Misterioasa ploaie de carne din 1876

Am auzit cu toții de cazuri greu de explicat când în anumite locuri de pe Pământ a plouat cu pești, cu broaște, cu lăcuste sau cu alte animale. Dar ce-ai spune dacă ai asista la o ploaie de carne? Da, în istoria bizară a planetei noastre chiar a existat o zi în care a plouat cu carne! După cum vei vedea, evenimentul a dat naștere unor speculații halucinante despre originea fenomenului.

Era o dimineață senină de martie în Kentucky, SUA, în 1876, când deodată a început să cadă o ploaie de carne crudă și proaspătă. Unele bucăți erau mici, „ca fulgii de zăpadă”, iar altele atingeau lungimea de 7-8 centimetri.

Timp de câteva minute, fermierul Allen Crouch și soția sa au privit în timp ce această ploaie neobișnuită cădea peste în jurul lor, până când a încetat brusc, lăsând cerul la fel de senin și însorit ca înainte.

„Mă aflam în curte, la câțiva pași de casă. Bătea un vânt ușor, însă cerul era senin și soarele strălucea cu putere. Fără nicio avertizare, în aceste condiții, a început ploaia”, avea să declare pentru reporterii locali doamna Crouch.

Soții Crouch au crezut că ploaia fusese un miracol sau o avertizare sinistră. În scurt timp, vestea s-a răspândit și o mulțime de vecini curioși au venit să vadă zona unde avusese loc acest fenomen inexplicabil.

O zonă lungă de 90 de metri și lată de 45 de metri rămăsese acoperită cu bucăți de carne. Carnea putea fi găsită pe garduri, în fermă și împrăștiată peste tot pe pământ.

Consensul general a fost că era vorba de carne de vită, culoarea și mirosul ei părând să indice acest lucru. Însă un vânător local a avut o altă părere, susținând că „textura neobișnuit de grasă” indica faptul că era vorba de carne de urs.

Pentru a pune capăt discuțiilor, câțiva bărbați curajoși, pricepuți la vânătoare, și-au asumat riscul de a gusta din câteva bucăți. Decizia lor a fost că, judecând după gust, carnea era de căprioară sau de oaie.

Nesatisfăcut cu cele trei opinii contradictorii, un măcelar local a mușcat și el din carne. Potrivit măcelarului, carnea nu avea proveniența menționată mai sus, având un gust care nu era „nici de animal mare, nici de pește și nici de pasăre”.

În cele din urmă, autoritățile orașului au decis că era timpul să obțină o decizie oficială asupra materiei căzută din cer. Așa că au adunat mostre și le-au împachetat, trimițându-le chimiștilor și universităților din toată țara.

Un chimist de la Colegiul Louisville a ajuns la concluzia că mostra era într-adevăr carne de oaie, așa cum sugerase unul dintre vânători. Un alt chimist nu a fost de acord, susținând că, deși era vorba neîndoielnic de carne, în mod sigur nu era vorba de carne de oaie.

În cele din urmă, savanții au renunțat la întrebarea „ce este?”, concentrându-se asupra întrebării „cum s-a petrecut?” Dacă era într-adevăr carne, cum de căzuse din cer și, mai important, cum ajunsese acolo?

Unul dintre savanți a decis că ploaia de carne era rezultatul unei ploi de meteoriți.

„Potrivit teoriilor curente ale astronomilor, o curea enormă de meteoriți se învârte mereu în jurul Soarelui, și când Pământul intră în contact cu această curea, este lovit de meteoriți. În mod similar, putem presupune că în jurul Soarelui se învârte o curea de carne de căprioară, oaie și alte soiuri de carne, în fragmente mici și că aceste fragmente sunt aruncate pe Pământ atunci când acesta intră în contact cu cureaua”, avea să scrie William Livingston Alden în New York Times.

În plus, Alden a oferit și o teorie mai macabră, sugerând că ceea ce căzuse din cer fusese, de fapt, „carnea tocată mărunt a locuitorilor din Kentucky, care fuseseră luați pe sus de o tornadă și împrăștiați de-a lungul și de-a latul statului.”

O ploaie de cleiul pământului

Un savant, Leopold Brandies, a scris în The Sanitarian un articol în care susținea că evenimentul era pur și simplu o ploaie de nostoc (cleiul pământului), un gen de cianobacterie care devine similară cu jeleul atunci când intră în contact cu ploaia.

Teoria sa spunea că nostocul înmugurea pe pământ, iar că din cer nu căzuse altceva decât o ploaie obișnuită. Amândouă teoriile științifice legate de ploaie au fost abandonate mai târziu, după ce a apărut o teorie mai probabilă – deși la fel de neobișnuită.

Soții Crouch, un chimist pe nume Robert Peter și chimistul de la Colegiul Louisville au emis teoria că ploaia fusese cauzată de un stol de vulturi care vomitaseră simultan, după ce „se ospătaseră mai abundent decât ar fi fost recomandat”.

„Știu că nu este ceva neobișnuit pentru vulturi să-și ușureze astfel stomacurile prea încărcate. Iar când un vultur din stol începe să se ușureze, celorlalți li se face greață și are loc o ploaie generalizată de carne pe jumătate digerată”, a scris un chimist.

Locuitorii orașului au decis că acesta era scenariul cel mai probabil și au hotărât că era cea mai bună explicație pentru ploaia cu carne. Iar locuitorii din oraș consumaseră această carne digerată pe jumătate. Poate că asta nu era ceva total neobișnuit la finalul secolului XIX.

Read More

Scriitori care au văzut viitorul

S-au scris multe povești care, în chip inexplicabil, au prezis cu amănunte evenimente viitoare. Probabil că nu vom ști niciodată dacă autorii au intenționat să facă preziceri sau pur și simplu și-au explorat imaginația.

Unii ar putea susține chiar că anumite tehnologii moderne au fost inventate mulțumită ideilor cuprinse în aceste cărți. Să vedem, așadar, câteva dintre aceste opere care s-au dovedit a fi adevărate „ferestre spre viitor”.

1. George Orwell

Romanul „1984”, publicat în 1949, vorbește despre supraveghere totală cu mijloace de înaltă tehnologie și despre Fratele cel Mare (șeful Partidului, scris cu P mare pentru că este autoritatea unică și supremă), care urmărește constant oamenii și stârpește gândirea liberă și individualismul.

În carte, adevărul este modificat constant, pentru a sluji intereselor Partidului. După o serie de trădări, personajul principal, Winston, este torturat, spălat pe creier și devine – din proprie inițiativă – membru credincios al Partidului de care dorise să scape.

Cum romanul este plin de scene dintr-un război perpetuu, pe fronturi îndepărtate, aparate zburătoare, microfoane, camere de filmat și ecrane instalate peste tot, se pare că Orwell avea o idee destul de clară despre cursul pe care totalitarismul avea să-l ia în viitor.

2. Jules Verne

Jules Verne, unul dintre cei mai iubiți romancieri francezi, numit uneori „părintele SF-ului”, a prezis mai multe evenimente și descoperiri, inclusiv folosirea hidrogenului ca sursă de energie și călătoria în spațiu, în „De la Pământ la Lună”, publicat în 1867. Jules Verne a prezis și submarinele electrice, în „20.000 de leghe sub mări”, publicat în 1870.

