20 martie, Ziua Internaţională a Fericirii

Ziua de 20 martie 2019 marchează celebrarea Zilei Internaţionale a Fericirii, o sărbătoare instituită în 2012 printr-o rezoluţie a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Modalităţile de a măsura fericirea sunt mult mai vechi decât sărbătoarea dedicată acesteia. În 1972, al patrulea rege al Bhutanului, Jigme Singye Wangchuck, a declarat, într-o conferinţă internaţională, că "fericirea naţională brută este mult mai importantă decât produsul intern brut". Conceptul său presupunea că dezvoltarea sustenabilă trebuie să ţină cont şi de aspectele non-economice ale bunăstării. Acesta a fost materializat prin crearea conceptului Fericirii Naţionale Brute şi impunerea a patru piloni de dezvoltare: buna guvernare, dezvoltarea socio-economică sustenabilă, conservarea şi promovarea culturii şi protecţia mediului, potrivit Mediafax.

În anul 2005 a apărut primul index global al fericirii. Acesta a fost creat de către International Institute of Management, o instituţie din Statele Unite ale Americii. Anul 2006 a marcat lansării conceptului Genuine Progress Index(GPI), care avea ca scop măsurarea şi a bunăstării, şi a fericirii.

În 2010, cei patru piloni de dezvoltare din Bhutan au fost împărţiţi pe nouă domenii: standardele de viaţă, educaţia, sănătatea, mediul, vitalitatea comunităţii, folosirea timpului, bunăstarea psihologică, buna guvernare şi capacitatea de adaptare şi promovare culturală.

Modelul indexului fericirii a fost preluat şi de alte ţări. În 2007, Thailanda a creat o măsurătoare proprie, denumită Green and Happiness Index. Doi ani mai târziu, Statele Unite au pus bazele indexului bunăstării, prin intermediul sistemului de sondare Gallup. Acesta avea la bază şase criterii: evaluarea vieţii, sănătatea emoţională, mediul de muncă, sănătatea fizică, comportamentele sănătoase şi accesul la necesităţile de bază.

În 2010 a fost creat Indexul Multidimensional al Sărăciei. El a luat naştere în cadrul Iniţiativei Sărăciei şi Dezvoltării Umane, care aparţine universităţii din Oxford, Regatul Unit, şi cuprindea cinci teme de evaluare, printre care se numără calitatea muncii, emanciparea, siguranţa pe plan fizic şi bunăstarea psihologică.

Anul 2011 a marcat apariţia Raportului Mondial al Fericirii, lansat de Organizaţia Naţiunilor Unite, dar şi a unui index al fericirii în Canada. Modelul măsurătorii a fost adoptat şi în Coreea de Sud în 2012, iar iniţiative şi strategii similare au mai fost propuse în oraşul american Seattle, dar şi în regiunea indiană Goa.

Cum s-a stabilit Ziua Internaţională a Fericirii

Iniţiativa de a marca o zi internaţională a fericirii a venit din partea lui Jayme Illien, un filantrop şi activist american. Acesta deţinea funcţia de consiler al Naţiunilor Unite şi era menbru al organizaţiei „Economişti pentru pace şi securitate”, afiliată ONU. Illien şi-a prezentat conceptul în faţa oficialilor Organizaţiei Naţiunilor Unite în 2011 şi a primit atât sprijinul Secretarului General, Ban Ki moon, cât şi cel al celor 193 de state membre.

Data de 20 martie a fost aleasă de Illien pentru că ea coincidea cu echinocţiul de primăvară. Acesta este un fenomen resimţit pe plan universal, care are loc atunci când soarele se află exact pe ecuatorul ceresc.

În 2011 este adoptată rezoluţia 65/309 a Adunării Generale a Naţiunilor Unite. Aceasta purta titlul "Happiness: towards a holistic approach to development" şi încuraja guvernele statelor membre să recunoască existenţa altor modalităţi de măsurare a bunăstării, o integrare mai bună a politicilor economice şi sociale şi dezvoltarea de politici dedicate protecţiei mediului şi alcătuirea unor indicatori care să servească drept ghid în alcătuirea politicilor publice.

Sărbătoarea a devenit oficială pe 28 iunie 2012, o dată cu adoptarea rezoluţiei 66/281 a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Aceasta proclama data de 20 martie ca Ziua Internaţională a Fericirii, iar modurile recomandate de a celebra această zi erau activităţile cu caracter educaţional şi de creştere a gradului de conştientizare asupra conceptului.

Cum a fost sărbătorită Ziua Internaţională a Fericirii

Prima Zi Internaţională a Fericirii a fost celebrată pe 20 martie 2013, în cadrul unei conferinţe susţinute în New York sub edgida TedXTeen. La eveniment au participat Ndaba Mandela, nepotul fostului preşedinte sud-african Nelson Mandela şi Chelsea Clinton, fiica fostului preşedinte american Bill Clinton.

În anul 2014, celebrările au fost promovate de muzicianul american Pharell Williams şi Fundaţia Naţiunilor Unite prin lansarea primului videoclip de 24 de ore. Acesta a fost realizat pentru piesa "Happy" a lui Williams şi a constat din filmări trimise de oameni din toată lumea. Artistul a jucat un rol important şi în cadrul festivităţilor din 2015, când a susţinut un discurs în faţa Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite în cadrul căruia a proclamat că fericirea este un drept din naştere şi a făcut un apel la acţiune împotriva schimbărilor climatice.

Cum poţi sărbători Ziua Internaţională a Fericirii anul acesta

Site-ul oficial al evenimentului, happinessday.org, recomandă mai multe modalităţi de a celebra această zi. Printre acestea se numără promovarea sărbătorii pe reţelele de socializare fie prin postarea logo-ului evenimentului pe Facebook, fie prin hashtag-urile #tenbillionhappy, #internationaldayofhappiness, #happinessday, #choosehappiness, #createhappiness sau #makeithappy pe Instagram.

Participanţii mai sunt sfătuiţi să facă ceva ce le aduce fericirea. Mai sunt recomandate promovarea rezoluţiilor care au stat la baza adoptării Zilei Internaţionale a Fericirii, participarea la evenimente desfăşurate în lume cu ocazia Săptămânii Fericirii (17-23 martie), a căror listă completă poate fi găsită pe site. Depunerea de angajamente legate de creşterea fericirii în lume şi promovarea ţelurilor globale ale Naţiunilor Unite (printre care se numără asigurarea egalităţii de gen sau a apei potabile, dar şi eradicarea sărăciei sau foametei mondiale) sunt şi ele susţinute.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole Terra Misterioasă

Read More

Cei mai eficienți lunetiști ai celui de-al doilea război mondial

Cei mai bine pregătiţi trăgători de elită cunoscuţi drept lunetişti, un termen care îşi are originea în India Britanică şi care era folosit pentru a descrie vânătorii capabili să împuşte pasărea numită becaţă (numele dat mai multor păsări călătoare cu ciocul lung, cu carnea gustoasă, care trăiesc în regiuni mlăştinoase), becaţă=snipe bird, au devenit vitali în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Luptând pe frontul de est, sovieticii erau trăgători foarte buni, dominând astfel topul care urmează.

Uniunea Sovietică era una dintre ţările combatante care antrena unităţi de lunetişti în decada dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, şi superioritatea lor (cu excepţia celui mai bine clasat lunetist din acest top) este evidenţiată clar prin numărul de victime din dreptul fiecăruia dintre aceşti lunetişti.

Trăgători de elită cum ar fi Vasili Zaitsev, despre care se spune că a ucis 225 de soldaţi în timpul bătăliei de la Stalingrad, au dovedit fără nici o îndoială imensa lor valoare pentru armată în timpul războiului. În consecinţă, importanţa lor nu a fost niciodată subestimată.

10. Stepan Vasilievich Petrenko: 422 de victime

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică avea mai mulţi lunetişti decât orice altă ţară de pe Pământ. Datorită programelor de pregătire din anii 1930, în timp ce toate celelalte naţiuni renunţaseră la unităţile de lunetişti special antrenaţi, U.R.S.S. se putea mândri cu cei mai bine antrenaţi trăgători. Stepan Vasilievich Petrenko făcea parte din această elită. Cele 422 de victime confirmate ale sale reprezintă o mărturie a capacitaţii sale de ţintire precum şi a programului sovietic de instruire-care permitea trăgătorilor de elită să lupte alături şi de forţele obişnuite.

9. Fyodor Trofimovich Dyachenko: 425 de victime

Ca o dovadă suplimentară a maşinii de război sovietice, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial 428.335 de persoane au luat parte la pregătirea de lunetişti a Armatei Roşii, iar 9.534 dintre ei au obţinut calificarea ridicată în această artă mortală(care ţintea cu succes ofiţeri inamici greu de înlocuit în luptă).

Fyodor Trofimovich Dyachenko a fost unul din recruţii care a excelat. Un erou sovietic cu 425 de victime confirmate, a primit Crucea pentru Evidenţiere în Serviciu pentru „eroism extraordinar în cooperare cu acţiunile militare împotriva unui inamic înarmat”.

8. Fyodor Matveyevich Okhlopkov: 429 de victime

Fyodor Matveyevich Okhlopkov, unul dintre cei mai respectabili si temuţi lunetişti ai U.R.S.S., făcea parte din grupul etnic Yakut, fiind născut în satul Krest-Khaldzhay din Republica Sakha, una din extremităţile Uniunii Sovietice. Povestea spune că dupa ce el şi fratele său s-au înrolat în Armata Roşie, fratele lui Fyodor a fost ucis în luptă.

Fyodor a jurat că se va răzbuna pe cei care i-au ucis fratele ajungând astfel să ucidă 429 de persoane ca lunetist, plus multe altele cu mitraliera. Alături de cei mai valoroşi trăgători ai ţării, Okhlopkov a fost decorat ca erou al Uniunii Sovietice în 1965 primind de asemenea şi „Ordinul lui Lenin”. Un cargobot a fost numit după el în 1974.

7. Mikhail Ivanovich Budenkov: 437 de victime

Este greu de trecut cu vederea valoarea inestimabilă a lunetiştilor pentru Armata Roşie în timpul războiului. Atât de nepreţuită încât, potrivit unor surse, cel puţin un lunetist se găsea atât în plutoanele de infanterie cât şi în cele de recunoaştere.

Mikhail Ivanovich Budenkov făcea parte din acei trăgători de elită care a făcut o impresie la care mulţi doar aspirau. Un lunetist cu 437 de victime – un număr care nu include vieţile pe care le-a curmat folosind mitraliera-el reprezintă un testament al antrenamentelor Uniunii Sovietice şi al angajamentului faţă de cauza ţării din timpul războiului.

