Topul celor mai ucigătoare boli din toate timpurile

În zilele noastre practicile medicale cunosc un avans spectaculos, dar cu toate acestea există încă afecţiuni incurabile. Şi de-a lungul istoriei omenirea s-a confruntat constant cu numeroase epidemii care au făcut ravagii în rândul populaţiei. Iată mai jos un top al celor mai criminale  boli din toate timpurile.

7. TIFOSUL(430 î.H.?-prezent) a ucis 3 milioane de oameni numai între 1918 – 1922 şi majoritatea soldaţilor lui Napoleon aflaţi în campania din Rusia.

Numele bolii provine din grecescul “typhos” care înseamnă leneş sau ameţit, descriind starea celor afectaţi de tifos. Acesta a fost menţionat pentru prima dată cel mai probabil în anul 1083 la o mânăstire din apropierea oraşului Salerno, Italia. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost descoperit un vaccin împotriva tifosului. Însă înainte ca acest lucru să fie posibil, tifosul a constituit o boală devastatoare.

De-a lungul istoriei boala a provocat numeroase epidemii. Astfel, în al doilea an al Războiului peloponesiac (430 î.H.), oraşul-stat Atena a fost lovit de o epidemie teribilă, cunoscută ca “Ciuma Atenei”. Epidemiile de tifos s-au răspândit în Europa între secolele XVI –XIX, izbucnind în timpul Războiului Civil Englez, Războiului de 30 ani şi Războaielor Napoleoniene. Odată cu retragerea lui Napoleon din Moscova în 1812, numărul soldaţilor francezi care au murit din cauza tifosului era mai mare decât al celora omorâţi de ruşi. Irlanda a fost şi ea victima unor epidemii majore de tifos în repetate rânduri:1816-1819, spre sfârşitul anilor 1830, dar şi în perioada Marii Foamete Irlandeze (1846-1849).

În America au avut loc mai multe epidemii între 1837-1873, în New Hampshire, Baltimore, Memphis, Philadelphia şi Washington DC. Primul Război Mondial a însemnat 3 milioane de morţi în Rusia şi chiar mai mulţi în Polonia şi România.

6. HOLERA (1817-prezent) a produs opt pandemii şi sute de mii de morţi în toată lumea.

Manifestându-se de secole în India, de-a lungul fluviului Gange, boala a izbucnit în Calcutta în anul 1817. A avut rezultate la scară largă, holera fiind răspândită în numeroase părţi ale ţării. Nu există însemnări clare asupra numărului de indieni care au pierit din cauza epidemiei, însă armata britanică a raportat 10.000 de morţi în rândul trupelor imperiale.

În timp ce lumea devenea tot mai mică datorită trenurilor şi vapoarelor puse în mişcare de puterea motorului cu aburi, condiţiile de viaţă nu evoluau la fel de repede. De aceea, la momentul 1827 holera devenise cea mai temută boală a secolului. În pofida dezvoltării extraordinare ale medicinei moderne, holera rămâne totuşi un ucigaş eficace.

5. SIDA (1981-prezent) a ucis 25 milioane de oameni din întreaga lume.

Sindromul Imunodeficienţei Dobândite (SIDA) a dus la moartea a peste 25 de milioane de oameni începând cu anul 1981, când a fost identificat pentru prima dată. Cu toate că accesul la tratamentul antiretroviral a fost îmbunătăţit în numeroase regiuni ale lumii, SIDA a făcut aproximativ 3, 1 milioane de victime numai în anul 2005, dintre care 570 000 au fost copii.

La nivel global se estimează că numărul total de oameni infectaţi cu virusul HIV a atins nivelul cel mai înalt. Numărul persoanelor care trăiesc cu acest virus continuă să crească în multe părţi ale lumii, în ciuda strategiilor intense de prevenire a infectării.

Africa Sub-Sahariană rămâne, de departe, cea mai afectată regiune din lume, cu un procent de 64% din totalul persoanelor infectate cu HIV. Asia de Sud şi de Sud-Est ocupă locul al doilea cu un procent de 15%.

Adevărul despre originea SIDA este încă necunoscut, mai ales în ceea ce priveşte locul şi momentul izbucnirii pandemiei, chiar dacă se spune că aceasta provine de la maimuţele din Africa.

4. MALARIA (1600-prezent) omoară aproximativ 2 milioane de oameni anual.

Malaria reprezintă cauza a 400-900 milioane de cazuri de febră şi a aproximativ unul până la trei milioane de morţi în fiecare an. În majoritatea cazurilor se manifestă la copiii mai mici de 5 ani;femeile însărcinate sunt de asemenea vulnerabile.

