Am auzit cu toții de cazuri greu de explicat când în anumite locuri de pe Pământ a plouat cu pești, cu broaște, cu lăcuste sau cu alte animale. Dar ce-ai spune dacă ai asista la o ploaie de carne? Da, în istoria bizară a planetei noastre chiar a existat o zi în care a plouat cu carne! După cum vei vedea, evenimentul a dat naștere unor speculații halucinante despre originea fenomenului.
Era o dimineață senină de martie în Kentucky, SUA, în 1876, când deodată a început să cadă o ploaie de carne crudă și proaspătă. Unele bucăți erau mici, „ca fulgii de zăpadă”, iar altele atingeau lungimea de 7-8 centimetri.
Timp de câteva minute, fermierul Allen Crouch și soția sa au privit în timp ce această ploaie neobișnuită cădea peste în jurul lor, până când a încetat brusc, lăsând cerul la fel de senin și însorit ca înainte.
„Mă aflam în curte, la câțiva pași de casă. Bătea un vânt ușor, însă cerul era senin și soarele strălucea cu putere. Fără nicio avertizare, în aceste condiții, a început ploaia”, avea să declare pentru reporterii locali doamna Crouch.
Soții Crouch au crezut că ploaia fusese un miracol sau o avertizare sinistră. În scurt timp, vestea s-a răspândit și o mulțime de vecini curioși au venit să vadă zona unde avusese loc acest fenomen inexplicabil.
O zonă lungă de 90 de metri și lată de 45 de metri rămăsese acoperită cu bucăți de carne. Carnea putea fi găsită pe garduri, în fermă și împrăștiată peste tot pe pământ.
Consensul general a fost că era vorba de carne de vită, culoarea și mirosul ei părând să indice acest lucru. Însă un vânător local a avut o altă părere, susținând că „textura neobișnuit de grasă” indica faptul că era vorba de carne de urs.
Pentru a pune capăt discuțiilor, câțiva bărbați curajoși, pricepuți la vânătoare, și-au asumat riscul de a gusta din câteva bucăți. Decizia lor a fost că, judecând după gust, carnea era de căprioară sau de oaie.
Nesatisfăcut cu cele trei opinii contradictorii, un măcelar local a mușcat și el din carne. Potrivit măcelarului, carnea nu avea proveniența menționată mai sus, având un gust care nu era „nici de animal mare, nici de pește și nici de pasăre”.
În cele din urmă, autoritățile orașului au decis că era timpul să obțină o decizie oficială asupra materiei căzută din cer. Așa că au adunat mostre și le-au împachetat, trimițându-le chimiștilor și universităților din toată țara.
Un chimist de la Colegiul Louisville a ajuns la concluzia că mostra era într-adevăr carne de oaie, așa cum sugerase unul dintre vânători. Un alt chimist nu a fost de acord, susținând că, deși era vorba neîndoielnic de carne, în mod sigur nu era vorba de carne de oaie.
În cele din urmă, savanții au renunțat la întrebarea „ce este?”, concentrându-se asupra întrebării „cum s-a petrecut?” Dacă era într-adevăr carne, cum de căzuse din cer și, mai important, cum ajunsese acolo?
Unul dintre savanți a decis că ploaia de carne era rezultatul unei ploi de meteoriți.
„Potrivit teoriilor curente ale astronomilor, o curea enormă de meteoriți se învârte mereu în jurul Soarelui, și când Pământul intră în contact cu această curea, este lovit de meteoriți. În mod similar, putem presupune că în jurul Soarelui se învârte o curea de carne de căprioară, oaie și alte soiuri de carne, în fragmente mici și că aceste fragmente sunt aruncate pe Pământ atunci când acesta intră în contact cu cureaua”, avea să scrie William Livingston Alden în New York Times.
În plus, Alden a oferit și o teorie mai macabră, sugerând că ceea ce căzuse din cer fusese, de fapt, „carnea tocată mărunt a locuitorilor din Kentucky, care fuseseră luați pe sus de o tornadă și împrăștiați de-a lungul și de-a latul statului.”
O ploaie de cleiul pământului
Un savant, Leopold Brandies, a scris în The Sanitarian un articol în care susținea că evenimentul era pur și simplu o ploaie de nostoc (cleiul pământului), un gen de cianobacterie care devine similară cu jeleul atunci când intră în contact cu ploaia.
Teoria sa spunea că nostocul înmugurea pe pământ, iar că din cer nu căzuse altceva decât o ploaie obișnuită. Amândouă teoriile științifice legate de ploaie au fost abandonate mai târziu, după ce a apărut o teorie mai probabilă – deși la fel de neobișnuită.
Soții Crouch, un chimist pe nume Robert Peter și chimistul de la Colegiul Louisville au emis teoria că ploaia fusese cauzată de un stol de vulturi care vomitaseră simultan, după ce „se ospătaseră mai abundent decât ar fi fost recomandat”.
„Știu că nu este ceva neobișnuit pentru vulturi să-și ușureze astfel stomacurile prea încărcate. Iar când un vultur din stol începe să se ușureze, celorlalți li se face greață și are loc o ploaie generalizată de carne pe jumătate digerată”, a scris un chimist.
Locuitorii orașului au decis că acesta era scenariul cel mai probabil și au hotărât că era cea mai bună explicație pentru ploaia cu carne. Iar locuitorii din oraș consumaseră această carne digerată pe jumătate. Poate că asta nu era ceva total neobișnuit la finalul secolului XIX.
S-au scris multe povești care, în chip inexplicabil, au prezis cu amănunte evenimente viitoare. Probabil că nu vom ști niciodată dacă autorii au intenționat să facă preziceri sau pur și simplu și-au explorat imaginația.
Unii ar putea susține chiar că anumite tehnologii moderne au fost inventate mulțumită ideilor cuprinse în aceste cărți. Să vedem, așadar, câteva dintre aceste opere care s-au dovedit a fi adevărate „ferestre spre viitor”.
1. George Orwell
Romanul „1984”, publicat în 1949, vorbește despre supraveghere totală cu mijloace de înaltă tehnologie și despre Fratele cel Mare (șeful Partidului, scris cu P mare pentru că este autoritatea unică și supremă), care urmărește constant oamenii și stârpește gândirea liberă și individualismul.
În carte, adevărul este modificat constant, pentru a sluji intereselor Partidului. După o serie de trădări, personajul principal, Winston, este torturat, spălat pe creier și devine – din proprie inițiativă – membru credincios al Partidului de care dorise să scape.
Cum romanul este plin de scene dintr-un război perpetuu, pe fronturi îndepărtate, aparate zburătoare, microfoane, camere de filmat și ecrane instalate peste tot, se pare că Orwell avea o idee destul de clară despre cursul pe care totalitarismul avea să-l ia în viitor.
2. Jules Verne
Jules Verne, unul dintre cei mai iubiți romancieri francezi, numit uneori „părintele SF-ului”, a prezis mai multe evenimente și descoperiri, inclusiv folosirea hidrogenului ca sursă de energie și călătoria în spațiu, în „De la Pământ la Lună”, publicat în 1867. Jules Verne a prezis și submarinele electrice, în „20.000 de leghe sub mări”, publicat în 1870.
Transmisiunile televizate de știri și conferințele video au fost au fost descrise într-un articol din 1889, numit „În anul 2889”. Într-o carte din 1887 se prezicea apariția elicopterului, care a fost construit prima dată în 1939, de către Igor Sikorsky, care a recunoscut că a fost inspirat de Jules Verne.
Potrivit smithsonian.com, Sikorsky a afirmat următoarele: „Dacă un om își poate imagina ceva, un alt om poate face ca acel lucru să devină realitate.”
3. H. G. Wells
H. G. Wells, alt autor prolific de science-fiction, a prezis comunicațiile wireless în „Men like gods”, publicată în 1923. În „When the sleeper wakes”, publicată în 1899, Wells vorbește despre cărți audio, televiziune și avioane.
„Insula doctorului Moreau”, din 1896, atingea subiecte precum ingineria genetică și consecințele nefaste care pot decurge din ea. În „Războiul lumilor”, din 1898, invadatorii marțieni folosesc un tip de dispozitiv laser și, în „Lumea eliberată”, din 1913, Wells a prezis bombele atomice și iarna nucleară ce ar urma unui război atomic.
Ideea lui privitoare la drepturile globale ale omului, cuprinsă în „Drepturile omului”, din 1940, a fost inclusă în Declarația Drepturilor Omului a ONU în 1947.
4. Morgan Robertson
În „Scufundarea Titanului sau Futility”, publicată în 1898, americanul Morgan Roberston a scris despre un transatlantic masiv, care era considerat de nescufundat.
În carte, nava Titan ridică ancora în luna aprilie și lovește un aisberg în Oceanul Atlantic. Vasul se scufundă, cu 2.987 de pasageri, plus echipajul. Mulți au murit fiindcă pe vas nu erau destule bărci de salvare.
Pe 14 aprilie 1912, vasul de croazieră Titanic, cel mai mare transatlantic de până atunci, declarat ca fiind „de nescufundat” de către compania proprietară White Star Line, plecase din Southampton, Anglia și se îndrepta spre New York, când a lovit un aisberg.
Morgan Robertson pare să fi prevestit naufragiul Titanicului
1.533 de oameni au murit fiindcă pe vas nu erau destule bărci de salvare. Cartea aparține acum domeniului public și poate fi citită online sau descărcată de pe site-ul Gutenberg.org.
În 1914, Robertson a mai publicat o povestire, „Beyond the spectrum”, în care se pare că a prezis atacul japonez de la Pearl Harbor, care s-a adeverit pe 7 decembrie 1941.
5. John Brunner
Acțiunea cărții „Stand on Zanzibar”, de John Brunner, are loc în 2010. Cartea a fost publicată în 1968 și se referă la subiecte precum căsătoriile între persoane de același sex, dezincriminarea consumului de marijuana, terorism global, suprapopulare, declinul numărului fumătorilor, videochat, lăcomie și consumerism, Uniunea Europeană și un președinte al SUA pe nume „Obomi”. Destul de straniu.
Oare acești autori chiar puteau să vadă în viitor? Erau, oare, capabili urmărească evenimentele contemporane lor și să le urmărească progresia logică?
Sau poate că unii cititori iau aceste idei din cărți drept inspirație pentru noi invenții și convenții sociale? Poate că răspunsul la toate aceste întrebări este, pur și simplu, „da”.
Inventie : Fotografia Inventatori : Louis Daquerre,francez si Fox Talbot, englez An : 1838
Aparatul de fotografiat s-a dezvoltat dintr-o inventive mai veche, camera obscura. Sintagma “camera obscura” inseamna “camera intunecata”, ceea ce si era. Putea fi o incapere intr-un turn sau o structura portabila de felul cabinei victoriene pentru scaldat sau o caruta cu coviltir. Lumina intra in camera obscura printr-un orificiu micut si putea fi concentrate printr-o lentila pe o masa sau pe perete. Acolo era proiectata imaginea peisajului – in perspectiva perfecta – si putea fi folosita de artist ca baza pentru o pictura. Camera obscura constituia si o cale sigura si comoda de observare a eclipselor solare.
Aparatul de fotografiat s-a nascut din dorinta lesne de inteles de a pastra imaginea proiectata. Un pionier al fotografiei a fost litograful Joseph Niepce, care a inceput in 1813 sa experimenteze diverse tehnici fotografice. In 1822, a utilizat o combinatie de bitum si ulei de levantica pentru a obtine o fotografie primitiva. O placa expusa la lumina solara printr-un cliseu transparent a reactionat intr-un mod semnificativ ; zonele de bitum atinse de lumina s-au solidificat si fixat, in timp ce zonele expuse la mai putina lumina au putut fi spalate. Mai tarziu, in 1826, Niepce a utilizat acest proces intr-o camera obscura si, cu o expunere de opt ore si o camera continand o placa tratata cu un aliaj de cositor si plumb, a creat o imagine fotografica a curtii casei sale. A fost prima imagine din istorie, dar nu a putut sa o fixeze si, in timp, s-a sters. Niepce si-a denumit fotografia “heliografie” , sau desen solar.