6. Vasilij Ivanovich Golosov: 442 de victime

Aşa cum am sugerat în perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi cea de dinainte de război, în ceea ce priveşte îndemânarea de a ţinti a trupelor, Uniunea Sovietică era cea mai avansată naţiune din lume. Multă doctrină militară era dedicată folosirii lunetiştilor, care erau capabili să tragă de la distanţe mari şi să elimine liderii inamicilor de pe câmpul de luptă. În timpul războiului, 261 de trăgători sovietici – atât  bărbaţi cât şi femei, fiecare cu peste 50 de victime au fost decoraţi cu titlul de lunetişti distinşi.

Vasilij Ivanovich Golosov a fost unul dintre cei onoraţi şi este inclus în această listă cu 442 de victime confirmate.

5. Vladimir Nikolaevich Pchelintsev: 456 de victime

Lunetiştii sovietici, aşa cum evidenţiază şi acest top dominau statisticile în timpul războiului. Acest lucru este pus atât pe seama curajului şi abilităţii de a mânui arma, cât şi pe seama unei bune cunoaşteri a terenului pe care luptau şi a capacităţii de a se folosi de peisaj pentru a se ascunde de inamic (ajutaţi şi de faptul că germanii avansau în teritorii mult mai bine cunoscute de sovietici). Dintre aceşti oameni foarte bine pregătiţi, Vladimir Nikolaevich Pchelintsev făcea parte din elită, reuşind să elimine 456 de inamici în timpul luptelor.

4. Ivan Nikolayevich Kulbertinov: 489 de victime

Spre  deosebire de majoritatea naţiunilor care au luat parte la cel de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică deţinea unităţi de lunetişti care includeau şi femei. În 1942, după doi ani şi jumătate de antrenamente exclusiv pentru femei, sovieticii au pregătit aproape 55.000 de trăgători de elită, iar în 1943 când războiul era în toi, un număr de aproximativ 2.000 de femei activau ca lunetişti. Dintre acestea, Lyudmila Mykhailivna Pavlichenko era figura cea mai reprezentativă, ajungând la 309 victime în timpul războiului. Pavlichenko a devenit o legendă atât a U.R.S.S.-ului cât şi a întregii lumi, însă mulţi bărbaţi mai puţin cunoscuţi i-au depăşit performanţa.  Ivan Nikolayevich Kulbertinov a fost unul dintre aceştia. Deşi mai puţin cunoscut decât camarada sa, se regăseşte în acest top datorită celor 489 de victime care i-au fost atribuite.

3. Nikolay Yakovlevich Ilyin: 494 de victime

În 2001 la Hollywood a apărut filmul „Enemy at the gates”, despre faimosul lunetist sovietic Vasily Zaitsev. Avându-i în distribuţie pe Jude Law, Rachel Weisz şi Ed Harris, filmul prezintă evenimentele din jurul bătăliei de la Stalingrad din 1942-1943.

Din păcate despre Nikolay Yakovlevich Ilyin nu a fost făcut niciodata un film, însă contribuţia sa la războiul sovietic a fost cel puţin egală, dacă nu chiar mai mare decât cea a lui Zaitsev. Omorând 494 de soldaţi inamici, Ilyin a fost un trăgător de temut şi a constituit un alt tribut la priceperea elitei de lunetişti sovietică.

2. Ivan Mihailovich Sidorenko: aproximativ 500 de victime 

Ivan Mihailovich Sidorenko provenea dintr-o familie de ţărani din Chantsovo. A fost recrutat în 1939 la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. În timpul bătăliei de la Moscova din 1941 şi-a căpătat reputaţia de trăgător cu precizie remarcabilă. Sidorenko a devenit cel mai bun trăgător al Uniunii Sovietice, ţara sa folosindu-l atât ca lunetist de elită, cât şi ca instructor.  Printre cele mai de ispravă fapte ale sale se numără distrugerea unui tanc şi a altor trei autovehicule folosind muniţie incendiară. În urma unei răni căpătate în Estonia, rolul lui în anii care au urmat a fost acela de instructor. În 1944 Sidorenko a primit titlul de „Erou al Uniunii Sovietice”.

1. Symo Häihä:MOARTEA ALBĂ-542 de victime (plus aprox, 400 neconfirmate)

Finlandez de origine, este singurul trăgător din acest top care nu aparţine Uniunii Sovietice. Poreclit „Moartea Albă” de către soldaţii Armatei Roşii-pe care i-a torturat, îmbrăcat în camuflajul de zăpadă în timpul Războiului de Iarnă din 1939-1940-Häihä este, potrivit statisticilor, cel mai eficient lunetist din istorie. Înainte de a se înrola el era fermier şi ceea ce l-a ajutat mai târziu, un priceput vânător. Casa lui Häihä este plină cu trofee primite pentru priceperea sa. În mod incredibil, acesta prefera să folosească o cătare normală în locul celei telescopice pentru a evita să devină o ţintă pentru trăgătorii inamici (suferind totuşi de o desfigurare, după ce a fost împuşcat în faţă).

O altă tactică folosită de către Häyhä a fost de a compacta zăpada din fața lui, astfel încât lovitura să nu lase urme în zăpadă și să-i dezvăluie poziția. Din același motiv se spune că obișnuia să aibă gura plină de zăpadă, pentru a nu lăsa aburii produși de respirația sa să-i trădeze ascunzătoarea.

Rușii au încercat în nenumărate rânduri să-l elimine, folosind atât contra-lunetiști, cât și lovituri de artilerie. Pe 6 martie 1940, Häyhä a fost împușcat în maxilarul inferior stâng de către un soldat rus, glontele ricoșând si strâpungându-i capul. Unul dintre camarazii care l-au preluat, vorbind despre plaga prin împușcare, a declarat că „jumătate din capul lui lipsea”, însă Häyhä nu era mort.

De reţinut că în timpul războiului dintre Finlanda și U.R.S.S., Simo Häyhä a luptat în cadrul armatei finlandeze, la temperaturi cuprinse între -40 și -20 de grade Celsius,  victimele sale fiind înregistrate în mai puțin de 100 de zile de război, într-o perioadă a anului în care lumina naturală e de doar câteva ore pe zi.


Când a fost întrebat în 1998 (cu puţin timp înainte să moară;a murit la 96 de ani) cum a devenit un aşa priceput lunetist, a răspuns simplu:„antrenament”.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole Terra Misterioasă

Read More

Freddie Mercury și cine este femeia din spatele melodiei "Love of my life"

Filmul Bohemian Rapsody, nominalizat la Oscar anul acesta, a stârnit controverse despre sexualitatea celebrului artist, Freddie Mercury, dar ne-a adus aminte de una dintre cele mai frumoase povești de dragoste din istorie: Mary Austin și Freddie Mercury.

S-a speculat mult despre relația celor doi în toate sensurile, dar cine e femeia care i-a furat inima lui Mercury, care i-a fost aproape până la sfârșit și a devenit și discreta moștenitoare a averii lui?

Mary Austin l-a cunoscut Freddie Mercury în 1970, prin intermediul lui Brian May, chitaristul trupei Queen. Ea avea doar 19 ani și lucra pentru unul dintre cele mai șic magazine din Londra, Biba, în departamentul de PR. Mary provenea dintr-o familie modestă, iar ambii săi părinți aveau deficiențe de auz. La momentul întâlnirii Mary era studentă la Arte.

Cum a devenit Mary Austin: Love of My Life

După ce s-au întâlnit în magazinul Biba, locul ei de muncă, Mary Austin și Freddie Mercury au început să iasă împreună și, în doar câteva luni, s-au și mutat împreună, în West Kensington. Relația lor romantică, pe care Freddie a prețuit-o până la sfârșitul zilelor sale, a inspirat unele dintre melodii ale trupei Queen. Cei doi s-au despărțit după ce Freddie a început o relație cu un angajat de la Elektra Records, lucru pe care i l-a și mărturisit lui Mary.

Acest fapt nu l-a oprit pe să aibă în continuare o relație specială cu Mary, despre care spunea într-un interviu din 1978 că după 7 ani am ajuns la o înțelegere. Freddie invoca faptul că este mult timp plecat în turnee și că Mary ar trebui să aibă propria ei viață. Cumva încerca să și ascundă orientarea sexuală. Deși era peste măsură de flamboiant pe scenă, asumându-și o personalitate publică cât se poate de gay, s-a ferit să facă declarații în acest sens, să se justifice sau să explice.

Freddie Mercury pe numele său adevărat Farrokh Bulsara, s-a născut pe insula africană Zanzibar. Considerat ca fiind unul din cei mai buni căntăreţi din toate timpurile, Freddie avea o voce deosebită şi distinctivă, incluzând un ambitus de 4 octave. Deşi vorbea pe tonalităţi de bariton, el cânta majoritatea melodiilor ca tenor. Mercury este recunoscut pentru prestaţiile live, care erau de obicei pe stadioane mari. Una din cele mai notabile performanţe al lui Mercury cu Queen a avut loc la Live Aid în 1985, când un stadion întreg de 72,000 de oamenii au bătut din palme, au cântat. Performanţa celor de la Queen la acest eveniment a fost declarată de mulţi specialişti drept cel mai bun concert din toate timpurile.

Totuși cea mai ascunsă parte a vieții lui Freddie a fost cea privată, iar relația cu Mary a fost unul dintre misterele vieții sale, în special după ce s-au despărțit oficial. Ceea ce Freddie și Mary au avut-o era departe de orientarea sexuală a artistului : chiar spre sfârșitul vieții acesta spunea că toți iubiții pe care i-a avut au fost geloși pe relația specială pe care o avea cu Mary și care nu putea fi înlocuită de niciunul. După separare, cei doi au continuat să fie foarte apropiați – chiar locuind foarte aproape, pentru că Freddie i-a cumpărat lui Mary un apartament în apropierea fostei lor case. Iar câțiva ani mai târziu, în 1985, el spunea într-un interviu: „singura mea prietenă este Mary și nu vreau pe nimeni altcineva. Pentru mine, ea este soția mea. Pentru mine, ce am avut a fost căsătorie. Credem unul în celălalt, iar asta este suficient pentru mine.”

