Peisajele aride pe care le putem admira în Valea Pisco, din Peru, ascund un mare secret. Pe același platou pe care se află celebrele linii Nazca au fost cioplite în piatră mii de găuri, dând naștere unei fâșii lungi de 1.6 kilometri.
Nu se știe cine a cioplit aceste găuri sau de ce au fost ele create, dar este clar că trebuie să fi fost o sarcină istovitoare, care a necesitat o muncă enormă. Această stranie fâșie din Valea Pisco prezintă literalmente mii de găuri.
Găurile misterioase din Valea Pisco, Peru
Fiecare gaură are lățimea de aproximativ un metru și adâncimea cuprinsă între un metru și doi metri. Unele dintre ele sunt destul de puțin adânci, lăsând impresia că au rămas neterminate.
Au fost săpate într-o fășie pe a cărei lățime încap 8-10 găuri și care se întinde cale de 1.6 kilometri de-a lungul terenului montan accidentat. Numărul de găuri este estimat la 6.900.
Unele dintre ele sunt aliniate cu precizie, în timp ce altele par așezate la întâmplare. Se estimează că cioplirea pietrei a durat zeci de ani, dar nu se știe de ce oamenii s-au înhămat la această sarcină titanică, aparent absurdă.
Locuitorii de azi ai acestei zone nu știu cine, cum sau de ce a creat găurile. Nu s-au descoperit artefacte care să ofere mai multe informații despre găuri. Din cauza mărimii lor, unii cred că ar putea fi un soi de morminte verticale, folosite pentru a cinsti morții.
Toate teoriile sunt date peste cap
Numai că această presupunere nu a fost confirmată de descoperirea unor oase, artefacte sau alte rămășițe umane care să indice existența unui cimitir. Unii arheologi au presupus că găurile au fost săpate pentru a depozita grâne și alte alimente de bază.
Ținând cont de numărul găurilor și de adâncimea fiecăreia dintre ele, este probabil că civilizația care le-a creat putea depozita aici o mare cantitate de grâne. Însă această teorie a fost criticată.
Containerele de depozitare a grânelor ar fi putut fi construite mult mai ușor, fără să fie nevoie de efortul de a ciopli găuri în stâncă. Din acest motiv, este puțin probabil ca vreun locuitor să se fi apucat să sape găurile, atâta timp cât existau modalități mai bune de depozitare a alimentelor.
Nu se știe cine a creat găurile, dar este clar că au fost făcute de mâna omului. La câțiva kilometri mai la est de fâșia cu găuri, imaginile din satelit au dat la iveală ceea ce par a fi rămășițele unei civilizații străvechi.
Deși zona nu a fost identificată ca fiind leagănul unei anumite civilizații, ruinele seamănă cu acelea din Machu Picchu. Misterul legat de cei care au creat găurile și de motivele lor ar putea fi elucidat prin explorarea rămășițelor acestei așezări străvechi.
Fâșia cu găuri: (la stânga) vedere de aproape și vedere de ansamblu, cu relieful montan (la dreapta)
Au fost descoperite puține alte indicii legate de aceste găuri. Fâșia de găuri acoperă 1.6 kilometri de teren muntos accidentat, cu puncte de început și de sfârșit clar delimitate.
Punctul terminus a dat naștere la speculații din cauza înfățișării sale ciudate. Fâșia se termină abrupt lângă o zonă de pământ de o culoare nenatural de închisă.
Unii au spus că această zonă se asemănă cu o muchie care a fost distrusă de o explozie. Există și teorii alternative, care susțin că găurile au fost create de ființe extraterestre – probabil de către astronauți antici, care ar fi vizitat Pământul și ar fi lăsat în urma lor astfel de urme.
Este clar că o imagine atât de frapantă cum este cea a găurilor din Valea Pisco din Peru va da naștere la multe întrebări legate de săpătorii găurilor și de motivele lor. Putem fi siguri că o creație care necesita atâta muncă trebuie să fi avut un scop clar pentru cei care au făcut-o, deși nu avem niciun indiciu legat de care anume ar putea fi acest scop.
Până acum, nu s-a găsit nici măcar un singur fir de păr, niciun dinte și niciun artefact care să arunce lumină asupra acestei fâșii misterioase, care, prin urmare, a fost etichetată drept unul dintre misterele neelucidate ale lumii.
În adâncurile unei delte din Argentina a fost descoperită o insulă misterioasă și circulară care se rotește în chip inexplicabil în jurul propriei axe. Aceste caracteristici neobișnuite i-au atras porecla „El Ojo” („Ochiul”).
Intrigat de această formațiune bizară, producătorul de filme documentare Sergio Neuspiller vrea să lanseze o expediție științifică. Scopul lui? Să afle adevărul cu privire la acest fenomen ciudat și nemaivăzut.
Formațiune naturală sau artificială?
În timp ce naviga pe Google Maps în căutarea unui loc unde să filmeze un documentar, atenția lui Neuspiller a fost atrasă de o formațiune ciudată, situată în Delta Parana, din Argentina. Formațiunea era, de fapt, o insulă de o formă „ciudat de circulară”. A botezat-o „El Ojo”.
„El Ojo este un cerc de pământ cu diametrul de 118 metri, înconjurat de un canal îngust de apă. Cele două cercuri, cel format de apă și cel din pământ, au o formă atât de coerentă încât este greu de crezut că insula este un fenomen natural”, a spus Neuspiller.
Mai mult, în timp ce studia insula în detaliu, producătorul argentinian a observat că ea pare să se învârtă în jurul propriei axe (așa cum se vede în clipul video de mai sus).
Prima expediție
După ce și-a anunțat descoperirea, producătorul a decis să meargă direct la fața locului, pentru a vedea bizarul fenomen cu propriii ochi. I-a luat cu el pe Richard Petroni, un inginer specializat în construcții civile și hidraulică, și pe Pablo Martinez, un expert tehnic.
Deși sperau să găsească o explicație rațională, cei trei au fost bulversați și mai tare de ceea ce au găsit.
„Zona este extrem de ciudată. Apa este incredibil de limpede și rece, ceva neobișnuit în regiune. Mai mult, discul de pământ este mult mai dens în comparație cu mlaștina din jur. Nu știm de ce, dar plutește”, a afirmat Neuspiller.
Insula El Ojo
Deși explorarea este deocamdată suspendată, producătorul speră că într-o zi va elucida misterul Ochiului. De aceea, a decis să lanseze o campanie de strângere de fonduri. Banii, spune el, îl vor ajuta să recruteze o echipă multidisciplinară și să achiziționeze tehnologia necesară.
Încă nu putem explica în mod cert cum a luat naștere insula. Unii cred că ea se datorează unor fenomene paranormale, alții au ipoteze mult mai raționale. Există oameni care cred că Ochiul nu este neapărat unic și că ar putea exista o multitudine de formațiuni similare în zonă.