In acelasi timp, un pictor scenograf pe nume Louis Daquerre era animat de un interes similar pentru fotografie. In activitatea lui se folosise mult de camera obscura si intreprinsese numeroase experimente cu metode de fixare a imaginilor, indeosebi folosind tendinta sarurilor de argint de a se innegri atunci cand sunt expuse la lumina solara. Cand a auzit de succesul lui Niepce, i-a propus sa lucreze impreuna. Niepce ajunsese intr-un impas, constient ca era incapabil sa gaseasca o modalitate de a imprima o imagine pe hartie, asa ca a fost de accord sa colaboreze.
Niepce a murit in 1833 si Daquerre a continuat de unul singur elaborarea tehnicii. In 1838 a descoperit ca o imagine expusa pe o placa de cupru acoperita cu un strat de iodura de argint devenea vizibila atunci cand era expusa la vapori de mercur. Acesta a fost punctual de cotitura. Dupa aceea, lui Daquerre nu i-a mai ramas decat sa observe in ce fel putea impiedica innegrirea intregii imagini, si a observat ca scufundarea placii intr-o solutie de sare indeparta iodura de argint ramasa (neexpusa) de pe placa, fixand permanent imaginea.
Dintr-o intamplare, fotografia a fost inventata simultan si in Anglia, de catre William Henry Fox Talbot. In 1839, Talbot a anuntat ca in anul anterior inventase o tehnica fotografica, pe care el o numea “desen fotogenic”. Tehnica lui Talbot prezenta avantajul ca permitea fotografului sa produca mai multe exemplare ale unei imagini, iar suportul de hartie dadea o mult mai mare adaptabilitate la manuire. Dagherotipurile lui Daquerre erau pe placi de sticla si nu puteau fi reproduse iar acest fapt le limita utilitatea, dar imaginile erau mult mai clare decat desenele fotogenice ale lui Talbot.
Tehnica lui Fox Talbot implica imprimarea pe hartie tratata cu clorura de argint, insa in 1841 a brevetat un alt tip de tehnica fotografica, calotipul, sau talbotipul. Acesta a fost primul process care a permis crearea unui negativ fotografic dupa care puteau fi realizate oricate exemplare ale imaginii. In 1851 a inventat o a treia tehnica fotografica, crearea instantanee a fotografiilor prin iluminarea cu o scanteie electrica – prima fotografie cu blitz.
Fotografia a avut efecte vaste. Pe la sfarsitul sec al XIX-lea, fotografia intrase in uzul cotidian pentru inregistrarea precisa a aspectului locurilor si oamenilor, si aceasta i-a eliberat pe pictori de nevoia de reprezentare fidela. Fotografia ne permite si sa vedem exact cum aratau la batranete ducele de Wellington sau Rossini. Miscarile artistice revolutionare ale sec al XX-lea – expresionismul, futurismul si cubismul – au fost “permise” de fotografie.
Fotografia arata, de asemenea, cum erau cu adevarat oamenii, locurile si evenimentele, si aceasta a avut un effect dramatic asupra transmiterii strilor, care au devenit mai obiective. Portrete au inceput sa se faca chiar de la inceput, asa ca lumea a putut vedea pentru prima oara cum arata celebritatile ; la drept vorbind se poate spune ca a condus la un cult al celebritatilor, bazat pe anumite imagini fotografice iconice. Exista astfel de imagini iconice ale lui James Dean, Marilyn Monroe sau Che Guevara.
Si evenimentele puteau fi fotografiate, ceea ce a marcat debutul epocii modern a stirilor. Fotografiile realizate in timpul Razbiului Civil American si al Razboiului din Crimeea au aratat razboiul asa cum era : lipsit de stralucire si sangeros ; politicienilor le venea mai greu acum sa amageasca oamenii in legatura cu natura razboiului sau a anumitor incidente. Mai tarziu, s-au putut capta in fotografii evenimente istorice, precum asasinarea lui John F. Kennedy si atacul asupra World Trade Center. Aceste imagini au avut efectul de a-i face pe oameni mai angajati ca oricand in evenimentele mondiale.
În zilele noastre practicile medicale cunosc un avans spectaculos, dar cu toate acestea există încă afecţiuni incurabile. Şi de-a lungul istoriei omenirea s-a confruntat constant cu numeroase epidemii care au făcut ravagii în rândul populaţiei. Iată mai jos un top al celor mai criminale boli din toate timpurile.
7. TIFOSUL(430 î.H.?-prezent) a ucis 3 milioane de oameni numai între 1918 – 1922 şi majoritatea soldaţilor lui Napoleon aflaţi în campania din Rusia.
Numele bolii provine din grecescul “typhos” care înseamnă leneş sau ameţit, descriind starea celor afectaţi de tifos. Acesta a fost menţionat pentru prima dată cel mai probabil în anul 1083 la o mânăstire din apropierea oraşului Salerno, Italia. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost descoperit un vaccin împotriva tifosului. Însă înainte ca acest lucru să fie posibil, tifosul a constituit o boală devastatoare.
De-a lungul istoriei boala a provocat numeroase epidemii. Astfel, în al doilea an al Războiului peloponesiac (430 î.H.), oraşul-stat Atena a fost lovit de o epidemie teribilă, cunoscută ca “Ciuma Atenei”. Epidemiile de tifos s-au răspândit în Europa între secolele XVI –XIX, izbucnind în timpul Războiului Civil Englez, Războiului de 30 ani şi Războaielor Napoleoniene. Odată cu retragerea lui Napoleon din Moscova în 1812, numărul soldaţilor francezi care au murit din cauza tifosului era mai mare decât al celora omorâţi de ruşi. Irlanda a fost şi ea victima unor epidemii majore de tifos în repetate rânduri:1816-1819, spre sfârşitul anilor 1830, dar şi în perioada Marii Foamete Irlandeze (1846-1849).
În America au avut loc mai multe epidemii între 1837-1873, în New Hampshire, Baltimore, Memphis, Philadelphia şi Washington DC. Primul Război Mondial a însemnat 3 milioane de morţi în Rusia şi chiar mai mulţi în Polonia şi România.
6. HOLERA (1817-prezent) a produs opt pandemii şi sute de mii de morţi în toată lumea.
Manifestându-se de secole în India, de-a lungul fluviului Gange, boala a izbucnit în Calcutta în anul 1817. A avut rezultate la scară largă, holera fiind răspândită în numeroase părţi ale ţării. Nu există însemnări clare asupra numărului de indieni care au pierit din cauza epidemiei, însă armata britanică a raportat 10.000 de morţi în rândul trupelor imperiale.
În timp ce lumea devenea tot mai mică datorită trenurilor şi vapoarelor puse în mişcare de puterea motorului cu aburi, condiţiile de viaţă nu evoluau la fel de repede. De aceea, la momentul 1827 holera devenise cea mai temută boală a secolului. În pofida dezvoltării extraordinare ale medicinei moderne, holera rămâne totuşi un ucigaş eficace.
5. SIDA (1981-prezent) a ucis 25 milioane de oameni din întreaga lume.
Sindromul Imunodeficienţei Dobândite (SIDA) a dus la moartea a peste 25 de milioane de oameni începând cu anul 1981, când a fost identificat pentru prima dată. Cu toate că accesul la tratamentul antiretroviral a fost îmbunătăţit în numeroase regiuni ale lumii, SIDA a făcut aproximativ 3, 1 milioane de victime numai în anul 2005, dintre care 570 000 au fost copii.
La nivel global se estimează că numărul total de oameni infectaţi cu virusul HIV a atins nivelul cel mai înalt. Numărul persoanelor care trăiesc cu acest virus continuă să crească în multe părţi ale lumii, în ciuda strategiilor intense de prevenire a infectării.
Africa Sub-Sahariană rămâne, de departe, cea mai afectată regiune din lume, cu un procent de 64% din totalul persoanelor infectate cu HIV. Asia de Sud şi de Sud-Est ocupă locul al doilea cu un procent de 15%.
Adevărul despre originea SIDA este încă necunoscut, mai ales în ceea ce priveşte locul şi momentul izbucnirii pandemiei, chiar dacă se spune că aceasta provine de la maimuţele din Africa.
4. MALARIA (1600-prezent) omoară aproximativ 2 milioane de oameni anual.
Malaria reprezintă cauza a 400-900 milioane de cazuri de febră şi a aproximativ unul până la trei milioane de morţi în fiecare an. În majoritatea cazurilor se manifestă la copiii mai mici de 5 ani;femeile însărcinate sunt de asemenea vulnerabile.
Malaria este una dintre cele mai comune boli infecţioase şi constituie o problemă deosebit de gravă a sănătăţii publice. Paraziţii sunt transmişi de femela ţânţarului Anofel. Boala este foarte răspândită în regiunile tropicale şi subtropicale, inclusive părţi ale Americilor, Asia şi Africa.
Cu toate eforturile de reducere a transmiterii şi de creştere a tratamentului, nu au avut loc schimbări semnificative în zonele expuse riscului. Iar dacă răspândirea bolii se va realiza în acelaşi ritm, rata mortalităţii s-ar putea dubla în următorii 20 de ani.
3. MOARTEA NEAGRĂ (1340-1771) numără 75 milioane de victime în toată lumea.
Moartea Neagră sau Ciuma Neagră a fost una dintre pandemiile cele mai periculoase din istoria omenirii. S-a manifestat iniţial în sud-vestul Asiei Centrale, răspândindu-se apoi în Europa spre sfârşitul anilor 1340. Se estimează că Moartea Neagră ar fi ucis între o treime şi două treimi din populaţia Europei.
Cele trei forme ale ciumei sunt ciuma bubonică, ciuma septicemică şi cea pneumonică, fiecare determinând apariţia unor simptome specifice printre cei infectaţi.
Epidemiile cele mai importante de ciumă din Europa au fost:Londra (1603), Ciuma Italiană (1629-1631), Marea Ciumă din Sevilla (1647-1652), Marea Ciumă din Londra (1665-1666), Marea Ciumă din Viena (1679). Incertitudinea supravieţuirii a creat o atmosferă generală de morbiditate şi a influenţat oamenii să trăiască clipa, fapt ilustrat de Giovanni Boccaccio în “Decameronul”(1353).
2. GRIPA SPANIOLĂ (1918-1919) a cauzat între 50 şi 100 milioane de morţi în mai puţin de doi ani.
Între 1918 şi 1919, pandemia de Gripă Spaniolă a ucis mai mulţi oameni decât Hitler, armele nucleare şi toţi teroriştii din istorie la un loc. Acest tip de gripă a fost o versiune mai gravă a bolii comune, care progresa rapid şi pentru care nici astăzi nu există antidot.
Simptomele gripei spaniole erau frisoanele şi oboseala, însoţite adeseori de lichid la plămâni. Tot ceea ce puteau face doctorii era să încerce să amelioreze starea pacientului.
Pandemia a dispărut la fel de repede cum a izbucnit. Mai mult de jumătate de million de oameni a murit numai în Statele Unite ale Americii, iar în lume mai mult de 50 de milioane.
1. VARIOLA (430 î.H. – 1979) a omorât peste 300 milioane de oameni în întreaga lume doar în secolul al XX-lea, majoritatea fiind locuitori native ai Americilor.
Cunoscută şi după numele latin Variola vera, variola este o boală contagioasă care se manifestă exclusiv la oameni. Aceasta este cauzată de unul dintre cele două variante ale virusului numite Variola major şi Variola minor. Efectele secundare pe termen lung apărute la supravieţuitorii bolii sunt cicatricele caracteristice. Printre efectele secundare ocazionale se numără orbirea, datorită ulceraţiei corneei şi infertilitatea în rândul supravieţuitorilor de sex bărbătesc.