Mary a fost printre primele persoane care au aflat de diagnosticul lui Freddie și i-a fost alături în ultimii ani, îngrijindu-l în ultima fază a bolii, când nu mai vedea bine și nu se mai putea ridica din pat. Conform cărţii lui Jim Hutton, „Mercury and Me“, Mercury a fost diagnosticat cu SIDA în primăvara anului 1987, puţin după Paşte. În acelaşi an, Mercury a declarat că testul său a ieşit negativ. În ciuda negaţiilor, presa britanică a continuat zvonurile în anii următori, din cauza stării psihice a lui Mercury şi din cauza lipsei de turnee a celor de la Queen. În ultimul său an de viaţă, Queen era la apogeul succesului, albumul „Innuendo“ intrând în topurile britanice pe locul întâi şi vânzându-se în 250.000 de exemplare doar în prima săptămână de la lansare.

Artistul a murit pe 24 noiembrie 1991, la doar o zi după ce își declarase public diagnosticul, de pneumonie – o complicație ce apărea frecvent în rândul celor care sufereau de SIDA. Mary Austin a intrat, conform dorinței lui, în posesia cenușii, pe care a îngropat-o într-un loc despre care nu a povestit nici până în ziua de astăzi. Mare parte a posesiunilor lui i-au rămas tot lui Mary. Artistul i-a lăsat şi vila sa din Londra, în care locuieşte şi actualmente, estimată la mai mult de 22 de milioane de euro, precum şi o mare parte din avere, care atunci însuma 10 milioane de euro. Această avere include o colecţie de artă şi mobilă ce i-a aparţinut regelui Ludovic al XV-lea. De altfel, toate câştigurile trupei Queen sunt împărţite între cei trei membri ai formaţiei şi Mary Austin, care primeşte în jur de 19% din profituri.

Deși Freddie avea un partener la momentul morții sale, pe Jim Hutton, artistul și-a justificat alegerea de a o lăsa pe ea principală moștenitoare a averii sale astfel: „Ai fi fost soția mea și toate astea ar fi fost oricum ale tale.”

De asemenea fosta logodnică a celebrului Freddie Mercury, acum în vârstă de 67 de ani, va primi o sumă considerabilă din câştigurile „Bohemian Rhapsody“. Filmul despre viața lui Freddie a primit Globul de Aur şi are încasări de peste 650 de milioane de euro la nivel global, iar Mary va primi frumoasa sumă de 45 de milioane de euro. În prezent, Mary Austin nu ţine legătura cu membrii formaţiei şi nu a fost implicată în producţia filmului „Bohemian Rhapsody“, în care a fost interpretată de actriţa Lucy Boynton. Totuşi, ea a avut o întâlnire privată cu Rami Malek, care l-a interpretat pe Freddie în cea mai recentă peliculă despre viața artistului.



Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.

Read More

Topul celor mai ucigătoare boli din toate timpurile

În zilele noastre practicile medicale cunosc un avans spectaculos, dar cu toate acestea există încă afecţiuni incurabile. Şi de-a lungul istoriei omenirea s-a confruntat constant cu numeroase epidemii care au făcut ravagii în rândul populaţiei. Iată mai jos un top al celor mai criminale  boli din toate timpurile.

7. TIFOSUL(430 î.H.?-prezent) a ucis 3 milioane de oameni numai între 1918 – 1922 şi majoritatea soldaţilor lui Napoleon aflaţi în campania din Rusia.

Numele bolii provine din grecescul “typhos” care înseamnă leneş sau ameţit, descriind starea celor afectaţi de tifos. Acesta a fost menţionat pentru prima dată cel mai probabil în anul 1083 la o mânăstire din apropierea oraşului Salerno, Italia. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost descoperit un vaccin împotriva tifosului. Însă înainte ca acest lucru să fie posibil, tifosul a constituit o boală devastatoare.

De-a lungul istoriei boala a provocat numeroase epidemii. Astfel, în al doilea an al Războiului peloponesiac (430 î.H.), oraşul-stat Atena a fost lovit de o epidemie teribilă, cunoscută ca “Ciuma Atenei”. Epidemiile de tifos s-au răspândit în Europa între secolele XVI –XIX, izbucnind în timpul Războiului Civil Englez, Războiului de 30 ani şi Războaielor Napoleoniene. Odată cu retragerea lui Napoleon din Moscova în 1812, numărul soldaţilor francezi care au murit din cauza tifosului era mai mare decât al celora omorâţi de ruşi. Irlanda a fost şi ea victima unor epidemii majore de tifos în repetate rânduri:1816-1819, spre sfârşitul anilor 1830, dar şi în perioada Marii Foamete Irlandeze (1846-1849).

În America au avut loc mai multe epidemii între 1837-1873, în New Hampshire, Baltimore, Memphis, Philadelphia şi Washington DC. Primul Război Mondial a însemnat 3 milioane de morţi în Rusia şi chiar mai mulţi în Polonia şi România.

6. HOLERA (1817-prezent) a produs opt pandemii şi sute de mii de morţi în toată lumea.

Manifestându-se de secole în India, de-a lungul fluviului Gange, boala a izbucnit în Calcutta în anul 1817. A avut rezultate la scară largă, holera fiind răspândită în numeroase părţi ale ţării. Nu există însemnări clare asupra numărului de indieni care au pierit din cauza epidemiei, însă armata britanică a raportat 10.000 de morţi în rândul trupelor imperiale.

În timp ce lumea devenea tot mai mică datorită trenurilor şi vapoarelor puse în mişcare de puterea motorului cu aburi, condiţiile de viaţă nu evoluau la fel de repede. De aceea, la momentul 1827 holera devenise cea mai temută boală a secolului. În pofida dezvoltării extraordinare ale medicinei moderne, holera rămâne totuşi un ucigaş eficace.

5. SIDA (1981-prezent) a ucis 25 milioane de oameni din întreaga lume.

Sindromul Imunodeficienţei Dobândite (SIDA) a dus la moartea a peste 25 de milioane de oameni începând cu anul 1981, când a fost identificat pentru prima dată. Cu toate că accesul la tratamentul antiretroviral a fost îmbunătăţit în numeroase regiuni ale lumii, SIDA a făcut aproximativ 3, 1 milioane de victime numai în anul 2005, dintre care 570 000 au fost copii.

La nivel global se estimează că numărul total de oameni infectaţi cu virusul HIV a atins nivelul cel mai înalt. Numărul persoanelor care trăiesc cu acest virus continuă să crească în multe părţi ale lumii, în ciuda strategiilor intense de prevenire a infectării.

Africa Sub-Sahariană rămâne, de departe, cea mai afectată regiune din lume, cu un procent de 64% din totalul persoanelor infectate cu HIV. Asia de Sud şi de Sud-Est ocupă locul al doilea cu un procent de 15%.

Adevărul despre originea SIDA este încă necunoscut, mai ales în ceea ce priveşte locul şi momentul izbucnirii pandemiei, chiar dacă se spune că aceasta provine de la maimuţele din Africa.

4. MALARIA (1600-prezent) omoară aproximativ 2 milioane de oameni anual.

Malaria reprezintă cauza a 400-900 milioane de cazuri de febră şi a aproximativ unul până la trei milioane de morţi în fiecare an. În majoritatea cazurilor se manifestă la copiii mai mici de 5 ani;femeile însărcinate sunt de asemenea vulnerabile.

Malaria este una dintre cele mai comune boli infecţioase şi constituie o problemă deosebit de gravă a sănătăţii publice. Paraziţii sunt transmişi de femela ţânţarului Anofel. Boala este foarte răspândită în regiunile tropicale şi subtropicale, inclusive părţi ale Americilor, Asia şi Africa.

Cu toate eforturile de reducere a transmiterii şi de creştere a tratamentului, nu au avut loc schimbări semnificative în zonele expuse riscului. Iar dacă răspândirea bolii se va realiza în acelaşi ritm, rata mortalităţii s-ar putea dubla în următorii 20 de ani.

3. MOARTEA NEAGRĂ (1340-1771) numără 75 milioane de victime în toată lumea.

Moartea Neagră sau Ciuma Neagră a fost una dintre pandemiile cele mai periculoase din istoria omenirii. S-a manifestat iniţial în sud-vestul Asiei Centrale, răspândindu-se apoi în Europa spre sfârşitul anilor 1340. Se estimează că Moartea Neagră ar fi ucis între o treime şi două treimi din populaţia Europei.

Cele trei forme ale ciumei sunt ciuma bubonică, ciuma septicemică şi cea pneumonică, fiecare determinând apariţia unor simptome specifice printre cei infectaţi.

Epidemiile cele mai importante de ciumă din Europa au fost:Londra (1603), Ciuma Italiană (1629-1631), Marea Ciumă din Sevilla (1647-1652), Marea Ciumă din Londra (1665-1666), Marea Ciumă din Viena (1679). Incertitudinea supravieţuirii a creat o atmosferă generală de morbiditate şi a influenţat oamenii să trăiască clipa, fapt ilustrat de Giovanni Boccaccio în “Decameronul”(1353).

2. GRIPA SPANIOLĂ (1918-1919) a cauzat între 50 şi 100 milioane de morţi în mai puţin de doi ani.

Între 1918 şi 1919, pandemia de Gripă Spaniolă a ucis mai mulţi oameni decât Hitler, armele nucleare şi toţi teroriştii din istorie la un loc. Acest tip de gripă a fost o versiune mai gravă a bolii comune, care progresa rapid şi pentru care nici astăzi nu există antidot.

Simptomele gripei spaniole erau frisoanele şi oboseala, însoţite adeseori de lichid la plămâni. Tot ceea ce puteau face doctorii era să încerce să amelioreze starea pacientului.

Pandemia a dispărut la fel de repede cum a izbucnit. Mai mult de jumătate de million de oameni a murit numai în Statele Unite ale Americii, iar în lume mai mult de 50 de milioane.

1. VARIOLA (430 î.H. – 1979) a omorât peste 300 milioane de oameni în întreaga lume doar în secolul al XX-lea, majoritatea fiind locuitori native ai Americilor.

Cunoscută şi după numele latin Variola vera, variola este o boală contagioasă care se manifestă exclusiv la oameni. Aceasta este cauzată de unul dintre cele două variante ale virusului numite Variola major şi Variola minor. Efectele secundare pe termen lung apărute la supravieţuitorii bolii sunt cicatricele caracteristice. Printre efectele secundare ocazionale se numără orbirea, datorită ulceraţiei corneei şi infertilitatea în rândul supravieţuitorilor de sex bărbătesc.

În Europa variola a făcut aproximativ 60 milioane de victime, inclusive cinci monarhi, numai în secolul al XVIII-lea. Până la 30% dintre cei infectaţi, inclusive 80% dintre copiii sub vârsta de 5 ani, au murit din cauza bolii, în timp ce o treime din supravieţuitori şi-au pierdut vederea.