Transmisiunile televizate de știri și conferințele video au fost au fost descrise într-un articol din 1889, numit „În anul 2889”. Într-o carte din 1887 se prezicea apariția elicopterului, care a fost construit prima dată în 1939, de către Igor Sikorsky, care a recunoscut că a fost inspirat de Jules Verne.

Potrivit smithsonian.com, Sikorsky a afirmat următoarele: „Dacă un om își poate imagina ceva, un alt om poate face ca acel lucru să devină realitate.”

3. H. G. Wells

H. G. Wells, alt autor prolific de science-fiction, a prezis comunicațiile wireless în „Men like gods”, publicată în 1923. În „When the sleeper wakes”, publicată în 1899, Wells vorbește despre cărți audio, televiziune și avioane.

„Insula doctorului Moreau”, din 1896, atingea subiecte precum ingineria genetică și consecințele nefaste care pot decurge din ea. În „Războiul lumilor”, din 1898, invadatorii marțieni folosesc un tip de dispozitiv laser și, în „Lumea eliberată”, din 1913, Wells a prezis bombele atomice și iarna nucleară ce ar urma unui război atomic.

Ideea lui privitoare la drepturile globale ale omului, cuprinsă în „Drepturile omului”, din 1940, a fost inclusă în Declarația Drepturilor Omului a ONU în 1947.

4. Morgan Robertson

În „Scufundarea Titanului sau Futility”, publicată în 1898, americanul Morgan Roberston a scris despre un transatlantic masiv, care era considerat de nescufundat.

În carte, nava Titan ridică ancora în luna aprilie și lovește un aisberg în Oceanul Atlantic. Vasul se scufundă, cu 2.987 de pasageri, plus echipajul. Mulți au murit fiindcă pe vas nu erau destule bărci de salvare.

Pe 14 aprilie 1912, vasul de croazieră Titanic, cel mai mare transatlantic de până atunci, declarat ca fiind „de nescufundat” de către compania proprietară White Star Line, plecase din Southampton, Anglia și se îndrepta spre New York, când a lovit un aisberg.

Morgan Robertson pare să fi prevestit naufragiul Titanicului

1.533 de oameni au murit fiindcă pe vas nu erau destule bărci de salvare. Cartea aparține acum domeniului public și poate fi citită online sau descărcată de pe site-ul Gutenberg.org.

În 1914, Robertson a mai publicat o povestire, „Beyond the spectrum”, în care se pare că a prezis atacul japonez de la Pearl Harbor, care s-a adeverit pe 7 decembrie 1941.

5. John Brunner

Acțiunea cărții „Stand on Zanzibar”, de John Brunner, are loc în 2010. Cartea a fost publicată în 1968 și se referă la subiecte precum căsătoriile între persoane de același sex, dezincriminarea consumului de marijuana, terorism global, suprapopulare, declinul numărului fumătorilor, videochat, lăcomie și consumerism, Uniunea Europeană și un președinte al SUA pe nume „Obomi”. Destul de straniu.

Oare acești autori chiar puteau să vadă în viitor? Erau, oare, capabili urmărească evenimentele contemporane lor și să le urmărească progresia logică?

Sau poate că unii cititori iau aceste idei din cărți drept inspirație pentru noi invenții și convenții sociale? Poate că răspunsul la toate aceste întrebări este, pur și simplu, „da”.

Read More

Omul-leu, statuia veche de 40.000 ani

Așa-numita statuie a omului-leu a fost descoperită în 1939 într-o grotă din Germania – peștera Stadel din Munții Hohlenstein, mai exact. Omul-leu din peștera Stadel are o dublă semnificație: în primul rând, este cea mai veche statuie din lume care reprezintă un animal, iar în al doilea rând, este cel mai vechi exemplu necontestat de artă figurativă.

Neoficial, animalul are cel mai obraznic rânjet dintre toate statuile antice descoperite până acum, dar e greu de crezut că acest lucru ar putea fi menționat în vreun manual.

Având o înălțime de aproximativ 30 de centimetri, statueta nu impresionează prin statură, însă vârsta ei este uimitoare. Se estimează că frumoasa figurină are o vechime de circa 40.000 de ani.

Se crede că a fost creată de cultura aurignaciană, un grup arhaic de oameni care a populat Europa și Asia de Sud-Vest în urmă cu 35.000-45.000 de ani.

Cea mai veche statuie din lume aparține culturii aurignaciene

Cultura aurignaciană ne-a lăsat mai multe sculpturi arhaice, dintre care cea mai notabilă este Venus din Hohle Feels , cel mai vechi exemplu de artă figurativă umană.

Se pare că aurignacienii erau relativ avansați pentru vremea lor, producând câteva exemple din cea mai veche artă rupestră cunoscută, cum ar fi gravurile cu animale de la Aldene și picturile din peștera Chauvet, în sudul Franței. Unii arheologi îi consideră primii oameni moderni din Europa.

Inițial, s-a crezut că cea mai veche statuie din lume reprezintă un mascul, însă, la o investigare mai atentă, unii au decis că era vorba despre o reprezentare de sex feminin. Niciuna dintre aceste supoziții nu poate ieși învingătoare – leii de munte europeni nu au coamă, așa că dezbaterea nu poate fi tranșată.

Numele folosit curent în Germania este „Lowenmensch” – ceea ce se traduce prin „leul-om”, o denumire neutră. După ce au găsit o statuie mai mică care înfățișa un hibrid între leu și om într-o locație similară, arheologii se întreabă dacă această figurină a jucat un rol important în folclorul și mitologia aurignaciane.

În acest moment, și posibil pentru eternitate, rolul omului-leu rămâne pură speculație. Ideea că un om care arăta întrucâtva ca noi a stat într-o peșteră și a cioplit această statuie cu 400 de secole în urmă este ceva pur și simplu uimitor.

Read More

Fantomele din Amityville

Cea mai cunoscuta si totodata înfioratoare poveste cu stafii a sfârsitului de secol e probabil cea din Amityville, New York, care s-a petrecut în casa de la numarul 112 de pe Ocean Avenue. Terifianta poveste a captat atentia publicului si a facut obiectul unei carti de mare tiraj, precum si al unui film de succes. Situatia se explica prin faptul ca publicul american este mai receptiv decât oricare altul la astfel de istorii, si este mai înclinat sa creada în veridicitatea faptelor. Nu încape nici o îndoiala ca în casa de pe Ocean Avenue numarul 112, s-a întâmplat ceva îngrozitor, însa a fost într-adevar implicata o fantoma?

Casa a fost construita în 1924, în stil colonial olandez, iar proprietarii au trait fericiti în ea timp de mai multi ani. Pentru ca avea amintiri atât de frumoase si se simtea legata sufleteste de casa copilariei, fiica proprietarilor a ales sa traiasca în casa parinteasca împreuna cu propria familie. În 1960 casa a fost vânduta unui cuplu care a locuit acolo pâna în 1965, când au înstrainat-o pentru ca au divortat. În iunie 1965 casa a intrat în posesia familiei DeFeo, în sînul careia nu domnea armonia din pricina abuzurilor comise de domnul Ronald DeFeo. Timp de noua ani, în afara de evenimentele cauzate de domnul DeFeo, nu a spus nimeni ca s-ar fi produs vreun alt eveniment terifiant.
Totul s-a schimbat într-o singura noapte, cea de 18 noiembrie 1974, când unul dintre fii, Ronald DeFeo jr. si-a împuscat mama, tatal, cei doi frati si doua surori.