În Europa variola a făcut aproximativ 60 milioane de victime, inclusive cinci monarhi, numai în secolul al XVIII-lea. Până la 30% dintre cei infectaţi, inclusive 80% dintre copiii sub vârsta de 5 ani, au murit din cauza bolii, în timp ce o treime din supravieţuitori şi-au pierdut vederea.
Variola a fost responsabilă pentru aproximativ 500 milioane de morţi în secolul al XX-lea. În anul 1967 Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a estimat că 15 milioane de oameni au contactat boala şi două milioane dintre ei au murit în acelaşi an. După campanii de vaccinare soldate cu success de-a lungul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, OMS a certificat eradicarea bolii în anul 1979. Până astăzi, variola este singura boală infecţioasă umană complet eradicată. Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți. Descoperă și România Misterioasă, Misterele României. Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Memoria istorică este, ca și memoria umană, selectivă. Anumite evenimente sau personalități rămân în istoria societăților, în timp ce altele – deși au jucat roluri cel puțin la fel de importante – cad mai ușor în uitare.Listverse propune, așadar, un top 10 al unor asemenea evenimente:ele au fost, la momentul lor, foarte importante, dar memoria istorică le-a rezervat un loc secundar.
10) Sabotajul norvegian
În producerea armelor nucleare este nevoie de cantități mari de apă grea (monoxid de deuteriu). În perioada interbelică, în Norvegia a existat o instalație industrială unde se producea apă dură (circa 12 tone pe an). După începutul celui de-al doilea război mondial, dându-și seama că savanții germani încearcă să producă o armă nucleară, Aliații au alertat grupurile de rezistență din Norvegia (ocupată de nemți în vara lui 1940) că trebuie să distrugă locul în care se producea apa grea. În ciuda mai multor tentative eșuate, sabotorii norvegieni au reușit în cele din urmă să distrugă stocul de apă grea în 1943. Apoi, în 1944, un alt grup de sabotori a scufundat o navă ce urma să transporte containere de apă grea către Germania.
Astăzi, știm că naziștii erau încă departe de obținerea armei nucleare, și chiar dacă nu ar fi fost sabotați de norvegieni, tot nu au reușit să o obțină înaintea americanilor. Cu toate acestea, acest sabotaj a jucat un rol important în război.
9) Gripa spaniolă
În 1918, toată lumea spera că războiul mondial se apropia de sfârșit. Statele Unite intraseră în război și, în ciuda prăbușirii Frontului de Est în urma încheierii păcii de la Brest-Litovsk dintre Germania și Rusia bolșevică, conflictul se apropia de final, după ce făcuse milioane de victime. Însă în ianuarie 1918 începe epidemia de gripă spaniolă ce avea să facă, până în decembrie 1920, între 50 și 100 de milioane de victime. Se spune că această epidemie a omorât în jumătate de an mai mulți oameni decât SIDA în 25 de ani, iar într-un an mai mulți decât ciuma bubonică într-un veac.
Această epidemie le-a oferit specialiștilor șansa de a învăța extrem de multe despre răspândirea unei boli în epoca modernă, punând astfel bazele unor descoperiri importante în medicină. În plus, numărul extrem de mare de pacienți (se estimează că jumătate de miliard de oameni au fost afectați) care au invadat sistemele sanitar din țările din lumea întreagă a dus la dezvoltarea domeniului sanitar.
8) Expulzarea creștinilor din Japonia
La începutul secolului al XVII-lea, misionarii creștini din Japonia au reușit să convertească un număr destul de mare de lorzi feudali la catolicism, încurajând astfel răspândirea creștinismului în această țară. Însă în 1639 Shogunul Tokugawa Lemitsu a decis expulzarea creștinilor din insulele japoneze, deoarece se temea de creșterea populației catolice și rebeliunile pe care aceasta le cauza. Riscând să intrăm pe tărâmul istoriei contrafactuale, putem specula că, dacă Tokugawa nu ar fi luat această decizie, în Japonia ar fi putut ajunge la putere un Shogun convertit la creștinism care ar fi încheiat, mai mult ca sigur, o alianță cu marile regate creștine din Europa (Franța și Spania), alianță ce ar fi putut avea consecințe importante în defavoarea dezvoltării Imperiului Britanic.
7) Revoluția haitiană
Cunoscut de către francezi ca Saint-Domingue, statul insular Haiti a fost fondat ca urmare a unei violente revolte a sclavilor începute în 1791. Insula Saint-Domingue a avut o însemnătate aparte pentru francezi, datorită profiturilor obținute de pe urma plantațiilor de trestie de zahăr. Napoleon a fost parte din banii obținuți din acest comerț pentru a cuceri și coloniza teritoriul cunoscut drept Louisiana.
Din cauza revoltei din Haiti, pe care nu reușește să o reprime, Napoleon e forțat să abandoneze speranțele de a pune bazele unui imperiu francez în Lumea Nouă. În plus, îndatorat după 13 ani de luptă împotriva haitienilor, Napoloen vinde teritoriul Louisianei tinerei republici americane pentru o sumă relativ mică. America obține astfel o zonă imensă:aproximativ 1/3 din teritoriul său actual, fără de care Statele Unite ar fi arătat astăzi cu totul altfel.
6) Conferința de la Bretton Woods
În 1944, într-un moment în care Aliații erau deja convinși că vor câștiga războiului, ei trimit 730 de delegați (din cele 44 state aliate) în America, la New Hampshire, la o întâlnire ce avea ca scop conceperea unui plan prin care, pe viitor, practicile ce ar pune în pericol „prosperitatea” lumii să fie interzise. S-a născut astfel un sistem bancar internațional. În urma conferinței de la Breton Woods ia naștere Fondul Monetar Internațional, iar în baza aceluiași plan va fi înființată și Banca Mondială. Așadar, întregul sistem financiar pe care se bazează lumea de astăzi își are originile într-o întâlnire pe timp de război organizate într-un orășel american.
5) Războiul Crimeei
Dincolo de consecințele imediate ale Războiului Crimeei, acest conflict de la mijlocul secolului al XIX-lea a avut o serie de consecințe care s-au răsfrâns asupra istoriei moderne a Turciei. Deși a câștigat războiul alături de Anglia și Franța, Imperiul Otoman a trebuit să împrumute de la Aliații săi sume enorme de bani. Aceste datorii au împovărat și mai mult Imperiul deja slăbit, grăbindu-i sfârșitul. Șase decenii mai târziu, Imperiul Otoman se aliază cu Puterile Centrale în Primul Război Mondial, sperând că, prin victoria acestei alianțe, va scăpa de datorii. Din nefericire pentru otomani, Puterile Centrale au fost învinse, iar Franța și Anglia au împărțit teritoriul Imperiului Otoman în mai multe state, pe care au ajuns să le controleze sub forma protectoratului. Se naște, astfel, Orientul Mijlociu așa cum îl știm astăzi;tot aici, în influența colonială pe care Franța și Anglia au avut-o în state precum Siria, Egipt sau Irak, se află și originile conflictelor dintre lumea arabă și Occident.
4) Amiralul Matthew Perry pune bazele comerțului cu Japonia
În 1854, după sute de ani de izolaționism nipon, amiralul american Matthew C. Perry reușește să pună bazele unor legături comerciale cu Japonia. Aflată încă într-un stadiu de dezvoltare fudal, Japonia începe drumul către modernizare și, mai ales, industrializare, transformându-se destul de repede în noua mare putere din Orient. Nevoia de modernizare stă la baza imperiului japonez, deoarece această țară avea nevoie de resurse pe care nu le putea obține din propriile teritorii.
Asta duce la invazia teritoriilor coreene, care aparțineau atunci Chinei, și la războiul cu Rusia. Apoi, japonezii se alătură Aliaților în Primul Război Mondial, iar după 1918, continuă să-și extindă teritoriul. În 1931, Japonia invadează Manciuria (ce atrage oprobriul Societății Națiunilor, organizație din care Japonia se retrage), iar în 1937 atacă mai întâi China, și apoi Indochina (în 1940). Urmează embargoul impus de Statele Unite asupra importurilor de petrol ale Japoniei, fără de care aceasta nu-și putea susține eforturile de război. În aceste condiții, Japonia, care visa la un imperiu în Pacific, atacă Statele Unite la 7 decembrie 1941.
3) Scufundarea Titanicului
Povestea Titanicului e cunoscută în întreaga lume, dar anumite laturi ale acesteia au fost uitate. Tragedia scufundării Titanicului a avut un rol foarte important în răspândirea unei invenții fără de care lumea modernă nu ar mai fi fost la fel:radioul. După aprilie 1912, a devenit obligatoriu ca navele să posede un telegraf fără fir;în cele din urmă, radiouri au fost instalate pe toate navele. În scurtă vreme, invenția a început să fie folosită pentru transmiterea știrilor și, mai ales, a muzicii, prima formă modernă de entertainment la nivel global.
2) Războiul burilor
Cele două războaie ale burilor (dintre imperiul britanic și coloniștii olandezi din Africa de Sud) au avut loc între 1880-1881 și 1899-1902. Cel de-ai doilea război a avut consecințe mai importante, remarcându-se prin faptul că autoritățile britanice au capturat civili și i-au închis în lagăre de concentrare. Era pentru prima dată, în istoria modernă, când aceste lagăre erau folosite de un stat modern.
La acel moment, Imperiul German a criticat acțiunile englezilor, considerându-le o dovadă de slăbiciune, și i-a sprijinit în mod deschis pe buri. Atitudinea germanilor a contribuit, printre altele, la răcirea relațiilor dintre Imperiul Britanic și Germania, noua mare putere a Europei. Ostilitățile dintre cele două state și sistemele de alianțe pe care acestea le vor fonda se vor sfârși, în cele din urmă, cu izbucnirea Primului Război Mondial.
1) Moartea lui Ogodai
În 1241, Hanul Ogodai, liderul Imperiului Mongol și fiu al lui Gingis Han, moare. Cu puțin timp înainte de moarta sa, el aprobase un plan privind o invazie în Europa de Vest, al cărei primă țintă era Viena;urmau apoi Germania, Italia, Franța și Spania.
Invazia urma să fie condusă de Batu, unul din apropiații săi, care nu va mai ajunge să conducă expediția din cauza conflictelor succesorale cauzate de moartea Hanului. La acel moment, în Europa Occidentală (în Țările de Jos) se puneau bazele unor evoluții financiare care stau la baza ieșirii din feudalism și modernizării lumii. Așadar, nu putem decât să speculăm că o invazie mongolă ar fi dus cu siguranță la oprirea acestor evoluții și, implicit, la întârzierea modernizării. Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți. Descoperă și România Misterioasă, Misterele României. Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Niciun alt cult extremist nu a reuşit să ucidă atât de mulţi oameni precum thugii din India colonială. Doar în decursul anului 1830, membrii acestei adevărate societăţi secrete religioase de orientare hindusă au strangulat peste 30.000 de oameni, oferiţi drept jertfe zeiţei Kali. Atât de mare le-a fost impactul, încât ei sunt cei care au dat limbii engleze termenul arhicunoscut astăzi de „thug”- criminal, bandit ucigaş, om periculos. Pentru eradicarea lor, Imperiul Britanic de atunci a cheltuit mari sume de bani şi a organizat numeroase campanii poliţieneşti. Întreaga investiţie a meritat cu totul, la urma urmei secta thugilor şi-a cucerit un sumbru loc şi în Cartea Recordurilor.
De unde au apărut ?
Primele menţionări despre o comunitate tribală cumva asemănătoare thugilor de mai târziu, apar într-un document persan din anul 1356. Unii istorici susţin totuşi că bizara şi violenta sectă ar fi apărut prin secolul 16, cu toate că sacrificiile umane se practicau în India cu milenii în urmă. Specialiştii consideră că numele de thug vine din hidi, unde thag înseamnă hoţ, tâlhar.
