi de morminte verticale, folosite pentru a cinsti morții.

Toate teoriile sunt date peste cap

Numai că această presupunere nu a fost confirmată de descoperirea unor oase, artefacte sau alte rămășițe umane care să indice existența unui cimitir. Unii arheologi au presupus că găurile au fost săpate pentru a depozita grâne și alte alimente de bază.

Ținând cont de numărul găurilor și de adâncimea fiecăreia dintre ele, este probabil că civilizația care le-a creat putea depozita aici o mare cantitate de grâne. Însă această teorie a fost criticată.

Containerele de depozitare a grânelor ar fi putut fi construite mult mai ușor, fără să fie nevoie de efortul de a ciopli găuri în stâncă. Din acest motiv, este puțin probabil ca vreun locuitor să se fi apucat să sape găurile, atâta timp cât existau modalități mai bune de depozitare a alimentelor.

Nu se știe cine a creat găurile, dar este clar că au fost făcute de mâna omului. La câțiva kilometri mai la est de fâșia cu găuri, imaginile din satelit au dat la iveală ceea ce par a fi rămășițele unei civilizații străvechi.

Deși zona nu a fost identificată ca fiind leagănul unei anumite civilizații, ruinele seamănă cu acelea din Machu Picchu. Misterul legat de cei care au creat găurile și de motivele lor ar putea fi elucidat prin explorarea rămășițelor acestei așezări străvechi.


Fâșia cu găuri: (la stânga) vedere de aproape și vedere de ansamblu, cu relieful montan (la dreapta)

Au fost descoperite puține alte indicii legate de aceste găuri. Fâșia de găuri acoperă 1.6 kilometri de teren muntos accidentat, cu puncte de început și de sfârșit clar delimitate.

Punctul terminus a dat naștere la speculații din cauza înfățișării sale ciudate. Fâșia se termină abrupt lângă o zonă de pământ de o culoare nenatural de închisă.

Unii au spus că această zonă se asemănă cu o muchie care a fost distrusă de o explozie. Există și teorii alternative, care susțin că găurile au fost create de ființe extraterestre – probabil de către astronauți antici, care ar fi vizitat Pământul și ar fi lăsat în urma lor astfel de urme.



Este clar că o imagine atât de frapantă cum este cea a găurilor din Valea Pisco din Peru va da naștere la multe întrebări legate de săpătorii găurilor și de motivele lor. Putem fi siguri că o creație care necesita atâta muncă trebuie să fi avut un scop clar pentru cei care au făcut-o, deși nu avem niciun indiciu legat de care anume ar putea fi acest scop.

Până acum, nu s-a găsit nici măcar un singur fir de păr, niciun dinte și niciun artefact care să arunce lumină asupra acestei fâșii misterioase, care, prin urmare, a fost etichetată drept unul dintre misterele neelucidate ale lumii.

Așa-numita statuie a omului-leu a fost descoperită în 1939 într-o grotă din Germania – peștera Stadel din Munții Hohlenstein, mai exact. Omul-leu din peștera Stadel are o dublă semnificație: în primul rând, este cea mai veche statuie din lume care reprezintă un animal, iar în al doilea rând, este cel mai vechi exemplu necontestat de artă figurativă.

Neoficial, animalul are cel mai obraznic rânjet dintre toate statuile antice descoperite până acum, dar e greu de crezut că acest lucru ar putea fi menționat în vreun manual.

Având o înălțime de aproximativ 30 de centimetri, statueta nu impresionează prin statură, însă vârsta ei este uimitoare. Se estimează că frumoasa figurină are o vechime de circa 40.000 de ani.

Se crede că a fost creată de cultura aurignaciană, un grup arhaic de oameni care a populat Europa și Asia de Sud-Vest în urmă cu 35.000-45.000 de ani.



Cea mai veche statuie din lume aparține culturii aurignaciene

Cultura aurignaciană ne-a lăsat mai multe sculpturi arhaice, dintre care cea mai notabilă este Venus din Hohle Feels , cel mai vechi exemplu de artă figurativă umană.

Se pare că aurignacienii erau relativ avansați pentru vremea lor, producând câteva exemple din cea mai veche artă rupestră cunoscută, cum ar fi gravurile cu animale de la Aldene și picturile din peștera Chauvet, în sudul Franței. Unii arheologi îi consideră primii oameni moderni din Europa.

Inițial, s-a crezut că cea mai veche statuie din lume reprezintă un mascul, însă, la o investigare mai atentă, unii au decis că era vorba despre o reprezentare de sex feminin. Niciuna dintre aceste supoziții nu poate ieși învingătoare – leii de munte europeni nu au coamă, așa că dezbaterea nu poate fi tranșată.

Numele folosit curent în Germania este „Lowenmensch” – ceea ce se traduce prin „leul-om”, o denumire neutră. După ce au găsit o statuie mai mică care înfățișa un hibrid între leu și om într-o locație similară, arheologii se întreabă dacă această figurină a jucat un rol important în folclorul și mitologia aurignaciane.

În acest moment, și posibil pentru eternitate, rolul omului-leu rămâne pură speculație. Ideea că un om care arăta întrucâtva ca noi a stat într-o peșteră și a cioplit această statuie cu 400 de secole în urmă este ceva pur și simplu uimitor.

Deși cercetată intens, istoria Egiptului Antic păstrează încă multe enigme nedezlegate. Cu toate că această civilizație a lăsat în urmă multe izvoare scrise, cercetătorii știu încă prea foarte puține despre ea.

Intenționat sau nu, egiptenii ne-au lăsat moștenire multe structuri enigmatice, pe care încă nu le-am înțeles pe deplin. O cultură aparte, egiptenii aveau o altă viziune asupra vieții și – mai ales – asupra morții.

Numeroase izvoare ne dau indicii despre această cultură misterioasă, dar multe secrete sunt imposibil de descifrat în prezent. Iată câteva dintre ele.

1. Cum a murit Tutankhamon?



Deși a murit de tânăr, Tutankhamon este probabil cel mai faimos faraon din istoria Egiptului Antic. A urcat pe tron la doar 9 ani și face parte din Epoca de aur a faraonilor.

S-a căsătorit la doar 7 ani, cu Ankesenamon, nimeni alta decât sora sa vitregă. A domnit în Egipt doar 9 ani, murind la frageda vârstă de 19 ani.

Mumia sa a fost descoperită în 1925 de echipa arheologului Howard Carter, iar de atunci a fost analizată de mai multe ori.
Cu toate acestea, nimeni n-a putut spune cu exactitate ce a determinat moartea prematură a faraonului. Radiografiile arată că Tutankamon era sănătos și într-o formă foarte bună.

Nu avea nicio infecție, iar în acest context moartea sa e cu atât mai inexplicabilă. În 2013, o echipă de cercetători britanici a realizat un film documentar, „Tutankamon: Misterul mumiei arse”.

Pe baza radiografiilor realizate în 1968 (dublate de un RMN realizat în 2005), cercetătorii au descoperit că Tutankamon prezenta multiple fracturi și avea un picior rupt.

Pe baza acestor date, oamenii de știință au concluzionat că faraonul a murit, cel mai probabil, într-un accident nefericit. Potrivit National Geographic, este foarte posibil ca Tutankamon să fi fost lovit de un car de război, de un cal sau chiar de un hipopotam.

Asta ar explica, spun cercetătorii, multiplele fracturi la nivelul coastelor. O altă teorie a fost avansată de profesorul Albert Zink, de la Institutul Italian pentru Mumii.

Potrivit lui Zink, care se bazează pe 2.000 de tomografii computerizate și pe teste ADN, Tutankamon ar fi murit din cauza faptului că era produsul unei relații incestuoase.

Părinții lui erau frați, iar acest lucru este posibil să fi avut un impact major asupra sănătății faraonului. Mai mult, Zink susține că accidentul cu carul de război e aproape imposibil. Principalul motiv? Avea un defect la unul dintre picioare și nu putea sta în picioare fără susținere.

De altfel, în mormântul lui Tutankamon au fost găsite 130 de bastoane, pe care probabil că le utiliza frecvent. Desigur, în lipsa altor dovezi, orice teorie cu privire la cauza morții faraonului este doar o speculație.


2. Istoria Egiptului Antic – încălțările din templul din Luxor



În 2004, arheologul Angelo Sesana a publicat un articol în revista Mnemonia, cu privire la o descoperire făcută de echipa sa în Egipt.

Potrivit articolului, Sesana și echipa sa au descoperit un borcan, plasat intenționat în spațiul îngust dintre două ziduri de cărămidă ale unui templu din Luxor. Înăuntrul borcanului se aflau șapte perechi de încălțăminte.

De ce au fost ele puse în borcan și de ce au fost ascunse în templu? Nimeni nu știe cu exactitate. Andre Veldmeijer, expert în moda Egiptului Antic, a examinat fotografii ale încălțămintei găsite de Sesana. Potrivit expertului, este vorba despre încălțăminte scumpă, produsă în altă țară.

Așadar, fostul lor proprietar trebuie să fi fost o persoană bogată. Ce l-a putut determina pe acest om să pună pantofii într-un borcan, iar apoi să-i ascundă în templu? Nimeni nu știe și nu putem face altceva decât să speculăm.

Un alt mister al acestor pantofi este vechimea lor. Ei au cel puțin 2.000 de ani, dar fără datarea cu carbon, nu vom putea ști cu exactitate. Din păcate, datarea cu carbon este aproape imposibilă, deoarece pantofii sunt într-o stare avansată de degradare.
Potrivit lui Veldmeijer, înainte de a fi scoși din borcan, pantofii erau într-o stare remarcabil de bună. Dar, odată scoși la lumina zilei, starea lor s-a deteriorat grav.

3. Secretul mumiei care urlă



Mumiile cu guri deschise, care par să strige, nu sunt o raritate în istoria Egiptului Antic. De fapt, egiptenii obișnuiau să deschidă gurile celor mumificați, pentru a ajuta spiritele să mănânce, să bea și să respire în viața de dincolo.

Cu toate acestea, există o mumie a cărei expresie e mai terifiantă decât în mod obișnuit. Expresia facială a mumiei denumite de arheologi „Bărbatul necunoscut E” arată agonie pură și nimeni nu știe de ce.

Potrivit National Geographic, mumia a fost descoperită în 1886, iar expresia feței ei a stârnit curiozitatea comunității științifice. Există multe teorii cu privire la identitatea și cauza morții acestei persoane, dar niciuna nu a fost confirmată încă.