Dupa exact un an de zile, în decembrie 1975, casa a fost cumparata de un tânar cuplu, George si Kathy Lutz, împreuna cu cei trei copii ai lor. Cînd s-au mutat în casa membrii familiei Lutz îi cunosteau teribila istorie. Aproape imediat ei au fost martorii unor fenomene stranii – usile si ferestrele se deschideau de la sine si se auzeau sunete bizare, iar preotului catolic care venise sa alunge spiritele rele, o voce demonica i-a ordonat sa plece.

Situatia s-a înrautatit rapid. Pe pereti au început sa se prelinga urme de sânge si substante lipicioase, au aparut nori pe la ferestre, fantomele si- au manifestat prezenta mult mai des si, în plus, unul din copiii familiei a început sa comunice cu un porc, pe nume Jodie, în care se pare ca se întrupase o forta demonica. Într-una din nopti Kathy Lutz a fost chiar aruncata din pat de catre o forta supranaturala si pretinde ca a vazut fata diavolului pe peretele semineului. Dupa 28 de zile de teroare, familia Lutz s-a mutat si la scurt timp dupa aceea a aparut în presa povestea lor.

În 1976 doi dintre cei mai faimosi investigatori în domeniul paranormalului, Ed si Lorraine Warren, au fost filmati de catre o echipa a unei televiziuni de stiri în timp ce cercetau casa. Cei doi au declarat ca locuinta era într-adevar bântuita de spirite demonice, însa alti specialisti în domeniu s-au dovedit mai reticenti.

Înca de la început doctorul Stephen Kaplan, directorul executiv al Institututlui de Parapsihologie din America, care are sediul în New York, a avut serioase dubii în privinta povestii si în urma cercetarilor întreprinse, a descoperit aspecte interesante despre cei doi soti Lutz. Din pacate, cercetarile lui nu au fost luate în seama. Ulterior s-a aflat ca cei doi soti luasera legatura cu un autor, Jay Anson, care a scris o carte, „Teroarea de la Amityville -o adevarata poveste”. Cartea, publicata în 1977, s-a bucurat de un mare succes la public si, bineînteles ca s-a turnat si un film, care a fost difuzat în 1979.
Asa cum a banuit doctorul Kaplan, în spatele povestii sotilor Lutz au existat actiuni si motivatii dubioase. El a descoperit ca avocatul care l-a aparat pe tânarul DeFeo s-a întâlnit cu sotii Lutz înainte de a fi publicata povestea. Kaplan nu a gasit nici o dovada concreta care sa sustina macar o parte dintre afirmatiile publicate în carte, în schimb a descoperit ca, dupa nici doua saptamâni, sotii Lutz s-au întors în casa din care plecasera din cauza terorii. De asemenea, multi detectivi au descoperit ca cei doi soti au semnat contractele pentru publicarea cartii si turnarea filmului imediat dupa ce s-a aflat despre aceasta poveste.

Ar mai trebui mentionat un aspect important: dupa plecarea sotilor Lutz în casa din Amityville au mai locuit trei familii si, nici una dintre ele nu a semnalat fenomene ciudate.

Multi dintre cei care au cercetat cazul, precum si cinicii, au concluzionat ca întregul caz trebuie pus mai degraba pe seama lacomiei, decât a fenomenelor

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole Terra Misterioasă

Read More

Orașul subteran secret de sub Moscova

Lumile si universurile subpamantene au fascinat dintotdeauna imaginatia oamenilor. De la catacombele în care se ascundeau primii crestini, la cele ale Parisului si de la buncarele construite în timpul Razboiului Rece, la statiile neterminate nici în prezent ale metroului din New York, spatiile subpamântene ne-au însotit constant în istorie.

Însa probabil cel mai interesant labirint subteran este metroul secret construit din ordinele lui Stalin sub actuala retea de metrou care deserveste locuitorii Moscovei. Obiectiv secret sau materializare a fricilor paranoice ale „Tatucului Popoarelor”, metroul care avea numele de cod „D-6” este si astazi unul dintre cele mai putin cunoscute si controversate obiective din Rusia.

O pasiune pentru subterane

Conducatorii Rusiei au avut dintotdeauna un interes aparte fata de constructiile subterane. La scurt timp dupa caderea Constantinopolului, cartile si documentele istorice care compuneau uriasa biblioteca a Bizantului porneau pe un drum lung spre cetatea Moscovei. Bibiloteca continea peste 800 de manuscrise în greaca, araba, ebraica si latina si facea parte din zestrea de nunta a printesei Sofia din familia Paleologilor, nepoata directa a ultimului împarat bizantin.

Pentru adapostirea ei, cnejii Moscovei au ordonat saparea unei uriase camere secrete sub locul unde astazi este Kremlinul. Locatia bibliotecii s-a pierdut înca din jurul anului 1500.

Spre sfârsitul vietii sale, tarul Ivan cel Groaznic a construit o camera de tortura undeva în adâncurile Moscovei. Legendele ruse spun ca sângerosul tar a ordonat apoi uciderea tuturor celor care au participat la construirea camerei de tortura, pentru a preveni identificarea locului cu pricina în care putea sa-si satisfaca legendara-i sete de sînge, suferinta si moarte…

În jurul anului 1700, la ordinele împaratesei Ecaterina cea Mare s-au construit canale subterane pentru dirijarea cursului rîului Neglinaya , ca parte dintr-un proces ambitios al expansiunii Moscovei ca oras. În perioada în care bolsevicii au luat puterea, existau deja multe retele subterane sub Moscova. Chiar si astazi, o sectiune sub centrul metropolei ruse, arata un numar de 15 niveluri subterane care coboara la adâncimi de peste 700 metri.

Cum comunismul a modernizat agresiv toate tarile fostei URRS, inclusiv Rusia, amprenta arhitectonica a acestui sistem represiv s-a caracterizat prin urbanizare cu orice pret si finalizarea unor uriase proiecte industriale. Planurile construirii unui metrou în Moscova dateaza înca de pe vremea Rusiei Imperiale, cu toate acestea primele lucrari de profil la uriasa retea de metrou „oficial” din Moscova au început în anul 1931. Chiar si astazi, metroul moscovit aduce cu sine o mare încarcatura istorica a acelor vremuri.

Culme a arhitecturii staliniste, el a fost totusi un mare proiect public în inima „paradisului proletarilor”, o antiteza a transportului public din megalopolisuri capitaliste precum Londra, New York sau Tokyo. O parte importanta din materialele de constructii folosite, au facut initial parte din miile de biserici si manastiri darâmate de avântul ateist al lui Stalin. Spre exemplu, marmura folosita la pavarea statiilor de metrou Park Kulturîi, Kropotninskaya sau Okhotnîi Riad a fost adusa de la Catedrala Hristos Mântuitorul…

Se estimeaza ca un numar de peste 75.000 de muncitori au lucrat în conditii inumane timp de doi ani pentru terminarea magistralei principale a metroului. Munca a fost deosebit de grea, caci s-a facut în mare parte prin forta bratelor din cauza lipsei utilajelor mecanizate speciale.