Thag ar proveni direct din sanscritul sthaga, adică înşelător, amăgitor. Consideraţi pe bună dreptate una dintre triburile ascunse ale Asiei, thugii au intrat în istorie doar când britanicii au cucerit şi colonizat India. De abia atunci când autorităţile coloniale britanice au început să primească nenumărate rapoarte alarmante despre o bandă care ataca şi ucidea călători şi pelerini, thugii au devenit o nouă problemă pentru Londra.
Clanul de ucigaşi avea nu doar o motivaţie religioasă unică, dar şi un mod de organizare propriu. Statutul de membru într-o comunitate a thugilor se moştenea din tată-n fiu, iar liderii proveneau întotdeauna dintr-o line ereditară bine stabilită de-a lungul timpului. Cei care vroiau să intre în banda de ucigaşi, erau rectrutaţi după criterii bine stabilite, dar odată admis, viitorul ucigaş după ritual se bucura de respectul şi consideraţia camarazilor săi într-ale crimei şi jafurilor.
Câteodată, chiar şi copiii călătorilor ucişi erau cruţaţi şi crescuţi pentru a deveni viitori thugi. Primele crime care au ajuns la urechile noilor autorităţi coloniale, au fost tratate superficial, britanicii considerându-le mai degrabă violenţe interetnice minore, des întâlnite de altfel într-un asemenea mozaic uriaş de rase, naţiuni, culturi şi religii diferite şi uneori antagoniste, cum era India la data cuceririi sale de către britanici.
Evenimentul care i-a şocat pe englezi şi a declanşat în cele din urmă vânătoarea de thugi, a fost descoperirea a peste 50 cadavre aruncate în mai multe fântâni secate din apropierea Gangelui. Şi poate că sumbra descoperire ar fi rămas fără urmări dacă un medic militar mânat de curiozitate nu ar fi investigat modul în care oamenii au fost ucişi.
Examinarea cadavrelor a scos la iveală faptul că toate victimele muriseră prn sugrumare , iar ucigaşii rupseseră ulterior toate încheieturile trupurilor pentru a grăbi astfel procesul de descompunere, metodă care ar fi prevenit apariţia în număr mare a şacalilor, hienelor, vulturilor şi altor animale necrofage a căror agitaţie în zonă ar fi atras atenţia autorităţilor.
Năframa ucigaşă
Metodologia specifică de a ucide a thugilor era învăţată din fragedă pruncie. Se spune că uneori, după strangularea unei victime, thugii îşi aduceau copii pentru a exersa pe cadavru...
Modalitatea preferată de ucidere era pin intermediul unei năframe căreai i se făcea la mijloc un nod gros şi dur. Năframa era pusă apoi pe gâtul victimei, astfel încât nodul să fie aşezat în dreptul traheei. Victima era apoi strangulată fără milă până când viaţa-i părăsea trupul. Thugii au adoptat această metodă deoarece era sigură, nu lăsa urme de sânge şi era înainte de toate silenţioasă, actul uciderii nefiind auzit de eventualii martori.
În afara timpului, năframa aducătoare de moarte, denumită „Ramal” era purtată deasupra mijlocului fiecărui thug.
Casta ucigaşilor mărşăluia aproape întotdeauna de-a lungul drumurilor profuite ale Indiei în căutare de victime.
Deghizaţi în negustori, călători, pelerini sau chiar soldaţi, nu se sfiau câteodată să pretindă că sunt rajahi însoţiţi de un alai numeros. Fiecare bandă de thugi era ajutată de o mică grupă de cercetaşi care erau trimişi înainte pentru a sonda terenul şi a aduce informaţii despre numărul victimelor şi avutul acestora.
Crimele în masă şi măcelurile asupra unor grupuri mari de oameni erau de obicei comise atunci când călătorii poposeau pentru tabere. Atunci, thugii acţionau în echipe de câte trei ucigaşi. Unul imobiliza victima de picioare, celălalt de braţe, iar al treilea se aşeza pe pieptul ei cu toată greutatea şi începea să o sugrume cu năframa. Pe baza datelor istorice, se pare că metoda nu dădea greş, având o eficenţă aproape de 100%.
Slavă zeiţei Kali!
În ciuda avalanşei de crime atribuite pe bună dreptate thugilor, aceştia urmau totuşi cu sfinţenie un cod etic propriu care interzicea uciderea fakirilor, muzicanţilor, dansatorilor, vânzătorilor de ulei, tâmplarilor, fierarilor, celor schilodiţi deja sau leproşi, purtătorilor de apă din Gange, femeilor şi copiilor.
În ciuda interzicerii uciderii femeilor, thigii se vedeau deseori nevoiţi să le ia viaţa nevestelor călătorilor care-i însoţeau pe aceştia, pentru a elimina astfel un martor nedorit.
Una dintre ideile forţă ale comunităţii thugilor viza interzicerea vărsării de sânge în timpul crimelor rituale. Potrivit credinţelor thugilor, marea zeiţă Kali în persoană i-a învăţat pe strămoşii lor să ucidă prin strangulare, fără să verse vreo picătură de sânge. Prin definiţie, toate victimele thugilor erau consacrate Durgăi, imaginii terifiante a zeiţei Kali, zeitate primordială a distrugerii dar şi a timpului şi schimbărilor.
Fapt bizar, o mică parte din thugi erau musulmani, aspect care nu-i împiedica să acţioneze în spiritul camarazilor hinduşi. Trebuie menţionat că toţi hinduşii sunt adoratori ai zeiţei Kali, dar nu toţi adoratorii zeiţei au fost thugi.
Cu excepţia băieţeilor cruţaţi în timpului unui raid, fiecare bărbat născut în sânul acestui cult, devenea un iniţiat în arta sacrificiilor umane. Vârsta minimă pentru iniţiere era de 10 ani, când băieţeilor le era permis să-şi privească taţii, unchii şi bunicii în „exerciţiul funcţiunii”. La vârsta de 18 tânărul thug trebuia să facă prima sa crimă, victima fiind consacrată evident zeiţei timpului şi a distrugerii.
Femeile thugilor făceau parte dintr-o sectă secretă de orientare tantrică şi erau adeptele ritualurilor sexuale în care se identificau cu zeiţa. Doctrina ritualurilor sexuale ale thugilor dicta că cele cinci lucrui care corup sufletul omenesc, adică vinul, carnea, peştele, gesturile mistice şi promiscuitatea sexuală, pot duce de fapt la eliminarea răului din fiinţa omenească alături de purificarea sufletului.
Ofiţerul care i-au eliminat pe thugi
În anul 1822, William Henry Sleeman, un ofiţer din cadrul Corpului de Armată a Bengalului, care tocmai intrase în rândul rezerviştilor şi ceruse transferul în serviciu civil, a primit din partea Lordului Bentinck, guvernator general al Indiei, dificila misiune de a scăpa colonia de plaga thugilor.
Vorbitor fluent a patru dialecte hindi, Sleeman fusese primul oficial britanic care confirmase suspiciunile de crimă în cazul thugilor. Britanicul era perfect conştient că nu va avea o misune uşoară. Era extrem de dificil să invetighezi şi să arestezi făptaşii unor crime pe scară mare, cu atât mai mult cu cât membrii unei astfel de societăţi secrete erau practic foarte greu de identificat şi izolat între toate bandele de nelegiuiţi care infestaseră India rurală.
O problemă în plus era reprezentată de faptul că thugii erau îmbrăcaţi asemenea victimelor lor predilecte, negustorii, călătorii şi pelerinii. După cum le spunea şi numele, thugii erau maeştri ai înşelătoriilor...
Într-un final, după marcarea pe hartă a scenelor ultimelor crime, alături de menţinerea unui inventar sumar al victimelor şi traseelor urmate de acestea, Sleeman a reuşit să schiţeze punctul unde urma să se producă următoarea crimă. Când agenţii şi informatorii săi de la faţa locului i-au confirmat prezenţa în regiune a unor thugi deja cunoscuţi, britanicul le-a întins o cursă clasică.
Sleeman şi-a trimis ofiţerii de teren, recrutaţi din populaţia locală, îmbrăcaţi şi echipaţi asemenea unor pelerini pentru a-i prinde într-o ambuscadă pe thugii care se pregăteau de atacurile lor obişnuite. Astfel între anii 1830-1841, forţa de poliţie rurală condusă de Sleeman a capturat cel puţin 3.700 de thugi, reuşind astfel să dea o lovitură fatală comunităţilor de asasini rituali care de atunci nu şi-au mai revenit niciodată.
Din cei 3.700 de thugi, doar un număr de 50 de indivizi au fost iertaţi de pedepse deoarece au colaborat cu autorităţile, livrându-le acestora informaţii deosebit de importante, care au dus în cele din urmă la distrugerea tuturor comunităţilor.
Circa 500 de thugi au fost condamnaţi la spânzurătoare, iar restul au fost aruncaţi în închisori. Fără nicio excepţi, cei condamnaţi la moarte s-au îndreptat spre spânzurători cu aceeaşi detaşare şi lipsă de frică pe care o afişau când îşi strangulau victimele. Ultima lor dorinţă era invariabil mereu aceeaşi: călăul trebuia să-i lase să-şi fixeze singuri laţul de gât...
Ucigaşii care au speriat Cartea Recordurilor
Procesele thugilor au scos la iveală magnitudinea crimelor înfăptuite. O bandă de 20 de indivizi au recunoscut senini şi mândri că au înfăptuit peste 5.200 de asasinate. Un individ pe nume Behram, poate fi considerat cel mai mare ucigaş în serie din istoria omenirii.
Thugul a ucis cu propriile mâini numai puţin de 931 de oameni, crimele având loc între anii 1790-1830. Cu toate acestea, Behram nu a compărut niciodată în faţa vreunui tribunal, deoarece a întors foaia, s-a predat singur la timp şi a devenit astfel unul dintre cei mai prolifici informatori ai autorităţilor britanice. Întrebat dacă a simţit vreodată milă sau regret, Behram a răspun senin că niciun bărbat care îşi face datoria şi este angajat pe o cale spirituală, nu trebuie să aibă niciun moment de reţinere...
Estimarea unui număr total al victimelor thugilor variază în funcţie de autor şi perioadă istorică, cu toate acestea, conform datelor luate în consideraţie de prestigioasa Guiness Book of Records, secta thugilor a ucis peste 2.000.000 de oameni înainte să fie desfiinţată de britanici. Se pare că până în anul 1870, sectele thugilor dispăruseră din India.
Cu toate că ecouri ale unor crime prin strangulare au mai răzbătut până în zilele noastre, thugii au dispărut cu totul. Arar, se scriu cărţi despre ei, sau sunt pomeniţi în filme de factură comercială precum seria Indiana Jones.
Sfârşit anost pentru o grupare ai cărei membri credea că au la urma urmei un rol pozitiv pe lume. Înţelepţii clanurilor de thugi erau convinşi că fără „serviciul” lor la adresa societăţii, furioasa zeiţă Kali se poate supăra şi distruge întreaga existenţă... Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți. Descoperă și România Misterioasă, Misterele României. Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
În 1867 Rusia a vândut teritoriul din nordul continentului american, denumit Alaska către Statele Unite ale Americii, pentru suma de 7,2 milioane de dolari. Însă în doar 50 de ani, americanii nu numai că și-au recuperat suma investită dar au făcut și un profit de vreo 50 de ori mai mare.
La începutul secolului al XIX-lea, rușii aveau în Alaska un centru comercial extrem de puternic. În capitala Novoarkhangelsk (acum cunoscută sub numele de Sitka), comercianții făceau negoț cu țesături chinezești, ceai și chiar gheață. Se construiau nave, fabrici și existau mine de cărbune, toate sub controlul oficialilor de la Moscova. Existau deja informații că în zonă ar exista și numeroase depozite de aur , ceea ce făcea această parte a lumii extrem de atractivă pentru exploratori și magnați.