Malaria este una dintre cele mai comune boli infecţioase şi constituie o problemă deosebit de gravă a sănătăţii publice. Paraziţii sunt transmişi de femela ţânţarului Anofel. Boala este foarte răspândită în regiunile tropicale şi subtropicale, inclusive părţi ale Americilor, Asia şi Africa.

Cu toate eforturile de reducere a transmiterii şi de creştere a tratamentului, nu au avut loc schimbări semnificative în zonele expuse riscului. Iar dacă răspândirea bolii se va realiza în acelaşi ritm, rata mortalităţii s-ar putea dubla în următorii 20 de ani.

3. MOARTEA NEAGRĂ (1340-1771) numără 75 milioane de victime în toată lumea.

Moartea Neagră sau Ciuma Neagră a fost una dintre pandemiile cele mai periculoase din istoria omenirii. S-a manifestat iniţial în sud-vestul Asiei Centrale, răspândindu-se apoi în Europa spre sfârşitul anilor 1340. Se estimează că Moartea Neagră ar fi ucis între o treime şi două treimi din populaţia Europei.

Cele trei forme ale ciumei sunt ciuma bubonică, ciuma septicemică şi cea pneumonică, fiecare determinând apariţia unor simptome specifice printre cei infectaţi.

Epidemiile cele mai importante de ciumă din Europa au fost:Londra (1603), Ciuma Italiană (1629-1631), Marea Ciumă din Sevilla (1647-1652), Marea Ciumă din Londra (1665-1666), Marea Ciumă din Viena (1679). Incertitudinea supravieţuirii a creat o atmosferă generală de morbiditate şi a influenţat oamenii să trăiască clipa, fapt ilustrat de Giovanni Boccaccio în “Decameronul”(1353).

2. GRIPA SPANIOLĂ (1918-1919) a cauzat între 50 şi 100 milioane de morţi în mai puţin de doi ani.

Între 1918 şi 1919, pandemia de Gripă Spaniolă a ucis mai mulţi oameni decât Hitler, armele nucleare şi toţi teroriştii din istorie la un loc. Acest tip de gripă a fost o versiune mai gravă a bolii comune, care progresa rapid şi pentru care nici astăzi nu există antidot.

Simptomele gripei spaniole erau frisoanele şi oboseala, însoţite adeseori de lichid la plămâni. Tot ceea ce puteau face doctorii era să încerce să amelioreze starea pacientului.

Pandemia a dispărut la fel de repede cum a izbucnit. Mai mult de jumătate de million de oameni a murit numai în Statele Unite ale Americii, iar în lume mai mult de 50 de milioane.

1. VARIOLA (430 î.H. – 1979) a omorât peste 300 milioane de oameni în întreaga lume doar în secolul al XX-lea, majoritatea fiind locuitori native ai Americilor.

Cunoscută şi după numele latin Variola vera, variola este o boală contagioasă care se manifestă exclusiv la oameni. Aceasta este cauzată de unul dintre cele două variante ale virusului numite Variola major şi Variola minor. Efectele secundare pe termen lung apărute la supravieţuitorii bolii sunt cicatricele caracteristice. Printre efectele secundare ocazionale se numără orbirea, datorită ulceraţiei corneei şi infertilitatea în rândul supravieţuitorilor de sex bărbătesc.

În Europa variola a făcut aproximativ 60 milioane de victime, inclusive cinci monarhi, numai în secolul al XVIII-lea. Până la 30% dintre cei infectaţi, inclusive 80% dintre copiii sub vârsta de 5 ani, au murit din cauza bolii, în timp ce o treime din supravieţuitori şi-au pierdut vederea.


Variola a fost responsabilă pentru aproximativ 500 milioane de morţi în secolul al XX-lea. În anul 1967 Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a estimat că 15 milioane de oameni au contactat boala şi două milioane dintre ei au murit în acelaşi an. După campanii de vaccinare soldate cu success de-a lungul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, OMS a certificat eradicarea bolii în anul 1979. Până astăzi, variola este singura boală infecţioasă umană complet eradicată.


Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.

Read More

Evenimente uitate care au schimbat istoria

Memoria istorică este, ca și memoria umană, selectivă. Anumite evenimente sau personalități rămân în istoria societăților, în timp ce altele – deși au jucat roluri cel puțin la fel de importante – cad mai ușor în uitare.Listverse propune, așadar, un top 10 al unor asemenea evenimente:ele au fost, la momentul lor, foarte importante, dar memoria istorică le-a rezervat un loc secundar.