Între folclor urban, teorii cospirationiste si rapoarte oficiale americane

Însa pe lânga metorul oficial, destinat trasnportului oamenilor de rând, Iosif Stalin, care traia cu o teama paranoica ca va fi asasinat, a ordonat construireaunui sistem alternativ de galerii de metrou. Denumit „Metro-2„ sau „Proiectul D-6” în limbajul codificat al politiei secrete sovietice din acele timpuri, metroul cel secret era legat direct de obiectivele cele mai importante ale URSS-ului: „Dacea” lui Stalin (rezidenta dictatorului situata în afara Moscovei), Ministerul Apararii, buncarele de comanda si alte obiective militare deosebit de importante. Exista surse contradictorii cu privire la costurile reale ale acestui obiectiv militar secret. Cu toate acestea, se poate deduce ca acestea au fost de-a dreptul uriase.

Unii cercetatori sustin ca proiectul a fost oprit dupa moartea lui Stalin, altii cred ca fiecare conducator sovietic, si nu numai, care s-a perindat la conducerea Kremlinului, a adaugat noi magistrale si buncare. Pâna si site-ul oficial al metroului public moscovit anunta ca exista patru magistrale alternative care leaga metroul de obiective strategice precum Kremlinul, unele sedii ale FSB (actualul serviciu secret al Federatiei Ruse), precum si de aeroportul guvernamental din Vkonovo.

Circula zvonuri si cu privire la existenta unui oras subteran construit sub Moscova, lânga districtul Ramenki, capabil la nevoie sa adaposteasca peste 30.000 de oameni, precum si un centru secret de comanda folosit frecvent de comandantii fortelor armate ruse. Se spune ca uriasul complex subteran de la Ramenki a fost terminat înca de la mijlocul deceniului 1970-1980, având în componenta depozite de hrana, apartamente, sali de cinema si chiar bazine de înot.

Metro-2 este un subiect popular în Rusia înca din timpurile sovietice, când oamenii de rând îl pomeneau pe ascuns, cam cum vorbeau pe atunci românii despre „laserele secrete cu care Ceausescu ar fi topit tancurile sovietice la granita cu Prutul”…

Rusii vorbeau despre Metro-2 inclusiv ca despre o dovada în plus a paranoiei si luxului în care se complaceau liderii sovietici. Un grup local de exploratori si speologi, intitulati Diggers sustin ca în cadrul cautarilor lor au descoperit tunelele metroului alternativ. Un analist politic actual din Rusia a sustinut nici mai mult, nici mai putin ca metorul secret sa devina o ruta alternativa de magistrale pentur uz public, tinând cont ca metroul din Moscova este cel mai aglomerat sistem de metrou din lume dupa cel din Tokyo.

Sursele oficiale ruse sustin ca însasi metroul public are multe magistrale si statii neterminate din lipsa de fonduri. Idee care alimenteaza parerile conform carora Metro-2 ar fi doar un complex de magistrale neterminate, deci nedate înca în folosinta publica. Însa conform unei stiri repede uitata, publicata în New Zeeland Herald, demolarea hotelului Rossiya a scos la iveala o serie de tuneluri care fac legatura dintre Kremlin si locul hotelului. Mai mult, Shalva Kiriginski, patronul firmei care a efectuat demolarea, a declarat ca imediat dupa acest lucru, locul a fost împânzit de agenti ai FSB-ului care i-au îndepartat pe muncitorii sai.

Cea mai interesanta dovada cu privire la existenta reala a Metro-2, vine tocmai din partea unui raport din anul 1991 al US Department of Defense. Documentul intitulat Military Forces in Transition vorbeste despre o complexa retea subterana sub Moscova. Raportul sustine ca reteaua subterana ar permite Uniunii Sovietice sa functioneze chiar în cazul unui razboi nuclear.


Recent, conform unui material realizat de catre trustul media ABC metroul secret al lui Stalin ar exista si functioneaza nestingherit în continuare. Scopurile si motivatiile din spatele sau ramân înca niste secrete, nici infirmate, nici confirmate de catre autoritatile ruse. Cum sta bine oricaror secrete.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole Terra Misterioasă

Read More

Istoria magiei în istoria oamenilor

 Se spune că ea a izvorât din neputinţa oamenilor de a-şi explica anumite fenomene. Şi cum, în străvechime, oamenii nu-şi puteau explica mai nimic în mod raţional, întreaga lume părea pur şi simplu scăldată în magie. Zâne şi elfi, zei, nimfe, spirite şi demoni orchestrau întreaga natură. Iubirea era provocată de o săgeată a lui Eros, numit şi Cupidon, la romani, fulgerele erau rodul mâniei lui Zeus, şi până şi inspiraţia poeţilor nu era altceva decât un dar al muzelor. Pe lângă această magie a lumii în sine, exista şi o magie personală, de care se bucurau unele persoane binecuvântate. Cum ar fi vracii sau şamanii. Aceştia foloseau diferite ier­buri şi incantaţii, urmau ritualuri orânduite în deta­liu şi invocau spirite, reuşind astfel să vindece, să vadă viitorul sau să găsească soluţia optimă în faţa unei probleme imediate, cum ar fi ameninţarea ve­nită din partea unui trib sau clan duşman. Aceşti vraci sau şamani şi-au câştigat un loc central în co­munităţile umane, încă de la apariţia acestora. Ei erau înţelepţii la care se mergea pentru un sfat bun, tămăduitorii care salvau vieţi sau alinau du­rerea, intermediarii dintre lumea viilor şi cea a morţilor ori proorocii unor evenimente încă nepe­trecute. Fiindcă aveau puterea să pătrundă în lumile supe­rioare pentru a obţine răspunsuri la problemele co­mu­ni­tăţii, ei se aflau uneori şi la cârma politică a aşeză­rilor umane.

Când zeii se plimbau printre noi

Una dintre premizele fundamentale de la care porneau credinţele magice era aceea că omul poate influenţa lumea înconjurătoare folosind anumite instrumente specifice. Un exemplu clasic sunt dansul şi cântarea hipnotică, însoţite de răpăitul rit­mic al tobelor, prin care amerindienii credeau că pot aduce ploaia. Rugăciunea închinată zeilor, spirite­lor, demonilor, nimfelor şi altor asemenea făpturi reprezenta o altă metodă de a influenţa lucrurile în mod magic. Oamenii se rugau de pildă la zeiţia iu­birii, pentru a obţine inima cuiva, la zeiţa protec­toa­re a căsniciei, pentru o naştere uşoară, ori la zeul războiului, pentru victoria în luptă. Ei le aduceau zeilor (de la care doreau un favor) o ofrandă sau chiar un sacrificiu sângeros, pentru a fi mai con­vingători în ochii divinităţii şi a demonstra că sunt dispuşi să ofere ceva în schimb.