Variola a fost responsabilă pentru aproximativ 500 milioane de morţi în secolul al XX-lea. În anul 1967 Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a estimat că 15 milioane de oameni au contactat boala şi două milioane dintre ei au murit în acelaşi an. După campanii de vaccinare soldate cu success de-a lungul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, OMS a certificat eradicarea bolii în anul 1979. Până astăzi, variola este singura boală infecţioasă umană complet eradicată.


Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.

Read More

De ce a renunțat Rusia la Crimeea în 1954

Peninsula Crimeea a făcut parte din Rusia începând cu anul 1783, când imperiul țarist o anexează în urma înfrângerii forțelor otomane, până în 1954, când guvernul sovietic decide transferarea Crimeii de sub autoritatea Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse către RSS Ucraineană. Transferul a fost anunțat în presa sovietică la sfârșitul lunii februarie 1954, la opt zile după ce Prezidiul Sovietului Suprem al URSS aprobase o rezoluție în acest sens. Apoi, pe 19 februarie este publicat textul rezoluției și câteva extrase anodine din procedurile Prezidiului. La momentul respectiv nu au mai fost făcute publice alte informații cu privire la transfer, iar până la prăbușirea URSS problema a rămas nediscutată.

Pretextele pentru transfer nu se susțin

Abia în 1992, imediat după dizolvarea Uniunii Sovietice, au început să apară informații suplimentare cu privire la acest episod. Publicația Historical Archive, care fusese editată în URSS în anii 1955-1962, a apărut din nou pe piață, publicând documente declasificate din fostele arhive sovietice. Primul număr din 1992 conținea și o secțiune cu privire la transferul Crimeii, cu documente din arhiva prezidențială rusă și alte câteva arhive, ale căror colecții se află astăzi în Arhiva de Stat a Federației Ruse. Din nefericire, respectivele documente nu au aduăgat nicio informație de substanță pe lângă ceea ce se știa deja din 1954. Documentele cofirmă totuși că ideea transferului a fost aprobată mai întâi de Prezidiul PCUS pe 25 ianuarie 1954, cu trei săptămâni înainte de rezoluția Prezidului Sovietului Suprem al URSS. Însă documentele declasificate nu revelă nimic altceva despre motivele acestui transfer, lăsându-ne doar cu motivele oficiale din 1954:

1)      cesiunea Crimeei a fost „un act nobil din partea poporului rus” pentru comemorarea aniversării a 300 de ani de la „reunificarea Ucrainei cu Rusia” (referință la tratatul de la Pereiaslav din 1654) și pentru a „arăta încrederea fără margini și dragostea poporului rus față de poporul ucrainean” și

2)      transferul a fost o dezvoltare naturală a „proximității teritoriale a Crimeii față de Ucraina, a punctelor comune ale economiilor lor și a strânselor legături agricole și culturale dintre Crimeea și RSS Ucraineană”.

Niciuna dintre aceste justificări-pretext nu rezistă unei analize mai atente. Chiar dacă anul 1954 marca aniversarea a trei secole de la Tratatul de la Pereiaslav, nu există nicio legătură între acest tratat și peninsula Crimeea. Orașul Pereiaslav se află în centrul Ucrainei, nu departe de Kiev, deci este departe de Crimeea, iar tratatul nu avea nicio legătură cu peninsula, care nici măcar nu era controlată de ruși la momentul respectiv. Mai mult decât atât, a spune despre acest tratat că ar fi adus „unificarea Rusiei cu Ucrainei” e o exagerare. Tratatul a reprezentat un pas important în această direcție, e adevărat, dar aveau să mai urmeze ani întregi de lupte și războaie până la unificarea totală. În retrospectivă, tratatul de la Pereiaslav este asociat, în mod eronat, cu unitatea ruso-ucraineană, dar e greu de înțeles de ce cineva din conducerea Uniunii Sovietice ar fi propus aniversarea tratatului prin transferarea Crimeii către RSS Ucraineană.

Ideea că transferul se justifică prin afinitățile culturale și ecocnomice dintre Crimeea și Ucraina e, de asemenea, exagerată. În anii ’50, populația Crimeii, care ajungea la 1, 1 milioane de locuitori, era formată din 75% etnici ruși și 25% ucraineni. O comunitate importantă de tătari locuise în Crimeea timp de secole până în mai 1944, când aceștia sunt deportați în masă la ordinele lui Stalin către Asia Centrală, unde vor fi obligați să trăiască timp de patru decenii fără a li se da voie să se întoarcă în locurile natale. Din Crimeea au mai fost deportați și armeni, bulgari și greci, Stalin completând astfel „curățarea” etnică a peninsulei.

Astfel, în 1954, Crimeea era mai „rusă” decât fusese vreodată. Deși Crimeea este legată de sudul Ucrainei prin istmul Perekop, marea regiune estică Kerci e foarte apropiată de Rusia. Peninsula a avut într-adevăr legături economice și de infrastructură cu Ucraina, dar legăturile sale culturale cu Rusia sunt mult mai strânse. Și, să nu uităm, în Crimeea se află, de pe vremea țarilor, baze militare ruse importante, iar peninsula a devenit simbolul puterii militare țariste împotriva turcilor otomani.

Deși motivele enunțate public privind transferul Crimeii erau puțin credibile, câteva din comentariile publicate în 1954 și alte informații scoase la iveală de atunci ne permit să propunem o teorie privind motivul pentru care autoritățile sovietice au luat această decizie. Un rol important l-au avut Nikita Hrușciov, traumele recente suferite de Ucraina și lupta pentru putere din URSS.

De ce a vrut Hrușciov să transfere Crimeea către Ucraina?

Hrușciov devine Secretar General al PCUS în septembrie 1953, dar la începutul lui 1954 el încă încerca să-și consolideze poziția de lider. În trecut, el condusese Partidul Comunist din Ucraina, de la sfârșitul anilor ’30 până în 1949. În ultimii ani de la conducerea partidului, el fusese participant și martor la războiul civil din noile regiune vestice anexate Ucrainei, Volînia și Galiția. Acest conflict fusese marcat de un număr mare de victime și atrocități comise de ambele tabere. În ciuda rolului lui Hrușciov în denunțarea stalinismului și în implementarea unor reforme în cadrul URSS, el se bazase tot pe violență și cruzime în stabilirea și întârirea controlului sovietic asupra Ucrainei de Vest. Confruntări armate se mai produceau periodic în anii ’50, dar războiul se terminase deja în momentul în care Crimeea este transferată Ucrainei în 1954.

La întrunirea Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, din 19 februarie 1954, referințele repetate la „unitatea rușilor și ucrainenilor” și la „marea și indisolubila prietenie” dintre cele două popoare, precum și afirmația că transferul ca demonstra cât de bine era ca Ucraina să fie „sub conducerea Partidului Comunist și al guvernului sovietic” indică faptul că Hrușciov vedea în acest transfer o modalitate de a întâri și perpetua controlul sovietic asupra Ucrainei, acum că războiul civil fusese în sfârșit câștigat. Astfel, 860.000 de etnici ruși aveau să se alăture minorității ruse (oricum importante numeric) din Ucraina.

O abordare similară fusese folosită și în cazul celor trei republici baltice recent anexate de URSS, în special Letonia și Estonia, unde până în anii ’40 trăiau puțini etnici ruși. Regimul stalinist îi încurajase pe ruși să se stabilească în aceste republici, iar această politică a continuat sub Hrușciov și Brejnev. Proporțional, transferul de populație rusă către republicile baltice a fost mai mare decât în Ucraina, dar în termeni absoluți, transferul Crimeii către Ucraina a adus în această țară mai mulți ruși și, mai important, o regiune care se identifica foarte mult cu Rusia, întârind astfel controlul sovietic.

Crimeea, monedă de schimb în lupta pentru putere în PCUS

În plus, transferul Crimeii către RSS Ucraineană a fost și un instrument politic util lui Hrușciov, care căuta să-și întârească poziția în lupta pentru putere împotriva lui Malenkov, cel care se afirmase ca lider după moartea lui Stalin. Fiind în dezavantaj imediat după moartea liderului sovietic, în martie 1953, Hrușciov i-a subminat treptat poziția lui Malenkov și a obținut un avantaj semnificativ prin alegerea sa ca Prim-Secretar, în septembrie 1953. Cu toate acestea, la începutul lui 1954 lupta pentru putere era departe de a fi terminată, iar Hrușciov încerca să-și atragă cât mai mult sprijin în Prezidiul PCUS, pentru a-l putea elimina pe Malenkov din poziția de premier (va reuși în ianuarie 1955). Printre cei pe care Hrușciov spera să-i atragă de partea sa se număra și Oleksîi Kîrîcenko, prim secretar al PC Ucrainean din iunie 1953 și recent membru al Prezidiului PCUS.

În 1944, când Hrușciov era liderul PC din Ucraina, se pare că acesta îi sugerase lui Stalin că transferul Crimeii către această republică ar fi o modalitate bună de a câștiga sprijinul elitelor locale. Indiferent dacă Hrușciov a discutat acest lucru cu Stalin sau nu (informația nu este sigură), ea reflectă oricum viziunea timpurie a lui Hrușciov potrivit căreia extinderea teritoriului ucrainean ar fi câștigat sprijinul elitelor.

În plus, mai mult ca sigur că Hrușciov era convins că transferul Crimeii i-ar fi asigurat sprijinul lui Kîrîcenko. El știa că nu se putea baza pe ajutorul acestuia fără a-i oferi nimic la schimb, deoarece cei doi se confruntaseră deja în iunie 1953, când liderul ucrainean îl sprijinise pe Beria în critica adusă situației din vestul Ucrainei (critică adusă implicit și lui Hrușciov, ca lider al republicii în anii ’40). Astfel, Nikta Hrușciov spera că transferul Ucrainei va elimina aceste tensiuni și va atrage sprijinul lui Kîrîcenko în viitoarea confruntare cu Malenkov.

Transferul legal, descris astăzi drept „neconstituțional”

Documentele publicate anterior și materialele apărute mai recent arată clar că transferul Crimeii a fost făcut în baza constituției sovietice din 1936, al cărei articol 18 stipula că „teritoriul unei republici a Uniunii nu poate schimbat fără consimțământul său”. Procedurile din întrunirea Prezidiului Sovietului Suprem indică faptul că atât RSFSR și RSS Ucraineană își dăduseră acordul prin intermediul parlamentelor. Unul din oficialii prezenți la sesiunea din 19 februaie, Otto Kuusinen, s-a lăudat chiar că „doar în țara noastră (URSS) e posibil ca probleme de o asemenea importanță precum transferul teritorial a unui oblast individual către o republică să fie decis fără dificultăți”.