10) Sabotajul norvegian

În producerea armelor nucleare este nevoie de cantități mari de apă grea (monoxid de deuteriu). În perioada interbelică, în Norvegia a existat o instalație industrială unde se producea apă dură (circa 12 tone pe an). După începutul celui de-al doilea război mondial, dându-și seama că savanții germani încearcă să producă o armă nucleară, Aliații au alertat grupurile de rezistență din Norvegia (ocupată de nemți în vara lui 1940) că trebuie să distrugă locul în care se producea apa grea. În ciuda mai multor tentative eșuate, sabotorii norvegieni au reușit în cele din urmă să distrugă stocul de apă grea în 1943. Apoi, în 1944, un alt grup de sabotori a scufundat o navă ce urma să transporte containere de apă grea către Germania.

Astăzi, știm că naziștii erau încă departe de obținerea armei nucleare, și chiar dacă nu ar fi fost sabotați de norvegieni, tot nu au reușit să o obțină înaintea americanilor. Cu toate acestea, acest sabotaj a jucat un rol important în război.

9) Gripa spaniolă

În 1918, toată lumea spera că războiul mondial se apropia de sfârșit. Statele Unite intraseră în război și, în ciuda prăbușirii Frontului de Est în urma încheierii păcii de la Brest-Litovsk dintre Germania și Rusia bolșevică, conflictul se apropia de final, după ce făcuse milioane de victime. Însă în ianuarie 1918 începe epidemia de gripă spaniolă ce avea să facă, până în decembrie 1920, între 50 și 100 de milioane de victime. Se spune că această epidemie a omorât în jumătate de an mai mulți oameni decât SIDA în 25 de ani, iar într-un an mai mulți decât ciuma bubonică într-un veac.

Această epidemie le-a oferit specialiștilor șansa de a învăța extrem de multe despre răspândirea unei boli în epoca modernă, punând astfel bazele unor descoperiri importante în medicină. În plus, numărul extrem de mare de pacienți (se estimează că jumătate de miliard de oameni au fost afectați) care au invadat sistemele sanitar din țările din lumea întreagă a dus la dezvoltarea domeniului sanitar.

8) Expulzarea creștinilor din Japonia

La începutul secolului al XVII-lea, misionarii creștini din Japonia au reușit să convertească un număr destul de mare de lorzi feudali la catolicism, încurajând astfel răspândirea creștinismului în această țară. Însă în 1639 Shogunul Tokugawa Lemitsu a decis expulzarea creștinilor din insulele japoneze, deoarece se temea de creșterea populației catolice și rebeliunile pe care aceasta le cauza. Riscând să intrăm pe tărâmul istoriei contrafactuale, putem specula că, dacă Tokugawa nu ar fi luat această decizie, în Japonia ar fi putut ajunge la putere un Shogun convertit la creștinism care ar fi încheiat, mai mult ca sigur, o alianță cu marile regate creștine din Europa (Franța și Spania), alianță ce ar fi putut avea consecințe importante în defavoarea dezvoltării Imperiului Britanic.

7) Revoluția haitiană

Cunoscut de către francezi ca Saint-Domingue, statul insular Haiti a fost fondat ca urmare a unei violente revolte a sclavilor începute în 1791. Insula Saint-Domingue a avut o însemnătate aparte pentru francezi, datorită profiturilor obținute de pe urma plantațiilor de trestie de zahăr. Napoleon a fost parte din banii obținuți din acest comerț pentru a cuceri și coloniza teritoriul cunoscut drept Louisiana.

Din cauza revoltei din Haiti, pe care nu reușește să o reprime, Napoleon e forțat să abandoneze speranțele de a pune bazele unui imperiu francez în Lumea Nouă.  În plus, îndatorat după 13 ani de luptă împotriva haitienilor, Napoloen vinde teritoriul Louisianei tinerei republici americane pentru o sumă relativ mică. America obține astfel o zonă imensă:aproximativ 1/3 din teritoriul său actual, fără de care Statele Unite ar fi arătat astăzi cu totul altfel.