Unii cercetători cred că ar putea fi vorba de un bărbat care a murit otrăvit sau care a fost îngropat de viu. Alții cred că bărbatul a fost un prinț hitit, care a fost asasinat.
Un studiu realizat în 2008 sugerează că mumia ar putea fi prințul Pentewere, executat pentru că a încercat să-și asasineze tatăl, faraonul Ramses al III-lea.

Dacă teoria este adevărată, ea ar explica modul în care bărbatul a fost înmormântat: înfășurat în piele de oaie, semn că a comis nelegiuiri în timpul vieții. Această teorie ar putea explica și de ce mormântul nu a fost marcat în vreun fel.

Potrivit lui Zahi Hawass, secretarul general al Consiliului Suprem al Antichităților din Egipt, aceasta era cea mai grea pedeapsă în istoria Egiptului Antic, deoarece sufletul nu putea trece în lumea de dincolo.

De asemenea, trupul misteriosului bărbat a fost mumificat superficial: nu a fost deshidratat, creierul n-a fost scos din cutia craniană, iar rășina a fost turnată în grabă.


4. Istoria Egiptului Antic – unde a dispărut Nefertiti?



Alături de Cleopatra, Nefertiti este una dintre cele mai faimoase faraoane din istoria Egiptului Antic. A domnit alături de faraonul Amenhotep al IV-lea, până când… a dispărut. După 1336 î.e.n., nu există niciun document care să o menționeze.

Istoricii nu știu care a fost soarta celebrei faraoane, iar lipsa unui mormânt face ca descifrarea misterului să fie și mai grea. Unii istorici presupun că Nefertiti ar fi murit subit, în urma unei epidemii care a lovit Egiptul.

Alții cred că, de fapt, Nefertiti a căzut în dizgrație, iar numele ei a fost șters din toate documentele și de pe toate monumentele vremii.

Alții cred că Nefertiti și-ar fi schimbat numele, prima oară în Ankhkheperure Neferneferuaten, iar apoi în Ankhkheperure Smenkhkare și că ar fi domnit pentru scurt timp drept unică suverană. Din păcate, toate acestea sunt doar speculații și nimeni nu cunoaște cu siguranță soarta lui Nefertiti.


5. Cine a construit complexul de piatră de la Nabta Playa?



Stonehenge nu este singurul complex circular de piatră din lume. Există o structură asemănătoare și în sudul Egiptului. Cercul de piatră de la Nabta Playa este o grupare de pietre plate, descoperită în 1974 de o echipă de aheologi.

Potrivit revistei Archeology Expert, complexul este mult mai mic decât cel de la Stonehenge, dar este posibil să fi avut aceeași întrebuințare. Însă, în lipsa unor dovezi clare, este greu de spus care era utilitatea acestei construcții.

Într-o lucrare din 2005, astrofizicianul Thomas Brophy susține că imaginile captate de sateliți indică faptul că acest complex ar fi fost utilizat în scopuri astronomice.

Potrivit teoriilor, modul în care au fost aranjate pietrele, dar și mormintele de oameni și animale din apropiere sugerează că cercul de piatră ar fi avut o conexiune simbolică cu cerurile.


Nu se știe cu exactitate dacă este vorba de stele, de Soare sau vreun zeu antic despre care nu știm nimic. Potrivit lui Brophy, datele adunate până acum sunt foarte puține. Mai mult, se pare că enigmatica structură este încă în mare parte îngropată în nisip, doar un număr mic de pietre fiind vizibil în prezent.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole Terra Misterioasă



În zilele noastre practicile medicale cunosc un avans spectaculos, dar cu toate acestea există încă afecţiuni incurabile. Şi de-a lungul istoriei omenirea s-a confruntat constant cu numeroase epidemii care au făcut ravagii în rândul populaţiei. Iată mai jos un top al celor mai criminale  boli din toate timpurile.

7. TIFOSUL(430 î.H.?-prezent) a ucis 3 milioane de oameni numai între 1918 – 1922 şi majoritatea soldaţilor lui Napoleon aflaţi în campania din Rusia.



Numele bolii provine din grecescul “typhos” care înseamnă leneş sau ameţit, descriind starea celor afectaţi de tifos. Acesta a fost menţionat pentru prima dată cel mai probabil în anul 1083 la o mânăstire din apropierea oraşului Salerno, Italia. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost descoperit un vaccin împotriva tifosului. Însă înainte ca acest lucru să fie posibil, tifosul a constituit o boală devastatoare.

De-a lungul istoriei boala a provocat numeroase epidemii. Astfel, în al doilea an al Războiului peloponesiac (430 î.H.), oraşul-stat Atena a fost lovit de o epidemie teribilă, cunoscută ca “Ciuma Atenei”. Epidemiile de tifos s-au răspândit în Europa între secolele XVI –XIX, izbucnind în timpul Războiului Civil Englez, Războiului de 30 ani şi Războaielor Napoleoniene. Odată cu retragerea lui Napoleon din Moscova în 1812, numărul soldaţilor francezi care au murit din cauza tifosului era mai mare decât al celora omorâţi de ruşi. Irlanda a fost şi ea victima unor epidemii majore de tifos în repetate rânduri:1816-1819, spre sfârşitul anilor 1830, dar şi în perioada Marii Foamete Irlandeze (1846-1849).

În America au avut loc mai multe epidemii între 1837-1873, în New Hampshire, Baltimore, Memphis, Philadelphia şi Washington DC. Primul Război Mondial a însemnat 3 milioane de morţi în Rusia şi chiar mai mulţi în Polonia şi România.

6. HOLERA (1817-prezent) a produs opt pandemii şi sute de mii de morţi în toată lumea.

Manifestându-se de secole în India, de-a lungul fluviului Gange, boala a izbucnit în Calcutta în anul 1817. A avut rezultate la scară largă, holera fiind răspândită în numeroase părţi ale ţării. Nu există însemnări clare asupra numărului de indieni care au pierit din cauza epidemiei, însă armata britanică a raportat 10.000 de morţi în rândul trupelor imperiale.

În timp ce lumea devenea tot mai mică datorită trenurilor şi vapoarelor puse în mişcare de puterea motorului cu aburi, condiţiile de viaţă nu evoluau la fel de repede. De aceea, la momentul 1827 holera devenise cea mai temută boală a secolului. În pofida dezvoltării extraordinare ale medicinei moderne, holera rămâne totuşi un ucigaş eficace.

5. SIDA (1981-prezent) a ucis 25 milioane de oameni din întreaga lume.

Sindromul Imunodeficienţei Dobândite (SIDA) a dus la moartea a peste 25 de milioane de oameni începând cu anul 1981, când a fost identificat pentru prima dată. Cu toate că accesul la tratamentul antiretroviral a fost îmbunătăţit în numeroase regiuni ale lumii, SIDA a făcut aproximativ 3, 1 milioane de victime numai în anul 2005, dintre care 570 000 au fost copii.

La nivel global se estimează că numărul total de oameni infectaţi cu virusul HIV a atins nivelul cel mai înalt. Numărul persoanelor care trăiesc cu acest virus continuă să crească în multe părţi ale lumii, în ciuda strategiilor intense de prevenire a infectării.

Africa Sub-Sahariană rămâne, de departe, cea mai afectată regiune din lume, cu un procent de 64% din totalul persoanelor infectate cu HIV. Asia de Sud şi de Sud-Est ocupă locul al doilea cu un procent de 15%.

Adevărul despre originea SIDA este încă necunoscut, mai ales în ceea ce priveşte locul şi momentul izbucnirii pandemiei, chiar dacă se spune că aceasta provine de la maimuţele din Africa.

4. MALARIA (1600-prezent) omoară aproximativ 2 milioane de oameni anual.

Malaria reprezintă cauza a 400-900 milioane de cazuri de febră şi a aproximativ unul până la trei milioane de morţi în fiecare an. În majoritatea cazurilor se manifestă la copiii mai mici de 5 ani;femeile însărcinate sunt de asemenea vulnerabile.

Malaria este una dintre cele mai comune boli infecţioase şi constituie o problemă deosebit de gravă a sănătăţii publice. Paraziţii sunt transmişi de femela ţânţarului Anofel. Boala este foarte răspândită în regiunile tropicale şi subtropicale, inclusive părţi ale Americilor, Asia şi Africa.

Cu toate eforturile de reducere a transmiterii şi de creştere a tratamentului, nu au avut loc schimbări semnificative în zonele expuse riscului. Iar dacă răspândirea bolii se va realiza în acelaşi ritm, rata mortalităţii s-ar putea dubla în următorii 20 de ani.

3. MOARTEA NEAGRĂ (1340-1771) numără 75 milioane de victime în toată lumea.

Moartea Neagră sau Ciuma Neagră a fost una dintre pandemiile cele mai periculoase din istoria omenirii. S-a manifestat iniţial în sud-vestul Asiei Centrale, răspândindu-se apoi în Europa spre sfârşitul anilor 1340. Se estimează că Moartea Neagră ar fi ucis între o treime şi două treimi din populaţia Europei.



Cele trei forme ale ciumei sunt ciuma bubonică, ciuma septicemică şi cea pneumonică, fiecare determinând apariţia unor simptome specifice printre cei infectaţi.

Epidemiile cele mai importante de ciumă din Europa au fost:Londra (1603), Ciuma Italiană (1629-1631), Marea Ciumă din Sevilla (1647-1652), Marea Ciumă din Londra (1665-1666), Marea Ciumă din Viena (1679). Incertitudinea supravieţuirii a creat o atmosferă generală de morbiditate şi a influenţat oamenii să trăiască clipa, fapt ilustrat de Giovanni Boccaccio în “Decameronul”(1353).

2. GRIPA SPANIOLĂ (1918-1919) a cauzat între 50 şi 100 milioane de morţi în mai puţin de doi ani.

Între 1918 şi 1919, pandemia de Gripă Spaniolă a ucis mai mulţi oameni decât Hitler, armele nucleare şi toţi teroriştii din istorie la un loc. Acest tip de gripă a fost o versiune mai gravă a bolii comune, care progresa rapid şi pentru care nici astăzi nu există antidot.

Simptomele gripei spaniole erau frisoanele şi oboseala, însoţite adeseori de lichid la plămâni. Tot ceea ce puteau face doctorii era să încerce să amelioreze starea pacientului.

Pandemia a dispărut la fel de repede cum a izbucnit. Mai mult de jumătate de million de oameni a murit numai în Statele Unite ale Americii, iar în lume mai mult de 50 de milioane.