În viziunea oamenilor acelor vremuri, zeii şi alte fiinţe supranaturale se implicau, de altfel, cât se poate de activ în viaţa de zi cu zi. Oricând se putea în­tâmpla ca un zeu să-şi facă apariţia la uşa unui mu­ritor, mânat de dorinţa de a pedepsi sau, dim­potrivă, de a seduce. Zeii îşi făceau simţită prezenţa şi prin diferite semne. Zborul unei păsări sau chiar şi felul în care bătea vântul puteau constitui in­dicii preţioase privind surprizele rezervate oa­me­nilor de viitor. Cu alte cuvinte, întreaga natu­ră părea că le vorbeşte muritorilor, pentru că natura însăşi, în întregul ei, era magică. Aproape că nu exista vreun pârâiaş sau crâng care să nu fie atri­buit unei nimfe, zâne sau zeiţe sau, în alte culturi, unui spirit anume. Viaţa de zi cu zi a oamenilor era profund marcată de această prezenţă magică, ei fiind cu urechile ciulite şi ochii larg deschişi la orice semn li s-ar fi putut arăta.

Fundamental de înţeles este însă că aceas­tă relaţie cu natura magică a lumii nu era nicidecum unidirecţională. Oamenii erau receptivi la sem­nele lumii supranaturale, dar, cel puţin în viziunea lor, şi lumea supra­na­turală era receptivă la voinţa exercitată de oameni. Ei puteau să obţină ce-şi doreau prin săvârşirea de ritualuri elaborate ori simple descântece, prin rugăciuni sau invocaţii, ofran­de ori sacrificii sau prin practici ma­gice, din­tre care nu puţine au supravieţuit până în zi­le­le noastre (să ne amintim doar de obiceiul ro­mân­celor de a-şi aşeza sub pernă flori de sânziene, în noap­tea dintre 23 şi 24 iunie, pentru a-şi visa alesul).

Trufia ştiinţei

În timpul Renaşterii, lumea a căpătat un impuls uriaş pe calea cunoaşterii raţionale. Ştiinţa a câştigat tot mai mult teren. Neputinţa oamenilor de a-şi explica anumite fenomene, cea care a stat la origi­nea credinţei în magie, s-a... dizolvat, pur şi simplu, în ma­tematică, fizică, astronomie, medicină ori chi­mie. Omenirea s-a cutremurat. S-a cutremurat aflând că lumea ei se învârte în jurul soarelui, şi nu invers. Că soarele e doar un biet astru dintre mili­ar­de şi miliarde asemenea lui, ba chiar mult mai plă­­pând decât unii dintre fraţii săi, cu adevărat gi­gantici. Că ciuma nu este răspunsul furibund al divinităţii la păcatele oamenilor, ci opera nefericită a unei minuscule bacterii. Că diferitele specii nu au apărut peste noapte. Că omul nu este stăpân peste toate, ci este mic, mic de tot, mai mic chiar decât cel mai mărunt fir de nisip, în raport cu grandioasa nemărginire a Universului.

Încet dar sigur, lumea s-a golit de sacralitate. În zilele noastre nimic nu mai este magic. Totul are o explicaţie cât se poate de logică. Există neclarităţi? Mai devreme sau mai târziu, cercetătorii vor lim­pezi cu siguranţă şi aceste chestiuni. Ei pot totul. Vom evolua pe această cale sigură şi frumoasă a cunoaşterii ştiinţifice, încercând să fim, pe cât posibil, stăpânii propriului destin, să răspundem cu temeritate şi celor mai intimidante întrebări privind natura noastră şi a lumii care ne în­conjoară şi să solu­ţionăm, cu capul bine înfipt pe umeri, toate problemele care ne-or apărea în cale... spun, co­ple­şite de încântare, mân­drele odrasle ştiinţifice ale aces­tei epoci

Este posibil ca ele să aibă drep­tate. Este însă la fel de posibil să se înşele. De ce? Pentru că, aşa cum spu­neam, magia este în ochii privi­to­rului. Până şi modestele frun­ze pot fi privite ca un miracol în sine. Un instrument incre­dibil al plantelor, de o per­fec­ţiune şocantă. Reapar, primă­vară de primăvară, în acelaşi tipar perfect. Oa­menii nu se pot reproduce "la fix" şi iden­tic.Viaţa ca­re ia naştere în pântecul femeilor ţine cont, mai de­grabă, de teoria pro­babili­tăţilor. Un miracol, în fond. Ceva magic.

Cu piciorul pe frână

Dincolo­ de aspectele pe care le putem observa în jurul nostru şi pe care putem alege sau nu să le descriem drept "magice", există şi experienţe la nivel personal care ar putea fi catalogate ca atare. Câte o premoniţie, o senzaţie apăsătoare că ceva nu va merge bine, de pildă. Şi chiar nu merge bine! Unii oameni ignoră asemenea presentimente, toc­mai pentru că nu au nimic raţional. Simţi că nu ar trebui să ieşi din casă sub nicio formă. Nu din lene. Nici pentru că ştii că la destinaţie te aşteaptă o provocare neplăcută. Ci, pur şi simplu, organic. În stomac. Şi, totuşi, ieşi din casă. Şi ai un accident de maşină. Unul absurd, care nici măcar nu s-a produs din vina ta. Alteori, câte unui şofer i se năzare să încetinească. Pune piciorul pe frână, fără să ştie nici el de ce. Drumul e liber, restricţia de viteză e de­parte de a fi fost depăşită. Şi totuşi, şoferul nostru frânează. Imediat după aceea, un câine îi sare în faţă, iar el are acum timp să îl evite. Sau, chiar după curbă, a avut loc un carambol, iar şoferul nostru, sensibil la impulsul care i-a dictat să apese aparent nemotivat frâna, scapă basma curată.
Există şi premoniţii mai simple, mai mărunte, mai "de zi cu zi". Te gândeşti la o persoană, şi chiar în acel moment îţi dă un telefon. Visezi ceva legat de o rudă şi a doua zi afli despre ea unele veşti care se potrivesc cu visul.

Puterea asupra altora

Există oameni cu un magnetism inexplicabil, dat fiind că nu sunt neapărat nici cei mai frumoşi, nici cei mai deştepţi dintre muritori. Se spune că au "charismă". Sau "farmec". Sau "şarm". Hmmm... V-aţi întrebat vreodată de ce sunt folosiţi tocmai termeni de acest tip, care duc, etimologic vorbind, cu gândul la magie?

Unii cred şi în deochi, o superstiţie care spune că anumite persoane pot fi "vătămate" printr-o pri­vire admirativă sau invidioasă. Un alt exemplu este empatia, capacitatea de a recunoaşte sentimentele care sunt experimentate de o altă fiinţă, chiar dacă aceasta nu le exprimă explicit. Uneori, însă, părem să simţim în ce ape se scaldă un om care nici măcar nu se află în prezenţa noastră. Ceva ne spune că nu ar fi indicat să-i dăm telefon, pentru că l-am prinde într-un moment nepotrivit. Ba chiar putem pătrunde adânc în psihicul cuiva care ne-a captat atenţia din cine ştie ce motiv - pentru că exercită asupra noastră o puternică poziţie de autoritate sau pentru că... ne-am îndrăgostit. Putem să-i decriptăm cele mai profunde dorinţe, să-i sesizăm cele mai mă­runte impulsuri sau să-i desluşim cele mai întorto­cheate raţionamente. Asta nu e magie? Şi putem face chiar şi mai mult de atât. Să influenţăm toate aceste lucruri, fără să mişcăm un deget. Sau o sprânceană. Cine a iubit şi-a fost iubit ştie prea bine.