6) Conferința de la Bretton Woods

În 1944, într-un moment în care Aliații erau deja convinși că vor câștiga războiului, ei trimit 730 de delegați (din cele 44 state aliate) în America, la New Hampshire, la o întâlnire ce avea ca scop conceperea unui plan prin care, pe viitor, practicile ce ar pune în pericol „prosperitatea” lumii să fie interzise. S-a născut astfel un sistem bancar internațional. În urma conferinței de la Breton Woods ia naștere Fondul Monetar Internațional, iar în baza aceluiași plan va fi înființată și Banca Mondială. Așadar, întregul sistem financiar pe care se bazează lumea de astăzi își are originile într-o întâlnire pe timp de război organizate într-un orășel american.

5) Războiul Crimeei

Dincolo de consecințele imediate ale Războiului Crimeei, acest conflict de la mijlocul secolului al XIX-lea a avut o serie de consecințe care s-au răsfrâns asupra istoriei moderne a Turciei. Deși a câștigat războiul alături de Anglia și Franța, Imperiul Otoman a trebuit să împrumute de la Aliații săi sume enorme de bani. Aceste datorii au împovărat și mai mult Imperiul deja slăbit, grăbindu-i sfârșitul. Șase decenii mai târziu, Imperiul Otoman se aliază cu Puterile Centrale în Primul Război Mondial, sperând că, prin victoria acestei alianțe, va scăpa de datorii. Din nefericire pentru otomani, Puterile Centrale au fost învinse, iar Franța și Anglia au împărțit teritoriul Imperiului Otoman în mai multe state, pe care au ajuns să le controleze sub forma protectoratului. Se naște, astfel, Orientul Mijlociu așa cum îl știm astăzi;tot aici, în influența colonială pe care Franța și Anglia au avut-o în state precum Siria, Egipt sau Irak, se află și originile conflictelor dintre lumea arabă și Occident.

4) Amiralul Matthew Perry pune bazele comerțului cu Japonia

În 1854, după sute de ani de izolaționism nipon, amiralul american Matthew C. Perry reușește să pună bazele unor legături comerciale cu Japonia. Aflată încă într-un stadiu de dezvoltare fudal, Japonia începe drumul către modernizare și, mai ales, industrializare, transformându-se destul de repede în noua mare putere din Orient. Nevoia de modernizare stă la baza imperiului japonez, deoarece această țară avea nevoie de resurse pe care nu le putea obține din propriile teritorii.

Asta duce la invazia teritoriilor coreene, care aparțineau atunci Chinei, și la războiul cu Rusia. Apoi, japonezii se alătură Aliaților în Primul Război Mondial, iar după 1918, continuă să-și extindă teritoriul. În 1931, Japonia invadează Manciuria (ce atrage oprobriul Societății Națiunilor, organizație din care Japonia se retrage), iar în 1937 atacă mai întâi China, și apoi Indochina (în 1940). Urmează embargoul impus de Statele Unite asupra importurilor de petrol ale Japoniei, fără de care aceasta nu-și putea susține eforturile de război. În aceste condiții, Japonia, care visa la un imperiu în Pacific, atacă Statele Unite la 7 decembrie 1941.

3) Scufundarea Titanicului

Povestea Titanicului e cunoscută în întreaga lume, dar anumite laturi ale acesteia au fost uitate. Tragedia scufundării Titanicului a avut un rol foarte important în răspândirea unei invenții fără de care lumea modernă nu ar mai fi fost la fel:radioul. După aprilie 1912, a devenit obligatoriu ca navele să posede un telegraf fără fir;în cele din urmă, radiouri au fost instalate pe toate navele. În scurtă vreme, invenția a început să fie folosită pentru transmiterea știrilor și, mai ales, a muzicii, prima formă modernă de entertainment la nivel global.

2) Războiul burilor

Cele două războaie ale burilor (dintre imperiul britanic și coloniștii olandezi din Africa de Sud) au avut loc între 1880-1881 și 1899-1902. Cel de-ai doilea război a avut consecințe mai importante, remarcându-se prin faptul că autoritățile britanice au capturat civili și i-au închis în lagăre de concentrare. Era pentru prima dată, în istoria modernă, când aceste lagăre erau folosite de un stat modern.

La acel moment, Imperiul German a criticat acțiunile englezilor, considerându-le o dovadă de slăbiciune, și i-a sprijinit în mod deschis pe buri. Atitudinea germanilor a contribuit, printre altele, la răcirea relațiilor dintre Imperiul Britanic și Germania, noua mare putere a Europei. Ostilitățile dintre cele două state și sistemele de alianțe pe care acestea le vor fonda se vor sfârși, în cele din urmă, cu izbucnirea Primului Război Mondial.