Oricare ar fi explicația, până când Sergio Neuspiller își îndeplinește obiectivul, poți observa și tu misterioasa formațiune pe Google Maps, la coordonatele: 34°15’07.8″S 58°49’47.4″W.
Oamenii de ştiinţă au realizat anul trecut că stratul gros de gheaţă din Groenlanda acoperă o traumă prin care a trecut planeta noastră, o revelaţie urmată recent de o nouă descoperire similară, relatează agenţia Xinhua.
Un studiu publicat luni în jurnalul ştiinţific Geophysical Research Letters descrie posibila existenţă a celui de-al doilea crater de impact, îngropat sub stratul de circa 1,6 kilometri de gheaţă din nord-vestul Groenlandei, conform Agerpres.
Anunţul vine la scurt timp după descoperirea unui crater de 30 de kilometri lăţime situat sub gheţarul Hiawatha din Groenlanda, prima structură rezultată în urma impactului unui meteorit descoperită vreodată sub calotele glaciare terestre.
’’Singura structură circulară similară, care s-ar apropia ca mărime de acesta, ar fi o calderă vulcanică colapsată″, a declarat Joe MacGregor, glaciolog la NASA.
‘‘Însă, zonele cu activitate vulcanică cunoscută din Groenlanda se află la câteva sute de mile depărtare. În plus, un vulcan ar trebui prezinte o anomalie magnetică pozitivă clară, pe care nu o observăm în acest caz’’, a adăugat MacGregor.
Aflat la doar circa 183 km distanţă de primul crater identificat, noua structură, cu o lărgime de aproximativ 36 km, s-ar fi format într-o altă perioadă, potrivit oamenilor de ştiinţă de la NASA.
Cercetătorii au descoperit că straturile de gheaţă care acoperă cel de-al doilea crater sunt mai vechi în comparaţie cu cele situate deasupra Hiawatha. În plus, al doilea crater este de două ori mai erodat.
În cazul în care se confirmă că este rezultatul impactului unui meteorit, acesta va fi cel de-al 22-lea cel mai mare crater de impact descoperit pe Pământ, potrivit studiului.
Echipa condusă de MacGregor a analizat imaginile brute obţinute cu ajutorul radarelor pentru a alcătui o hartă a topografiei solului aflat sub stratul de gheaţă. Printre acestea se numără şi imagini obţinute cu un radar special în cadrul Operaţiunii IceBridge desfăşurată de NASA.
Datele obţinute în urma Operaţiunii IceBridge au relevat totodată o anomalie gravitaţională negativă în zona respectivă, o caracteristică a craterelor de impact. Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți. Descoperă și România Misterioasă, Misterele României. Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
O anomalie misterioasă sub Africa slăbeşte câmpul magnetic al Pământului. O regiune care îi îngrijorează pe savanţi în acest moment este Anomalia Sud-Atlantică - o zonă foarte vastă care se întinde din Chile până în Zimbabwe. Aici, câmpul magnetic este atât de slab încât este periculos pentru sateliţii Terrei să treacă prin el, pentru că nivelul ridicat de radiaţii cosmice din această zonă poate distruge electronicele. Acum, o echipă de cercetători americani a găsit un posibil motiv pentru această anomalie, care, printre altele, poate deschide calea către o mai bună înţelegere a slăbirii şi inversării polilor magnetici.
[caption id="attachment_704" align="aligncenter" width="1024"] O anomalie misterioasă sub Africa slăbeşte câmpul magnetic al Pământului[/caption]
„Ştim de ceva timp că acest câmp magnetic se schimbă, dar nu ştiam dacă acest lucru este neobişnuit pentru regiune pe o scară mai mare a timpului sau dacă era normal”, a precizat Vincent Hare, unul dintre membrii echipei de cercetare de la Universitatea Rochester din New York.
Slăbirea curentă a câmpului magnetic al Pământului - care a avut loc în ultimii 160 de ani - a avut loc probabil din cauza unui rezervor vast de rocă densă care se găseşte la aproximativ 2.900 de kilometri sub continentul african, scrie Science Alert.
„Este o trăsătură profundă care poate fi veche de zeci de milioane de ani”, au explicat cercetătorii. „Deşi are o arie de mii de kilometri, graniţele ei sunt clare”.
Această regiune densă, care se află între fierul lichid din miezul extern al Terrei şi regiunea mai rigidă din manta, „deranjează” fierul care ajută la generarea câmpului magnetic.
Aşa cum explică şi cercetătorii, ideea convenţională de inversare a polilor este aceea că poate avea loc oriunde în miez, dar ultima descoperire arată că ce se întâmplă în câmpul magnetic de deasupra noastră poate avea legătură cu fenomene care se petrec în anumite regiuni din graniţa miez-manta.
Dacă au dreptate, un aspect important ce ţine de cunoaşterea motivului/motivelor slăbirii câmpului magnetic a fost dezvăluit, alături de un nou cadru teoretic mai complex care să explice inversarea polilor.
Misterioasa geoglifă din Australia. Desenul a fost descoperit de pilotul australian Trac Smith, în data de 26 iunie 1998. Deși a fost cercetată de arheologi de nenumărate ori, nimeni nu poate spune cu certitudine cine, când și mai ales cum a realizat figura care este vizibilă și din spațiu. Astfel existența sa reprezintă unul dintre cele mai mari mistere ale Australiei.
Gravată într-o zonă aridă din Australia, geoglifa denumită „Mareea Man” este cea mai mare din lume, întinzându-se pe o suprafață de circa 4 km, și la o distanță de circa 60 de km față de așezarea Marree. Figura înfăţişează un om ce pare a se afla la vânătoare, având în mână un bumerang.
[caption id="attachment_673" align="aligncenter" width="610"] Misterioasa geoglifă din Australia[/caption]
Fireste, teoriile au curs în presa de la antipozi. Unii au sugerat că geoglifa a fost realizată de mai mulți operatori aerieni locali pentru a putea atrage turiști în zona, lucru ce s-a și întâmplat de altfel, orașul Marree devenind unul dintre destinațiile favorite ale celor pasionați de mistere. Alte teorii vorbesc că omul Marree nu a fost creat de pământeni…
[caption id="attachment_674" align="aligncenter" width="336"] Misterioasa geoglifă din Australia[/caption]
O altă teorie este cea conform căreia lucrarea i-ar aparține artistului australian Bardius Goldberg, decedat în 2002. Acesta și-a exprimat de mai multe ori, de-a lungul vieții, intenția de a crea o capodoperă vizibilă din spațiu. Când a fost întrebat dacă el este autorul „Marreea Man”, nici nu a confirmat dar nici nu a infirmat acest lucru, adâncind și mai mult misterul.
Cert este faptul că odată cu trecerea timpului, geoglifa este supusă unui proces continuu de eroziune naturală, ceea ce va face și mai dificilă rezolvarea misterului din jurul ei.