Alexander Baranov a fost persoana desemnată de Moscova să se preocupe de dezvoltarea regiunii. Acesta a construit școli, i-a învățat pe oamenii nativi să planteze rutabaga și cartofi, a construit fortărețe și șantiere navale. Sub conducerea sa, Alaska a adus patriei mamă venituri importante.
În urma unor neînțelegiri cu mai marii oficiali ruși, Baranov demisionează din funcție, fiind înlocuit de locotenentul Hagemeister, care a adus împreună cu el noi angajați și acționari din cercurile militare. Lucrurile părea să meargă bine însă războiul din Crimeea avea să schimbe soarta zonei odată pentru totdeauna.
Războiul Crimeii a început în data de 28 martie 1853 și a ținut până în 1856. În conflictul armat a fost implicat Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman, pe de altă parte. În urma acestui război, a devenit clar că Rusia nu putea apăra Alaska, căile maritime fiind acum controlate de navele aliaților. La Moscova a apărut teama că britanicii ar putea cucerii Alaska, iar Rusia nu se va mai alege cu nimic. În acest context internațional, rușii se decid să vândă acest teritoriu Americii.
După multe negocieri tensionate, la 30 martie 1867, la Washington, D.C., rușii au semnat acordul de vânzare a 1,5 milioane de hectare către SUA pentru 7,2 milioane de dolari sau aproximativ 2 cenți pe acru (4,74 dolari / km2). În același timp, pe piața internă, terenul neproductiv din Siberia costa de… 1 395 de ori mai mult. Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Disparițiile misterioase, plasate în sfera inexplicabilului, au existat încă din cele mai vechi timpuri. Acestea cazuri au fost semnalate în diverse zone ale globului și de fiecare dată au rămas fără un răspuns clar.
Unul dintre cele mai celebre astfel de cazuri a avut loc în 1930, când un sat întreg de eschimoși a dispărut. Este vorba despre toți oamenii, care locuiau în așezarea de lângă Lacul Anjikuni, din nordul Canadei.
Totul a început în momentul în care Joe Labelle, un negustor de blănuri a ajuns în satul respectiv. Nu era pentru prima dată când făcea negoț de blănuri cu eschimoșii și cunoștea foarte bine pe toți comercianții din sat. În primăvara lui 1930, Labelle s-a dus în satul de pe marginea Lacului Anjikuni. A văzut că este pustiu și nu înțelegea ce se întâmplă. A merg din iglu în iglu pentru a-i căuta pe eschimoși, dar niciunul nu mai era acolo. Interesant este faptul că sculele și uneltele de vânătoare ale acestora erau la ușile igluurilor. Mai mult de atât, hainele erau prinse în cuiere și hrana intactă se găsea pe masă. Aceștia nu puteau să fie plecați la vânătoare, pentru că niciun eschimos nu pleacă cu mâna goală pentru a vâna animale sălbatice.
“Am alergat din iglu în iglu bătând la fiecare uşă căutând cel mai mic semn de viata. Dar nu era nimic. Am simţit imediat că ceva nu merge bine. La vederea farfuriilor pe jumatate golite, am stiut că s-a întâmplat ceva în timp ce ei mancau. În fiecare cabana am găsit o armă rezemată de uşă. Nici un eschimos nu merge nicăieri fără arma sa. Cu oroare, am descoperit toţi câinii morţi, legaţi de copaci. Foarte aproape, în cimitir, pământul inghetat si dur fusese săpat si corpurile răpite. Am înţeles că acolo se petrecuse ceva terifiant. Acele persoane nu ar fi lăsat niciodată câinii să moară astfel…”, a declarat Joe Labelle la vremea respectivă.
În clipa în care canadianul a realizat că ceva misterios s-a petrecut, a alertat poliția. O amplă anchetă s-a desfășurat și după ani de zile, poliția a clasat cazul pentru că nu exista nicio explicație logică.
Zeci de eschimoși au dispărut și nu exista nicio pistă reală. Parcă s-au evaporat împotriva voinței lor. Nu s-au descoperit urme de violență și nici urme care să indice că ar fi plecat cu toții din sat.
Dar ce s-a întâmplat până la urmă? Autoritățile locale nu au avut nicio explicație la vremea respectivă și cazul a fost clasat precum unul imposibil de elucidat.
Cu toate acestea, există voci, care susțin că este vorba despre o răpire extraterestră în masă. Pentru că nu s-au descoperit urme ciudate sau inexplicabile, se presupune că răpirea a fost realizată direct din aer. O altă explicație logică nu există și acesta nu este un caz singular. Au mai fost semnalate cazuri în care sate întregi de oameni au dispărut fără urmă.
Istoria l-a blestemat pe acest personaj cu eticheta de “cel mai malefic om care a trãit vreodatã”…dar am putea spune cã l-a şi binecuvântat, dacã ne gândim la notorietatea dobânditã atât în timpul vieţii, cât mai ales postum, când devine sinonim cu refuzul de a se conforma normelor şi convenţiilor constrângãtoare, cu revolta lucifericã şi pasiunile neţãrmurite duse la extrem. De necontestat este personalitatea sa multifaţetatã şi permanent deschisã experienţelor celor mai bizare. Aleister Crowley a fost ocultist, mistic, şi magician, dar a avut realizãri în multe alte domenii printre care poezia, alpinismul sau şahul. Iniţial membru al societãţii oculte The Hermetic Order of the Golden Dawn, acesta îşi elaboreazã un sistem propriu bazat pe întâlnirea spiritualã cu îngerul sãu pãzitor Aiwass în Egipt în 1904. Acesta i-ar fi dat o Carte a Legii pe care Crowley a dezvoltat-o în religia numitã Thelema, fondând şi o societate ezotericã, Ordo Templis Orientis. Demonizarea sa este consecinţã nu a exprimãrii fãrã echivoc a unui satanism, ci a negãrii doctrinei creştine. Şi de fapt el şi-a dorit imaginea maleficã…el însuşi s-a supranumit Fiara despre care vorbeşte Apocalipsa Sfântului Ioan…
“Morala obişnuitã este pentru oameni obişnuiţi…”
Mitul din jurul lui Aleister Crowley, magician ce trãieşte între 1875 şi 1947, înglobeazã contradicţiile personalitãţii sale:pentru unii antierou, antichrist, prinţ al întunericului, pentru alţii rebel, romantic, nonconformist. O biografie obiectivã lipseşte. Biografia standard este cea a lui John Symonds, The Great Beast, care reţine majoritatea aspectelor frapante ale vieţii sale, dar este foarte ostilã faţã de ideile lui. Alte exemple notabile sunt Magical Dilemma of Victor Neuburg(John Fuller), Legacy of the Beast(Gerald Suster), A Magick Life(martin Boothe) sau The Magical World of Aleister Crowley(Francis King).
Crowley îşi petrece lunga sa viaţã investigând nenumãrate peisaje astrale şi terestre în cãutarea gnozei. Exploreazã din plin bogãţia naturii, în care vede manifestat spiritul. Când observã vreo plantã mai bizarã, se înclinã în faţa ei, ridicându-şi pãlãria. Când întâlneşte un om mai deosebit, îl sondeazã fizic şi mental pânã când se simte iluminat. Când citeşte un manual de magie, îi filtreazã conţinutul conform cerinţelor sale spirituale. Crowley nu este adeptul orb al niciunui sistem de credinţe. El are gânduri mult mai mãreţe:sã-şi constuiascã unul propriu, o cosmologie misticã, o filozofie magicã, un positivism umanist, un neopãgânism. Este greu de clasificat ceea ce el numeşte Thelema (Adevãrata Voinţã). Esenţa cãii propuse de el se rezumã la depãşirea condiţiei individuale şi dezvoltarea independenţei sinelui. O concepţie atractivã, constructivã, dezirabilã. Crowley pare a pleda pentru un umanism menit sã potenţeze capabilitãţile individului şi sã-l elibereze de constrângeri, deschizându-i calea cãtre împlinirea spiritualã. Marea controversã a lui Crowley, care îi va atrage apelativul de Antihrist, derivã nu din scop, ci din metodã. Metoda pe care o propune este studiul şi practicarea magiei (magick, în scrierea arhaicã), definitã ca arta de a provoca o schimbare în acord cu voinţa. Cultura nu este altceva decât o evoluţie a unor experimentãri magice, iar magia reprezintã esenţa cunoaşterii. Nu este o artã practicatã de oricine, magicianul are un destin solitar şi ajunge la adevãr exploatându-şi şi sublimându-şi propriile energii. Tot cu ce vine în contact este un doar pretext sau stimul.
“Adevãr! Adevãr! Adevãr! strigã stãpânul din abisul halucinaţiilor”.
Preceptul principal al Thelemei este imperativul voinţei. Legea se reduce la principiul urmãrii impulsului individual. Totuşi, ideea despre voinţã a lui Crowley, care stârneşte atâta revoltã în epocã, cuprinde ceva mai mult decât dorinţe mai mult sau mai puţin josnice, ea referindu-se şi la sentimentul destinului, la credinţa într-un scop mai mãreţ. Al doilea precept este imperativul dragostei, corelat cu voinţa. Conceptul de iubire la Crowley este la fel de complex ca cel al voinţei, dar deseori limitat la aspectul sexual. Sistemul sãu priveşte dihotomia masculin-feminin şi uniunea contrariilor ca pe fundamentul existenţei, iar metafora şi magia sexualã abundã în Thelema sa.
Crowley aspirã sã abordeze magia nu doar ca pe o artã, ci şi ca pe o ştiinţã, sã foloseascã metodele ştiinţei pentru a atinge obiectivul religiei. Experienţele religioase trebuie criticate şi asimilate pentru a pãtrunde înţelesul lor mistic. În viziunea sa, magia oferã rãspunsuri indiferent de dogme sau coduri morale, care nu fac decât sã împiedice progresul. Pãrerile sale radicale îi creeazã o reputaţie nefericitã, intensificatã şi de opiniile sale despre intimidate, publicând numeroase poezii şi tratate care îmbinã problematica religioasã cu imagistica sexualã, uneori foarte explicitã…Crowley argumenteazã cã magia sexualã are funcţie de iniţiere, pentru cã uziteazã energiile şi pasiunile pentru a crea un cadru de manifestare a voinţei care transcende pe tãrâmul non-sexualitãţii. Alte practici pe care se axeazã magicianul includ controlul comportamental pânã la modificarea dupã bunul plac a personalitãţii sau controlul vorbirii pânã când gândul care substituie exprimarea verbalã determinã acelaşi efect ca aceasta.
“Cunoaşterea este de fapt limitatã la experienţã.”
Controversele din jurul lui Crowley sunt adesea provocate intenţionat de el însuşi. El mascheazã multe dintre învãţãturile sale sub vãlul senzaţionalului pentru a-şi asigura interesul publicului, neinteresându-l poate prea mult dacã acesta se exprimã în favoarea sau defavoarea sa. Societatea funcţioneazã ca umbra lui:Crowley refuzã cu obstinaţie sã se conformeze moralei obişnuite. Mai mult, poate cã încearcã sã-şi fabrice o compensaţie pentru anii copilãriei trãiţi într-o abstinenţã totalã. Certã este doar precaritatea echilibrului sãu psihologic, care îl azvârle în excese şi extreme. Opinia publicã îl acuzã de impietate, imoralitate, satanism, vrãjitorie, nimfomanie, rasism, antisemitism, misoginism, abuz de alcool, cocainã, haşiş, canabis, eter, mescalinã, morfinã, heroinã…Dimpotrivã, adepţii sãi, thelemiţii, precum şi alte mişcãri influenţate de sistemul sãu, ca de pildã New Age sau scientologia, îl adorã ca pe un ghid spiritual extraordinar. Extraordinar da, fãrã dubii, deţinând poate una dintre cele mai bogate şi tulburi biografii din istorie. Scriitor prolific, Aleister Crowley lasã moştenire o mare varietate de cãrţi, de la magie ceremonialã şi misticism la politicã şi filozofie. În cultura popularã numele sãu apare în numeroare produse de ficţiune. Îl gãsim ca o prezenţã fantasticã şi tenebroasã în literatura lui Somerset Maugham (The Magician), Dennis Wheatley (The Devil Rides Out), Ira Levin (Rosemary’s Baby), Anton Wilson (Masks of the Illuminati), în benzile desenate ale lui Alan Moore, în muzica lui Ozzy Osbourne (melodia Mr. Crowleyde pe albumul Blizzard of Ozz) sau la chitaristul formaţiei Led Zeppelin, Jimmy Page, care cumpãrã o parte din garderoba şi manuscrisele sale, ba chiar şi casa acestuia din Scoţia…
“Esenţa independenţei constã în a gândi şi acţiona conform unor standarde ce provin din interiorul, nu exteriorul omului.”