Am putea argumenta că procesul din 1954 ar fi mers mai bine dacă ar fi fost mai complicat și mai dificil, dar indiferent cum judecăm rapiditatea reconfigurării teritoriale, ideea principală este că e incorect să spunem (așa cum au făcut-o recent unii oficiali ruși) că peninsula Crimeea ar fi fost transferată Ucrainei în mod neconstituțional sau ilegal. Cu siguranță, sistemul legal din URSS era mai degrabă o ficțiune, dar transferul s-a făcut în baza regulilor existente la momentul respectiv. Mai mult decât atât, indiferent de modalitatea în care s-a făcut transferul, Federația Rusă a acceptat în mod express granițele Ucrainei în 1991 (prin acordurile care precedat disoluția URSS) și apoi în 1994, prin Memorandumul de la Budapesta.

Statutul Crimeii de-a lungul timpului

Crimeea fusese inițial o republică autonomă a RSFSR, dar statutul ei a fost modificat, devenind oblast(provincie) în cadrul RSFSR în 1945, după ce deportarea forțată a tătarilor din peninsulă eliminase nevoia de autonomie. După ce oblastul Crimeii a fost transferat Ucrainei în 1954, și-a păstrat statutul administrativ de oblast timp de 37 de ani. La începutul anului 1991, după referendumul organizat în Ucraina și o rezoluție adoptată ulterior de parlament, statutul Crimeii a fost schimbat, aceasta redevenind republică autonomă. Apoi, după disoluția URSS, Crimeea și-a păstrat acest statut în cadrul Ucrainei independente, statut care în Federația Rusă nu mai există. Astfel, în tratatul de anexare semnat pe 18 martie 2014 de guvernul rus și autoritățile din Crimeea, statutul peninsulei a fost schimbat la „republică”, aceasta alăturându-se celorlalte 21 de „republici” din cadrul Federației Ruse, formate acum din 84 de unități federale.


Una dintre ironiile transferului din 1954 este că atunci când președintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, Voroșilov, a rostit cuvintele de încheiere a sesiunii din 19 februarie, a declarat că „inamicii Rusiei au încercat în mod repetat să ia peninsula de la Rusia și au folosit-o pentru a jefui și devasta pământul rus”. De asemenea, el a lăudat „bătăliile comune” purtate de cele două popoare, rus și ucrainean, în care au „ripostat împotriva uzurpatorilor insolenți”. Caracterizarea făcută de Voroșilov „inamicilor” Rusiei este foarte potrivită pentru a descrie acțiunile Rusiei de azi față de Ucraina. Mai mult decât atât, transferul Crimeii de acum 60 de ani, făcut pentru ca Moscova să-și întârească controlul asupra Ucrainei, se întoarce acum împotriva Ucrainei, cu același țel din partea Rusiei.


Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.

Read More

Când, unde şi cum a fost descoperită berea?

Berea este cea de-a treia băutură în topul mondial, doar apa şi ceaiul fiind consumate în cantităţi mai mari. În majoritatea ţărilor de pe Terra, berea este cea mai populară băutură alcoolică, astfel că în 2010 vânzările totale la nivel mondial au depăşit 168 de miliarde de litri. Chiar dacă berea joacă astăzi un rol important în relaţiile sociale de pe întreg globul, puţini cunosc importanţa pe care a avut-o în dezvoltarea civilizaţiei umane încă de la descoperirea sa, acum mai bine de zece milenii.

Trecerea la agricultură - pasul esenţial spre civilizaţie

În cea mai mare parte a celor 200.000 de ani de existenţă, Homo sapiens sapiens a trăit ca vânător-culegător, deplasându-se continuu în căutarea plantelor comestibile şi a animalelor pe care să le vâneze. În viaţa lui atât de activă, principalul lichid consumat era apa.

Acum 10.000 de ani, omenirea a cunoscut o transformare radicală, ce avea să ducă în cele din urmă la apariţia civilizaţiilor superdezvoltate de astăzi: triburile din Orientul Mijlociu au început să abandoneze stilul de viaţă care le definise existenţa până atunci - cel de vânători-culegători - alegând să trăiască în sate şi să-şi asigure din agricultură resursele de hrană necesare.

Noul stil de viaţă a dus la conceperea a numeroase unelte şi tehnologii, precum scrisul, roata şi obiectele de ceramică, dar şi la apariţia unei băuturi ce avea să joace un rol esenţial în dezvoltarea civilizaţiei umane: berea.

Când, unde şi cum a fost descoperită berea? Ce gust avea?

Berea a făcut parte din viaţa omului încă de la începuturile civilizaţiei, fiind consumată chiar înainte să fie inventată scrierea. Dacă primele dovezi istorice ale scrisului datează de la 3.400 î.e.n., prima atestare documentară a berii este cu 600 de ani mai veche: o pictogramă descoperită în nordul Irakului, în Tepe Gawra, creată în jurul anului 4.000 î.e.n. Aceasta înfăţişează două persoane bând bere prin paie de stuf dintr-un vas de mari dimensiuni (paiele erau necesare pentru a evita resturile care pluteau la suprafaţa lichidului).

Dovezile istorice arată că acum 6.000 de ani berea era deja răspândită în Orientul Mijlociu, deci a apărut cel mai probabil în jurul anului 10.000 î.e.n., la scurt timp după apariţia agriculturii. Perioada în care a fost descoperită berea nu poate fi stabilită cu exactitate, deoarece materia organică nu rezistă trecerii timpului, astfel că nu fost descoperite probe arheologice din acea perioadă. Este cert doar faptul că descoperirea berii şi consumul ei la scară tot mai largă au urmat cultivării cerealelor.

Toate dovezile sugerează că berea a fost descoperită în "Cornul abundenţei" (sau "semiluna fertilă"), regiunea din Orientul Mijlociu în care s-au dezvoltat primele civilizaţii umane. Imediat după ultima Eră Glaciară, regiunea oferea un mediu prielnic atât animalelor sălbatice, cât şi cultivării cerealelor, fiind un veritabil paradis pentru grupurile de vânători-culegători din zonă.

Istoricii estimează că, la sfârşitul ultimei glaciaţiuni, oamenii au început să culeagă cereale pentru prima dată. La scurt timp, au observat că ele pot fi păstrate o perioadă mai îndelungată fără să se deterioreze. Această proprietate a cerealelor era extrem de utilă oamenilor de la acea vreme, mereu în pericol de a rămâne fără surse de hrană. De aceea, ei au început să stocheze cerealele în gropi săpate în pământ, la care aveau acces oricând în caz de nevoie. Istoricii spun că aceasta ar putea fi una din metodele prin care oamenii au descoperit berea: pentru că aceste gropi nu erau sigilate perfect, este posibil ca într-una din ele să fi pătruns apă care să fi dus la fermentarea cerealelor şi, astfel, la descoperirea berii.

O altă ipoteză a cercetătorilor se bazează pe faptul că cerealele erau folosite pentru a îngroşa fierturile de la acea vreme (preparate ce conţineau peşti, fructe de pădure sau nuci, printre altele). O situaţie de restrişte, în care oamenii ar fi fost nevoiţi să pună doar cereale în mâncare, ar fi putut duce la descoperirea berii, căci un astfel de amestec ar fi fermentat la scurt timp după producere.

Dacă am gusta astăzi berea pe care o beau strămoşii noştri acum mai bine de 10.000 de ani, am recunoaşte-o drept bere, însă ni s-ar părea totodată diferită. Motivul? Absenţa hameiului. Oamenii au introdus hameiul în bere abia după anul 1.000 e.n., ceea ce înseamnă că în cea mai mare parte a istoriei omenirii berea nu a avut gustul pe care îl ştim noi.

Astăzi, amăreala hameiului echilibrează gustul berii, contracarând gustul dulce al orzului şi al malţului. Berea fără hamei se aseamănă la gust cu vinul; de altfel, o scriere străveche relatează că unul dintre regii Babilonului folosea pentru vin sintagma "acea excelentă bere din munţi".

Berea, cheia dezvoltării civilizaţiei umane?

După ce au descoperit berea, oamenii din Neolitic au depus eforturi continue pentru a-i îmbunătăţi gustul şi calitatea. Dovezile istorice atestă faptul că producerea berii a cunoscut o dezvoltare extraordinară, băutura răspândindu-se de-a lungul Orientului Mijlociu.

Deşi berea a apărut înainte ca oamenii să inventeze scrisul, relatările ce se păstrează din scrierile timpurii sugerează că această băutură a avut întotdeauna un statut special. În majoritatea culturilor, berea, cu al său efect ameţitor, era considerată de origine divină. De aceea era folosită în ceremoniile religioase ce marcau cele mai importante momente din viaţă. De altfel, cea mai veche reţetă descoperită vreodată este una de bere, descrisă într-un imn sumerian de acum patru milenii închinat lui Ninkasi, zeiţa berii.

Unii antropologi consideră că berea ar fi jucat un rol foarte important în decizia oamenilor de a deveni agricultori, renunţând la viaţa de vânători-culegători pentru a se stabili în sate şi făcând astfel primul pas spre dezvoltarea civilizaţiei.

Cercetătorii afirmă că, pe măsură ce berea a început să joace un rol tot mai important în ritualurile sociale şi religioase ale comunităţilor umane, acestea au fost încurajate să cultive mai multe cereale, pentru a putea produce cantităţi mai mari din această băutură preţioasă. Astfel, berea a reprezentat un factor suplimentar care i-a încurajat pe oameni să adopte un stil de viaţă mai sedentar. Iniţial, oamenii au cultivat cereale şi au continuat să vâneze şi să culeagă plante sălbatice, însă adoptarea agriculturii pe scară tot mai largă a făcut incomodă revenirea la vechiul stil de viaţă. Cu timpul, populaţia comunităţilor stabilite în sate a devenit prea numeroasă pentru a-şi putea satisface nevoia de alimente doar din vânătoare şi cules, astfel că agricultura a devenit principala sursă de hrană.

Cercetătorii susţin, de asemenea, că berea a reprezentat un avantaj important în trecerea de la vânătoare la agricultură. Deoarece nu putea fi stocată pe termen lung, iar fermentarea completă a berii poate dura chiar şi o săptămână, este foarte probabil ca această băutură să fi fost băută în timp ce încă se găsea în procesul de fermentare. Astfel, berea ar fi avut un nivel scăzut de alcool, însă un conţinut semnificativ de drojdie, fiind bogată în vitamina B şi compensând consumul mai redus de carne, principala sursă pentru această vitamină până la adoptarea agriculturii.