1. VARIOLA (430 î.H. – 1979) a omorât peste 300 milioane de oameni în întreaga lume doar în secolul al XX-lea, majoritatea fiind locuitori native ai Americilor.

Cunoscută şi după numele latin Variola vera, variola este o boală contagioasă care se manifestă exclusiv la oameni. Aceasta este cauzată de unul dintre cele două variante ale virusului numite Variola major şi Variola minor. Efectele secundare pe termen lung apărute la supravieţuitorii bolii sunt cicatricele caracteristice. Printre efectele secundare ocazionale se numără orbirea, datorită ulceraţiei corneei şi infertilitatea în rândul supravieţuitorilor de sex bărbătesc.

În Europa variola a făcut aproximativ 60 milioane de victime, inclusive cinci monarhi, numai în secolul al XVIII-lea. Până la 30% dintre cei infectaţi, inclusive 80% dintre copiii sub vârsta de 5 ani, au murit din cauza bolii, în timp ce o treime din supravieţuitori şi-au pierdut vederea.


Variola a fost responsabilă pentru aproximativ 500 milioane de morţi în secolul al XX-lea. În anul 1967 Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a estimat că 15 milioane de oameni au contactat boala şi două milioane dintre ei au murit în acelaşi an. După campanii de vaccinare soldate cu success de-a lungul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, OMS a certificat eradicarea bolii în anul 1979. Până astăzi, variola este singura boală infecţioasă umană complet eradicată.


Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.



Edwin Smith Papyrus este un document medical și, cel puțin până acum, este cel mai vechi document cu informații chirurgicale din lume. A fost creat în jurul anului 1600 î.Hr., dar examinarea atentă a scrisului arată că documentul este doar o copie a unui tratat medical și mai vechi, despre care se crede că a fost scris între anii 3000-2500 î.Hr. Povestea descoperirii sale nu este pe deplin cunoscută. Tot ce se știe este faptul că, în anul 1862, egiptologul american Edwin Smith a cumpărat un vechi sul de papirus de la un comerciant egiptean. Deși nu l-a putut descifra în totalitate, a păstrat papirusul până când a părăsit această lume în anul 1906. Ulterior, papirusul a fost donat de către fiica sa Asociației Societății Istorice din New York. Acolo, membri acestei organizații au tradus pe deplin documentul și l-au făcut public.



Papyrusul Edwin Smith este un document foarte important care arată, pentru prima dată, faptul că egiptenii antici aveau o cunoaștere mult mai mare despre anatomie și medicina umană decât se credea anterior. În special, acesta a arătat faptul că egiptenii au înțeles tipurile de răni pe care corpul uman le poate suferi și modul în care acestea s-ar putea trata cu ajutorul plantelor sau a unor intervenții chirurgicale. Papyrusul vorbește despre 48 de cazuri de persoane cu răni și traume, precum leziuni, fracturi, tăieturi, dislocări de membre și chiar tumori. Cazurile sunt prezentate într-un format care nu este diferit de ceea ce medicii moderni folosesc astăzi. Fiecare caz începe cu antecedentele medicale ale pacientului și continuă cu efectuarea unor măsurători generale precum pulsul, starea rănii, culoarea ochilor și a feței pacientului, calitatea secrețiilor nazale și rigiditatea membrelor și a abdomenului său.

După examinare vine diagnosticul și prognosticul, în care medicul judecă pacientul în ceea ce privește șansele de supraviețuire și recuperare, clasificând rana sau afecțiunea într-una din cele trei categorii: “O afecțiune pe care o voi trata”, “O boală cu care mă voi lupta” și “O boală care nu trebuie tratată”. În cele din urmă, sunt descrise opțiunile de tratament care pot include cusături și bandaje, fixarea oaselor rupte, prevenirea și vindecarea infecției cu miere și oprirea sângerării cu carne crudă.

Edwin Smith Papyrus conține, de asemenea, primele descrieri cunoscute ale meningelor, ale suprafeței externe a creierului, ale lichidului cefalorahidian și ale pulsațiilor intracraniene. Cuvântul “creier” apare pentru prima dată scris de om în acest manual. Egiptenii erau conștienți de faptul că afectarea anumitor părți ale creierului ar putea afecta funcționarea organismului, provocând stări precum paralizia. Relația dintre localizarea unei leziuni craniene și partea corpului afectat este de asemenea înregistrată în document.

Papirusul arată că egiptenii aveau o cunoaștere uimitoare despre anatomia umană. Ne este prezentată inima, vasele de sânge, ficatul, splina, rinichii, hipotalamusul, uterul și vezica urinară, deși funcția fiziologică a fiecărui organ nu a fost pe deplin înțeleasă de egipteni. Aceștia mai știau că sângele circulă prin corp prin vase, cu patru milenii înainte ca William Harvey să descopere circulația, însă nu știau și de ce.


Din păcate, întreaga cunoaștere medicală a vechilor egipteni nu va fi cunoscută niciodată. Cei interesați de Papyrus Edwin Smith pot citi o traducere a cazurilor prezentate în acesta,  în limba engleză, aici: http://www.neurosurgery.org/cybermuseum/pre20th/epapyrus.html

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.



Cu peste două mii de ani în urmă, Alexandru cel Mare, un tânăr trac-macedonean genial a ridicat aproape de unul singur primul mare imperiu al Antichităţii. Imperiul său, care nu i-a supravieţuit, se întindea din Grecia până în India, iar creatorul acestuia s-a stins în palatul regelui Nabucodonosor al II-lea din Babilon.

Născut în obscurul regat al Macedoniei, fiu natural al regelui Filip al II-lea şi al reginei Olimpia, Alexandru (era motivat din fragedă pruncie de către mama sa, cum că ar fi fost fiul lui Zeus), a beneficiat de o educaţie strălucită. A învăţat filozofie şi noţiuni despre lumea înconjurătoare direct de la Aristotel, iar tactica militară a deprins-o de la tatăl său, un războinic încercat al acelor vremuri. Imediat ce a împlinit vârsta de 16 ani, adolescentul Alexandru şi-a condus pentru prima dată trupele într-o campanie militară, pentru ca doi ani mai târziu să comande cea mai mare parte a trupelor tatălui său, pe care le-a condus la victorie în Bătălia de la Chaeronea, în urma căreai oraşele state greceşti au fost cucerite de micul regat macedonean.



În anul 336 înainte de Hristos, tatăl său a fost asasinat în urma unui complot, iar Alexandru a ajuns rege. Nemulţumit cu acest statut, tânărul rege a purces doi ani mai târziu de la înscăunarea sa, la o campanie militară de proporţii în Asia Mică. Spera să continuie planul tatălui său de a cuceri Imperiul Persan, duşmanul tradiţional de atunci al regatelor trace şi greceşti. Angajat nebuneşte în bătălii în care armatele sale erau depăşite numeric în mod constant, Alexandru şi-a demonstrat calităţile neegalate, făcând dovada unor tactici militare şi manevre inspirate atât de geniul său nativ, cât şi de experienţa dobândită.

Astfel, tânărul geniu al războiului nu a pierdut niciodată vreo bătălie, iar în anul 330 înainte de Hristos, toată Asia Mică şi Persia erau deja cucerite şi supuse. De-a lungul imensului său imperiu care mai cuprindea şi Egiptul, Alexandru a fondat noi oraşe şi aşezări, printre care şi oraşul care-i poartă şi azi numele în Egipt. A reorganizat administrarea şi evoluţia tuturor seminiţiilor întâlnite şi cucerite, pe baza pricipiilor avansate însuşite încă din copilărie. Cu toate că ridicase deja cel mai mare imperiu de până atunci, Alexandru a lansat o nouă campanie spre est, la scut timp după întoarcerea sa în Persia. Până în anul 327, cucerise deja teritoriul de azi al Afganistanului, Sogdiana, Bactria şi partea de nord a Indiei.

Semne şi preziceri sumbre.

După ce s-a întors în vechile ţinuturi ale Babilonului cu scopul pregătirii unei campanii care să ducă la cucerirea tuturor regatelor din India, Alexandru a intenţionat să poposească pentru mai multe săptămâni aici, în scopul planificării minuţioase a invaziei.
Pe data de 29 mai a anului 323, Alexandru împreună cu apropiaţii săi a luat parte la un festin opulent, care s-a încheiat conform obiceiurilor cu o beţie îndelungată. Spre seară, tânărul semizeu, cum îl considerau acum şi supuşii săi, s-a simţit rău şi a căzut la pat.
Febra şi frisoanele s-au instalat rapid şi starea sănătăţii sale a început să se deterioreze încet dar sigur.

După zece zile în care a bolit la pat, prea slăbit pentru a se ridica, Alexandru cel mare a murit. Întregul imperiu a intrat în şoc. Zeci de seminţii şi triburi nu credeau că cel aureolat de faima sa invincibilă tocmai murise în urma unei beţii asemeni oricărui muritor. Dar realitatea era acolo, palpabilă şi necruţătoare.
Realitate care, iată, fusese prevestită de mai mutlte semne de rău augur.



Imediat după ce Alexandru ordonase armatelor sale să mărşăluiască spre Babilon, conform lui Arrian, la scurt timp după trecerea fluviului Tigru, Alexandru a întâlnit câţiva caldeeni care l-au sfătuit să nu intre în oraş deoarece zeitatea lor, Bel sau Baal i-a înştinţat că noul cuceritor va muri dacă va intra în oraş. Aceiaşi misterioşi caldeeni l-au mai sfătuit pe Alexandru să nu intre în oraş pe poarta de vest, deoarece ar fi însemnat că intră sub semnul soarelui care apune, simbol clar al declinului, sfârşitului şi morţii iminente. Tot ei l-au mai sfătuit să intre în Babilon pe Poarta Regală, din zidul de vest, care era orientată spre est.

Fire curioasă dar prevăzătoare, Alexandru le-a urmat sfatul, dar exact când să intre prin Poarta Regilor, terenul s-a dovedit a fi unul mlăştinos, iar Alexandru a intrat pe poarta cealaltă, cea aducătoare de ghinion şi nenorociri. Mai mult decât atât, în încercarea de a-l proteja pe macedonean, astrologii babilonieni l-au sfătuit să trimită alt om care să se aşeze pe tronul regilor babilonieni în locul său pentru a prelua piaza cea rea. Însă atât Alexandru, cât şi generalii macedoneni şi greci din suita sa, au ignorat aceste ritualuri şi obiceiuri pe care nu le cunoşteau şi în care nu credeau.