De ce lipsesc atâtea nasuri de pe feţele statuilor egiptene ? Una dintre întrebările cele mai frecvente pe care le veți auzi în cercurile istoriei artei este: "De ce lipsesc nasurile de la atâtea statui egiptene vechi?" Este doar o coincidență sau ar putea fi o conspirație?
Eroziunea naturală a jucat un rol
Mai mulți arheologi au sugerat că eroziunea ar putea fi unul dintre principalele motive pentru care se întâmplă acest lucru cu multe statui străvechi. Vânturile dăunătoare, noroiul și nisipul de nisip, curgerea apei și mii de ani de picioare și mâini care pătrund pe materiale relativ delicate, cum ar fi marmura și piatra, vor avea cel mai probabil un efect dăunător. Multe dintre aceste statui străvechi au fost expuse acestor elemente de foarte mult timp, în timp ce altele au fost îngropate timp de secole sub tone de noroi și nisip şi, de obicei, extremitățile, cum ar fi brațele, picioarele și nasurile, sunt deteriorate cel mai mult și eventual pot dispărea.
Intervenția umană este cu siguranță un alt factor major
Vandalismul ar putea fi un alt factor major în ceea ce privește motivul pentru care acest fenomen apare atât de frecvent. Un exemplu recent, nu în Egipt, este statuia faimosului filozof Aristotel, care îi întâmpină pe vizitatori la intrarea în vechiul sit al orașului Assos, în Turcia. Statuia lui Aristotel, cunoscută ca fondator al primei școli de filosofie din istorie, a fost ridicată în 2009 de către Ministerul Culturii din Turcia la intrarea în vechiul sit al orașului Assos din cartierul Ayvacık, dar în 2015 a fost vandalizată şi brațul drept a fost înlăturat, iar pe fața statuii s-a observat o denaturare gravă.
Cine sau ce a distrus această statuie a faraonului egiptean Haremheb ? Vandalii i-au luat nasul?
[caption id="attachment_631" align="aligncenter" width="530"] De ce lipsesc atâtea nasuri de pe feţele statuilor egiptene ?[/caption]
De asemenea, s-a remarcat faptul că mai mulți arheologi, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, lipsiți de instrumentele și procedurile mai fine pe care le avem astăzi și care se grăbesc să fie primii care au descoperit "următorul mare lucru" su provocat cele mai grave daune comise vreodată împotriva sculpturii clasice.
Desigur, religia a jucat de asemenea o mare parte, chiar dacă musulmanii extremiști nu sunt singurii care au fost prinși în faptă, așa cum mulți oameni cred fals astăzi. Creștinii, evreii și multe alte religii cunoscute au participat, de asemenea, la actul rușinos de vandalism de-a lungul secolelor și sunt responsabili pentru distrugerea nasurilor și dezmembrarea multor comori culturale și istorice.
Ar putea fi rasismul?
Potrivit unor cercetători, a existat o încercare deliberată a egiptologilor timpurii de a nega și ascunde că Egiptul Antic era o cultură africană. Conform declarației scrise a lui Vivant Denon, un artist, scriitor și arheolog francez care a gravat imaginea Sfinxului din Giza în jurul anului 1798, trăsăturile facial ale faimosului monument păreau a fi de origine africană,
" Deși proporțiile sale sunt colosale, conturul este pur și grațios; expresia capului este ușoară, plină de grație și liniștită; personajul este african, dar gura și buzele sunt groase, are o delicatețe și delicatețe de execuție cu adevărat admirabile; se pare că viața reală și carnea. Arta trebuie să fi fost la un nivel înalt atunci când acest monument a fost executat; căci dacă capul dorește ceea ce se numește stil, adică liniile drepte și îndrăznețe care exprimă cifrele în care grecii și-au desemnat divinitățile, totuși suficientă justiție a fost făcută pentru simplitatea fină și caracterul naturii care este afișat în această figură"
Marele Sfinx din 1867. Observați starea lui nerestricționată, corpul încă îngropat parțial și omul care stătea sub ureche.
[caption id="attachment_632" align="aligncenter" width="610"] De ce lipsesc atâtea nasuri de pe feţele statuilor egiptene ?[/caption]
Cu toate acestea, această teorie nu explică de ce atât de multe statule grecești și romane antice sunt deminate și dezmembrate. Nasurile de pe marea majoritate a sculpturilor vechi grecești și romane din piatră lipsesc. În timp ce unele dintre acestea s-au rupt în mod inevitabil accidental, este destul de evident că un număr copleșitor au fost vizate în mod deliberat. Din moment ce istoric, arheologic și științific a demonstrat că vechii greci și romani erau de origine europeană (caucaziană), în acest caz rasismul nu era probabil un motiv pentru distrugerea intenționată a nasurilor acestor statui.
Povestea anomaliei din Marea Baltică …Totul a început în iunie 2011, când micuțul echipaj suedez, specializat în cercetări subacvatice, al navei Ancylus, s-a considerat în preajma unei descoperiri cu totul neobișnuite.
Imaginile furnizate de sonar au indicat, în locul căutatelor epave, o formațiune ciudată care trimitea gândul la nava Millennium Falcon – imaginată de creatorii epopeei cinematografice Star Wars. În comunicatul public se menționa un obiect cilindric, având diametrul de circa 60 de metri.
„Trebuie să știm ce-am găsit…în acest moment, îi cunoaștem doar dimensiunea și forma și – pe baza imaginii sonarului – că există și o „brazdă” continuă pe fundul mării, de 3-400 de metri, către- sau de la formațiune…” din declarația după detecția inițială.
Amplasamentul descoperirii, aflat la circa 90 de metri adâncime în apele internaționale baltice dintre Suedia și Finlanda, a fost (și este încă!) păstrat secret de mica echipă, care avea să-și ia numele Ocean X. Ocupația (și afacerea, totodată) a căutării epavelor, purtătoare sau nu de valori, a dezvoltat reguli de siguranță ușor de înțeles, cu atât mai mult cu cât posibila „mină de aur” s-ar afla în largul și adâncul neprimitor al apelor.
[caption id="attachment_489" align="aligncenter" width="580"] Povestea anomaliei din Marea Baltică[/caption]
„Îmi amintesc – primul lucru pe care l-am cerut echipajului a fost să nu vorbească absolut nimic despre descoperire, până aflăm mai multe” – declara Peter Lindberg, fondator al echipei OceanX, alături de Dennis Aasberg. „Ca vânător de comori am la activ multe ore în fața sonarului, dar n-am văzut ceva asemănător. Pe ecran s-a văzut precum ceva care a lovit fundul oceanului, parcurgând încă 1200 de metri până la oprire”.