Edward Alexander Crowley se naşte în 1875 în Leamington Spa, Warwickshire, Anglia, fiu al unor puritani aparţinând unei secte foarte conservatoare numitã Plymouth Brethren. În autobiografia sa, Crowley povesteşte cã s-a remarcat încã din momentul naşterii, pentru cã ar fi purtat pe piept semnul svasticii…Tânãrul Alick obişnuieşte sã-l însoţeascã pe tatãl sãu la predicile itinerante ale acestuia, nutrind un veritabil respect faţã de el şi descriind moartea acestuia ca un eveniment crucial din viaţa sa, survenit când avea doar 11 ani. Moştenind averea acestuia, se înscrie la mai multe şcoli, precum Ebor, Malvern sau Tonbridge, dar nu a reuşit sã se integreze în niciun colectiv, fiind exmatriculat sau renunţând. Încep sã-i creascã îndoielile cu privire la creştinism şi adevãrul Bibliei şi ajunge sã nege toate regulile morale învãţate în copilãrie. Adoptã un comportament sexual extrem de libertin, care va fi justificat prin importanţa ocultã a actului erotic, de altfel parte fundamental a magiei practicate de Crowley. În 1895 Crowley, care îşi însuşeşte prenumele de Aleister, se înscrie la Trinity College, Cambridge, unde studiazã filozofia şi literatura, dar preocupãrile sau au un grad de varietate mult mai mare. Este un alpinist promiţãtor, dominã clubul de şah şi scrie poezie (Aceldama, White Stains) pe care o publicã în strãinãtate din cauza cenzurii britanice asupra versurilor foarte deocheate…De asemenea are o viaţã sexualã şi misticã foarte activã, neputând niciodatã sã facã vreo distincţie între cele douã aspect ale devenirii sale. Ocultismul, alchimia şi magia se transformã într-o preocupare constantã dupã 1896, când are o primã experienţã revealatoare, pusã de cãtre un biograf de-al sãu pe seama unei prime relaţii homosexuale care i-ar fi creat un contact cu o zeitate imanentã.
“Magia este ştiinţa de a produce schimbarea conform propriei voinţe.”
În 1898 Crowley este iniţiat în societatea ezotericã Order of the Golden Dawn, care îl avea ca membru şi pe poetul W. Butler Yeats, chiar de cãtre patronul ei spiritual, Samuel Mathers, în cadrul unei ceremonii la Londra. Îşi ia numele mistic de Frater Perdurado, “cel care va rezista pânã la sfârşit”. În apartamentul sãu luxos din Chancery Lane îşi amenajeazã douã camera speciale, una pentru magie albã, cealaltã pentru magie neagrã. Împreunã cu un asociat, Allan Bennett, învaţã folosirea ritualã a drogurilor. Dupã plecarea lui Bennet în Sri Lanka, Crowley achiziţioneazã Boleskine House în Foyers, Scoţia, pentru a sãvârşi unul dintre cele mai puternice acte de magie, bazat pe Cartea lui Abramelin, act ce avea ca scop contactul cu îngerul pãzitor şi fãcea uz de invocaţii ale prinţilor infernului. Crowley nu izbuteşte sã ducã la bun sfârşit ritualul care se asemãna întrucâtva cu asceza şi rugãciunea monasticã. Ca urmare a disputelor din cadrul ordinului, magicianul pactizeazã cu Mathers care îl iniţiazã în treapta superioarã a cunoaşterii ezoterice.
Aleister cãlãtoreşte între 1900 şi 1903 prin Mexic, India şi Paris, participã la expediţii în munţi şi se familiarizeazã cu diverse practici yoga, pretinzând cã ar fi atins starea de dhyana, în care cel care mediteazã devine unul cu obiectul meditaţiei. Se cãsãtoreşte în 1903 cu Rose Kelly, sora bunului sãu prieten Gerald Kelly, la rândul sãu prieten cu W. Somerset Maugham, autorul romanului The Magician, care îl are pe Crowley ca model al protagonistului.
“Vei face ceea ce vei dori.”
În 1904 cãlãtoreşte cu soţia sa în Egipt. Rose, care este însãrcinatã, are frecvent accese de delir, în care tot îi repetã lui Crowley cã “ei îl aşteaptã”, fãrã sã menţioneze cine sunt ei. În timpul unei invocaţii a zeului egiptean Toth secretul se dezvãluie:ei sunt Horus şi un mesager. Rose îşi continuã delirul şi îl ghideazã pe soţul ei cãtre o stelã funerarã dintr-un muzeu din Cairo, exponat cu numãrul 666…Evident cã el a vãzut întâmplarea ca pe un semn, mai ales cã tot Rose îl informeazã cã “a sosit echinocţiul zeilor”. Crowley începe sã audã o voce interioarã care se proclamã divinitatea Aiwass, a cãrei naturã el nu a înţeles-o niciodatã (sã fi fost subconştientul?), ce îi dicteazã vreme de trei zile ceea ce va deveni Cartea Legii. Ea se bazeazã pe o moralã simplã:absolutizarea dorintei personale. Zeii îl informeazã pe Crowley cã se contureazã o nouã erã, un nou Aeon, iar el a fost ales ca profet. Totuşi Crowley, el însuşi contrariat de ciudãţenia experienţei, ignorã instrucţiunile de a sustrage stela din muzeu şi a traduce cartea în toate limbile pãmântului. În schimb, trimite doar câteva exemplare unor prieteni ocultişti.
Pasiunea pentru alpinism nu o lasã la o parte, întrucât în 1905 pleacã în Himalaya. Dupã expediţie se ocupã exclusiv de magie, mai precia de Goetia, o practicã ce presupune invocãri de demoni şi îngeri popularizatã printr-un curs de magie din secolul al 17-lea, The Lesser Key of Solomon. În portul Kobe din japonia are o viziune pe care o interpreteazã drept accederea pe cea de-a treia treptã din Order of the Golden dawn. Împreunã cu Cecil Jones practicã diferite ritualuri, unele chiar inventate de el, cum ar fi liturghia în versuri supranumitã Liber Pyramidos. Crowley susţine cã uniunea cu substanţa divinã (Samadhi) s-a produs şi cã îngerul pãzitor s-a revelat. Operaţia Abramelin este deci desãvârşitã. Colecţia sa de cãrţi sfinte ale noii religii care va fi Thelema se îmbogãţeşte ca rezutat al inspiraţiei lui Aiwass cu Liber VIIşi Liber Cordis Cincti Serpente. Înfiinţeazã Ordinul Argenteum Astrum, precum şi jurnalul occult Echinocţiul. De Rose, care suferea de alcoholism, divorţeazã.
“Nu m-am mulţumit sã cred într-un diavol personal şi sã-l slujesc. Am vrut sã-l întâlnesc personal şi sã-i devin ori stãpân, ori sclav.”
Crowley este din 1912 membru marcant al Ordo Templis Orientis, mare maestru în al 10-lea grad. Ordinul era modelat dupã structura masonicã şi se voia o organizaţie internaţionalã care sã ofere o religie universal fondatã pe o sintezã a cunoaşterii despre univers exprimatã simplu, dar simbolic. Totodatã doctrina permite fiecãrui om sã-şi reveleze destinul, sã descopere calitãţile morale şi intelectuale care l-ar ajuta sã-l împlineascã şi sã dobândeascã o armã neînchipuit de puternicã ce i-ar servi la dezvoltarea oricãrei facultãţi…Este vorba de fapt despre esenţa religiei Thelema a lui Crowley, care a introdus magia homosexualã în practicile OTO ca o formulã eficace de transcedere a cunoaşterii comune.
Experimentãrile stranii ale lui Crowley continua în Rusia, unde îşi exploreazã sado-masochismul şi scrie douã dintre cele mai faimoase lucrãri ale sale:Imn cãtre Pan şi misa gnosticã Ecclesiae Gnosticae Catholicae Canon Missae. Cât a stat în SUA şi-a exersat atribuţiile de magister templi, interpretând fiecare fenomen ca o comunicare privatã între divinitate şi sufletul sãu. Se foloseşte de diferite femei ca de catalizatori ai iniţierii sale mistice, se autointituleazã Magul, consumã oxid de metial care îi provoacã o halucinaţie care va fi folositã mai târziu ca parte a concepţiei sale cosmologice, cocheteazã cu astrologia, are viziuni din vieţile anterioare şi…crucificã broaşte pentru a reitera viaţa lui Iisus. În cartea sa din 2002, Secret Agent 666:Aleister Crowley, British Intelligence and the Occult, Robert Spence susţine cã Aleister ar fi putut lucra ca spion pentru serviciile britanice în descursul multelor sale cãlãtorii, ba chiar ar fi avut misiunea de a aduna date despre reţeaua informaţionalã germanã, activiştii independenţi irlandezi şi a le compromite acţiunile printr-o propaganda aberantã. Ca agent provocator, ar fi avut un rol în scufundarea transatlanticului Lusitania, împingând SUA spre rãzboi.
În absenţa voinţei toatã colecţia de virtuţi şi talente nu are niciun rost”.
În 1920, împreunã cu perechea sa, Leah Hirsig, pe care a supranumit-o Femeia Stacojie, aluzie la consoarta Fiarei din Apocalipsã, fondeazã Abaţia Thelema în Cefalu (Palermo), Sicilia. Numele este preluat de la Rabelais, care denumeşte în Gargantua şi Pantagruel un soi de antimãnãstire în care nu mai sunt valabile niciun fel de norme morale. Utopia lui Crowley se voia o şcoalã de magie, Collegium ad Spiritum Sanctum, la care se studiau sistemul sãu teologic, se practica yoga, se adora Soarele şi se fãceau şi treburi domestice. Scopul suprem era ca studenţii sã se dedice descoperirii şi manifestãrii adevãratei voinţe. Crowley este expulzat din Sicilia de cãtre fasciştii lui Mussolini. Dupã experimentul de aici, Crowley cãlãtoreşte prin Europa, ajungând la Lisabona unde se întâlneşte cu poetul Fernando Pessoa, care îi traduce Imnul lui Pan în portughezã. Tot cu ajutorul poetului, îşi însceneazã moartea dispãrând într-un loc stâncos numit Gura Iadului, dupã care reapare în Berlin la trei sãptãmâni.