Peste previziunile sumbre ale iniţiaţilor şi astrologilor babilonieni se suprapune prezicerea lui Kalanus (probabil un devot al zeiţei Kali din panteonul hindus), un sadhu yoghin din India (grecii când i-au văzut pentru prima dată pe yoghinii indieni, au fost uluiţi atât de cunoştinţele şi înţelepciunea lor, cât şi de capacităţile lor fizice, astfel încât i-au denumit gymnosofiţi, adică înţelepţi gimnaşti).

Kalanus a fost întâlnit de suita lui Alexandru în apropiere de fluviul Indus, iar cuceritorul macedonean a fost uluit de înţelepciunea acestuia şi a decis să-l ia cu sine. Kalanus a însoţit armatele macedo-greceşti înspre vest, dar clima din Persia şi oboseala acumulată l-au epuizat şi îmbolnăvit. La vârsta de 73 ani, Kalanus i-a spus lui Alexandru că preferă să moară decât să ajungă să nu mai poată merge. Kalanus s-a decis să-şi ia singur viaţa rugându-l pe Alexandru să-i construiască un rug funerar asemenea celor din India. Alexandru nici nu vroia să audă de aşa ceva, dar în cele din urmă s-a văzut nevoit să cedeze insistenţelor prietenului său.

Scena memorabilă s-a petrecut în Susa, unde Alexandru i-a ordonat lui Ptolemeu să ridice rugul funerar pentru prietenul său. Spre uimirea şi adânca admiraţie a celor care priveau scena, printre care şi generalii Nearchus şi Chares din Mytilene, Kalanus s-a aşezat calm în mijlocul flăcărilor fără să schiţeze nici un gest de durere. Înainte de a muri, ultimele sale vorbe au fost către Alexandru căruia i-a spus „Ne vom revedea în Babilon”...

După ce murise Kalanus, Alexandru nu intenţiona să se îndrepte imediat spre Babilon. Doar după moartea macedoneanului, cei din suita sa şi-au adus aminte şi au înţeles pe deplin promisiunea-profeţie făcută de bătrânul yoghin indian.

Vin otrăvit, malarie, arsenic sau vreo Domnişoară Otrăvită?

Din momentul în care s-a constatat moartea sa, până în prezent, generaţii întregi de istorici şi cercetători au încercat să descopere cauzele acesteia. Printre acestea se numărau inclusiv afecţiuni grave ale ficatului sau otrăvirea cu stricnină, dar sunt puţine dovezi cu privire la ele. Conform unui raport întocmit în anul 1998 de cercetători din cadrul Universităţii de Medicină din Maryland, Alexandru Macedon ar fi murit din cauza febrei tifoide, care alături de malarie era o afecţiune răspândită pe atunci în Babilon.

În zilele de dinaintea morţii sale, mărturiile istorice menţionează că acesta suferea de frisoanei, transpiraţii abundente şi febră ridicată, simptome tipice ale unei boli infecţioase. Cercetătorul Andrew Chugg susţine pe de altă parte că Alexandru cel Mare ar fi fost răpus de malarie, contractată pe când inspecta mlaştinile Tigrului pentru a stabili gradul de rezistenţă al digurilor în cazul unei inundaţii. Ipoteza unei otrăviri deliberate, pare să fi căzut, deoarece toţi cei din jurul lui nu aveau decât de câştigat dacă Alexandru trăia şi îşi continua cuceririle.

În lucrarea sa de referinţă cu privire la Alexandru Macedon, cercetătorul Paul C. Doherty afirmă că eroul Antichităţii ar fi fost otrăvit cu arsenic de către fratele său vitreg Ptolemeu Întâiul Soter.
O ultimă ipoteză, susţinută de tot mai mulţi cercetători, susţine că Alexandru ar fi murit otrăvit din cauza unui vin care conţinea o doză fatală de steregoaie (Vetrarum album) o plantă toxică care creşte şi la noi în ţară, despre care se ştie în mediul popular că poate ucide şi un cal, dacă animalul este lăsat să o pască. Teoria aparţine toxicologului Leo J. Schep, care a studiat cauzele morţii macedoneanului timp de peste un deceniu.

Planta cu pricina era cunoscută în Grecia Antică, unde era folosită ca remediu contre gutei, precum şi în rol de vomitiv pentru a preîntâmpina toxiinfecţiile care apăreau în urma ospăţurilor şi beţiilor exagerate. Oricum, era o plantă periculoasă deoarece nu se cunoşte dozajul optim pentru tratamente. Otrăvirea cu steregoaică este caracterizată prin dureri acute în zona epigastrului şi cea substernală, dureri acompaniate de greţuri şi senzaţii de vomă urmate de hipotensiune şi stare de slăbiciune accentuată. După evaluarea mai multor otrăvuri potenţiale, echipa de specialişti condusă de Dr. Leo J. Schep a concluzionat că otrăvirea cu steregoaică este cea mai porbabilă cauză a morţii lui Alexandru Macedon.

„Expunerea la extracte mici de steregoaică a cauzat simptome clinice foartesimilare cu cele raportate cu privire la Alexandru cel Mare. Unul dintre aceste simptome vizează durata crizelor, care pot dura şi timp de 12 zile dacă pacientul nu primeşte îngrijire potrivită”, susţine Dr. Schep.
Alte cauze ale morţii vizează virusul care declanşează Febra Nilului, sau o pancreatită acută declanşată de o masă copioasă, urmată de ingerarea unei mari cantităţi de alcool.

Dar cea mai tulburătoare ipoteză este reprezentată de aşa numit-a Domnişoară Otrăvită, sau Visha Kanya, cum i se spunea în sanscrită.

Visha Kanya este probabil cea mai neaşteptată şi şocantă metodă de răzbunare folosită în istorie. Era de altfel o metodă folosită de regii hinduşi de demult pentru a se răzbuna pe cuceritorii lor chiar după ce fuseseră detronaţi şi ucişi.

Metoda, de o cruzime şi o nebunie incredibilă, consta în selecţionarea câtorva fetiţe de 1-2 ani, care erau hrănite treptat cu otrăvuri până când nu doar că deveneau imune la ele, dar ajungeau să le stocheze în propriul organism.

Adăugarea unor cantităţi infime de otrăvuri în alimentaţia zilnică a fetiţelor, le transforma pe acestea în adevărate bombe cu ceas. La adolescenţă, fetele înmagazinaseră deja în fluidele corporale (cu precădere în salivă şi în lichidul de lubrefiere vaginală) cantităţi de otravă suficient de mari încât să ucidă pe oricine ar fi avut relaţii sexuale cu ele.

Condamnate la o viaţă de singurătate (nu puteau avea relaţii sau căsătorii cu niciun bărbat, căci l-ar fi ucis fără voie la primul contact sexual), aceste nefericite (selecţionate dintre cele mai frumoase fete) erau trimise de suveranii învinşi drept trobut de război celor care-i cuceriseră. Dacă nu erau avertizaţi, aceştia mureau otrăviţi după prima noapte de amor cu ele...Mai mulţi istorici indieni, precum şi cercetătorul american Robert E. Svoboda susţin că după primele victorii împotriva regelui hindus Porus, lui Alexandru Macedon i s-ar fi oferit în aşternut o asemenea Visha Kanya...

Se pare totusi că Alexandru Macedon a hotărât să ia cu sine secretul propriei morţi.  Secret care odihneşte alături de Cuceritor în mormântul care nu i-a fost descoperit nici în zilele noastre.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.


Enigmatica civilizatie Norte Chico a fost întemeiata, dupa cum putem deduce dupa grandioasele sale urme, de catre o societate umana evoluata, apartinând erei precolumbiene.

Aceasta civilizatie enigmatica a înflorit în Peru, cu aproximativ 5000 de ani în urma, fiind considerata cea mai veche civilizatie ce s-a dezvoltat în Lumea Noua (America de Sud si America de Nord).

Civilizatia Norte Chico ne este cunoscuta, astazi, mai cu seama pe baza edificiilor monumentale pe care le-a lasat în urma. Cele mai impresionante sunt sistemele de irigatii de mare complexitate si impozantele piramide!



Aceasta civilizatie antica a durat, dupa cum sustin arheologii, pâna in jurul anului 1800 î.Hr. Ulterior, constructiile si canalele de irigatii au fost abandonate. Misteriosii lor constructori au disparut… nu se stie unde.

Vestigiile arheologice ale civilizatiei Norte Chico se afla la circa 200 de km, pe directia nord, de orasul Lima, Peru. Aceasta mareata si straveche civilizatie americana este cunoscuta si sub numele de Caral-Supe. Situl arheologic cel mai studiat se numeste Caral si se afla în Valea Supe. În urma datarii cu radiocarbon a reiesit ca perioada de început a civilizatiei Norte Chico s-a situat în mileniul IV î.Hr.

Epoca sa de maxima înflorire a fost mileniul III înainte de Hristos.

Complexitatea si dezvoltarea civilizatiei Norte Chico pot fi deduse cu usurinta, pornind de la monumentele ce au ramas în urma sa. Între acestea, piramidele ceremoniale sunt dovezi grandioase ale nivelului tehnologic atins de catre populatia bastinasa din Peru, în urma cu mii de ani. Aceste monumente sunt terasate si construite din piatra. În situl arheologic numit Caral au fost descoperite, pâna acum, sase piramide, cea mai mare fiind „Pirámide Mayor”.



Dat fiind ca populatia ce a întemeiat grandioasa civilizatie Norte Chico dispunea de un vast sistem de irigatii, agricultura trebuie sa fi fost foarte dezvoltata. Se pare ca aveau loc schimburi în natura cu populatiile de coasta, în care acestea din urma ofereau peste si alte produse ale marii, primind, în schimb, produse agricole.

De la o asemenea civilizatie ar fi fost de asteptat sa ramâna si urme abundente ale activitatii artistice. Acestea sunt, insa, surprinzator de putine, contrastând cu realizarile din domeniul constructiilor si amenajarilor funciare.

Data fiind vechimea civilizatiei Norte Chico, este foarte probabil ca o mare parte dintre operele de arta sa nu fi supravietuit, fiind realizate pe suporturi putin rezistente la intemperii.

Un alt aspect uimitor este ca populatia amerindiana ce a pus temeliile civilizatiei Norte Chico pare sa nu fi cunoscut tehnologiile de obtinere a ceramicii. Nu s-au descoperit, pâna acum, resturi care sa ateste ca ar fi fost produs, în vremurile de maxima înflorire ale acestei civilizatii, vreun tip de ceramica.