O scurtă prezentare a echipei Ocean X poate fi interesantă, mai ales în contextul scepticismului unor oameni de știință ori sugestiilor în sensul discreditării. Site-ul propriu, oceanexplorer.se, declară orientarea activității către „căutarea comorilor ascunse și artefactelor istorice”. Sunt prezentate proiectele încheiate sau aflate, încă, în lucru, cu interesante referiri la informațiile inițiatoare, descoperite în arhive.
Ocean X, echipă fondată și condusă de Peter Lindberg și Dennis Aasberg, suedezi, a debutat cu descoperirea, în 1992, în largul coastei estice suedeze a Mării Baltice, a epavei unui avion B17, din al doilea război mondial. Lovitura au dat-o, însă, în 1995, când au adus la suprafață aproximatix 2400 de sticle de șampanie, scufundate în 1907, care au fost vândute prin licitație la Londra. Prețul a fost de circa 13000 $ pentru o sticlă! Alte descoperiri, precum epava submarinului SOM (somon, în rusă), al Imperiului Rus, scufundat în 1916 și – uneori – recuperări de artefacte au fost generate, de atunci, de Ocean X,…între care – interesanta „anomalie” care face obiectul acestui episod.
După zile de examinare a imaginilor ciudatei formațiuni, cei doi au decis să facă publică descoperirea – ceea ce le-a tulburat viețile. A fost ca o deschidere a cutiei Pandorei, prin răutățile de toate felurile întâmpinate și – la final – speranța că vor ajunge la mai multe certitudini decât întrebări.
Descoperirea a fost primită cu obișnuitul amestec de scepticism științific și apetit media pentru senzațional. Singura imagine dată publicității de OceanX, deși interesantă și sugestivă, nu putea fi mai mult decât o deschidere de caz. Dacă exploratorii doreau să susțină caracterul ieșit din comun al descoperirii, era necesară o revenire pentru cercetarea sitului. În acea etapă, opiniile exprimate de oamenii de știință oscilau între scepticism și declararea formațiunii ca fiind o stâncă erodată sau transportată de procesele glaciare care, ar fi modelat, odinioară, fundul mării. Totuși, forma circulară a formațiunii și anumite elemente geometrice detectate de sonarul 2D nu puteau fi ușor neglijate sau explicate forțat – ceea ce a oferit „gura de oxigen” necesară continuării cercetării.
Exploratorii depind, de obicei, de finanțatori ai expedițiilor, cu atât mai mult atunci când o descoperire se cere aprofundată. În plus – banii nu vin ușor, când subiectul finanțării este investigarea unei triple ipoteze, parțial „eretice”, privind descoperirea: origine extraterestră, construcție umană sau formațiune naturală. Echipa OceanX a avut nevoie de un an pentru a relua cercetarea, de data aceasta cu echipament mai performant, dar cu limitări drastice privind durata de lucru, datorate, desigur, costurilor.
Bugetul revenirii la locul descoperirii a fost de 120000 de Euro, pentru 6 zile de explorare. S-a plecat sub semnul îngrijorării datorate vremii nefavorabile, care s-a adăugat constrângerilor planificării. Din considerente de siguranță, prima zi a călătoriei pe mare a fost consumată prin așteptarea, la adăpostul unor insule, a trecerii unui front de vreme rea. „Sunt îngrijorat. Fiecare zi costă bani, care, în lipsa activitații, se irosesc” spune, în filmul explorării, Dennis Aasberg.
Din fericire pentru echipă, vremea s-a îmbunătățit peste noapte. Prima provocare devenea regăsirea descoperirii – ceea ce se estima că va fi relativ simplu, considerând echipamentul sofisticat de care dispunea acum echipa.
Scanarea se făcea cu două echipamente: unul, așa-numitul „multi-beam” (multi-rază), care producea imaginea tridimensională detaliată a fundului marin; pentru aceasta, zone mici erau scanate în detaliu, apoi informațiile erau compuse pentru constituirea harții solului aflat la 80-100 de metri adâncime. Pentru scanarea unor suprafețe semnificativ mai mari, dar doar în sistem bidimensional, OceanX folosea un alt sonar, aflat la adâncime, tractat cu cablu, un cilindru de aproximatix 1 metru lungime și 10 cm diametru, numit „peștele” – datorită asemănării cu un pește mare, prins în undiță și tras de vas. Acesta era principalul instrument pentru regăsirea obiectului.
Robotul submarin telecomandat ROV și Sonarul 2D tractat (de vas) la adâncine – „Peștele”. Acesta din urmă a oferit imaginea inițială a „anomaliei”
La reluarea cercetărilor, o primă dificultate a fost chiar identificarea formațiunii descoperite cu un an înainte. S-a stabilit o zonă de căutare de 1500×1500 de metri, toleranță impusă de curenții și vântul care influențează precizia navigației unui mic vas precum cel folosit de exploratori. Cu toate că „diametrul” cunoscut – 60 de metri – era semnificativ, căutarea era, în practică, foarte laborioasă. În plus, în acea zonă, curenții de suprafață și -mai ales- de adâncime erau puternici, afectând atât precizia poziționării navei, cât și deviațiile sonarului remorcat. Cu toată încrederea asupra datelor inițiale privind coordonatele, forma circulară și „diametrul” obiectului, exploratorii au avut emoții datorită prelungirii căutării acestuia. Fiecare oră consumată astfel era pierdută pentru cercetarea propriu-zisă.
În sfârșit, după 48 de ore de căutare, inclusiv șase alocate rezolvării unui incident critic (pierderea „peștelui”), situl a fost regăsit. Prudența devenea prioritatea echipei, deoarece nu se cunoșteau natura descoperirii și potențialele pericole. Planul prevedea începerea explorării prin lansarea vehiculului teleghidat (ROV) pentru observații de aproape, între care cele vitale pentru scafandri, precum parametrii apei și eventuala existență a radiațiilor de orice fel.
Vehiculul teleghidat (ROV) era dotat, pe lângă camera video, și cu un radar (nu sonar) – instrument care a oferit imaginile de ansamblu din imediata apropiere a „anomaliei”. Între acestea – forme și structuri care nu puteau fi, în mod rezonabil, alocate „lucrării naturii”.
Este de menționat că turbulențele generate de propulsia ROV sau – mai târziu – chiar de scafandri în zonele examinate au redus și mai mult vizibilitatea, și, implicit, calitatea materialelor sau înregistrărilor.
În urma explorării robotice, nefiind detectate alte pericole față de cele proprii scufundării la adâncimi marine de 80-90 de metri, la temperaturi ale apei de 6-7 grade Celsius și întuneric complet, „negru”, de la circa 40 de metri adâncime, a fost lansat un echipaj de doi scafandri. Ceața la suprafață a cântărit greu în decizia începerii scufundării, datorită îngreunării condițiilor de actiune în eventuale scenarii de urgență.