Dorinţele

Un al lucru "magic" care ni se întâmplă mai tot timpul este legat de dorinţele noastre. Se întâmplă să râvnim la ceva cu tot dinadinsul. Avem cinci ani şi vrem musai bomboane. Pe loc, o doamnă drăguţă, mai în vârstă, apare de nicăieri şi ni le oferă. Din­tr-un impuls.
Ne dorim din tot sufletul o schimbare în carieră. Nu ştim exact ce şi cum. Nu avem un plan, o strategie. Pur şi simplu, creşte treptat în noi dorinţa copleşitoare de a modifica ceva în mod funda­men­tal, de a putea fi, de pildă, mai creativi la locul de muncă, de a avea şansa să co­or­donăm noi înşine nu ştiu ce operaţiuni complexe. Şi primim un telefon de la vreun prieten, care ne anunţă că o verişoară a lui, care este directoarea unei companii, are nevoie de cineva exact ca noi, care să facă exact treaba la care tânjeam de atâta vreme în tăcere. Şi care mai este şi dispusă să ne plătească regeşte, pe deasupra.
Atât de fenomenală este această putere a do­rinţei, încât în ultima perioadă s-au scris cărţi întregi care descriu metode practice de a transforma do­rinţa în realitate. Magic! Iată câteva exemple. Do­reşti o casă mare cu piscină? Nu trebuie decât să te înconjori de fotografii cu vila visurilor tale, să fii con­vins în sinea ta că o vei avea, să te şi închipui even­tual dereticând-o şi, abracadabra, a ta va fi! Ori­cât de improbabil ar părea. Vrei să vizitezi Ti­betul? Nicio problemă. Nu trebuie decât să te vezi deja acolo şi vei ajunge negreşit la destinaţie. Dacă magia nu îţi iese imediat, înseamnă doar că, undeva, în adâncurile fiinţei tale, există unele îndoieli care frânează îndeplinirea dorinţei. Scapă repede de ele şi vei vedea că lucrurile se aran­jează de la si­ne. Dacă însă nici aşa nu-ţi iese, ar putea fi pur şi simplu semn că nu asta îţi do­reşti cu ade­vărat.

Rugăciunea

În rugăciune, omul cere ceea ce simte că nu-şi poate procura singur. Şi, culmea, i se dă. Nu mereu, desigur. Cum nu mereu calitatea rugăciunii este aceeaşi. Însă nu puţini dintre noi au experimentat pe propria piele fe­nomenala putere a unei ru­gă­ciuni făcute aşa cum se cu­vine, la momentul potrivit. Se întâm­plă ca cel mai disperat om, aflat în cea mai disperată situa­ţie, să vadă cum, sub ochii lui mi­raţi, după ce a înălţat o rugăciune fierbinte către Ceruri, lucrurile se reaşează exact aşa cum tre­buie, în mod aproape miraculos, fără ca el să fi intervenit în vreun fel - în afară de rugăciune.

Arhitecţii lumii noastre

Dacă admitem că există magie, cum o putem explica? Să ne întoarcem la ştiinţă. Ştiinţa a avansat în ultimele decenii poate în cel mai alert ritm al îndelungatei ei existenţe. Doar că, în mod paradoxal, cercetătorii au fost siliţi să devină tot mai prudenţi şi mai modeşti. Au înţeles cât de riscant este să vorbească despre certitudini, ca urmare a faptului că acestea au fost în decursul timpului, rând pe rând, aruncate în aer de noile des­co­periri. După ce zeci de ani a existat aproape un mo­nopol privind explicaţiile vizând naşterea Uni­ver­sului, acum avem o puzderie de teorii, care mai de care mai exotice. Ca să nu mai vorbim de re­vo­lu­ţia provocată în lumea ştiinţifică de fizica cuan­tică. Nicio explicaţie nu mai pare astăzi de neclintit. Şi nicio teorie nu mai pare prea nebunească.

În acest peisaj ştiinţific am aflat, de pildă, că teleportarea există, măcar la nivel cuantic. Că două particule, aflate la mare distanţă una de altă, se pot comporta identic. E de-a dreptul şocant. Cum este şocant şi că, la o adică, suntem cu toţii plămădiţi din aceleaşi elemente: praf de stele. La propriu! Şi din aceleaşi particule - atomi. Între noi şi piatră, pom, apă sau pământ nu există, din acest punct de vedere, nicio diferenţă. În moduri, este drept, extrem de subtile şi încă insuficient înţelese, fiecare particulă o influen­ţează pe alta şi toate for­mează o nesfârşită ţesătură. Tragi uşor de un fir şi toată pânza se modifică. Un pic măcar. Dacă ştii de care fir să tragi şi cât de tare, când să o faci şi, mai ales, când să te abţii să o faci, se poate spune că stăpâ­neşti magia.

O magie asumată nu es­te decât rodul unei înţe­le­geri intuitive, dar foarte profun­de, a modului în care sunt alcătuite lucrurile. Cu­vân­tul "magie" este, în ul­timă ins­tanţă, un termen şi nimic mai mult. Putem spu­ne că descrie fenomene care pur şi sim­plu nu au fost încă în­ţelese. Şi probabil că este corect. Dar poate descrie şi mecanismul prin care au loc aceste feno­me­ne. Iar acest mecanism poate fi înţeles. Şi ma­nipulat. Nu este oare păcat să nu ne fo­losim de el, atâ­ta vreme cât există? Şi să ne trans­formăm, atât cât ne permit re­ceptivititatea şi intuiţia noastră, în arhitecţii pro­priei vieţi?

autor

• Alina Olteanu

Read More

Un sat de eschimosi a dispărut fără urmă

Disparițiile misterioase, plasate în sfera inexplicabilului, au existat încă din cele mai vechi timpuri. Acestea cazuri au fost semnalate în diverse zone ale globului și de fiecare dată au rămas fără un răspuns clar.

Unul dintre cele mai celebre astfel de cazuri a avut loc în 1930, când un sat întreg de eschimoși a dispărut. Este vorba despre toți oamenii, care locuiau în așezarea de lângă Lacul Anjikuni, din nordul Canadei.

Totul a început în momentul în care Joe Labelle, un negustor de blănuri a ajuns în satul respectiv. Nu era pentru prima dată când făcea negoț de blănuri cu eschimoșii și cunoștea foarte bine pe toți comercianții din sat. În primăvara lui 1930, Labelle s-a dus în satul de pe marginea Lacului Anjikuni. A văzut că este pustiu și nu înțelegea ce se întâmplă. A merg din iglu în iglu pentru a-i căuta pe eschimoși, dar niciunul nu mai era acolo. Interesant este faptul că sculele și uneltele de vânătoare ale acestora erau la ușile igluurilor. Mai mult de atât, hainele erau prinse în cuiere și hrana intactă se găsea pe masă. Aceștia nu puteau să fie plecați la vânătoare, pentru că niciun eschimos nu pleacă cu mâna goală pentru a vâna animale sălbatice.

“Am alergat din iglu în iglu bătând la fiecare uşă căutând cel mai mic semn de viata. Dar nu era nimic. Am simţit imediat că ceva nu merge bine. La vederea farfuriilor pe jumatate golite, am stiut că s-a întâmplat ceva în timp ce ei mancau. În fiecare cabana am găsit o armă rezemată de uşă. Nici un eschimos nu merge nicăieri fără arma sa. Cu oroare, am descoperit toţi câinii morţi, legaţi de copaci. Foarte aproape, în cimitir, pământul inghetat si dur fusese săpat si corpurile răpite. Am înţeles că acolo se petrecuse ceva terifiant. Acele persoane nu ar fi lăsat niciodată câinii să moară astfel…”, a declarat Joe Labelle la vremea respectivă.