1) Moartea lui Ogodai

În 1241, Hanul Ogodai, liderul Imperiului Mongol și fiu al lui Gingis Han, moare. Cu puțin timp înainte de moarta sa, el aprobase un plan privind o invazie în Europa de Vest, al cărei primă țintă era Viena;urmau apoi Germania, Italia, Franța și Spania.


Invazia urma să fie condusă de Batu, unul din apropiații săi, care nu va mai ajunge să conducă expediția din cauza conflictelor succesorale cauzate de moartea Hanului. La acel moment, în Europa Occidentală (în Țările de Jos) se puneau bazele unor evoluții financiare care stau la baza ieșirii din feudalism și modernizării lumii. Așadar, nu putem decât să speculăm că o invazie mongolă ar fi dus cu siguranță la oprirea acestor evoluții și, implicit, la întârzierea modernizării.


Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.

Read More

Straniul caz al lui Guinefort, câinele ajuns sfânt la catolicii din Franța

În secolul al XIII-lea, inchizitorul și istoricul medieval Ștefan din Bourbon a auzit despre cazul ciudat și trist al sfântului Guinefort, care a trăit în Franța, și a decis să aștearnă pe hârtie cele auzite, dând naștere uneia dintre cele mai ciudate povești ale sfinților creștini.

Într-o zi, stăpânul castelului Villars-les-Dombes, de lângă Lyon, în Franța zilelor noastre, a văzut unul dintre câini fugind din camera fiului său, cu botul plin de sânge. Fără să stea pe gânduri sau să cerceteze ce s-a întâmplat, crezând că ogarul i-a devorat copilul, nobilul a scos sabia și a spintecat pe loc animalul.

Apoi, și-a auzit fiul plângând și a fugit îngrozit să vadă ce s-a petrecut. A descoperit că băiatul – care nu fusese rănit – stătea lângă un șarpe mort. Era clar că târâtoarea fusese sfârtecată de colții ogarului.

Cu mare durere și tristețe, conștient de a fi comis o eroare de judecată fatală, a decis să îngroape trupul ogarului Guinefort într-o fântână săpată la intrarea în castel, pe care a acoperit-o cu pietre, pentru a marca solemn locul.

Imediat, povestea ogarului martir a început să se răspândească, ajungând la urechile țăranilor de pe domeniu. Curând, au început vizitele la mormântul câinelui.

Atât de mulți au început să vină la locul de îngropăciune a lui Guinefort, încât fântâna a devenit în curând loc de pelerinaj, ogarul fiind de acum creditat ca martir cu puteri tămăduitoare și protector al copiilor.

Sfântul Guinefort și Vaticanul

Când povestea lui Guinefort a ajuns la urechile Vaticanului, răspunsul Bisericii a fost că ogarul ar fi putut avea de-a face cu unele miracole, dar a interzis cu strictețe ca rămășițele câinelui să devină obiect de cult. Inchiziția însăși a fost acuzată de persecutarea adepților lui Guinefort ca eretici, precum și de distrugerea oricărui text care consemna existența sa.

În pofida acestei atitudini duplicitare a Vaticanului (care pe de o parte l-a acceptat neoficial ca „făcător de miracole”, iar pe de alta a acționat pentru discreditarea sa), câinele a fost venerat în cultura populară a regiunii drept „sfântul Guinefort” timp de șapte secole.

Rugăciunile închinate câinelui includeau formule precum „sfinte Guinefort, protejează-ne de idioți și de șerpii cei răi!” și aveau un oarecare sens, având în vedere povestea tristă a morții ogarului.

Până în 1930, „sfântul Guinefort” a fost sărbătorit de catolicii francezi din regiunea Lyon în fiecare an, pe 22 august.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.

Read More

Templierii, legendarii călugări soldați ai Evului Mediu (documentar)

Asa zisii Soldati Saraci ai lui Hristos si ai Templului lui Solomon (in latina: Pauperes commilitones Christi Templique Solomonici), cunoscuti de marele public sub numele de Cavalerii Templieri, Ordinul Templului (in franceza: Ordre du Temple sau Templiers) sau pur si simplu ca templieri, au fost printre cele mai cunoscute ordine militare crestine. Organizatia lor a existat timp de aproximativ doua secole în Evul Mediu.