În afară de corectarea carenţelor din alimentaţie, berea a mai oferit un important avantaj oamenilor sedentari din sate: era mult mai curată decât apa, care era uşor de contaminat cu bacterii din materiile fecale. Pentru că berea era fabricată prin fierberea apei, era singura băutură care nu constituia un risc pentru sănătate.

Toate aceste avantaje au dus la răspândirea rapidă a berii în Orientul Mijlociu, pe măsură ce agricultura a fost adoptată pe scară tot mai largă. Noul stil de viaţă a permis acumularea unor surplusuri de alimente, astfel că unii membri ai societăţii nu au mai fost nevoiţi să se ocupe constant de procurarea hranei, având posibilitatea să se specializeze în diferite meşteşuguri, un pas esenţial pentru dezvoltarea comunităţilor umane.

Chiar dacă astăzi berea nu mai este considerată un dar divin, putem recunoaşte că a jucat un rol important în dezvoltarea omenirii, sprijinind-o în lungul drum spre lumea modernă.

Read More

Raidurile vikinge din Anglia și Franța, anul 800

Cele mai puternice şi devastatoare serii de raiduri vikinge care au lovit Europa de Vest au avut loc între anii 865 şi 896. În aceste decenii, o forţă masivă scandinavă a lovit în valuri Anglia şi Francia, cauzând o asemenea distrugere încât forţele scandinave au devenit cunoscute ca Marea Armată.

Anul 865 nu a marcat doar începutul unei perioade intense de raiduri vikinge, ci a fost anul în care au apărut noi tactici, scrie War History Online.

Raidurile anterioare au fost de tipul „loveşte şi fugi”, permiţându-le să jefuiască puncte importante şi să plece înainte ca o forţă însemnată să li se poată opune.

Marea Armată a găsit o altă cale de a minimiza riscurile şi să maximizeze profiturile. Având şi un număr mai mare de luptători, au putut pătrunde mai mult în teritoriu, unde ocupau oraşe importante care deveneau baza lor. Locurile alese erau de obicei fortificate, iar atunci când nu era cazul, vikingii improvizau, utilizând relieful înconjurător.

De la aceste baze, vikingii plecau pe cal pentru a prăda zonele adiacente. Întăririle şi aprovizionarea asigurau continuitatea acestor atacuri. Această nouă organizare le-a permis chiar şi să pună conducători-marionetă în regatele Angliei de Est, Mercia şi Northumbria.

Marea Armată l-a întâlnit însă pe Alfred cel Mare. Acesta din urmă este singurul monarh britanic căruia i-a fost atribuit titlul de „mare”, ceea ce spune totul. Alfred era conducătorul regatului Wessex, iar cu perseverenţă şi tactici inspirate, a reuşit să oprească atacatorii în bazele lor de la Wareham (875-6), Exeter (876-7) şi Chippenham (878). La Edington, în 878, a înfrânt Marea Armată.

Succesul lui Alfred nu a fost doar militar. Precum alţi conducători, era dispus să facă pace cu invadatorii atunci când era necesar. Consistenţa scopului său a fost văzută pe termen lung, pe măsură ce dominaţia vikingă se micşora.

La fel ca vikingii care se foloseau de oraşe fortificate pentru a ataca, aşa şi saxonii au construit fortificaţii pentru a apăra aşezările de raiduri. Astfel, incursiunile scandinavilor au avut un succes mai mic.

Oportunismul viking în Francia

Pentru o perioadă, Francia rămăsese neatinsă, iar pe coastă au apărut mănăstiri şi aşezări bogate, tocmai bune de jefuit. Mai mult decât atât, după moartea lui Louis Germanul, în 877, şi Charles cel Curajos în acelaşi an, o serie de regi fără experienţă au condus Francia de Vest şi Francia de Est. Astfel, întreg teritoriul de la estul Canalului Mânecii era o pradă uşoară pesntru scandinavi.

În 879, Marea Armată a ajuns în Francia centrală. În următorul an, o coaliţie a francilor a fost înfrântă de vikingi.

În 885, au asediat Parisul, care s-a terminat într-un tratat, unde vikingii au primit tribut. Aceştia au mai fost lăsaţi să continue pe cursul râului Sena, unde au petrecut trei ani atacând aşezările din apropiere.

În ciuda multor campanii militare împotriva lor, nu prin forţa armată au fost opriţi, foametea a lovit în 892. Astfel, Marea Armată a abandonat campania.

Înapoi în Anglia

Sute de bărci au trecut Canalul în două flote separate care au ajuns în Kent, în partea de sud-est a teritoriului Regelui Alfred. Forţele s-au combinat cu cele daneze stabilite în estul Angliei şi de aici au putut ataca Wessex şi regatul aliat Mercia.

De această dată, Alfred era pregătit. Aşezările era fortificate şi păzite, chiar dacă armata principală nu era prezentă. În 893, au fost înfrânţi la bătălia de la Farnham. Asediul asupra aşezării Exeter a fost înfrânt de Alfred, baza de la Benfleet a fost atacată de fiul său, iar raidul pe Tamisa a fost urmărit şi înfrânt.

În 895, Alfred a blocat accesul Marii Armate la recolte, forţându-i să abandoneze bărcile şi să se îndepărteze de Wessex. În următorul an, armata a fost dezbinată. Unii s-au întors acasă, dar alţii au rămas pe insulă unde s-au stabilit.

Read More

10 decizii care puteau schimba soarta celui de-al doilea Război Mondial

Deciziile luate de liderii mondiali în timpul războaielor au fost cruciale. Fiecare „mutare” avea potențialul de a schimba cursul istoriei. O serie de versiuni și scenarii ar fi putut duce la cu totul alt sfârșit al celui de-Al Doilea Război Mondial. De-a lungul timpului, mulți istorici s-au întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost luate decizii diferite și cum ar fi arătat lumea pe care o știm acum.

Istoria ar fi arătat altfel dacă cel de-Al Doilea Război Mondial s-ar fi terminat altfel. O lume paralelă, pe care putem doar să ne-o imaginăm. Iată 10 scenarii care ar fi schimbat cursul istoriei.

1. Germania invadează Marea Britanie, nu Uniunea Sovietică

Invazia Uniunii Sovietice, în anul 1941, a fost greșeala lui Adolf Hitler, dar putea să se termine altfel. După ce Franța a fost învinsă un an mai devreme, liderul nazist avea intenții serioase de a invada Marea Britanie. De fapt, chiar și-a pus subordonații să vină cu un plan, o operațiune numită „Sea Lion”. Pregătirile erau în toi, iar americanii și britanicii credeau că o invazie era iminentă. Mai mult, datorită pactului Ribbentrop-Molotov, Hitler nu avea de ce să se îngrijoreze cu privire la o invazie a sovieticilor. Stalin era mulțumit cu Polonia și pusese deja ochii pe Finlanda. Dar Hitler a renunțat la planurile de a invada Marea Britanie. În primul rând, o invanzie în 1940 ar fi eșuat cu siguranță. Navele britanicilor controlau Canalul Mânecii, iar Luftwaffe (armata aeriană germană) n-ar fi putut să domine cerul, în cazul unui atac.

Un alt motiv este că Hitler era foarte nerăbdător să atace Rusia. Unii istorici susțin că se convinsese că va muri tânăr, deci trebuia să-și împlinească visul cât mai repede. Drept urmare, cel mai faimos parior din istoria omenirii a făcut prima mutare, potrivit Gizmodo.

Ce s-ar fi putut schimba dacă nu se răzgândea? Hitler ar fi putut să atace Rusia mai târziu, în 1942 sau 1943. Germania ar fi putut să continue raidurile aeriene din spațiul Marii Britanii și ar fi putut să le blocheze navele în Insulele Britanice. Apoi, ar fi putut să invadeze Marea Britanie în 1941 sau 1942. Nu este o teorie ridicolă, având în vedere cât le-a luat Aliaților să se pregătească să invadeze Normandia, eveniment care a avut loc în 1944.

Dacă operațiunea ”Sea Lion” ar fi avut succes, guvernul britanic și monarhia s-ar fi mutat în Canada. De acolo, lucrând alături de americani, Aliații ar fi putut să plănuiască o invazie în Africa, care ar fi avut repercusiuni asupra Italiei și țărilor balcanice.

2. Japonia nu atacă Pearl Harbor

America nu era încă hotărâtă să intre în război, mai ales după experiența din Primul Război Mondial, dar după ce japonezii au atacat Pearl Harbor și i-au forțat mâna președintelui american Franklin D. Roosevelt. Decizia fatidică a japonezilor a fost luată din nevoia de a securiza rezervele de petrol din Indiile de Est Olandeze și din Asia. Dacă americanii nu ar fi primit o astfel de „invitație” de a intra în război, lucrurile ar fi stat altfel. Marea Britanie și coloniile aliate ar fi fost lăsate cu ochii în soare. Americanii ar fi sprijinit URSS și Regatul Unit doar cu ajutoare materiale. Armata aviatică regală nu s-ar fi descurcat în Africa. Frontul de vest nu ar fi existat. Cel mai probabil, chiar și așa, Uniunea Sovietică ar fi învins Germania, dar i-ar fi luat mai mult timp, iar în condițiile astea, toată Europa ar fi fost a lui Stalin.

3.Germanii pun stăpânire pe Moscova în 1941

Istoricii dezbat de foarte mult timp ce s-ar fi întâmplat dacă Operațiunea Barbossa ar fi reușit. Mai multe greșeli au fost cruciale, inclusiv amânarea invaziei cu 38 de zile și decizia catastrofică a lui Hitler a „devia” de la direcția principală, pentru a ajuta Grupul de Armate Sud să pună stăpânire pe Ucraina. Când Grupul Armatelor Centrale a ajuns la Moscova, în decembrie 1941, era deja iarnă, iar planurile lui Hitler au fost deturnate complet. Acesta este unul dintre cele mai importante evenimente din cel de-Al Doilea Război Mondial, dacă nu chiar cel mai important. Dacă Uniunea Sovietică ar fi căzut, lucrurile ar fi luat o întorsătură dramatică. În primul rând, o mare putere militară ar fi fost nimicită. Apoi, înarmată cu resursele sovieticilor, Germania Nazistă ar fi dus la capăt fanteziile lui Hitler.

4. Germania și Rusia fac pace

Dacă Stalin și Hitler ar fi făcut pace și ar fi încetat războaiele pe Frontul de Est, Germania s-ar fi putut concentra pe invazia Marii Britanii. E o teorie un pic mai dificilă. În primul rând, Germania ar fi avut nevoie de rezervele de petrol ale rușilor pentru a continua războiul. În al doilea rând, Stalin ar fi ezitat să îi lase pe germani să facă ce vor ei în Europa. Germania nazistă ar fi continuat să fie o amenințare a URSS. Dar posibilitatea unui acord între Stalin și Hitler este înfricoșătoare.