Acesta este un aspect extrem de bizar, de vreme ce majoritatea civilizatiilor stravechi din Europa, Asia sau Africa au început sa foloseasca vase de ceramica cu mult mai înainte de a ridica monumente impozante.Se pare ca anticii bastinasi de la Norte Chico foloseau tigvele (vase confec?ionate din tartacute uscate), în locul vaselor de ceramica, pentru pastrarea, pe termen scurt, a apei sau a alimentelor. Însa tigvele nu puteau fi folosite, de pilda, la prepararea termica a hranei. Pe unele astfel de tigve (tartacute) erau reprezentate figuri enigmatice, posibil zeitati.


 Actualmente, nu se cunoaste nimic despre limba vorbita sau despre religia practicata de catre poporul antic ce a întemeiat civilizatia Norte Chico. Nu stim nici macar care a fost motivul ce i-a determinat, acum circa 3800 de ani, sa-si paraseasca subit locurile de bastina, lasând în urma piramide si complexe sisteme de irigatii!


Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.


La 21 decembrie 1969, arheologul irlandez Michael O’Kelly se afla în încăperea întunecată semănând cu o peşteră din interiorul unui tumul preistoric, aflat la Newgrange, în nord-estul Irlandei. Pregătit să-şi înregistreze impresiile, O’Kelly a aşteptat răsăritul soarelui în cea mai scurtă zi a anului. În timpul săpăturilor la tumul, începute în 1962, el auzise că tradiţia locală spunea că în anumite perioade ale anului, o rază de soare pătrunde prin galeria de peste 18 m lungime şi iluminează toată încăperea.

Cu câteva minute înainte de ora 9 dimineaţa O’Kelly a fost martorul unui fenomen care, cu cinci mii de ani în urmă trebuie să fi fost familiar constructorilor monumentului funerar de la Newgrange: „La 8,54 GMT, extremitatea superioară a discului solar apăru la orizont, iar la 8,58 prima rază de soare pătrunse prin lucarna din acoperiş, şi străbătând galeria traversă încăperea de-a lungul pardoselii… Pe măsură ce fâşia solară se lărgea… mormântul era inundat de lumină…”



O’Kelly a fost martorul acestei revelaţii solare în 1967.
Abia 2 ani mai târziu şi-a înregistrat impresiile pentru posteritate, confirmând faptul că, la fel ca şi Stonehenge în Marea Britanie, Newgrange fusese în mod deliberat aliniat la un reper al calendarului solar.

Pentru constructorii mormântului de la Newgrange solstiţiul de iarnă marca începutul unui nou an prin creşterea zilei în ciclul anual, iar în plan simbolic, izbânda luminii asupra întunericului, a vieţii asupra morţii.

Newgrange, cel mai important monument preistoric al Irlandei, este unul dintre cele mai semnificative exemple de „passage grave” – mormânt cu coridor – din Europa de vest.

Cu o înălţime de 9 m şi un diametru de 76 de metri, acest tumul seamănă cu o farfurie zburătoare care a aterizat pe dâmbul ce străjuieşte un cot al râului Boyne. De jur împrejur se află 20 de morminte-satelit mai mici, precum şi doi tumuli impresionanţi la Dowth şi Knowth, care sunt aşezaţi la mai puţin de o milă depărtare. împreună ele formează un complex funerar din epoca pietrei, cam din jurul anului 2300 î. Hr. în interiorul acestui tumul se află un coridor îngust de un metru şi lung de 20 de metri cu tavanul şi pereţii îmbrăcaţi în dale de piatră, ce duce într-o încăpere principală, din care pornesc trei nişe laterale dispuse în trei lobi, ca frunzele unui trifoi.

Bolta încăperii, considerată una dintre minunăţiile de la Newgrange, este construită după o tehnică specială.
Fiecare rând orizontal de piatră iese puţin în afara celui de dedesubt, până când la 6 metri deasupra pământului, structura este încheiată cu o singură piatră ce are rol de cheie de boltă.

Se mai poartă încă discuţii asupra naturii şi funcţiei exacte a acestui tumul şi a culturii celor care l-au construit acum cinci mii de ani. Tradiţia populară numeşte Newgrange Bru na Boyne – lăcaşul sau casa din Boyne şi îl asociază cu zeul irlandez Dagda, „Zeul cel Bun”. Dagda făcea parte din poporul mitic cunoscut sub numele de Tuatha De Danaan, care se spune că a locuit în Irlanda până la sosirea celţilor, în a doua jumătate a mileniului trei, când s-a mistuit în „colinele vrăjite” presărate pe întreg teritoriul ţării. Bru a fost moştenit de fiul lui Dagda, Oengus, care, conform legendei romantice „în căutarea lui Diarmaid şi Grainne” a cerut cavalerilor vrăjiţi să ducă trupul neînsufleţit al lui Diarmaid de la Muntele Ben Bulben în ţinutul Sligo, până la Bru.

În afară de această referire la tumul ca loc de înmormântare se mai spune că în trecutul istoric în acest loc erau înmor­mântaţi regii irlandezi ai ţinutului Tara, aflat la 20 de kilometri sud-est de Newgrange, înainte ca regatul să fie creştinat, în secolul al V-lea.

Se spune că unul dintre aceşti regi, Cormac Mac Airt (secolul al IV-lea d.Hr. ?) a poruncit ca după moartea sa să nu fie îngropat în Bru, pe care îl numea „un cimitir al idolatrilor”.
Dar oamenii regelui n-au ţinut seama de porunca acestuia şi au transportat trupul neînsufleţit la Bru. însă pe măsură ce se apropiau de Boyne, trupul şi-a mărit în chip misterios volumul de trei ori, împiedicându-i să traverseze râul. Ca urmare, Cormac a fost îngropat pe malul sudic al râului, aşa cum ceruse iniţial.

Mai aproape de epoca noastră, Newgrange a fost descoperit în 1699.



Atunci, un proprietar de pământ local, Charles Campbell, a scos pietre din tumul pentru a le folosi la construcţia unui drum. Astfel, a descoperit intrarea în galerie. Unul dintre primii care l-au cercetat a fost Edward Lhuyd (1660-1708) care se afla în zonă. Lhuyd 1-a descris ca pe o „curiozitate remarcabilă”, iar în următorii ani arheologii au venit să-l cerceteze.

La începutul secolului al XlX-lea, Thomas Molyneux, un „profesor de fizică” la Trinity College din Dublin, a afirmat că acest tumul a fost construit de invadatori danezi în evul mediu. Ulterior, arheologii din secolele XVIII-XIX au atribuit construcţia altor neamuri, fiind menţionaţi de exemplu egiptenii sau indienii.

În secolul nostru, istoricii au avansat ipoteza că Newgrange, Dowth, Knowth şi alte monumente asemănătoare, erau lucrarea coloniştilor invadatori din Iberia şi Bretania; acolo tehnica construirii monumentelor megalitice şi ornamentele gravate în piatră sunt asemănătoare cu cele din Irlanda. Se poate ca modelul să fi fost luat de la invadatorii şi coloniştii de pe continent. Totuşi, istoricii tind astăzi să creadă că aceste monumente au fost construite de populaţia irlandeză autohtonă.

Nu se ştie nici dacă Newgrange şi alţi tumuli funcţionau doar ca morminte.

Este posibil, spre exemplu, ca ele să fi servit drept centru spiritual al comunităţii, tot la fel cum marile catedrale medievale ale Occidentului au fost întotdeauna mai mult decât lăcaşuri de rugăciune. Este posibil de asemenea, ca simbolurile abstracte incluzând spirale, elipse, romburi şi cercuri, care sunt gravate în piatră la Newgrange şi pe alţi tumuli din Irlanda, să aibă o semnificaţie anume.

Istoricul de artă american de origine irlandeză Martin Brennan a avansat ideea că Newgrange şi alţi tumuli nu aveau deloc ca primă funcţie pe cea de mormânt. Cercetările sale au arătat că şi alţi tumuli, cel de la Knowth, de exemplu, sunt amplasaţi în funcţie de răsăritul şi apusul soarelui la solstiţiu şi la echinocţiu. El a descoperit de asemenea, că în anumite perioade ale anului, razele lunii pătrundeau în tumul aparent în acelaşi fel, adică parcurgând acelaşi traseu.

Aceste dovezi l-au convins pe Brennan că tumulii erau în primul rând observatoare sau temple solare şi selenare. Pentru a-şi susţine punctul de vedere, el a evidenţiat numărul mare de simboluri gravate în piatră, care se aseamănă unor discuri solare sau unor semilune şi care ar putea reprezenta motive solare şi selenare. El a mai subliniat faptul că Dagda, socotit cândva a fi stăpânul de la Newgrange, a fost identificat cu zeul soarelui.

Misterul de la Newgrange nu poate fi dezlegat.

Poate că cei care au construit mormântul doreau ca soarele nou răsărit în fiecare an să-şi reverse razele în încăperea întunecată precum un pântec, în care odihneau strămoşii lor de neam regesc. Si poate, prin această contopire mistică sperau într-o unire între zeul soare şi răposaţi, posibil pentru a asigura existenţa lor în lumea de dincolo, pentru ca astfel să fie perpetuate pe pământ binecuvântările spiritelor regale.

Îmbrăcat în cuarţ de un alb strălucitor şi ridicăndu-se până la înălţimea de 9m, Newgrange este unul dintre cele mai importante morminte preistorice cu galerie din Europa.
Acest tumul a fost construit din 200.000 de pietre de rău cam de mărimea unui grapefruit. Între rîndurile de piatră se aşeza câte un strat de lut, care contribuia la stabilizarea structurii. Un cerc de monoliţi aşezaţi vertical, unul dintre ei fiind înfăţişat în stânga imaginii, înconjura acest tumul.

Camera mortuară de la Newgrange se situează Ia capătul unei galerii lungi de 18 metri.
In încăpere, alături de resturi de oseminte omei esti arse sau întregi s-au găsit „bile” de steatită, pandantive, mărgele şi o daltă din os, considerate a fi of rande f unerare. Viaţa şi cultura constructorilor acestor tumuli preistorici rămân învăluite în mister.

Coridorul şi camera mortuară de la Newgrange, ambele pietruite, sunt înfăţişate în această secţiune verticală, într-o gravură din secolul al XVIII-lea. Ea a fost realizată de soldatul şi arheologul Charles Vallency.