Pe fundul mării, scafandrii nu văd la mai mult de 1, cel mult 2 metri; nici vorbă de perspectiva imaginii compuse de sonar sau radar. Doar 10 (zece!) minute au avut de activat pe obiect; majoritatea timpului era necesar pentru scufundarea și revenirea la suprafață în siguranță. Etapa revenirii de la 90 de metri adâncime trebuia să dureze…90 de minute !
[caption id="attachment_490" align="aligncenter" width="1280"] Povestea anomaliei din Marea Baltică[/caption]
Cu acestea descrise, este de înțeles că explorarea la asemenea adâncimi nu se petrece „ca-n filme”. În minutele petrecute examinând formațiunea, cei doi scafandri au confirmat existența unui „postament” de circa 5 metri înălțime, din material similar patului marin, pe care se sprijină „anomalia”. Asociat urmei lungi de 300 de metri, sugerează materia acumulată în fața obiectului, în timpul alunecării, până la oprire.
Este de înțeles că unghiul abordării putea ușor induce în eroare. Pe tot parcursul căutării, echipa nu știa că imaginile privite „în direct” de captau defectuos.
Obiectul propriu-zis pare dintr-un material complet diferit de cel al „postamentului”, deci și al fundului mării. Aparența a fost de „beton” – apreciată astfel atât de scafandri, cât și de echipa de la suprafață, care monitoriza imaginile transmise de ROV.
Reprezentare schematică a situației. Zona presupusă „de contact” a putut fi observată doar pe adâncimea „meniscului” geologic, aproximativ 1 metru. Elucidarea problemei materialelor este extrem de importantă: aproape întreaga contraargumentație științifică de bazează pe ipoteza monolitului geologic; dacă s-ar dovedi că obiectul (de 60 metri diametru!) este distinct de patul marin, inclusiv ca material, atunci ipoteza formațiunii naturale ar fi distrusă. Considerând datele științifice unanim acceptate privind „linia timpului” respectivului pat marin,…scenariile alternative ar fi inacceptabile în paradigma mainstream actuală.
Scafandrii au confirmat, de asemenea, existența unei găuri circulare, de 2 metri diametru, încadrată de o „ramă” pătrată, în relief. În filmul explorării, este remarcabil momentul observării pe monitor, de către echipa de suprafață, a unor suprafețe plane și muchii drepte, pe care cei de pe navă le-au considerat drept „beton”. În acel moment, erau convinși că formațiunea este un produs al omului („man made”).
De asemenea, pe suprafața superioară a formațiunii au fost observate și alte reliefuri greu de asociat cu producțiile naturii.
Imagini radar ale unor părți din suprafeței obiectului. Sunt vizibile gaura circulară de 2 metri diametru și „rama” pătrată, respectiv muchiile și unghiurile drepte, cu aspect de beton turnat.
„Lucrul uimitor este că n-am obținut răspunsuri, ci mai multe întrebări”. Este reacția ilustrativă pentru tot echipajul, exprimată de scafandrul senior, cu circa 6000 (șase mii) de scufundări la activ, față de imposibilitatea explicării structurii explorate.
Deoarece sunt necesare 12 ore petrecute la suprafață, pentru repetarea în siguranță a scufundării, echipa a intrat în limită de timp și plecarea a fost obligatorie.
Secvența descrisă a rămas, astfel, singura scufundare umană pe suprafața formațiunii. În plus, deși prezentarea pe monitor a reliefului (obiectului) explorat a decurs fluent, datele stocate, produse de sonarul 3D „multi-beam” s-au dovedit alterate, practic inutilizabile imediat, pentru mult doritele reconstituiri și analize.
Controversele au fost alimentate și de cele câteva eșantioane aduse. Între acestea – ceea ce pare o piatră „arsă”, cristalizată adică, în volum, prelevată de la suprafața formațiunii. Dat fiindcă este acceptat că nu a existat activitate vulcanică în zonă de cel puțin 3 milioane de ani,… descoperirea adaugă „improbabilului” interpretărilor comunității științifice. Reamintim că ipoteza meteoritului este, de asemenea, exclusă, datorită lipsei craterului și aspectului solid, unitar, al discului (sau cilindrului) cu diametrul de 60 de metri.
Nu s-a putut preciza, datorită vizibilității scăzute (50 cm. la locul prelevării) dacă eșantioanele erau „cioburi” din obiect sau roci din zonă. Unele au fost colectate din „crăpături” longitudinale care conțineau un material negru, ca al rocilor culese.
Aspectul ars, cristalizat în cristale mici, al eșantioanelor în cauză s-ar datora, se consideră, topirii urmate de solidificare rapidă…înapoi, deci, la inexistentul vulcan sau și mai improbabila aducere a mostrei de către un ghețar, de la sute de kilometri…
Cele mai cuprinzătoare analize ale eșanțioanelor au fost realizate în Israel, la Institutul Weizmann și Institutul de Arheologie al Universității din TelAviv. Rezultatul a fost – materialul conține fier, mangan și titaniu, în proporții neobișnuit de mari; dacă erezia n-ar fi interzisă, sugestia este că s-a cercetat un material compozit cunoscut drept geopolimer, identificat și în situri aparținând unor înalte civilizații antice, datate în paleolitic.
Totuși, considerând și evidenta urmă care sugerează alunecarea, a fost avansată ipoteza (poate mai firescă, deși scandaloasă) a topirii și recristalizării rapide, datorate căldurii degajate la o ipotetica amerizare forțată sau prăbușire în mare.
Explicarea lungilor muchii drepte care unesc suprafețe plane sau elementele evident nenaturale precum gaura circulară încadrată de un „chenar” pătrat, nu este, deocamdată, unanim acceptabilă.
În lipsă de ceva complet și convingător, se avansează opinia că este nevoie de o cercetare multidisciplinară, deoarece oamenii de știință tind, de obicei, să ofere explicații din cadrul domeniului lor, neglijând aspectele paradoxale sau contradictorii. O abordare multidisciplinară, holistică, lipsită de prejudecăți pare, încă, imposibilă.
Jarmo Korteniemi, geomorfolog finlandez, susține originea pur naturală a formațiunii; mai mult – respinge calificarea drept anomalie. El o identifică drept „drumlin” – o movilă alungită, de forma unei linguri inversate sau ou semiîngropat, formată prin acțiunea ghețarilor asupra straturilor sedimentare de sol, neconsolidate. „Bradza” menționată, ipotetică urmă de impact la prăbușire, ar fi, de fapt, o comună morenă – „traseu” geologic al mișcării ghețarului. Asemenea formațiuni sunt frecvente în zonele nordice, inclusiv submarine.
Exemple de movile de origine glaciară tip „drumlin”, precum și urme submarine asemănătoare celei din preajma „anomaliei”, comune în zona baltică. Dar, nici un astfel de „pinten” nu arată ca un tambur, precum „anomalia”.
Suprafețele plane raportate de exploratori ar fi comune în zonă, iar susținerea OceanX că formațiunea s-ar sprijini pe solul stâncos, nu ar fi parte din acesta…rămâne, în opinia geomorfologului Jarmo Korteniemi, o speculație.