5.Naziștii dezvoltă bomba atomică înaintea Aliaților

Hitler avea o pasiune pentru „armele minune”, deci nu există nicio îndoială că ar fi folosit bomba atomică, dacă ar fi avut-o. Naziștii au folosit chiar și țânțarii drept arme biologice. Nu încape îndoială că Aliații ar fi fost nimiciți dacă naziștii ar fi avut bomba atomică înaintea lor. Ar fi rezultat un câștig al Germaniei pe toate fronturile. Dar germanii n-au apreciat niciodată potențialul unei arme asociate cu evreii.

6.Fără Frontul de Vest

Dacă ar fi fost după Winston Churchill, nu ar fi existat Frontul de Vest, din cauza amintirii Frontului de Vest din Primul Război Mondial. Churchill nu avea nicio ambiție și nicio strategie de atac în acest război. După ce a intrat America în război, Winston Churchill a trebuit să facă un pas în spate. Desigur, și Stalin a vrut un Front de Vest, pentru a face față pierderilor masive suferite de Armata Roșie, dar și pentru a-i împiedica pe Aliați să-și stabilească forțele în estul și în centrul Europei. Stalin se gândea deja cum va arăta Europa după terminarea războiului. Dacă nu ar fi fost Frontul de Vest, o invazie a Aliaților în Italia și în Balcani ar fi avut loc. O altă invazie în forță ar fi avut loc prin Norvegia, motiv pentru care Hitler a insistat să țină 400.000 de soldați acolo, pe toată durata războiului, chiar și în timp ce Berlinul ardea sub ochii lui. Cu toate acestea, cel mai probabil, Germania ar fi fost învinsă, dar e interesant de imaginat care ar fi fost soarta Franței în acest scenariu.

7.Planul de asasinare a lui Hitler reușește

Planul de la 20 iulie 1944 de a-l asasina pe Adolf Hitler a fost o tragedie colosală. Nu numai că și-a ratat obiectivul principal și a dus la capturarea a 7.000 de oameni, dintre care 4.980 au fost executați, dar a avut drept efect o radicalizare și mai mare a naziștilor. Planul de asasinare a fost numit Operațiunea Valkyrie și a fost organizat de ofițerii Wehrmacht, care voiau ca Hitler să iasă din peisaj. Aceștia sperau să facă pace cu Aliații și să continue lupta împotriva URSS, deși, cel mai probabil, Aliații de Vest nu ar fi vrut pace (vezi discursul lui Roosevelt, „despre capitularea necondiționată”). Cu toate acestea, moartea lui Hitler nu ar fi oprit partidul naziștilor și nu ar fi scos Germania din schema războiului. Cultul personalității din jurul lui Hitler ar fi fost încă viu.

8.Armata Roșie a lui Stalin se îndreaptă spre est, după cucerirea Berlinului
stalin

După ce s-a încheiat Bătălia de la Stalingrad, Uniunea Sovietică trecuse de la statutul de mare putere, la statutul de superputere. La începutul anului 1943, Armata Roșie a lui Stalin alunga Wermacht-ul („Forța de Apărare” a lui Hitler) înapoi în Germania. După cum a notat istoricul Anthony Bevor, Stalin, chiar dacă pentru puțin timp, chiar voia ca toată Europa să fie a lui. Ar fi fost în stare să reușească, chiar dacă Rusia își lua multe bunuri materiale din Statele Unite ale Americii: soldații ruși consumau conserve provenite din America, conduceau autovehicule Jeep și Studebaker. Dar după căderea Berlinului, Armata Roșie, formată din 12 milioane de oameni, a fost împărțită în 300 de divizii. Între timp, Aliații aveau 4 milioane de oameni, împărțiți în 85 de trupe.

9. Churchill începe cel de-Al Treilea Război Mondial

Este foarte important să fie luată în considerare Operațiunea Inimaginabil, planul lui Winston Churchill de a continua războiului împotriva Uniunii Sovietice, după căderea Germaniei Naziste. La fel ca Stalin, Churchill era paranoic chiar și după încheierea războiului și se gândea că cel de-Al Treilea Război Mondial va începe aproape imediat. Dar capetele mai limpezi au câștigat. Armata Roșie s-a oprit la Berlin, iar Eisenhower nu avea de gând să se lupte cu rușii.

10. Aliații invadează Japonia

Bomba atomică a fost lansată în Japonia, deoarece șefii armatei i-au spus președintelui Truman că milioane de americani vor muri dacă așteaptă ca japonezii să se predea. Dacă Truman ar fi refuzat să lanseze bomba asupra japonezilor, Operațiunea Downfall ar fi fost pusă în acțiune - planul de invazie care presupunea invadarea sudului Japoniei în octombrie 1945 și invadarea nordului în martie 1946. Ar fi putut fi cea mai mare invazie pe apă și pe uscat, din istoria omenirii.  Operațiunea Downfall era împărțită în două: Olympic – care ar fi vizat capturarea insulei Kyushu, și Coronet - planul de invadare a Kanto Plain, din apropierea orașului Tokyo.

Read More

Expansiunea romanilor a permis dezvoltarea tuberculozei

Un nou studiu a urmărit parcursul bacteriei Mycobacterium tuberculosis care cauzează tuberculoza, boală infecţioasă extrem de periculoasă, cunoscută ca TBC, ceea ce îi va ajuta pe savanţi în explicarea răspândirii bolii, care îşi are originea în Africa, ajungând ulterior în barăcile şi băile Imperiului Roman.

Studiul cercetătorilor de la University of Wisconsin-Madison arată că atunci când Roma a devenit o superputere în Mediterană, cel puţin o varietate de patogen al tuberculozei s-a putut plimba prin tot spaţiul controlat de romani, scrie Science Alert.

Efectele acestei boli sunt catastrofale, mai ales că este vorba despre o boală infecţioasă (cu transmitere de la un om la altul).

Pentru a înţelege cum această boală se răspândeşte pentru luptele viitoare cu această maladie, este benefică o privire în trecut. Aşadar, echipa de cercetători americani a realizat unele descoperiri interesante.

„Ce am dorit să fac a fost să dau un context istoric datelor genomice”, a precizat Caitlin Pepperell, o autoare a studiului.

Până acum, au fost identificate şapte varietăţi de tuberculoză în întreaga lume, toate legate de o boală umană care a apărut acum câteva zeci de ani în urmă în Africa.

Datele genomice din noul studiu au venit de la peste 550 de mostre de bacterie de tuberculoză provenite de la populaţiile moderne din Africa, Asia şi Europa, întocmind un arbore al varietăţilor bacteriei. Astfel, cercetătorii au aflat că ultima dată când acestea formau o familie mare era acum 4.000 - 6.000 de ani. De asemenea, deşi trei din cele şapte varietăţi nu s-au extins prea deaprte, restul au făcut-o.

Datele ramificării se aliniază cu evenimente semnificative de cădere şi ascensiune a civilizaţiilor, o varietate intrând într-o expansiune majoră în secolul I e.n.

„Perioada se potriveşte cu expansiunea romană şi cu explorarea în jurul Mediteranei”, a precizat Pepperell. „A existat contact între populaţiile umane care nu a existat până atunci”.

Acelaşi tipar a fost observat şi de altă echipă de cercetători care au studiat o varietate de tuberculoză din China, arătând că data răspândirii acesteia se potriveşte cu data apariţiei cultivării orezului în regiune, acum 6.600 de ani.

Read More

Admiterea la Harvard, "floare la ureche"? Iată cât de greu se intra la faimoasa universitate în 1869

Admiterea la Harvard, "floare la ureche"? Pentru nivelul actual de pregătire al majorităţii tinerilor, cu siguranţă nu. Cu toate acestea, în 1869, renumita universitatea americană a dat un anunţ în ziar pentru a arage cât mai mulţi studenţi. Din 210 de candidaţi, 185 au trecut testul de admitere.
Subiectele testului de admitere la universitatea Harvard, din 1869, date publicităţii de "The New York", au fost preluate de întreaga presă internaţională.

"Acest test este o fereastră incredibilă prin care descoperim ce însemna cândva educaţia de elită din America", notează "Good Culture". Totuşi, la vremea respectivă, examenul a fost considerat "floare la ureche", dat fiind că din 210 candidaţi au intrat 185.Publicaţia "Good Culture" a publicat un material intitulat "Poţi să treci examenul de admitere la Harvard din 1869? (Punem pariu că nu)", în timp ce "Business Insider" a expus subiectele.

Ce trebuia să ştie, în 1869, un candidat la Harvard?

Pe lângă latină, greacă, greacă veche şi geografie antică, candidaţii trebuiau să aibă cunoştinţe semnificative de artimetică, algebră şi geometrie.

Iată câteva dintre subiectele examenului de admitere la Harvard, din 1869

-Reduceţi următoarea expresie la cea mai simplă formă:(9a2b2-4b4) (a2-b2)-(3ab-2b2) (3a [a2+b2]-2b [b2+3ab-a2])b

-Un om a cumpărat un ceas, un lanţ şi un medalion cu 216 dolari. Ceasul şi medalionul împreună au costat de trei ori mai mult decât lanţul, iar lanţul şi medalionul costă împreună jumătate din cât a costat ceasul. Care a fost preţul fiecăruia?

-Demonstraţi formula pentru cosinusul sumei a două unghiuri şi deduceţi formulele pentru cosinusul dublului unghiului şi cosinusul a jumătate dintr-un unghi



-Cât reprezintă 50 lire sterline şi 12 şilingi la o dobândă de 8%, la sfârşitul a cinci ani, două luni şi trei zile.

-Descrieţi traseul urmat de "Cei zece mii" (un grup de mercenari, majoritatea greci, conduşi de Cyrus cel tânăr în încercarea de a prelua cu forţa tronul Imperiului Persan, de la fratele său Artaxerxes II-n.n) sau desenaţi-l pe o hartă.

-Traduceţi în latină:Cine a fost mai ilustru în Grecia decât Temistocle, care atunci când a fost condus în exil nu a făcut rău ţării sale nerecunoscătoare, dar a făcut acelaşi lucru pe care Coriolanus l-a făcut cu douăzeci de ani înainte.

-Gramatica latină:Care sunt părţile principale ale termenilor:cado, cacdo, tono, reperio, curro, pasco, paciscor.

-Precizaţi toate infinitivele şi participiile de la abeo, ulciscor, indicativul prezent pentru fio, indicativ viitor activ şi prezentul subjonctiv pasiv pentru munio.