În fiecare an, la 21 decembrie, data solstiţiului de iarnă, razele aurii ale soarelui luminează interiorul mormântului pătrunzând prin lucarna din acoperiş.

Acest uriaş bloc de piatră gravat care măsoară peste 3,20 m lungimne şi 1,60 m înălţime străjuieşte intrarea în tumul. Spirala şi rombul sunt motive frecvente în arta mormintelor cu coridor.


Robert Beckford a învățat Biblia pe genunchii mamei sale și a crescut crezând că este adevărată cuvânt cu cuvânt. Dar, la 20 de ani de la botezul său ca baptist, Beckford  nu mai este la fel de sigur că în „cartea cea bună” se regăsește „cuvântul pur” al lui Dumnezeu, nealterat de mâna omului. Pentru Beckford, cine a scris Biblia contează acum mai mult decât oricând. Căutarea sa îl poartă din Birmingham până în Ierusalim, din Roma în „Centura Bibliei” din SUA.





Analizele asupra reziduurilor în oalele din Dalmaţia, Croaţia, au scos la iveală dovezi ale produselor lactate fermentate - brânzeturi moi şi iaurturi - vechi de circa 7.200 de ani, conform echipei internaţionale de cercetători.

„Această descoperire împinge fabricarea brânzeturilor cu 4.000 de ani”, a precizat Sarah B. McClure, profesoară de antropologie de la Pennsylvania State University, o membră a echipei de cercetare.



Prezenţa laptelui în vasele de lut din această regiune datează de acum 7.700 de ani, cu 500 de ani mai devreme decât produsele fermentate. Analizele genetice asupra populaţiilor din regiune indică faptul că adulţii erau intoleranţi la lactoză, dar copiii puteau consuma lapte până la vârsta de 10 ani, informează Phys.

După 500 de ani, cercetătorii au văzut o schimbare nu doar în apariţia produselor fermentate, ci şi în stilului şi formei vaselor de lut.

„Producţia de brânzeturi este suficient de importantă încât oamenii să realizeze noi tipuri de vase. Vedem o schimbare culturală”, a adăugat McClure.

Studiul a fost publicat pe 5 septembrie în revista PLOS ONE. Savanţii au analizat artefactele din două situri croate: Pokrovnik şi Danilo Bitinj. Atunci când a fost posibil, au selectat mostre de la oalele necurăţate. Au analizat reziduurile cu ajutorul izotopilor de carbon, care pot indica tipul de grăsimi şi care pot distinge între carne, peşte, lapte sau produse lactate fermentate. Pentru a determina vârsta, au folosit datarea cu radiocarbon pe oase şi seminţe.

Conform cercetătorilor, lactatele - în special brânzeturile şi produsele de lapte fermentat - ar fi deschis regiunile europene nordice pentru agricultură iar astfel se putea reduce mortalitatea infantilă şi putea permite creşterea populaţiei umane în zone până atunci inaccesibile din cauza climatului rece care nu permitea cultivarea plantelor; oferind în acelaşi timp o sursă de alimentaţie pentru adulţi care putea fi depozitată.



Berea este cea de-a treia băutură în topul mondial, doar apa şi ceaiul fiind consumate în cantităţi mai mari. În majoritatea ţărilor de pe Terra, berea este cea mai populară băutură alcoolică, astfel că în 2010 vânzările totale la nivel mondial au depăşit 168 de miliarde de litri. Chiar dacă berea joacă astăzi un rol important în relaţiile sociale de pe întreg globul, puţini cunosc importanţa pe care a avut-o în dezvoltarea civilizaţiei umane încă de la descoperirea sa, acum mai bine de zece milenii.

Trecerea la agricultură - pasul esenţial spre civilizaţie

În cea mai mare parte a celor 200.000 de ani de existenţă, Homo sapiens sapiens a trăit ca vânător-culegător, deplasându-se continuu în căutarea plantelor comestibile şi a animalelor pe care să le vâneze. În viaţa lui atât de activă, principalul lichid consumat era apa.

Acum 10.000 de ani, omenirea a cunoscut o transformare radicală, ce avea să ducă în cele din urmă la apariţia civilizaţiilor superdezvoltate de astăzi: triburile din Orientul Mijlociu au început să abandoneze stilul de viaţă care le definise existenţa până atunci - cel de vânători-culegători - alegând să trăiască în sate şi să-şi asigure din agricultură resursele de hrană necesare.

Noul stil de viaţă a dus la conceperea a numeroase unelte şi tehnologii, precum scrisul, roata şi obiectele de ceramică, dar şi la apariţia unei băuturi ce avea să joace un rol esenţial în dezvoltarea civilizaţiei umane: berea.

Când, unde şi cum a fost descoperită berea? Ce gust avea?

Berea a făcut parte din viaţa omului încă de la începuturile civilizaţiei, fiind consumată chiar înainte să fie inventată scrierea. Dacă primele dovezi istorice ale scrisului datează de la 3.400 î.e.n., prima atestare documentară a berii este cu 600 de ani mai veche: o pictogramă descoperită în nordul Irakului, în Tepe Gawra, creată în jurul anului 4.000 î.e.n. Aceasta înfăţişează două persoane bând bere prin paie de stuf dintr-un vas de mari dimensiuni (paiele erau necesare pentru a evita resturile care pluteau la suprafaţa lichidului).



Dovezile istorice arată că acum 6.000 de ani berea era deja răspândită în Orientul Mijlociu, deci a apărut cel mai probabil în jurul anului 10.000 î.e.n., la scurt timp după apariţia agriculturii. Perioada în care a fost descoperită berea nu poate fi stabilită cu exactitate, deoarece materia organică nu rezistă trecerii timpului, astfel că nu fost descoperite probe arheologice din acea perioadă. Este cert doar faptul că descoperirea berii şi consumul ei la scară tot mai largă au urmat cultivării cerealelor.

Toate dovezile sugerează că berea a fost descoperită în "Cornul abundenţei" (sau "semiluna fertilă"), regiunea din Orientul Mijlociu în care s-au dezvoltat primele civilizaţii umane. Imediat după ultima Eră Glaciară, regiunea oferea un mediu prielnic atât animalelor sălbatice, cât şi cultivării cerealelor, fiind un veritabil paradis pentru grupurile de vânători-culegători din zonă.

Istoricii estimează că, la sfârşitul ultimei glaciaţiuni, oamenii au început să culeagă cereale pentru prima dată. La scurt timp, au observat că ele pot fi păstrate o perioadă mai îndelungată fără să se deterioreze. Această proprietate a cerealelor era extrem de utilă oamenilor de la acea vreme, mereu în pericol de a rămâne fără surse de hrană. De aceea, ei au început să stocheze cerealele în gropi săpate în pământ, la care aveau acces oricând în caz de nevoie. Istoricii spun că aceasta ar putea fi una din metodele prin care oamenii au descoperit berea: pentru că aceste gropi nu erau sigilate perfect, este posibil ca într-una din ele să fi pătruns apă care să fi dus la fermentarea cerealelor şi, astfel, la descoperirea berii.

O altă ipoteză a cercetătorilor se bazează pe faptul că cerealele erau folosite pentru a îngroşa fierturile de la acea vreme (preparate ce conţineau peşti, fructe de pădure sau nuci, printre altele). O situaţie de restrişte, în care oamenii ar fi fost nevoiţi să pună doar cereale în mâncare, ar fi putut duce la descoperirea berii, căci un astfel de amestec ar fi fermentat la scurt timp după producere.

Dacă am gusta astăzi berea pe care o beau strămoşii noştri acum mai bine de 10.000 de ani, am recunoaşte-o drept bere, însă ni s-ar părea totodată diferită. Motivul? Absenţa hameiului. Oamenii au introdus hameiul în bere abia după anul 1.000 e.n., ceea ce înseamnă că în cea mai mare parte a istoriei omenirii berea nu a avut gustul pe care îl ştim noi.

Astăzi, amăreala hameiului echilibrează gustul berii, contracarând gustul dulce al orzului şi al malţului. Berea fără hamei se aseamănă la gust cu vinul; de altfel, o scriere străveche relatează că unul dintre regii Babilonului folosea pentru vin sintagma "acea excelentă bere din munţi".

Berea, cheia dezvoltării civilizaţiei umane?

După ce au descoperit berea, oamenii din Neolitic au depus eforturi continue pentru a-i îmbunătăţi gustul şi calitatea. Dovezile istorice atestă faptul că producerea berii a cunoscut o dezvoltare extraordinară, băutura răspândindu-se de-a lungul Orientului Mijlociu.

Deşi berea a apărut înainte ca oamenii să inventeze scrisul, relatările ce se păstrează din scrierile timpurii sugerează că această băutură a avut întotdeauna un statut special. În majoritatea culturilor, berea, cu al său efect ameţitor, era considerată de origine divină. De aceea era folosită în ceremoniile religioase ce marcau cele mai importante momente din viaţă. De altfel, cea mai veche reţetă descoperită vreodată este una de bere, descrisă într-un imn sumerian de acum patru milenii închinat lui Ninkasi, zeiţa berii.

Unii antropologi consideră că berea ar fi jucat un rol foarte important în decizia oamenilor de a deveni agricultori, renunţând la viaţa de vânători-culegători pentru a se stabili în sate şi făcând astfel primul pas spre dezvoltarea civilizaţiei.

Cercetătorii afirmă că, pe măsură ce berea a început să joace un rol tot mai important în ritualurile sociale şi religioase ale comunităţilor umane, acestea au fost încurajate să cultive mai multe cereale, pentru a putea produce cantităţi mai mari din această băutură preţioasă. Astfel, berea a reprezentat un factor suplimentar care i-a încurajat pe oameni să adopte un stil de viaţă mai sedentar. Iniţial, oamenii au cultivat cereale şi au continuat să vâneze şi să culeagă plante sălbatice, însă adoptarea agriculturii pe scară tot mai largă a făcut incomodă revenirea la vechiul stil de viaţă. Cu timpul, populaţia comunităţilor stabilite în sate a devenit prea numeroasă pentru a-şi putea satisface nevoia de alimente doar din vânătoare şi cules, astfel că agricultura a devenit principala sursă de hrană.