Cum am menționat deja – acest ultim punct este critic pentru ipoteza „drumlin” (movilă) – în esență, o „măsea tare” a structurii solului, nedislocată de curgerea milenară a gheții. Dacă s-ar arăta (ceea ce ar fi foarte greu, totuși posibil) că formațiunea nu ar fi parte a solului respectiv, atunci explicația „movilei” naturale ar cădea.
Activitatea vulcanică (o altă ipoteză „de serviciu” pusă în circulație) este respinsă, de asemenea, ca explicație, de geologul finlandez. Pe de o parte, crusta terestră este compactă, ca un scut și are, în acea zonă, circa 200 de metri grosime; nici o activitate vulcanică nu a fost detectată. Pe de altă parte – erupțiile vulcanice sumbarine nu produc formațiuni geologice comparabile.
Clas Svahn, ufolog suedez, susține ipoteza prăbușirii, în timpuri imemoriale, a unei nave zburătoare, a cărei epavă s-ar afla parțial acoperită cu depunerile specifice fundului marin. Un obiect care a lovit solul, accidental, înainte ca marea să existe acolo. Altfel, urma și străpungerea culmii pe traseu, nu ar exista. Un obiect artificial. Fragmente de sol produse de explozia prăbușirii ar fi căzut peste formațiune – ceea ce ar explica amestecul de roci găsite la suprafața cercetată. Căldura degajată la presupusa explozie ar fi alterat orice materiale, fie ale obiectului, fie ale rocilor expuse.
Ideea unei noi expediții, cu obiective mai ambițioase, cum ar fi prelevarea de mostre din adâncimea materialului (core drilling) ori stabilirea eventualei naturi distincte de patul marin, părea o continuare firească, pentru obținerea de clarificări, dacă nu chiar certitudini. Dar, costurile implicate ar fi fost foarte mari, de ordinul milioanelor de euro, iar OceanX nu a mai reușit să ajungă la un acord de o asemenea anvergură.
Mai mult, „corul media”, până atunci entuziast, a schimbat complet registrul, devenind sceptic, ironic, acuzator. Aceasta a afectat, un timp, chiar activitatea de bază a echipei, orientată spre găsirea „comorilor” comercializabile, prin reducerea credibilității – componentă critică în orice afacere.
Secvențele filmate la bordul navei în timpul călătoriei de explorare nu creditează ideea artificialității, a fraudei. Atitudinile, reacțiile membrilor echipei, împrejurările neprevăzute, nu par să aparțină unor farsori avizi de popularitate. Fondatorii TeamX sunt nordici sobri, concentrați și responsabili.
Cum menționam – datele înregistrate ale sonarului 3D, produse în timpul explorării, erau, în bună parte, imposibil de procesat. Eforturile de refacere a segmentelor alterate au dat rezultate și s-a putut reconstitui „survolul”, acvatic desigur, al zonei „anomaliei”.
Două elemente remarcabile au fost, astfel, evidențiate.
În primul rând, urma, trasa care duce la formațiune străpunge o movilă submarină, de circa 20 de metri înălțime. Este aproape de domeniul evidenței că „breșa” a fost generată de obiectul în alunecare.
În al doilea rând – din urma proncipală se „ramifică” o alta, mai îngustă, comparabil de lungă, care duce spre un fragment de asemenea straniu, semnificativ mai mic decât obiectul principal, dar cu unele caracteristici similare.
În aceste condiții de stranietate a sitului, ar fi fost de așteptat ca alte explorări, cu mijloace tehnice și competențe științifice superioare, să fie organizate. Nu s-a întâmplat așa, se pare, datorită, în primul rând, impasurilor de ordin comercial: conform fondatorilor OceanX, ofertele posibililor investitori semnificativi rezultau, până la urmă, inacceptabile. Dennis Aasberg și Peter Lindberg erau în situația de a ceda toate posibilele profituri ale descoperirii contra unor proiecte de explorare (și, desigur marketing) neconvingătoare pentru ei. Așa că, au ales să mențină secretă singura informație monetizabilă – anume poziția exactă a „anomaliei”, fără a renunța la găsirea pachetului financiar-științific dorit.
Și totuși, o a doua expediție a avut loc, în anul 2013, finanțată de o televiziune privată. Explorarea s-a făcut doar cu vehicului teleghidat (ROV), s-au filmat circa 40 de ore în preajma formațiunii, care nu au rezultat, din motive neclare, într-un documentar. Doar câteva minute sunt plasate online, din sursă necunoscută. Într-un interviu din septembrie 2013, Aasberg confirmă și interesul marinei militare suedeze privind „anomalia”.
Fără explorarea consistentă, cu mijloace puternice, a locului, doar pe baza datelor (parțial) cunoscute până acum, nu se poate formula o explicație convingătoare sub toate aspectele a „anomaliei din Marea Baltică”. Este, însă, logic, îndoielnică voința structurilor politico-științifice de a se implica masiv: dacă rezultatul ar fi o formațiune naturală, atunci, considerabilele resurse alocate vor fi fost irosite; dacă ar fi o structură construită, artificială, ne-nativă locației, atunci linia timpului („timeline”) umanității, atât de prețuită în mainstream, ar (mai) primi o sincopă…
OZN-uri în Noua Zeelandă.Ufologul australian Paul Dean a devenit, in ultimii 20 de ani, expert in ceea ce priveste asa-numitele „fisiere OZN guvernamentale”. De pilda, actiunile sale, incepute cu 5 ani in urma, au avut un rol esential in a determina guvernul australian sa faca publice fisiere clasificate si necunoscute inainte ale Fortelor Aeriene Regale Australiene, ale Serviciilor Aeriene Australiene, ale Biroului australian pentru siguranta Transporturilor si ale Arhivelor Nationale ale Australiei.
Dean si echipa sa au folosit Legea privind libertatea informarii pentru a obtine acces la fisiere anterior clasificate si din alte tari. El a adunat astfel un total de 240.000 de pagini de inregistrari guvernamentale legate de OZN-uri din intreaga lume, plus peste un milion de pagini de inregistrari de OZN-uri non-guvernamentale, inclusiv carti, buletine, monografii, articole de ziar, studii de caz, scrisori, articole de reviste si materiale audiovizuale. Printre descoperirile sale recente se includ inregistrarile OZN create in timpul razboiului din Vietnam. El crede, in continuare, ca exista sute de mii de inregistrari privind OZN-urile, care sunt inca detinute de diverse compartimente ale guvernului american, ca si de alte guverne.