Aprobat oficial de catre Biserica Romano-Catolica în jurul anului 1129, Ordinul a devenit o organizatie de caritate favorizata   în întreaga crestinatate. Cavalerii templieri, în pelerinele lor distinctive albe cu o cruce rosie  au fost printre cele mai calificate unitati de lupta din timpul cruciadelor. Membrii non-combatanti ai Ordinului au reusit sa puna la punct o puternica infrastructura economica în întreaga crestinatate cu ajutorul unor inovatoare tehnici financiare, care au fost o forma timpurie a institutiilor bancare, si au construit numeroase fortificatii în Europa si Tara Sfânta.

Existenta templierilor a fost strâns legata de cruciade, când Tara Sfânta a fost pierduta, sprijinul pentru existenta ordinului s-a stins. Zvonurile despre ceremoniile initiatice secrete au creat neîncredere, iar regele Filip al IV-lea al Frantei, puternic îndatorat ordinului, a profitat de situatie. În 1307, multi dintre membrii Ordinului din Franta au fost arestati, torturati pentru a da marturii false, si apoi arsi pe rug. Sub presiunea regelui Filip, papa Clement al V-lea desfiinteaza Ordinul în 1312. Disparitia brusca a unei parti importante a infrastructurii europene a dat nastere la speculatii si legende, care au tinut „templierii” vii si astazi in lumea moderna.

Templierii au fost organizati ca un ordin monahal similar cu Ordinul cistercian al lui Bernard,  care a fost considerat prima organizatie internationala eficace din Europa. Structura organizatorica a avut un puternic lant al autoritatii. Fiecare tara cu o prezenta notabila a templierilor (Franta, Anglia, Aragon, Portugalia, Poitou, Apulia, Ierusalim, Tripoli, Antiohia, Anjou, Ungaria, si Croatia) avea un Maestru al Ordinului Templierilor în acea regiune. Toate acestea au fost supuse catre Marele Maestru, numit pe viata.

Nu exista numere precise, dar se estimeaza ca in perioada de varf a Ordinului, existau între  15000 si 20000 de templieri, dintre care aproximativ o zecime erau cavaleri adevarati.

Printre acestia se numara Bernard de Clairvaux si fondatorul Hugues de Payens, care a conceput codul specific de comportament al Ordinului Templierilor, cunoscut istoricilor moderni ca regula de latina. 72 de clauze ale sale defineau comportamentul ideal al cavalerilor, cum ar fi tipurile de articole de îmbracaminte pe care puteau sa le poarte sau câti cai puteau avea. Cavalerii trebuiau sa ia masa în liniste, sa nu manânce carne mai mult de trei ori pe saptamâna, si sa nu aiba contact fizic cu orice fel cu femeie.

Odata ce Ordinul a crescut, mai multe linii directoare au fost adaugate, si lista initiala de 72 de clauze a fost extinsa la cateva sute in forma sa finala.

O impartire pe trei nivele marca structura Templierilor: cavaleri aristocrati nascuti nobili, sergentii inferior-nascuti si clerul. Cavalerii erau obligati sa fie de origine aristocratica si sa poarte mantii albe. Ei au fost echipati drept cavalerie grea, cu trei sau patru cai si unul sau doi paji. Pajii sau scutierii nu au fost, în general membri ai Ordinului, dar în schimb au fost oameni din afara ordinului care au fost angajati pentru o perioada de timp.  Ei au fost fie echipati drept cavalerie usoara cu un singur cal sau serveau în alte moduri, cum ar fi administrarea proprietatii Ordinului, treburi domestice sau/si meserii. Capelanii, constituind a treia clasa a templierilor, erau preoti hirotoniti care aveau grija de nevoile spirituale ale templierilor.

Cavalerii  purtau o scurta alba cu o cruce rosie si o manta alba; sergentii purtau o tunica neagra cu o cruce rosie în fata si în spate si o manta neagra sau maro. Mantaua alba a fost atribuita templierilor la Conciliul de la Troyes în 1129, iar crucea a fost cel mai probabil, adaugata la hainele lor la lansarea celei de-a doua cruciade în 1147, când Papa Eugen al III-lea, regele Ludovic al VII-lea al Frantei, si multe alte personalitati notabile la acea vreme au participat la o întâlnire a templierilor francezi, la sediul lor de lânga Paris. Potrivit Normei lor, cavalerii trebuiau sa poarte mantaua alba în orice moment.

Initierea, cunoscut sub numele de Receptie (receptio), în cadrul Ordinului era un profund angajament si implica o ceremonie solemna. Necunoscutii erau descurajati a participa la ceremonie, care a trezit suspiciuni în rândurile inchizitorilor medievali în timpul proceselor ulterioare.