Cercetătorii susţin, de asemenea, că berea a reprezentat un avantaj important în trecerea de la vânătoare la agricultură. Deoarece nu putea fi stocată pe termen lung, iar fermentarea completă a berii poate dura chiar şi o săptămână, este foarte probabil ca această băutură să fi fost băută în timp ce încă se găsea în procesul de fermentare. Astfel, berea ar fi avut un nivel scăzut de alcool, însă un conţinut semnificativ de drojdie, fiind bogată în vitamina B şi compensând consumul mai redus de carne, principala sursă pentru această vitamină până la adoptarea agriculturii.

În afară de corectarea carenţelor din alimentaţie, berea a mai oferit un important avantaj oamenilor sedentari din sate: era mult mai curată decât apa, care era uşor de contaminat cu bacterii din materiile fecale. Pentru că berea era fabricată prin fierberea apei, era singura băutură care nu constituia un risc pentru sănătate.

Toate aceste avantaje au dus la răspândirea rapidă a berii în Orientul Mijlociu, pe măsură ce agricultura a fost adoptată pe scară tot mai largă. Noul stil de viaţă a permis acumularea unor surplusuri de alimente, astfel că unii membri ai societăţii nu au mai fost nevoiţi să se ocupe constant de procurarea hranei, având posibilitatea să se specializeze în diferite meşteşuguri, un pas esenţial pentru dezvoltarea comunităţilor umane.

Chiar dacă astăzi berea nu mai este considerată un dar divin, putem recunoaşte că a jucat un rol important în dezvoltarea omenirii, sprijinind-o în lungul drum spre lumea modernă.

Istoricii americani susţin că au găsit dovezi care ar putea rescrie istoria Americii. Aceştia au găsit dovezi care pot atesta că romanii au sosit în America de Nord cu mai bine de 1000 de ani înaintea lui Cristofor Columb.

O sabie romană, un fluier  ce a aparţinut unui legionar, monede de aur cartagineze, o parte dintr-un scut roman şi o sculptură de cap roman au fost găsit pe o insulă din Canada fac dovada ca Imperiul Roman a pus piciorul pe tărâmul noului continent înaintea marilor exploratori. Istoricul Jovan Hutton Pulitzer crede că acesta este cea mai importantă descoperire pentru americani. Mai rămâne doar întrebarea cum au traversat romanii Oceanul Atlantic, însă şi pentru asta există o posibilă explicaţie, având în vedere că obictele au fost găsite pe o navă eşuată lângă Oak Island.



Profesorul Hutton confirmă ca sabia este una autentică romană, lucru dovedit în urma analizelor de laborator. Acesta insistă asupra faptului că nava este fără îndoială una de proveniență romană, dar că guvernul canadian nu permite arheologilor cercetarea acesteia.

 “ Descoperirea este ca un foc de armă care trebuie auzit în toată lumea. Ne schimbă întreaga istorie.” Echipa sa de cercetători au descoperit pe insulă morminte antice, care datează de la sfârşitul secolului I, e.n. Aceste movile funerare sunt specifice europenilor, şi nu nativilor Lumii Noi. De asemenea, ei au găsit pietre inscripţionate cu cuvinte dintr-o limbă antică, înrudită cu cea a Levantului.

Un alt indiciu în cercetarea sa este prezenţa pe insulă a unei specii de plantă care era folosită de către romani. “ O altă interesantă coincidenţă este aceea că un tip de arbust de pe insulă este are denumirea în latină de Berberis Vulgaris. Planta era folosită de către marinarii romani pentru a condimenta mâncarea.”

“Cred că această descoperire provoacă istoria într-un mod foarte riscat şi periculos, devenind o problemă politică. Cred că ar trebui cu toţii să luptăm pentru adevăr.”, mai spune profesorul Hutton.

Un nou studiu a urmărit parcursul bacteriei Mycobacterium tuberculosis care cauzează tuberculoza, boală infecţioasă extrem de periculoasă, cunoscută ca TBC, ceea ce îi va ajuta pe savanţi în explicarea răspândirii bolii, care îşi are originea în Africa, ajungând ulterior în barăcile şi băile Imperiului Roman.

Studiul cercetătorilor de la University of Wisconsin-Madison arată că atunci când Roma a devenit o superputere în Mediterană, cel puţin o varietate de patogen al tuberculozei s-a putut plimba prin tot spaţiul controlat de romani, scrie Science Alert.



Efectele acestei boli sunt catastrofale, mai ales că este vorba despre o boală infecţioasă (cu transmitere de la un om la altul).

Pentru a înţelege cum această boală se răspândeşte pentru luptele viitoare cu această maladie, este benefică o privire în trecut. Aşadar, echipa de cercetători americani a realizat unele descoperiri interesante.

„Ce am dorit să fac a fost să dau un context istoric datelor genomice”, a precizat Caitlin Pepperell, o autoare a studiului.

Până acum, au fost identificate şapte varietăţi de tuberculoză în întreaga lume, toate legate de o boală umană care a apărut acum câteva zeci de ani în urmă în Africa.

Datele genomice din noul studiu au venit de la peste 550 de mostre de bacterie de tuberculoză provenite de la populaţiile moderne din Africa, Asia şi Europa, întocmind un arbore al varietăţilor bacteriei. Astfel, cercetătorii au aflat că ultima dată când acestea formau o familie mare era acum 4.000 - 6.000 de ani. De asemenea, deşi trei din cele şapte varietăţi nu s-au extins prea deaprte, restul au făcut-o.

Datele ramificării se aliniază cu evenimente semnificative de cădere şi ascensiune a civilizaţiilor, o varietate intrând într-o expansiune majoră în secolul I e.n.

„Perioada se potriveşte cu expansiunea romană şi cu explorarea în jurul Mediteranei”, a precizat Pepperell. „A existat contact între populaţiile umane care nu a existat până atunci”.

Acelaşi tipar a fost observat şi de altă echipă de cercetători care au studiat o varietate de tuberculoză din China, arătând că data răspândirii acesteia se potriveşte cu data apariţiei cultivării orezului în regiune, acum 6.600 de ani.


Ce s-a intamplat cu Nefertiti? Cat de vechi este Sfinxul? Cine au fost primii regi egipteni? Cate piramide exista, de fapt? Desi, in acest an, s-au implinit 200 de ani de cand egiptologia este considerata stiinta, numeroase controverse invaluie inca istoria celei mai exotice civilizatii antice.

Povestea lui Akhenaten

In jurul anului 1350 I.Hr., In urma unei revelatii, pare-se, faraonul Amenhotep IV si-a schimbat numele in Akhenaten. Cinci ani mai tarziu, el a construit un nou oras-capitala, la Amarna, si l-a botezat Akhetaten – Slujitorul Soarelui. In plus, odata mutat aici, faraonul a impus monoteismul, credinta intr-un singur zeu, Aten, realizand astfel cea mai radicala schimbare religioasa a Antichitatii. Unii specialisti ai religiilor considera ca credinta in Aten este prima de natura monoteista din istorie.



La un moment dat, in timpul domniei lui Akhenaten, sotia acestuia, Nefertiti, a disparut. Pana in prezent, nu s-a descoperit nici macar o singura referire la moartea lui Nefertiti sau la circumstantele in care s-a produs disparitia ei. Unii egiptologi cred ca regina a revenit si a continuat sa conduca alaturi de sotul ei, luandu-si o noua identitate, Smenkhkare, o figura bizara, fara nici un trecut, care apare mereu alaturi de faraon in ultimii ani ai vietii sale. Altii, insa, spun ca Smenkhkare ar fi fost barbat.

Nimeni nu stie exact ce s-a intamplat in Egipt dupa moartea lui Akhenaten, survenita in 1340 i.Hr. Absolut toti membrii familiei sale au disparut din izvoarele istorice o data cu decesul faraonului. Puterea politica a revenit la Theba, iar regatul s-a intors la politeism. In 1330 i.Hr., orasul Akhetaten era complet abandonat. Nici o mumie nu a fost descoperita aici. Unii cercetatori considera ca mumiile regale ar fi fost, totusi, reingropate de catre Tutankamon, unul dintre fii lui Akhenaten, in Valea Regilor din Theba, dar daca s-a intamplat asa, locatia camerelor funerare a ramas un secret. Tot un secret raman si motivele pentru care Amenhotep IV a schimbat intreaga religie a Egiptului, impunand practici ritualice noi si o simbolistica bizara, si a construit un oras cu o arhitectura unica, pentru a se izola acolo de poporul sau.

Cat de vechi este Sfinxul?

Majoritatea egiptologilor cred ca Sfinxul dateaza din timpul domniei faraonului Menkaure (2532-2503 i.Hr. cel de-al treilea conducator ingropat pe platoul de la Gizeh, dupa Khufu si Khafre) si ca trasaturile faciale ale imensei statui le-ar reproduce pe ale faraonului. Problema e ca trunchiul Sfinxului, realizat din calcar, este mult mai erodat din cauza vremii (cel mai probabil din pricina precipitatiilor) decat capul sau.

» De ce e vremea importanta?

Multi geologi si climatologi sustin faptul ca in Egipt, in timpul Vechiului Regat (2650-2134 i.Hr.), vremea era asemanatoare cu cea din zilele noastre, prin urmare nu existau precipatii abundente. In schimb, cu un mileniu inainte, Egiptul ar fi fost destul de des udat de ploi torentiale, capabile sa erodeze calcarul. Desigur, exista si sceptici care spun ca Sfinxul este desfigurat din cauza firelor de nisip purtate de vant. Insa majoritatea geologilor resping aceasta ipoteza.

» Mai sunt si alte teorii?

Cei mai entuziasti egiptologi, printre care si geologul Colin Reader, de la Manchester Ancient Egypt Society din Marea Britanie, cred ca Sfinxul a fost construit pe platoul de la Gizeh inaintea Marilor Piramide. Mai mult, tocmai Sfinxul ar fi reprezentat motivul pentru care piramidele ar fi fost ridicate aici.

» OK, dar care este adevarul?
Greu de spus! Cel mai probabil, insa, ipoteza lui Reader este adevarata: faraonul Menkaure a consolidat o structura preexistenta si a schimbat capul Sfinxului.

Primii conducatori

Istoria oficiala a Egiptului incepe in anul 3.100 i.Hr., prin unificarea a doua pamanturi, Egiptul Superior si Egiptul Inferior, realizata de catre un rege pe nume Menes (sau Memphis sau Narmer). Acest fapt este bine stiut datorita obiceiului conducatorilor de a pastra istoria scrisa. Astfel ca astazi avem majoritatea numelor faraonilor pana la Manetho, care in sec. III i.Hr. a fost ultimul care a updatat lista cu predecesorii sai. Insa cine a condus inainte de Menes? Din papirusurile lui Manetho reiese ca, inainte de mileniul III i.Hr., a existat o perioada de aur, un timp paradisiac in care zeii ii guvernau direct pe egipteni. Apoi poporul ar fi fost condus de catre semizei, numiti de Manetho „urmasii lui Horus“, din acestia tragandu-se si primul faraon, Menes.