În clipa în care canadianul a realizat că ceva misterios s-a petrecut, a alertat poliția. O amplă anchetă s-a desfășurat și după ani de zile, poliția a clasat cazul pentru că nu exista nicio explicație logică.

Zeci de eschimoși au dispărut și nu exista nicio pistă reală. Parcă s-au evaporat împotriva voinței lor. Nu s-au descoperit urme de violență și nici urme care să indice că ar fi plecat cu toții din sat.

Dar ce s-a întâmplat până la urmă? Autoritățile locale nu au avut nicio explicație la vremea respectivă și cazul a fost clasat precum unul imposibil de elucidat.

Cu toate acestea, există voci, care susțin că este vorba despre o răpire extraterestră în masă. Pentru că nu s-au descoperit urme ciudate sau inexplicabile, se presupune că răpirea a fost realizată direct din aer. O altă explicație logică nu există și acesta nu este un caz singular. Au mai fost semnalate cazuri în care sate întregi de oameni au dispărut fără urmă.

Read More

Test de personalitate. Ce vezi în imagine te defineşte

Crezi că știi clar cine ești? Sau nu ai o idee definita a acțiunilor tale și cauți o explicație pentru multe lucruri care și se întâmplă? Acest test care durează fix două secunde îți va răspunde la multe întrebări.

Rădăcini. Dacă după prima privire ai văzut niște rădăcini, înseamnă că ești introvert. Atunci când ești criticat, tu accepți și interpretezi totul constructiv. Pentru tine acestea sunt ca niște sfaturi, care te vor ajuta să devii mai bun. Nu-ți imaginezi viața fără disciplină. Morala și principiile sunt întotdeauna pe primul loc. Aceasta te ajută să fii un om liber și să obții ceea ce-ți dorești. Ai tendința de a te autoperfecționa. Ai întotdeauna părerea proprie, greu de schimbat. Ești un om rațional și încăpățânat.

Copaci. Dacă ai văzut mai întâi copaci, fii sigur, ești extrovert. Poți fi amabil cu oamenii, dar n-o să permiți niciodată ca cineva să ți se urce în cap. În ceea ce privește persoanele apropiate, tu ești întotdeauna sincer și devotat. Atitudine, pe care o aștepți în schimb. Se poate spune că ai cerințe foarte mari față de ei. Pentru ca cineva să-ți câștige încrederea, el trebuie să se străduiască foarte mult. Ai ceva aparte, care îi atrage pe oameni. Însă deseori, acest mister rămâne nedezvăluit pentru majoritatea.

Buze. Ești o persoană calmă. Știi să depășești greutățile, dar preferi să le eviți. Gândurile tale au o flexibilitate deosebită. Chiar dacă ești un om înțelept, poți fi și naiv. Și nu e vorba de prostie, ci mai degrabă de o încredere prea mare în oameni. Tendința permanentă de a vedea în ei doar binele. Cei din jur te pot crede slab și că ai nevoie de ajutor, dar de fapt, nu este nici pe departe așa. Bunătatea nu este slăbiciune, este partea ta forte. Oamenii apropiați pot avea încredere în tine. Ei vin la tine după sfaturi, pe care chiar le urmează.

Read More

Cele mai bizare cranii descoperite pe Pământ

Arheologia a descoperit foarte multe despre trecutul nostru, dar abia dacă am zgâriat suprafață. Pământul are multe secrete, dar, uneori, se fac descoperiri uimitoare și aceste cranii sunt dovada.

Aceste cranii neobișnuite au iesit la suprafață în urma lucrărilor de excavare făcute la o movilă de înmormântare în Bradford, Pennsylvania la sfârșitul anilor 1800. Cei trei cercetători care supravegheau săpăturile au fost uimiți când în loc de oseminte ale nativ americanilor din secolul al 13-lea, movila de înmormântare ascundea ceva ce semăna cu cranii de demon.

În afară de coarnele care ieșeau din frunte, scheletele au avut o altă caracteristică interesantă: aveau șapte metri înălțime!

Ar putea aceste schelete fi rămășițele unei vechi rase de giganți care locuiau America de Nord de mii de ani în urmă? Unii au trasat paralele între această descoperire și misterioasa civilizație Mound Builder, din vremuri preistorice. Un număr de structuri megalitice au fost atribuite acestei civilizații mărețe, iar unii cercetători susțin că acestea sunt dovezi ce indică spre Uriași/Nephilim sau Strălucitorii. Rămășițele au fost trimise la Muzeul Philadelphia si de atunci au dispărut, eliminând posibilitatea unei analize aprofundate.

Aceste cranii în formă atât de ciudată au provocat destul de multă agitație de la descoperirea lor în 1928. Cele  peste 300 cranii au fost datate la peste 3.000 de ani, iar unii cercetători cred că această descoperire justifică o schimbare în paradigmele antropologice acceptate.

În timp ce multe culturi practicau presarea craniului în scopul de a obține un cap alungit, aceste cranii speciale par să aibă o altă poveste. În timp ce legarea capului modifică forma craniului, nu se poate mări volumul cranian în mod semnificativ.

Deci, cum putem explica faptul că craniile Paracas sunt cu 25% mai mari și cu 60% mai grele decât craniile umane obișnuite?

Într-o încercare de a face lumină asupra acestui mister, o serie de teste ADN au fost organizate de către directorul Muzeului de Istorie Paracas. Probele din fragmente de piele, par, dinți și oase au fost trimise la un laborator genetic pentru analiză și rezultatele au fost uimitoare.

După cum se dovedește, craniile aparțin unei rude foarte îndepărtată a lui Homo Sapiens. ADN-ul mitocondrial a prezentat mutații care nu s-au găsit în alte ființe umane.


Acest craniu a fost descoperit într-o mină aproape de Chihuahua, Mexic în anii 1930. A rămas în familia excavatorului și a fost privit ca o curiozitate.

În 1999, paranormalistul Lloyd Pye a avut o șansă de a examina craniul, susținând că acesta este o dovadă de încrucișări între oameni și extratereștri. Pye a numit craniul Star-Child, considerând că mama sa a fost o femeie umană în timp ce tatăl său a provenit de undeva din stele.

Craniul aparținea unui băiat de cinci ani care a murit în urmă cu aproape o mie de ani. Unii cercetători au sugerat că craniul este deformat din cauza unei boli numita hidrocefalie dar Pye susține că analiza ADN nu a arătat nici o dovada pentru aceasta boala. Aceeași testare ADN a revelat, de asemenea, atât de multe diferențe genetice între Star-Child și oameni obișnuiți încât ar putea fi considerat o entitate cu totul diferită. Cavitate lui craniană este cu 30 la sută mai mare decât cea a unui copil normal.

În ciuda faptului că sunt mult mai subțiri, oasele craniului sunt de fapt mai puternice, datorită prezenței de fibre microscopice neobișnuite în structura sa, o caracteristică ce nu a mai fost întalnită cranii umane normale.