Îşi risipeşte restul de avere la procesul cu scriitoarea Nina Hamnett, care l-a acuzat de practicarea magiei negre în 1932 în cartea Laughing Torso. Judecãtorul declarã cã “nu a mai auzit niciodatã fapte atât de înspãimântãtoare, oribile, blasfemiatoare şi abominabile ca acelea sãvârşite de omul (Crowley) care se descrie drept cel mai mare poet în viaţã”. În timpul celui de-al doilea rãzboi mondial magicianul are legãturi cu Ian Fleming, creatorul lui James Bond, care îi controleazã activitatea de informare sau dezinformare a Germaniei. În 1944 Crowley întreprinde ceea ce el considerã a fi succesul sãu major, anume publicarea Cãrţii lui Toth, care îi aduce 1500 de lire în mai puţin de trei luni. Moare pe 1 decembrie 1972, din cauza unei infecţii respiratorii, dupã ce devenise dependent de heroinã. La 24 de ore, moare şi doctorul sãu, circulând zvonul cã Alick l-ar fi blestemat…
“Se întâmplã cã tot ce existã pe planeta asta este iraţional. Nu este şi nici nu poate fi vreo conexiune cauzalã între lucruri. Cunoaşterea este de fapt limitatã la experienţã. Legile naturii sunt, dupã cum spunea Kant, legile minţii noastre şi, dupã cum spunea Huxley, generalizãri ale faptelor observate. Nu existã niciun argument în defavoarea magiei ceremoniale, nu poţi sã spui cã este absurd sã provoci o furtunã bãtând într-o tobã, nici chiar dacã faci experimentul şi constaţi cã nu a funcţionat. Este ca şi cum, având la dispoziţie pânze şi vopsea, te-ai plânge cã nu ai produs un Rembrandt.”
Admiterea la Harvard, "floare la ureche"? Pentru nivelul actual de pregătire al majorităţii tinerilor, cu siguranţă nu. Cu toate acestea, în 1869, renumita universitatea americană a dat un anunţ în ziar pentru a arage cât mai mulţi studenţi. Din 210 de candidaţi, 185 au trecut testul de admitere. Subiectele testului de admitere la universitatea Harvard, din 1869, date publicităţii de "The New York", au fost preluate de întreaga presă internaţională.
"Acest test este o fereastră incredibilă prin care descoperim ce însemna cândva educaţia de elită din America", notează "Good Culture". Totuşi, la vremea respectivă, examenul a fost considerat "floare la ureche", dat fiind că din 210 candidaţi au intrat 185.Publicaţia "Good Culture" a publicat un material intitulat "Poţi să treci examenul de admitere la Harvard din 1869? (Punem pariu că nu)", în timp ce "Business Insider" a expus subiectele.
Ce trebuia să ştie, în 1869, un candidat la Harvard?
Pe lângă latină, greacă, greacă veche şi geografie antică, candidaţii trebuiau să aibă cunoştinţe semnificative de artimetică, algebră şi geometrie.
Iată câteva dintre subiectele examenului de admitere la Harvard, din 1869
-Reduceţi următoarea expresie la cea mai simplă formă:(9a2b2-4b4) (a2-b2)-(3ab-2b2) (3a [a2+b2]-2b [b2+3ab-a2])b
-Un om a cumpărat un ceas, un lanţ şi un medalion cu 216 dolari. Ceasul şi medalionul împreună au costat de trei ori mai mult decât lanţul, iar lanţul şi medalionul costă împreună jumătate din cât a costat ceasul. Care a fost preţul fiecăruia?
-Demonstraţi formula pentru cosinusul sumei a două unghiuri şi deduceţi formulele pentru cosinusul dublului unghiului şi cosinusul a jumătate dintr-un unghi
-Cât reprezintă 50 lire sterline şi 12 şilingi la o dobândă de 8%, la sfârşitul a cinci ani, două luni şi trei zile.
-Descrieţi traseul urmat de "Cei zece mii" (un grup de mercenari, majoritatea greci, conduşi de Cyrus cel tânăr în încercarea de a prelua cu forţa tronul Imperiului Persan, de la fratele său Artaxerxes II-n.n) sau desenaţi-l pe o hartă.
-Traduceţi în latină:Cine a fost mai ilustru în Grecia decât Temistocle, care atunci când a fost condus în exil nu a făcut rău ţării sale nerecunoscătoare, dar a făcut acelaşi lucru pe care Coriolanus l-a făcut cu douăzeci de ani înainte.
-Gramatica latină:Care sunt părţile principale ale termenilor:cado, cacdo, tono, reperio, curro, pasco, paciscor.
-Precizaţi toate infinitivele şi participiile de la abeo, ulciscor, indicativul prezent pentru fio, indicativ viitor activ şi prezentul subjonctiv pasiv pentru munio.
-Gramatică greacă:Daţi un exemplu de omitere a unuia sau a mai multor sunete într-un cuvânt sau o frază (pentru a face pronunţia mai uşoară). În ce cuvinte accentul vocalei omise dispare cu vocala?
-Arătaţi cum poate fi aflată aria unui poligon circumscris unui cerc, apoi modul în care aria unui cerc poate fi caculată. Apoi demonstraţi că cercurile sunt unul faţă de altul în aceeaşi relaţie precum pătratele razelor lor.
În urmă cu 132 de ani a fost lansată pe piaţă băutura răcoritoare "Coca-Cola"
Inceputul din Atlanta 1886-1892
Era 1886 si in New York Harbor muncitorii construiau Statuia Libertatii. La opt sute de mile departare, un alt maret simbol urma sa fie descoperit. Precum multi oameni care au schimbat istoria, John Pemberton, veteran al razboiului civil si farmacist in Atlanta, a fost inspirat din simpla curiozitate.
Pentru ca ii placea sa se joace cu formule medicinale, intr-o seara, cautand un leac rapid pentru o durere de cap, a amestecat un lichid de culoarea caramelului intr-un vas. Cand a terminat, l-a dus la o farmacie locala. Aici amestecul a fost combinat cu sifon si probat de clienti care au recunoscut cu totii: aceasta noua bautura era speciala.
Farmacia a inceput sa vanda amestecul cu 5 centi paharul. Contabilul lui Pemberton, Frank Robinson, a numit amestecul Coca-Cola si notat numele intr-un manuscris. Pana in ziua de azi, Coca-Cola se scrie la fel.
In primul an, firma a vandut in jur de 9 pahare de Coca-Cola pe zi. Un secol mai tarziu, Coca-Cola Company a produs peste 10 miliarde de galoane de suc. Din nefericire pentru Pemberton, el era mai mult un inventator decat un om de afaceri, si nici macar nu banuia ca a inventat unul din cele mai de succes produse din lume.
De-a lungul anilor, intre 1888 si 1891, Pemberton a vandut firma unui afacerist din Atlanta pe nume Asa Griggs Candler pentru un total de 2300$. Candler a devenit primul presedinte al firmei si primul care a adus viziune de afaceri companiei.
Dupa Atlanta 1893-1904
Asa Candler, un vanzator inascut, a transformat Coca-Cola dintr-o inventie intr-o afacere. Stia ca exista oameni insetati si Candler a gasit cai inovative de a le prezenta acest nou produs. A distribuit cupoane pentru a incerca gratis noua bautura racoritoare si i-a imbracat pe farmacisti in haine imprimate cu Coca-Cola. Stilul agresiv de promovare a functionat.
Pana in 1895, Candler a construit fabrici in Chicago, Dallas si Los Angeles. Inevitabil, succesul bauturii a condus la modificarea modalitatii de imbuteliere. In 1894, un om de afaceri din Mississippi, Joseph Biedenham, a fost primul care a pus bautura in sticle. A trimis 12 sticle catre Asa Candler, insa acesta nu a fost impresionat. In ciuda faptului ca era un foarte abil om de afaceri, nu a realizat ca Coca-Cola isi va realiza adevaratul potential cand va putea fi cumparata la sticla. Nu a realizat acest lucru nici macar 5 ani mai tarziu cand 2 avocati, Benjamin F. Thomas si Joseph B. Whitehead, au cumparat dreptul exclusiv de a imbutelia si vinde bautura pentru suma de 1 dolar.
Pastrarea brandului 1905-1918
Imitarea poate fi o forma de flatare, insa Coca-Cola Company nu a fost deloc flatata de proliferarea bauturilor care o imitau din dorinta de a profita de succesul originalului. Atat produsul cat si brandul trebuiau sa fie protejate.
Publicitatea s-a axat pe autenticitatea Coca-Cola. In 1916, compania Root Glass din Indiana a inceput sa fabrice faimoasa sticla de Coca-Cola. Pe masura de se inainta in noul secol, Coca-Cola Company a crescut rapid, extinzandu-si afacerile in Cuba, Porto Rico, Franta si alte tari. In 1900 existau 2 imbuteliatori de Coca-Cola iar in 1920 existau 1.000.
Mostenirea lui Woodruff 1919-1940
Probabil nici o alta persoana nu a avut un impact mai puternic asupra companiei Coca-Cola decat Robert Woodruff. In 1923, la 5 ani dupa ce tatal sau Ernest a cumparat compania de la Asa Candler, Woodruff a devenit presedintele companiei.
Daca Candler a prezentat Statelor Unite noua bautura Coca-Cola, Woodruff a prezentat-o lumii intregi de-a lungul unei cariere de 60 de ani la carma companiei.
Woodruff era un geniu al marketingului si a profitat de toate oportunitatile de extindere. Coca-Cola a calatorit impreuna cu echipa SUA la Olimpiada din 1928 din Amsterdam, iar logo-ul a fost imprimat peste tot, chiar si in arenele de lupte cu taurii din Spania.
Woodruff a incurajat toate inovatiile care ii ajutau pe oameni sa se bucure de Coca-Cola, transformand compania nu doar intr-un mare succes cat si intr-o parte importanta din viata oamenilor.
Razboiul si mostenirea sa
In 1941, America a intrat in cel de-al doilea razboi mondial. Mii de barbati si femei au fost trimisi la lupta. Woodruff a ordonat ca "fiecare persoana in uniforma sa primeasca o sticla de Coca-Cola cu 5 centi, oriunde s-ar afla si oricat ar costa compania".
In timpul razboiului, europenii s-au bucurat pentru prima oara de Coca-Cola. Intre anii 40 si 60, numarul tarilor in care Coca-Cola isi desfasura activitatea s-a dublat.
America de dupa cel de-al doilea razboi mondial era plina de optimism si prosperitate. Acest lucru se reflecta si in imaginile folosite in reclamele Coca-Cola: cupluri fericite, mame lipsite de griji conducand masini decapotabile.
Lumea clientilor 1960-1981
Dupa 75 de ani de succes cu brandul Coca-Cola, compania a decis sa-si largeasca numarul de branduri: Sprite a fost introdus in 1961, TAB in 1963 si Fresca in 1966.
Prezenta internationala a companiei a crescut rapid, iar reclama, intotdeauna o parte importanta a afacerii, s-a implinit cu adevarat in anii 70. In 1978, Coca-Cola Company a fost aleasa drept singura companie care putea sa vanda bauturi racoritoare in Republica Chineza.
Coca-Cola Light si Noul Gust 1982-1989
Anii 80 au fost o perioada de schimbari si inovatie la Coca Cola. In 1981, Roberto C. Goizueta a devenit presedinte al consiliului de administratie si CEO a Coca-Cola Company. Goizueta, care fugise de regimul comunist al lui Fidel Castro in 1961, a schimbat complet strategia companiei: a organizat toti imbuteliatorii de Coca-Cola din SUA intr-o companie publica, Coca-Cola Enterprises, a lansat Coca-Cola Light si multe altele.
In 1985, Goizueta a incercat prima schimbare a formulei de preparare si a gustului Coca-Cola. La teste, totul a fost bine, insa in lumea reala, oamenii au reactionat cerand formula originala inapoi. Criticii au numit-o cea mai mare greseala de marketing facuta vreodata. Formula originala a fost reintrodusa si Coca-Cola si-a marit avantajul asupra competitorilor, avantaj care se pastreaza si azi.
Coca-Cola Acum 1990-PREZENT
In 1886, Coca-Cola se vindea intr-o mica farmacie din Atlanta. Acum, in al doilea secol de existenta, Coca-Cola Company vinde aproape 300 de branduri in 200 de tari.