Dovezile arheologice il contrazic, insa, pe Manetho. Inainte de unificare, in Egiptul Superior au existat trei regate bogate, Nagada, This si Hierakonpolis. Din imaginile de pe putinele vase si sculpturi pastrate din acea perioada, se reconstituie totusi figurile unor regi puternici. Mai mult, inaintea acestora, cand in Egipt nu se dezvoltase agricultura iar populatia era nomada, petroglife descoperite in mai multe pesteri indica existenta unei misterioase „rase de conducatori“ care a venit cu barcile de undeva dinspre estul Nilului. Astazi, tot mai multi egiptologi acorda credit ipotezei ca acestia au fost primii oameni care au pus piciorul in Egipt. Din ce neam erau si de unde veneau exact ramane insa o enigma.

Enigma orasului Kahun

Cu zidurile sale joase, care-l inconjurau ca un brau, Kahun a fost unul dintre orasele-satelit tipice ale Egiptului antic din Regatul Mijlociu, construit pentru a delimita casele oamenilor de rand de palatele nobililor. A fost intemeiat in jurul anului 1895 i.Hr. si a fost destinat muncitorilor care lucrau pentru piramida lui Senwosret (Sesostris) II. Se pare ca oraselul Kahun era frumos si avea tot ce-i trebuia: spatii verzi, piete, case mari pentru persoanele mai instarite, un templu si o necropola.

La 100 de ani de la intemeiere, Kahun a fost brusc abandonat si nimeni de atunci incolo nu a mai trait in acest oras. Zeci de teorii s-au nascut pentru a elucida misterul, dar dovezi concrete care sa arate de ce s-a produs ciudatul exod (sau genocid) nu a gasit nimeni pana in ziua de astazi.  Orasul era situat la sud de Fayoum, o intinsa mlastina de langa Nil. Dupa ce a fost abandonat, nisipul a acoperit incet-incet strazile, apoi cladirile, pana cand a ingropat (si a conservat astfel) definitiv Kahun-ul sub dune. In 1890 insa, arheologul William Flinders Petrie a descoperit intamplator „placarea de fundatie“ a templului din Kahun, in care se aflau mai multe unelte – dalti de bronz si ciocane de piatra –, extrem de asemanatoare celor moderne. „Placarea de fundatie“ era o practica obisnuita in Egiptul Antic: inele, amulete sau figurine de zei erau zidite intr-un strat subtire de calcar care se turna pe fundatia palatelor si a templelor.

„Spiritul“ templului avea nevoie de intretinere, la fel ca si cladirea inchinata lui, iar uneltele au fost zidite in temelia de la Kahun pentru ca sufletele muncitorilor sa munceasca si in viata de apoi.  Petrie a sapat in continuare si a scos la lumina o portiune din orasul abandonat. Arheologul a gasit papirusuri de medicina generala si veterinara, unelte, vesela, bijuterii, jucarii, masti de ceremonii si bastoane magice. Toate acestea sugereaza ca orasul a fost abandonat in mare graba, cel mai probabil in timpul noptii. In mod ciudat, in 1892, Petrie a hotarat sa ingroape Kahun-ul la loc. In prezent, o echipa de arheologi de la Royal Ontario Museum din Canada a primit aprobarea de a dezgropa, din nou, orasul. Poate ca, dupa atatea secole, misterul exodului se va elucida. Sau poate ca nu.

Curiozități

William Flinders Petrie a identificat la Kahun o multime de similitudini intre stravechea asezare egipteana si orasele muncitoresti din nordul Europei in privinta planului urbanistic – „dispunerea strazilor si a caselor este aproape identica“, nota el. Totusi, locuintele muncitorilor egipteni erau mai luxoase, multi avand bijuterii valoroase si textile scumpe. Studiind numeroase artefacte din Kahun si legand diverse stiluri de olarie cu perioade istorice, Petrie a dezvoltat metoda simpla, dar revolutionara a serializarii, prin care se stabileste foarte usor cronologia intr-un sit arheologic.

Comori stravechi

» Placajul Narmer
Pe acest vas placat in arama, care dateaza din anul 3100 i.Hr., cele mai intalnite hieroglife sunt dracii de mare in conjunctie cu sulitele. Se pare ca talmacirea acestei scrieri este Narmer – supranumele lui Menes, legendarul faraon-intemeietor al Egiptului. Vasul mai arata cum Menes primeste puterea de la spiritele ancestrale ale neamului egiptean, „urmasii lui Horus“, despre care unii au speculat ca ar fi fost extraterestri.

» Capul de buzdugan Scorpion
Asemenea vasului Narmer, acest cap de buzdugan, realizat din piatra, a fost descoperit la Hierakonpolis. Printre altele, desenele de pe el infatiseaza un rege al carui nume este indicat de o hieroglifa scorpion. Nicaieri nu s-a gasit mormantul sau vreo alta referire la Regele-Scorpion, insa ciudatele inscriptii releva faptul ca acesta ar fi fost un conducator blestemat, care a domnit inaintea lui Menes.

» Corabiile din Abydos
Cele 14 corabii au fost descoperite in urma cu 15 ani, in desertul Abydos, la 15 km de Nil. Toate sunt la fel: au o lungime de 23 m, o latime de 6 m si sunt vechi de peste 5.000 de ani. Descoperirea lor a bulversat egiptologia, intreaga civilizatie din vremea lui Menes fiind reevaluata.

Piramide

Cate piramide sunt, de fapt, in Egipt? In Antichitate se pare ca existau peste 300. Astazi, daca luam in considerare si ruinele, mai sunt 80. Totusi, nu toate piramidele antice s-au naruit. Imagini recente din satelit indica faptul ca in N-E desertului Abydos, la 90 m adancime, se afla ingropata in nisip o mare piramida. Si pe platoul Gizeh inca sunt acoperite de nisip 3 piramide mai mici.

Artefactele din Kahun

» Crocodil in miniatura
Obiecte ca acest crocodil din lut (Petrie a gasit patru) indica faptul ca orasul Kahun era plin de viata. Copiii egipteni aveau jucarii similare celor de tipul „bici si titirez“ (un fel de turca) din Anglia secolului al XIX-lea si jucau frecvent jocuri de echipa. Astfel invatau repede ca crocodilii adevarati sunt periculosi.

» Mistrie de lemn
In Egiptul Antic, proiectele de constructii majore beneficiau de sprijinul unor uriase echipe de specialisti: arhitecti, proiectanti, desenatori, zidari. Datorita faptului ca erau servitori ai faraonului, muncitorii din Kahun duceau o viata confortabila. Nu ar fi avut nici un motiv sa paraseasca orasul.

» Stela
Majoritatea populatiei din Kahun nu era capabila sa scrie sau sa citeasca. Aceasta „scrisoare“ de dragoste catre o preoteasa de-a lui Hathor, o inscriptie pe o placa de piatra (stela), a fost realizata de catre un egiptean cu un statut inalt: preot, arhitect sau medic.

Familia Amarna

» Akhenaten
A ajuns la tron datorita mortii misterioase a fratelui sau si a domnit intre 1352 si 1340 i.Hr. Un barbat cu o fata prelunga, dar cu un corp efeminat, a fost un mistic si a increditat puterea politica ministrilor sai, care guvernau tara de la Saqqara.

» Nefertiti
Se pare ca a fost o regina cu o autoritate uriasa si o influenta incredibila pentru acele vremuri si pentru organizarea sociala a Egiptului antic. Multi egiptologi considera astazi ca Nefertiti a avut o putere egala cu a sotului sau.

» Meritaten
Fiica cea mare a lui Akhenaten si Nefertiti, a mostenit toata puterea mamei sale dupa „disparitia“ acesteia. Cel mai mare palat din Akhetaten a fost ridicat in cinstea ei si a fost decorat in intregime cu sculpturi si picturi care o reprezinta.

» Tiye
Sotia faraonului Amenhotep III si mama lui Akhenaten, a jucat un rol decisiv in viata fiului ei, atat inainte, cat si dupa mutarea capitalei la Akhetaten. Cu siguranta a fost puternica, fiind prima regina egipteana al carei nume apare pe un act oficial.

» Smenkhkare
Controversata sa figura inca naste vii dispute. Unii spun ca „el“ ar fi fost Nefertiti, care a jucat rolul de co-rege in anii de pe urma a lui Akhenaten, pentru a domni singura dupa moartea sa. Altii spun ca a fost fratele lui Tutankamon.

» Tutankamon
Si-a petrecut copilaria la Ankhetaten ca Tutankaten, dar a devenit Tutankamon cand puterea s-a reinstaurat in fosta capitala si in Egipt a revenit vechea credinta. Intoarcerea la Theba si politeismul nu au fost insa pe placul lui.

Controversata Nefertiti

In anul 2003, specialista in egiptologie Joann Fletcher anunta ca a descoperit nici mai mult, nici mai putin decat mumia lui Nefertiti. Stirea-bomba a fost preluata de catre mass-media, inclusiv de revista noastra, dar multi cercetatori s-au aratat sceptici cu privire la identitatea mumiei respective. Prezumtiva Nefertiti a fost descoperita impreuna cu alte doua mumii intr-o camera secreta dintr-un mormant comun din Valea Regilor. Una dintre mumii apartinea unui baietel, iar celelalte doua s-a presupus ca sunt ale unor femei. Doamna cu par lung si alb a fost identificata ca fiind Tiye, iar despre cealalta, pentru ca purta o peruca nubiana, specifica numai femeilor din familia regala Amarna, s-a crezut ca e Nefertiti.  Misterul s-a elucidat anul acesta, cand Consiliul Superior al Antichitatilor din Egipt, desi a negat de la bun inceput identitatea mumiei, a cazut de acord, la presiunea jurnalistilor, sa preleveze si sa analizeze o proba de ADN. Concluzia, simpla si zdrobitoare: „Nefertiti“ era barbat! Acum, multi cercetatori contesta inclusiv faptul ca cele trei mumii ar fi originare din Amarna si nici pentru cea a lui Tiye nu mai baga nimeni mana in foc.


Un produs Blogger.

Articole noi

Facebook

Sponsor

FB AFI