Interes activ
In iulie 2017, Paul Dean a publicat un amplu material privind faptul ca guvernul Noii Zeelande detine inca o cantitate masiva de fisiere OZN care nu au fost facute publice. El rememora ca, in 1985, ufologul Timothy Good a cerut generalului maior Ewan Jamieson, seful Statului Major al Fortelor Aeriene din Noua Zeelanda, sa precizeze pozitia oficiala a armatei Noii Zeelande in privinta OZN-urilor. Intr-o replica din 6 septembrie 1985, locotenent colonelul S.D. White a raspuns, in numele lui Ewan Jamieson, scriind: „Ministerul Apararii din Noua Zeelanda nu este insarcinat cu nicio responsabilitate formala pentru investigarea OZN-urilor... Si nu este nici vreun alt departament guvernamental. Cu toate acestea, Ministerul are un interes activ fata de toate aceste rapoarte si, in limitele resurselor sale, efectueaza investigatii dupa cum este necesar”.
[caption id="attachment_417" align="aligncenter" width="1280"] OZN-uri în Noua Zeelandă[/caption]
Dean califica aceasta declaratie oficiala ca fiind „oarecum inselatoare”. El a accesat, in martie 2017, Arhivele nationale ale Noii Zeelande, introducand, intr-un motor de cautare, cuvintele cheie: „obiect zburator neidentificat”, „OZN”, „obiecte zburatoare neidentificate”, „OZN-uri” (UFOs), „obiect necunoscut”, „obiecte necunoscute”, „farfurii zburatoare” si altele asemenea. A obtinut astfel un numar surprinzator de mare de rezultate. Intre acestea, erau multe fisiere deja facute publice, dar si un sir de fisiere necunoscute pana acum, intre care unele cu acces public „restrictionat” pentru mai multe decenii, parte din ele deja cunoscute de ufologi. In decembrie 2010, prin munca hotarata a lui Susan Hansen, directoarea organizatiei „UFO Focus New Zealand Research Network”, Fortele de Aparare ale Noii Zeelande (NZDF) au facut publice anumite fisiere, referitoare la OZN-uri, care fusesera clasificate anterior. Hansen a lucrat timp de paisprezece luni, impreuna cu generalul locotenent Jerry Mateparae, seful NZDF, pentru colectarea, declasificarea si eliberarea in public a fisierelor respective, dintre care unele au chiar si varsta de aproape saizeci de ani.
In cele din urma, pe 22 decembrie 2010, NZDF a pus la dispozitia publicului noua dosare, care insumau 2101 de pagini. Unele dintre aceste materiale erau „redactate”, in vederea desecretizarii, prin urmare, multe detalii nu erau vizibile. Majoritatea rapoartelor OZN au valoare variabila, fiind facute de civili din Noua Zeelanda, ori prezentand anchete generale privind pozitia oficiala a guvernului Noua Zeelanda asupra problemei OZN. Multe documente reprezinta corespondenta si ancheta guvernamentala interna. O parte din materiale a fost generata de Ministerul Apararii, ori de entitati precum directorul aviatiei civile, filiala aviatiei civile, departamentul aerian, ministrul aviatiei civile, controlul traficului aerian, Ministerul Transporturilor, directorul general al Departamentului de Cercetare Stiintifica si Industriala, Biroul Comun de Informatii, politie, Serviciul Meteorologic din Noua Zeelanda, Observatorul astronomic Carter etc. Aceasta dovedeste diversitatea entitatilor implicate in problematica OZN.
In Arhivele Noii Zealande unele fisiere pot fi accesate de oricine, altele sunt listate ca fiind cu „acces restrictionat” sau cu mentiunea „pot fi aplicate restrictii”. La acestea se specifica si o data de expirare a restrictiilor.
Paul Dean a descoperit, intre altele, un fisier necunoscut inainte, care putea fi facut public deja in 2010, intitulat „Spionaj – Aparare – Observatii neidentificate”, cu cazuri intamplate in intervalul de date 1963-1976. Metadatele fisierului nu dadeau niciun indiciu cu privire la provenienta sa. Dar, intre altele, documentul este o dovada ca NZDF nu a eliberat toate fisierele OZN in 2010.
Un alt dosar, nici el cunoscut inainte, dar cu „acces deschis”, este intitulat „Afaceri politice – Spatiul cosmic – Obiecte zburatoare neidentificate (OZN-uri)”, provenind de la sediul central al Ministerului Afacerilor Externe si al Comertului din Noua Zeelanda; cazurile sunt din intervalul dintre 1977 si 1982. Agentiile atmosferice si meteorologice din Noua Zeelanda au avut si ele dosare legate de OZN-uri. Unul, cu acces deschis, este intitulat „Oficiul Meteorologic: Cercetare: Obiecte meteorologice neidentificate”. Dosarul este interesant, deoarece este o evaluare a problemei OZN facuta de oameni de stiinta competenti, ceea ce este evident un fapt pozitiv. Dar exista si alte dosare OZN provenind de la serviciile meteorologice. Unele ar putea proveni din colaborarea cu aviatorii pentru care s-au asigurat servicii meteo, ca si din colaborarea cu serviciile meteorologice din Australia.
Informatii interesante privind fenomene aeriene inexplicabile sunt continute si in cateva dintre dosarele deja desecretizate. Un astfel de caz este cel numit „Luminile Kaikoura”, care se refera la o serie de ob-servatii OZN care au avut loc in decembrie 1978, deasupra lantului de munti Kaikoura din nord-estul insulei de sud a Noii Zeelande. Primul contact cu fenomenul s-a realizat pe data de 21 decembrie, cand echipajul unei aeronave de marfa a companiei „Safe Air Ltd” a inceput sa vada lumini ciudate in jurul avionului lor. Pilotii au descris o parte dintre lumini ca avand dimensiunile unei case, altele fiind mici, cu o stralucire ascutita. Intrusii au aparut si pe radarul de control al traficului aerian din Wellington, ca si pe radarul de la bordul aeronavei.
Lumini reflectate?
La 30 decembrie 1978, un echipaj de televiziune din Australia a vrut sa realizeze un film despre aceste observatii OZN. Pentru a recrea atmosfera din avion, ei s-au imbarcat intr-un zbor catre Christchurch. La un moment dat, cinci persoane aflate pe puntea de pilotaj au observat, din nou, timp de cateva minute, lumini neidentificate. Acestea au fost urmarite si de controlorii de trafic aerian din Wellington si au fost filmate in culori de catre echipajul de televiziune. Se pare ca un obiect a insotit aeronava pana aproape de aterizare. Apoi, avionul a decolat, cu acelasi echipaj de televiziune, aflat inca la bord, indreptandu-se spre Blenheim. Cand aeronava a ajuns la o altitudine de aproximativ 600 de metri, a intalnit un glob gigantic, luminos, care s-a pozitionat in dreptul varfului aripii avionului si a ramas asa timp de aproape un sfert de ora, in timp ce era filmat, privit, urmarit pe radarul aeronavei si descris de martori pe o inregistrare audio realizata de echipajul TV.