Noii membri trebuiau sa semneze de buna voie predarea întregii averi si a bunurilor lor catre Ordin si sa faca juraminte de saracie, castitate, pietate si obedienta. Majoritatea fratilor se alaturau pe viata. Uneori, unui om însurat îi era permis sa se alature daca avea permisiunea sotiei sale, dar el nu avea voie sa poarte mantaua alba.

Crucea rosie pe care templierii o purtau pe robe era un simbol al martiriului, iar sa moara în lupta era considerata o mare onoare, care asigura un loc în cer. Nu a fost o regula cardinala ca razboinicii Ordinului nu ar trebui sa se predea cu exceptia cazului în care pavilionul Templierilor ar fi cazut, si chiar si atunci acestia trebuiau mai intai sa încerce sa se regrupeze cu un alt ordin crestin, cum ar fi cel al Ospitalierilor.

Numai dupa ce toate steagurile ar fi cazut le era permis sa paraseasca câmpul de lupta. Aceste principii, lipsa compromisului împreuna cu reputatia lor pentru curaj, pregatirea excelenta si armamentul greu, a facut din templieri una dintre fortele de lupta cele mai de temut din timpurile medievale.

Read More

Istoria săngeroasă a cruciadelor

Istoria săngeroasă a cruciadelor.Războaiele din prima jumătate a mileniului al doilea, dintre lumea creştină şi estul dominat de musulmani, au intrat în istoria universală sub numele de cruciade. Confruntările dintre cele două civilizaţii s-au soldat cu atrocităţi şi cu pierderi inimaginabile de ambele părţi.

Prima cruciadă a durat doar trei ani, între 1096 şi 1099, şi a însemnat un succes militar pentru forţele armate creştine. Armatele formate din franci, englezi, germani, genovezi şi normanzi au câştigat toate bătăliile importante şi au cucerit o mulţime de teritorii, inclusiv Ierusalimul, considerat pe atunci „oraş sfânt”.

Bătălia pentru Ierusalim (1099) a rămas în istorie din cauza măcelului care a urmat după cucerirea cetăţii.

Măcelul de la Ierusalim Armatele creştine au ajuns la zidurile oraşului pe 7 mai. A urmat un asediu prelungit până pe 15 iulie, când cetatea a fost cucerită. Un rol hotărâtor l-au avut genovezii conduşi de Guglielmo Embriaco. Exasperaţi de pierderile mari suferite, aceştia şi-au demontat corăbiile şi au folosit lemnele pentru a construi turnuri de asediu. În cronicile timpului s-a scris că învingătorii i-ar fi măcelărit pe aproape toţi locuitorii oraşului, peste 70.000 de oameni. Cruciaţii nu s-au limitat să-i ucidă doar pe musulmanii din Ierusalim, ci i-au sacrificat şi pe evrei şi chiar şi pe creştinii ortodocşi. În „Gesta Francorum”, una dintre cele mai importante cronici ale momentului, autorul anonim a scris că „Măcelul a fost atât de mare, încât oamenii noştri înaintau prin sânge până la glezne. Când păgânii au înfrânţi, oamenii noştri au pus mâna pe mulţi dintre ei, atât bărbaţi cât şi femei, ori ucigându-i ori ţinându-i prizonieri, după cum au dorit. Nimeni nu a văzut sau auzit de un asemenea măcel al păgânilor, pentru rugurile funerare fiind făcute piramide din trupurile lor şi nimeni nu ştie numărul lor cu excepţia lui Dumnezeu”.

[caption id="attachment_270" align="aligncenter" width="600"] Istoria săngeroasă a cruciadelor[/caption]

În schimb Robert Delort scrie în „Cruciadele„ că armata creştină ar fi ajuns la zidurile Ierusalimului în luna iunie şi că oraşul a căzut pe 14 iulie: „Masacru, sânge, sudoare, groază, răzbunare – tabloul înfăţişat de istoricii epocii este înfiorător. Tancred, un nepot al lui Bohemond, tovarăş credincios al lui Godefroy de Bouillon, jefuieşte Templul lui David. Două zile mai târziu, împarte comorile cu ducele”.