In Februarie 2000, Doug Daft a fost ales presedinte si CEO. Doug este un veteran in companie, lucrand la Coca-Cola de 30 de ani si crede ca compania trebuie sa opereze la nivel local. Azi, la fiecare 10 secunde, 126.000 de oameni se bucura de un produs Coca-Cola.
Revoluțiile de la 1848 în Europa și România. „Primăvara popoarelor“ a reprezentat un moment istoric excepțional în cursul istoriei umanității. Ca o uriașă reacție în lanț, de la Oceanul Atlantic la Marea Nordului, de la Marea Mediterană la Marea Neagră, fluxul revoluționar a cuprins succesiv națiunile, care s-au ridicat la luptă, răsturnând sechelele Vechiului Regim restaurat și punând definitiv capăt erei Sfintei Alianțe. Întreaga Europă a fost direct sau indirect sub semnul revoluției. Cronologic, cu caracteristici proprii, marile răsturnări au început să se manifeste în Elveția și în sudul Italiei, încă de la sfârșitul anului 1847.
Dar, așa cum se întâmplase și în cele două mari izbucniri anterioare, în 1789 și în 1830, începutul real al procesului continental s-a desfășurat în Franța. Încheierea acestui mare proces revoluționar a avut loc, la sfârșitul verii și la începutul toamnei anului 1849, în Ungaria și la Veneția.
Motivațiile revoluțiilor europene
Motivații social-politice dar și motivații naționale, deseori împletite, au stat la temeiul ridicării popoarelor. Ridicându-se împotriva sechelelor Vechiului Regim, revoluționarii au urmărit aproape pretutindeni o restatornicire a relațiilor sociale, în sensul acceptării tuturor categoriilor la masa comună a fiecărei societăți, respingându-se discriminările și privilegiile. Națiunile s-au afirmat deosebit de puternic; revoluția din 1848 a reprezentat, de fapt, un moment culminant în secolul naționalităților! În realitate, era vorba cu prioritate de naționalitățile oprimate. Revoluționarii au urmărit obținerea de drepturi naționale, realizarea unificării ori dobândirea independenței.
Dar a fost și un moment în care, în cursul proceselor revoluționare, națiunile moderne și-au găsit și și-au definit mai pregnant identitatea. Pentru unele, revoluția a deschis drum către unificarea lor statală. Bastide, succesor al lui Lamartine, și-a exprimat neliniștea, în vara anului 1848, față de constituirea unei „puteri de temut“ prin probabilitatea strângerii laloaltă a 40 de milioane de germani! De la lupta de eliberare la un naționalism agresiv nu era pentru unii decât un pas și revoluția ungară a demonstrat acest lucru prin neînțelegerea și neacceptarea revendicărilor naționale ale celorlalți, decât atunci când sentința ei de moarte fusese dată!
[caption id="attachment_831" align="aligncenter" width="1024"] Revoluțiile de la 1848 în Europa[/caption]
Solidaritatea inter-revoluționară
Solidaritatea între națiuni s-a manifestat cu putere. S-a asistat la o luare de conștiință colectivă. Această solidaritate a fost manifestată, încă din zilele următoare izbânzii revoluției pariziene din februarie, atunci când delegați ai diferitelor națiuni s-au înfățișat noilor autorități republicane exprimându-le solidaritate și adeziune. La rândul său, Lamartine, ministrul afacerilor externe, a evidențiat funcțiile „internaționaliste“ ale Republicii Franceze și la 5 martie 1848 el va declara țara sa drept „aliata intelectuală și cordială a națiunilor care doresc să trăiască după aceleași principii ca ale sale“.
Parlamentul de la Frankfurt strângând la un loc pe germani s-a arătat totodată și el deschis și interesat de celelalte națiuni și a avut într-un fel un caracter european, dacă nu și universal. Trimiși ai diferitelor națiuni au luat parte la lucrările sale, de la un reprezentant diplomatic al Statelor Unite la Ioan Maiorescu, trimis al regimului revoluționar din Țara Românească, care și-a asumat sarcina reprezentării românității în integralitatea ei.
Legăturile inter-revoluționare s-au manifestat și au asigurat interconexiuni, dar și transferul de experiență în luptele ce erau în curs de desfășurare. Pornind de la starea obiectivă a națiunii în cauză, de la exemplele altora, dar și de la prezența în zonă a unor puteri represive, desfășurarea proceselor revoluționare a luat un curs sau altul. Interesant a fost și cazul polonezilor. Înzestrați cu experiență revoluționară, încă de la sfârșitul veacului al XVIII-lea, ei au fost în slujba revoluției în multe locuri, în Italia și în Ungaria și de asemenea și în Principatele Române Intensitățile proceselor revoluționare au fost diferite, impuse ca atare de cauzalități proprii, dar și de intervenții ale forțelor represive externe.
Oricum, a fost vorba de un fenomen european, mai ales că influența sa a fost exercitată și în spații unde n-au avut loc evenimente revoluționare ori, în perioade ulterioare, contribuind la radicalizări politice. Unele revoluții au fost de durată mai lungă, altele au fost efemere. În ceea ce privește revoluția română, ea s-a desfășurat un an și jumătate în Transilvania, ceva peste trei luni în Țara Românească și câteva zile în Moldova, datorită acțiunii represive a domnitorului Sturdza și apoi a proximității și intervenției Rusiei.
1848 – un nou model revoluționar
Ideologic, pe plan european, revoluția din 1848 a luat locul celei din 1789, marcând pe deoparte succesiunea celei din urmă, pe de alta însă modernitatea ei a impus-o, pentru cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea și chiar pentru secolul XX, ca noul model, care reflecta mersul înainte al omenirii între 1789 și 1848. Va fi noul model care va schimba sensul evoluțiilor istorice. Libertățile omului au fost din nou proclamate și s-au impus ca principii fundamentale ale vieții politice a continentului, deși deplina lor răsfrângere asupra vieții curente a oamenilor avea să mai întârzie.
Proclamarea repetată a libertăților (individuală, de întrunire, de asociere, a presei etc), a egalității în fața legii, măsurile destinate remedierii unor probleme sociale (mai ales, când a fost cazul, abolirea privilegiilor feudale), înlesnind o mai bună cuprindere în viața publică – din păcate încă neîndestulătoare – a categoriilor muncitoare, constituirea și afirmarea gărzii naționale ca apărătoare a poporului și a intereselor sale, instituirea juriului, organizarea modernă a statului, independența justiției, autonomia comunală, iată cele mai importante dintre aceste prevederi comune social-politice ale programelor revoluționare.
În Occident a existat cu acuitate o problemă muncitorească, muncitorii participând la revoluții, dar apoi, față doar de o parțială împlinire a aspirațiilor lor, nemulțumiți, s-au manifestat ca atare, insurecția muncitorilor parizieni din iunie 1848 schimbând chiar sensul evolutiv al regimului instaurat în februarie și indirect deschizând drum ascensiunii prințului Ludovic Napoleon Bonaparte, viitorul Napoleon al III-lea.
În Europa de Est și de Sud-Est problema agrară s-a impus cu stringență, iar țăranii au reprezentat una din forțele de șoc principale în procesele revoluționare. Eliberarea țăranilor și chiar înzestrarea lor cu pământ a fost la ordinea zilei. Prevederile programelor au circulat printr-un proces de osmoză ideologică pe vasele comunicante ale revoluției, contribuind la evidențierea trăsăturilor comune pe plan continental ale momentului istoric evocat.
Bonjuriștii și revoluțiile din Țările Române
Revoluția din februarie a fost punctul de interferență, exemplul ce se cerea urmat! Evenimentele de la Paris au fost totodată declanșatorul reacției în lanț mai înainte amintite, la scară europeană. Viena, Praga, Berlinul, Pesta au marcat apoi, succesiv, la scurte intervale, propagarea incendiului revoluționar pe continent. El n-a fost stăvilit decât la hotarele Rusiei autocrate, unde sistemul represiv puternic a putut exercita această funcție de „extinctor“, pentru ca apoi tot țarul să-și trimită armatele pentru a înăbuși revoluția în Principatele Române, în Transilvania și mai ales în Ungaria.
Modelul „revoluției din februarie” din Franța a avut un deosebit impact asupra a ceea ce a avut loc în Țara Românească. Au contribuit la acest lucru bonjuriștii formați social-politic în Franța, în timpul anilor pe care-i petrecuseră acolo, unii dintre ei fiind și participanți la răsturnarea regelui Ludovic Filip. Exceptând nobilimea conservatoare, toate celelalte categorii sociale au fost cuprinse în vârtejul marei răsturnări. De la nobilii liberali – foarte prezenți mai ales în Europa centrală și de sud-est – la orășenime – direct interesată – la muncitori și la țărani, puțini au fost cei ce au stat deoparte.
Intelectualii s-au implicat și ei, ocupând deseori și poziții-cheie în sânul guvernelor provizorii impuse în procesul revoluționar. O categorie aparte au reprezentat-o și studenții, prezenți mai ales în marile centre ale continentului, în primele rânduri, constituind – ca la Viena – unități de luptă revoluționară și situându-se, de obicei, pe poziții radicale. Neîndoielnic, valul revoluționar a cuprins toate categoriile societății, dar motivațiile și obiectivele acestora nu erau totdeauna similare, uneori chiar contrazicându-se în domeniul social-politic, întâlnindu-se însă în cel național.
Modernizarea Europei
Revoluția a contestat pretutindeni monarhia absolută, urmărindu-se transformarea acesteia în monarhie constituțională sau republică – unii radicali aveau în vedere și republica socială, inclusiv dintre fruntașii revoluționari români. Unii monarhi au fost înlăturați, în alte părți au fost alungați miniștri de tipul lui Metternich. Importanța Constituției – garanta schimbărilor! –, ca și a Parlamentului s-au vădit pretutindeni. Un singur monarh, țarul Nicolae I a rămas intransigent pe pozițiile sale, adevărat „jandarm al Europei“, pe care nu avea să-l înfrângă decât moartea, șapte ani mai târziu. Scenariile revoluției au fost asemănătoare, găsindu-se în general, în această privință, sub impactul revoluțiilor franceze din 1789, 1830 și 1848.
Ridicări populare, manifestații, cortegii, explozia publicațiilor periodice și a broșurilor politice se reîntâlnesc pretutindeni, orașul – și mai ales capitala – afirmându-se puternic ca scenă de desfășurare a marilor momente. Garda națională, legiunile de studenți sau cele ale ostașilor țărani din Munții Apuseni, generali din rândul celor ridicați la luptă – un Garibaldi, generalii polonezi de la Bem la Dembinski sau Mieroslawski, dar și un Avram Iancu ori un Magheru – se afirmă cu putere intrând în legendă.
An al marilor speranțe, anul 1848 n-a adus imediat împlinirile așteptate decât în puține locuri. Represiunea a acționat succesiv, înăbușind procesele revoluționare. Dar, de fapt, revoluția era marea biruitoare. Au urmat, în deceniul următor, acțiunile contrarevoluționare, „liniștea“ părea a fi restatornicită, dar, în realitate zăgazurile fuseseră rupte. Europa Sfintei Alianțe fusese definitiv îngropată. Nici cancelarul Metternich nu a fost rechemat să-și reia funcțiile! În anii 6o ai secolului al XIX-lea în marile imperii ale Franței și Austriei aveau să se instaureze regimuri liberale și chiar și în Rusia avea să se efectueze reforma agrară și să se instituie zemstvele.
A doua jumătate a secolului naționalităților a avut cu totul altă înfățișare decât cea dintâi. Românii, italienii și germanii și-au realizat succesiv unitățile statale și modernizarea și liberalizarea s-au afirmat aproape pretutindeni. În perspectiva istoriei umanității și mai ales a proceselor de devenire ale continentului european anul 1848 rămâne o piatră de hotar și un moment inaugural al unei noi etape istorice.
09:33
Just Admin