In ciuda celor de mai sus, ulterior, Ministerul Apararii din Noua Zeelanda a spus ca ceea ce s-a observat au fost probabil lumini, reflectate de nori, provenind de la trenuri, masini, ori de la pescadoare de calamari. Sau, in unele cazuri, au fost poate meteoriti ori planeta Venus...
In Arhiva exista si fisiere ale politiei. Acestea – speculeaza Dean – s-ar putea referi la acele misterioase „bile de spatiu” metalice, recuperate de agricultorii din apropierea orasului Ashburton, pe coasta de est a insulei de sud a Noii Zeelande, la inceputul anului 1972. In cele din urma, obiectele s-au dovedit a fi rezervoare de gaz sub presiune, din aliaj de titan, de la misiunea spatiala Kosmos 482.
Dean este convins ca, dincolo de dosarele pe care le-a gasit, ar putea exista si multe alte materiale OZN pastrate de guvernul Noii Zeelande, care nu sunt accesibile cercetatorilor. Ca si in alte tari, inregistrarile OZN importante ar putea fi incluse in fisiere non-OZN sau pastrate in arhive ultrasecrete.
Misterioasele piramide din Tenerife.Construcții vechi de formă piramidală există în foarte multe zone ale lumii, însă nu toate aceste monumente sunt cunoscute publicului larg. Un asemenea exemplu, de monument mai puțin cunoscut, este piramida din Hellinikon, Grecia. Oricum, construcțiile de tip piramidal suscită interesul oriunde s-ar afla.
Deși acest lucru este mai puțin cunoscut, Spania se numără printre țările europene care… dețin piramide. În insulele Canare, ce aparțin teritoriului spaniol, mai exact în Tenerife, se află cel puțin șase misterioase structuri de formă piramidală. Nu se știe cine le-a construit și nici scopul exact al ridicării lor. Ar putea fi vorba despre o populație și cultură misterioase, ce au dispărut de multă vreme.
Astfel de piramide pot fi observate în regiunea Guimar din Tenerife; ele fac parte dintr-un parc etnografic înființat de către celebrul explorator Thor Heyerdahl, care a locuit acolo o perioadă din viață. Interesant este că faimosul explorator norvegian considera că enigmaticele piramide din Tenerife au legături cu alte piramide în trepte, pe care le-a putut examina, în admirabila sa carieră.
[caption id="attachment_323" align="aligncenter" width="1024"] Misterioasele piramide din Tenerife[/caption]
Ipoteza îndrăzneață a lui Thor Heyerdahl a fost că, la un moment dat, ar fi existat o civilizație puternică, aptă să efectueze călătorii trans-oceanice și că această misterioasă civilizație ar constitui conexiunea dintre piramidele egiptene și cele din așa-zisa Lume Nouă.
În opinia lui Thor Heyerdahl, constructorii piramidelor din Tenerife ar fi așa-numiții guanși, cei care au trăit pe acele meleaguri înainte de venirea spaniolilor. Guanșii reprezintă un popor dispărut sau asimilat, care folosea o limbă berberă.
Arheologii oficiali, însă, susțin că structuriile din Tenerife nu sunt piramide, ci simple „opere” ale fermierilor din secolele trecute, care ar fi dorit să dea numeroaselor pietre colectate de pe terenurile agricole o utilizare, construind un sistem de terase. Pe de altă parte, discipolii lui Heyerdahl susțin că piramidele din Tenerife ar fi avut un rol ceremonial, ținându-se seama de solstiții, la construirea și orientarea lor spațială.
Despre guanși, vechii locuitori ai acestor insule, nu se știu foarte multe lucruri. Cu toate că li se atribuie origini africane, se pare că guanșii aveau un ten destul de deschis la culoare. Zeul lor suprem era numit Achaman, în Tenerife. O parte dintre oamenii de știință susțin că guanșii ar fi descins din berberii originari din nordul continentului african, mai cu seamă din Libia.
Una dintre cele mai cutezătoare teorii avansează ideea că guanșii ar fi fost descendenții legendarilor atlanți, care s-ar fi așezat în Canare, după ce Atlantida ar fi dispărut sub ape. S-a mai sugerat, de asemenea, că actualele insule Canare ar fi fost înălțimile pe care s-au refugiat supraviețuitorii, atunci când cea mai mare parte a teritoriului Atlantidei s-ar fi scufundat.
Teoriile și legendele sunt numeroase. Cert este că, pentru a ajunge la adevăr, structurile piramidale misterioase din Tenerife, construite cu migală din piatră vulcanică, ar trebui studiate fără idei preconcepute.
În anul 1960, cercetătorii sovietici începeau forările în Siberia. Proiectul era unul grandios. Se dorea ca săpăturile să ajungă la o distanță cât mai mare, pentru a se studia misterioasa lume de sub picioarele noastre.Forările s-au desfășurat câțiva ani și s-a ajuns la adâncimea de 14,4 km. Specialiștii au încercat să continue forarea însă, burghiul și-a accelerat rotațiile. A fost o singură explicație. În adâncime era o cavitate.
Temperatura la adâncimea de 14 km era una foarte ridicată, peste 1100 de grade Celsius. Nu este singura descoperire făcută de cercetători. Microfoanele instalate pe mașinăria de forat au permis ca specialiștii să poată asculta niște zgomote înfiorătoare, ca niște vaiete, care veneau din adâncime.
IADUL EXISTĂ ȘI ESTE SUB PICIOARELE NOASTRE?
[caption id="attachment_207" align="aligncenter" width="620"] Gura Iadului din Siberia[/caption]
O întâmplare la fel de inexplicabilă s-a petrecut în Uzbekistan, în apropiere de orașul Darvaz. Geologii efectuau forări pentru a descoperi noi filoane de gaz. Forările au ajuns la o cavernă care era încărcată cu gaz. Pentru că nu au dorit ca toxicul gaz să ajungă la suprafață, au decis să dea foc gazului.
După 40 de ani de la acest eveniment, focul arde continuu, în mod inexplicabil. Geologii susțin că sursa de gaz ar fi trebuit să se epuizeze și focul să se stingă.
Un alt fenomen la fel de misterios se produce în pădurile din Rusia. Fenomenul a fost observat în anii 80, atunci când au început să apară gropi foarte adânci. Gropile nu pot fi de natură artificială pentru că vegetația este foarte deasă și face imposibilă pătrunderea unui mijloc de transport care să aducă un echipament pentru forare. Gropile au fost numite Guri ale Iadului.
În anul 1962, lângă orașul Centralia, Pennsylvania, s-a produs un incendiu. Focul a migrat către un filon de cărbune aflat sub oraș. Locuitorii au fost evacuați, iar focul continuă să ardă și astăzi.
În anul 2006, zgomote venind din interiorul pământului au panicat locuitorii din Utah și Georgia. Zgomotele au fost auzite timp de câteva luni.
11:16
Just Admin