La rândul său, cronicarul german Albert din Aix a scris că: „În vreme ce toată populaţia creştină făcea un prăpăd groaznic printre sarazini, ducele Godefroy abţinându-se de la orice masacru şi-a lepădat cuirasa şi, îmbrăcând un veşmânt de lână, a ieşit desculţ prin oraş. După ce a înconjurat plin de umilinţă zidul de incintă, a reintrat prin poarta din faţa Muntelui Măslinilor şi a mers la mormântul Domnului nostru Iisus Cristos, fiul lui Dumnezeu celui viu, vărsând lacrimi, spunând rugăciuni, aducând cântări de laudă Domnului şi mulţumindu-i că-l socotise vrednic să vadă ceea ce cu atâta înflăcărare îşi dorise dintotdeauna”.

Patru noi state creştine în zonă În Orient au luat naştere patru state ale cruciaţilor: comitatul Edessei, sub conducerea lui Balduin, fratele lui Godefroy de Bouillon, principatul Antiochiei, condus de Bohemud, comitatul Tripoli, care i-a revenit lui Raymond de Toulouse şi regatul Ierusalimului, pe tronul căruia a urcat însuşi Godefroy de Bouillon. Regatul Ierusalimului era şi cel mai important, iar celelalte trei state îi erau vasale. După cucerirea teritoriilor au fost înfiinţate trei celebre ordine militaro-călugăreşti care aveau să devină faimoase. Ordinul Templierilor şi cel al Ioaniţilor au fost înfiinţate de francezi, iar cel al teutonilor a luat naştere în urma unor iniţiative germane.

Alte cruciade Următoarea cruciadă a avut loc o jumătate de secol mai târziu, între 1147 şi 1149 şi a însemnat un dezastru pentru armatele creştine. Înfrângerile suferite în faţa turcilor selgiucizi de la Dorylaeum (1147) şi Damasc (1148) au pecetluit soarta expediţiei.

Au fost necesari alţi 40 de ani pentru ca vesticii să se regrupreze şi să pornească în cea de-a treia cruciadă (1189-1192). Aşa a devenit celebru Regele englez Richard, supranumit „Inimă de Leu”, după victorile obţinute în faţa musulmanilor. Bătăliile purtate împotriva altui suveran celebru, sultanul Saladin „Leul deşertului”, au intrat în legendă. După câteva confruntări în care victoria le-a surâs pe rând, cei doi şi-au dat mâna şi au încheiat o pace convenabilă ambelor părţi. N-a trecut însă mult timp şi a reizbucnit un alt război în zona fierbinte din Orientul Mijlociu, dar de această dată cu alţi actori.

A patra cruciadă s-a consumat între 1202 şi 1204. Armata creştină, condusă de francezi şi de veneţieni, ar fi trebuit să lupte împotriva sarazinilor, care cuceriseră Ierusalimul, însă şi-a schimbat planurile din mers. Aşa s-a ajuns ca veneţienii să atace şi să cucerească Zara (1202), care era însă tot sub ocupaţie creştină şi aparţinea regatului maghiar. Războiul fratricid a continuat cu celebrul asediu al Constantinopolului creştin (1204). Veneţienii au ieşit învingători şi au fondat Imperiul Latin de la Constantinopol. Dezastrul lui Ludovic al IX-lea

A cincea cruciadă (1217-1221) şi cea de-a şasea (1228-1229) nu au adus nici ele rezultate notabile, în primul rând din cauza dezbinării care apăruse între regii şi principii creştini. În schimb, cruciada a şaptea (1248-1250) a echivalat cu un dezastru pentru armatele venite din vestul continentului european. După un început promiţător şi după câteva victorii împotriva musulmanilor, armata condusă de însuşi regele Franţei, Ludovic al IX-lea, a fost zdrobită şi a fost nevoită să se retragă, iar Ierusalimul a fost pierdut definitiv.

Acelaşi suveran francez a condus forţele creştine şi 20 de ani mai târziu, în cea de-a opta cruciadă, care a durat câteva doar câteva luni, în 1270. A fost un dezastru total pentru cruciaţi. Regele a murit în luptă, iar alianţa musulmană a obţinut o victorie zdrobitoare. Urmările au fost dintre cele mai grave. Musulmanii au cucerit pe rând pe rând toate statele creştine din Orient. Tripoli a căzut în anul 1289, iar doi ani mai târziu era ocupată şi Acra.

Astfel au luat sfârşit expediţiile creştine cunoscute în istorie sub numele de cruciade. Deşi istoria mai consemnează ulterior şi alte cruciade, cunoscute sub numele de „cruciade târzii”, acestea au reprezentat doar alianţe defensive ale unor state creştine în faţa pericolului unei superputeri cum avea să devină Imperiul Otoman.

 

Read More