-Gramatică greacă:Daţi un exemplu de omitere a unuia sau a mai multor sunete într-un cuvânt sau o frază (pentru a face pronunţia mai uşoară). În ce cuvinte accentul vocalei omise dispare cu vocala?

-Arătaţi cum poate fi aflată aria unui poligon circumscris unui cerc, apoi modul în care aria unui cerc poate fi caculată. Apoi demonstraţi că cercurile sunt unul faţă de altul în aceeaşi relaţie precum pătratele razelor lor.

-Pericle: omul şi politica sa

Read More

Istoria sectei islamice a «asasinilor»

La sfârșitul secolului al XI-lea și-au făcut intrarea în istorie „asasinii” din Alamut. Cine erau aceștia? Bazele acestei secte (clan) din ramura Nizari a musulmanilor șiiți au fost puse de șeicul din Alamut (sudul Mării Caspice), Hassan al-Sabbah, în anul 1190.

Acesta a transformat fieful său într-o adevărată tabără de pregătire a Hashshashinilor, care erau folosiți împotriva cruciaților, dar mai ales împotriva liderilor suniți ai califatului Abbasid.  În privința recrutării membrilor sectei, există două legende.

Una dintre ele, lăsată de Marco Polo, spune că pentru a racola o altă persoană, „asasinii” îi administrau acesteia un drog puternic și astfel îi dădeau impresia că este pe moarte; mai târziu o aduceau în simțiri într-o grădină superbă, cu flori și femei frumoase. „Victima” era convinsă că a ajuns în rai și că Hassan al-Sabbah este trimisul lui Allah, și prin urmare trebuie să-i îndeplinească toate ordinele, chiar dacă ar fi trebuit să ucidă sau să se lase ucis.

Altă legendă spune că viitorii „asasini” erau duși de mici în Alamut, unde erau ținuți într-o grădină foarte frumoasă și „serviți” cu hașiș. La un moment dat erau scoși din „paradis” și închiși într-un turn; după un timp li se spunea că pentru a reveni la viața dinainte trebuie să se supună orbește poruncilor liderului.

Și în legătură cu numele lor, există mai multe variante. Una din ele se referă la obiceiul membrilor sectei de a fuma hașiș; alta că ar veni de la numele arab al cetății Alamut, adică al-Assa (de unde a rezultat al-assasin); de asemenea, denumirea ar putea însemna „supușii lui al-Hassan”.

„Asasinii” erau foarte meticuloși, încercând ca în timpul misiunii lor să nu facă victime colaterale; asasinatele aveau de obicei loc în public, cu precădere în moschei. Arma folosită cu predilecție era pumnalul; nu se sinucideau niciodată, preferând în cazurile în care nu mai aveau nici o scăpare să se lase uciși. Nu ucideau fără rost și chiar trimiteau avertismente celor pe care-i aveau în vizor, atenționându-i că vor muri dacă nu-și schimbă atitudinea (planurile, politica etc.).

Un „asasin” s-a strecurat în cortul celebrului Saladin, lăsându-i acestuia pe piept, în timp ce dormea, un mesaj cu textul: „Ești în puterea noastră”. Printre victimele „asasinilor” s-au numărat: vizirul Nizam al-Malik, vizirul al-Afdal, Raymond al II-lea de Tripoli sau Conrad de Montferrat. Membrii sectei puteau fi angajați pentru executarea unor asasinate (patriarhul Ierusalimului a fost lichidat la solicitarea Ospitalierilor, Conrad de Montferrat la solicitarea lui Richard Inimă de Leu).

A existat o ramură a „asasinilor” și în Siria, în cetatea Masyaf (foto sus), condusă de Rashid-al-Din Sinan, foarte puternică în a doua jumătate a secolului al XII-lea. În 1256 cetatea Alamut a căzut în mâinile mongolilor; chiar dacă în 1275 secta a recucerit pentru câteva luni vechea reședință, puterea și influența „asasinilor” a scăzut tot mai mult, ei dispărând treptat de pe scena istoriei.

Read More

Cele mai puternice şi devastatoare serii de raiduri vikinge care au lovit Europa de Vest

Cele mai puternice şi devastatoare serii de raiduri vikinge care au lovit Europa de Vest au avut loc între anii 865 şi 896. În aceste decenii, o forţă masivă scandinavă a lovit în valuri Anglia şi Francia, cauzând o asemenea distrugere încât forţele scandinave au devenit cunoscute ca Marea Armată.

Anul 865 nu a marcat doar începutul unei perioade intense de raiduri vikinge, ci a fost anul în care au apărut noi tactici, scrie War History Online.

Raidurile anterioare au fost de tipul „loveşte şi fugi”, permiţându-le să jefuiască puncte importante şi să plece înainte ca o forţă însemnată să li se poată opune.

Marea Armată a găsit o altă cale de a minimiza riscurile şi să maximizeze profiturile. Având şi un număr mai mare de luptători, au putut pătrunde mai mult în teritoriu, unde ocupau oraşe importante care deveneau baza lor. Locurile alese erau de obicei fortificate, iar atunci când nu era cazul, vikingii improvizau, utilizând relieful înconjurător.

De la aceste baze, vikingii plecau pe cal pentru a prăda zonele adiacente. Întăririle şi aprovizionarea asigurau continuitatea acestor atacuri. Această nouă organizare le-a permis chiar şi să pună conducători-marionetă în regatele Angliei de Est, Mercia şi Northumbria.

Marea Armată l-a întâlnit însă pe Alfred cel Mare. Acesta din urmă este singurul monarh britanic căruia i-a fost atribuit titlul de „mare”, ceea ce spune totul. Alfred era conducătorul regatului Wessex, iar cu perseverenţă şi tactici inspirate, a reuşit să oprească atacatorii în bazele lor de la Wareham (875-6), Exeter (876-7) şi Chippenham (878). La Edington, în 878, a înfrânt Marea Armată.

Succesul lui Alfred nu a fost doar militar. Precum alţi conducători, era dispus să facă pace cu invadatorii atunci când era necesar. Consistenţa scopului său a fost văzută pe termen lung, pe măsură ce dominaţia vikingă se micşora.

La fel ca vikingii care se foloseau de oraşe fortificate pentru a ataca, aşa şi saxonii au construit fortificaţii pentru a apăra aşezările de raiduri. Astfel, incursiunile scandinavilor au avut un succes mai mic.

Oportunismul viking în Francia

Pentru o perioadă, Francia rămăsese neatinsă, iar pe coastă au apărut mănăstiri şi aşezări bogate, tocmai bune de jefuit. Mai mult decât atât, după moartea lui Louis Germanul, în 877, şi Charles cel Curajos în acelaşi an, o serie de regi fără experienţă au condus Francia de Vest şi Francia de Est. Astfel, întreg teritoriul de la estul Canalului Mânecii era o pradă uşoară pesntru scandinavi.

În 879, Marea Armată a ajuns în Francia centrală. În următorul an, o coaliţie a francilor a fost înfrântă de vikingi.

În 885, au asediat Parisul, care s-a terminat într-un tratat, unde vikingii au primit tribut. Aceştia au mai fost lăsaţi să continue pe cursul râului Sena, unde au petrecut trei ani atacând aşezările din apropiere.

În ciuda multor campanii militare împotriva lor, nu prin forţa armată au fost opriţi, foametea a lovit în 892. Astfel, Marea Armată a abandonat campania.

Înapoi în Anglia

Sute de bărci au trecut Canalul în două flote separate care au ajuns în Kent, în partea de sud-est a teritoriului Regelui Alfred. Forţele s-au combinat cu cele daneze stabilite în estul Angliei şi de aici au putut ataca Wessex şi regatul aliat Mercia.

De această dată, Alfred era pregătit. Aşezările era fortificate şi păzite, chiar dacă armata principală nu era prezentă. În 893, au fost înfrânţi la bătălia de la Farnham. Asediul asupra aşezării Exeter a fost înfrânt de Alfred, baza de la Benfleet a fost atacată de fiul său, iar raidul pe Tamisa a fost urmărit şi înfrânt.

În 895, Alfred a blocat accesul Marii Armate la recolte, forţându-i să abandoneze bărcile şi să se îndepărteze de Wessex. În următorul an, armata a fost dezbinată. Unii s-au întors acasă, dar alţii au rămas pe insulă unde s-au stabilit.

Read More

Documentar excepțional despre New York-ul anului 1911

Unul dintre cele mai bune filme despre viața de la începutul secolului trecut din New York a fost restaurat și încărcat pe internet. Această filmare prezintă cu lux de amănunt expansiunea unei metropole, care depășea 5 milioane de locuitori.

Viața la începutul secolului trecut, mai precis în anul 1911, era diferită de cea din ziua de astăzi. Aceste diferențe ne aduc aminte că nivelul tehnologic și intelectual al omului s-a dezvoltat foarte mult în ultimii 100 de ani.

Filmul a fost realizat de către o echipă cineaştii suedezi, care mergea în cele mai frumoase locuri de pe lume pentru a le imortaliza. În acest fel, la începutul anului 1911, cameramanii suedezi au ajuns în New York, pe vremea aceea un oraș în plină dezvoltare, pentru a surprinde pe bandă viața americană.

Filmarea a fost restaurată cu ajutorul tehnologiei din prezent. Astfel, acum avem posibilitatea să vedem foarte clar ceea ce însemna viața americană în 1911.

Imaginile sunt de-a dreptul fascinante și detaliile ne duc cu gândul la o societate extrem de ordonată, ai cărei indivizi respectau normele și codurile etice. De observat este îmbrăcămintea bărbaților, care pare să fie identică în cele mai multe dintre cazuri, costumul, pantofii și pălăria clasică.

Mai mult de atât, un alt fapt interesant este atitudinea relaxată de care dădeau dovadă americanii de acum 100 de ani. Mersul lor este unul elegant și relaxant. Acest fapt denotă lipsa grijilor și problemelor. Până la urmă, acei oameni nu au trăit niciodată în secolul vitezei.

Transportul în comun se realiza cu ajutorul tramvaielor și șaretelor. Aglomerația este practic inexistentă și poluarea nici nu fusese inventată. În acea perioadă existau automobile, dar numărul lor era unul foarte mic și probabil că doar cei mai bogați și le permiteau.


Cu toate acestea, New York-ul de acum 100 de ani era o metropolă în adevăratul sens al cuvântului. Filmarea are rolul de a sublinia acest fapt și mai mult de atât de a demonstra faptul că viața acum 100 de ani nu era atât de rudimentară pe cât s-ar putea crede în prezent.

Read More