Nimeni nu știe ce este acest lucru sau de unde provine. Tot ce putem spune cu certitudine este faptul că seamănă cu craniul unei creaturi extraterestre.

Această relicvă fascinantă a fost găsită în Munții Rodopi din Bulgaria de către un om care a pretins că a primit instrucțiuni într-un vis. Potrivit contului său, cinci umanoizi în costume galbene i-au arătat locul unde trebuia să sape.  Luand în seamă apelul lor, omul a descoperit acest craniu, îngropat alături de un obiect metalic eliptic.

Craniul este la fel de mic ca cel al unui copil uman, dar ascunde suficiente mistere. Este mult mai subțire și mai ușor decât oasele umane, cântărind doar 8.8 oz (250 grame) si are șase cavități, indicând un număr neobișnuit de ochi sau poate diferite organe senzoriale.

Directorul Muzeului de Paleontologie a Asenovgrad a avut o șansă de a-l examina și a spus că nu seamănă cu nimic din ce a văzut vreodată.

Teorii despre originea sa,  vechi experimente genetice nereușite, origini extraterestre, se pare că vor fi lăsate doar la stadiul de speculații deoarece craniul a dispărut fără urmă. Omul care l-a găsit a spus că i-a fost oferită o sumă mare de bani în schimbul craniului.

Oricine-l deține vrea să-l păstreze în secret.

Acestea sunt, fără îndoială, cele mai interesante și controversate cranii găsite vreodată. În timp ce unii consideră celebrele Crystal Skulls a fi nimic mai mult decât falsuri moderne create în anii 1950, alții cred că acestea dețin cheia către trecutul și viitorul nostru.

Legenda spune că mult timp în urmă, au fost douăsprezece planete locuite de oameni, fiecare planetă cu propriul său craniu. Craniul al treisprezecelea a servit ca o legătură între ceilalți.

Cei care au venit în contact cu craniile spun că au fost martori unor evenimente ciudate și inexplicabile. Craniile aparent vorbesc și pot chiar proiecta imagini holografice. Se spune, de asemenea, că posedă puteri vindecătoare și secretul longevitatii.

Read More

Monedă nazistă din anul 2039 descoperită în Mexic . Vine dintr-un univers paralel ?

Una dintre cele mai controversate descoperiri a fost realizată în Mexic. Este vorba despre o monedă controversată, care poartă marca Germaniei naziste și are inscripționat anul 2039. Aceste două elemente ridică numeroase semne de întrebare cu privire la originea acestei monede, dar și la locul în care a fost descoperită.

Se pare că moneda misterioasă a fost găsită de Diego Avilés într-un sit arheologic din Mexic. Avilés a creat un videoclip, pe care l-a încărcat pe Youtube, în care explică descoperirea sa. Primul lucru care i-a atras atenția se referă la inscripția de pe monedă.

Ciudat este că moneda poartă marca Germaniei naziste (Reichsmark 2039), cu anul de 2039. Mai mult de atât, pe monedă există și o inscripție în spaniolă, (Nueva Alemania) Noua Germania. Pe verso se poate vedea  crucea de fier și expresia  „alle in einer nation”,  care se traduce ca  „toate într-o singură națiune” , o expresie care ar putea fi folosită de o națiune care ar domina lumea.

Conspirație sau adevăr?

Nu se poate spune cu exactitate care este originea acestei monede. Videoclipul a fost văzut de numeroase persoane, iar părerile sunt împărțite. Unii susțin că este un mare fals, în timp ce alții sunt de părere că aceasta este dovada vie că universurile paralele există și că moneda provine din anul 2039, dintr-o lume alternativă.

Alții cred că este o nouă dovadă a călătoriei în timp, un test care arată modul în care Germania va fi o țară cheie în  cel de-al Treilea Război Mondial. Ei au adăugat, de asemenea, că naziștii care trăiesc în secret în  Antarctica  se vor alătura germanilor din cel de-al patrulea Reich (moneda nazistă a anului 2039).

Deocamdată nu se poate stabili dacă această monedă este reală sau nu. Sunt doar speculații, care nu fac altceva decât să aprindă imaginația publicului larg.

Deci, care poate fi explicația?

În primul rând, există o inscripție în limba spaniolă care spune  „Noua Germania”. Mexicul nu a fost niciodată un aliat al Germaniei naziste. O explicație ar fi că ar  putea fi tratată ca o monedă comemorativă, dar Mexicul și Germania nu aveau niciun fel de alianță.

În plus, Mexicul a declarat război Germaniei în 1942. În plus, nu există nici o monedă nazistă cunoscută care să aibă inscripția  „Alle in Einer Nation”  . Deci, dacă nu este un trucaj, este cu siguranță o monedă foarte ciudată fără nicio explicație logică.

Pe lângă această explicație logică, există numeroase teorii ale conspirației, care aduc în discuție presupusele experimente, realizate de naziști, ale călătoriei în viitor. Există, de asemenea, zvonuri că, după căderea Germaniei în 1945, unii naziști au reușit să înființeze baze secrete în Antarctica, care sunt încă operaționale astăzi. De aici și până la călătoria într-o lume paralelă nu mai este decât un pas și astfel s-ar putea explica prezența acestei monede.

Read More

Un artefact care nu ar fi trebuit să existe

Capul de la Tecaxic-Calixtlahuaca este un artefact, cu o vechime de peste 2000 de ani și care ridică numeroase semne de întrebare cu privire la istoria antică. În esență capul de la Tecaxic-Calixtlahuaca a aparținut unei statui romane, dar a fost descoperit în Valea Toluca, la 65 de kilometri nord-vest de Mexico City, din Mexic.

Un artefact care nu ar fi trebuit să existe

Un artefact straniu și inexplicabil, care din punctul de vedere al istoriei actuale nu ar fi trebuit să existe în Mexic. Cu toate acestea el a existat de aproximativ 2000 de ani în posesia unei civilizații precolumbiene, care a trăit pe teritoriul actual al Mexicului.

Conform arheologilor, această bucată din statueta romană ridică numeroase semne de întrebare. Cine a dus-o în America Latină și când? Un prim punct de vedere, care încearcă să explice existența capului de la Tecaxic-Calixtlahuaca este că a existat un contact direct între europeni și civilizațiile precolumbiene.

Nu se poate spune cu exactitate când s-a produs acest contact, dar este limpede că l-a precedat pe cel al lui Columb. În acest context, Columb nu a fost primul european care a descoperit America, ci au fost alții înaintea sa.


Cine? Arheologii susțin că există o mare posibilitate ca vikingii să fi fost primii europeni, care au ajuns pe teritoriul american. Această idee nu este una nouă, pentru că de-a lungul timpului s-au descoperit numeroase vestigii sau artefacte vikinge pe coastele de Est ale americilor.

Un alt aspect interesant, dar în același timp contradictoriu este că acest cap roman poartă pe cap o cască de origine nordică. Cum a fost posibil ca artistul, care a realizat această statuie, să-i pună luptătorului roman o cască nordică pe cap? Acesta este un alt mister, care nu are niciun răspuns.

În concluzie, capul de la Tecaxic-Calixtlahuaca este un artefact unic, care atunci când va fi tratat cu interes de către arheologi, va schimba istoria actuală. Acest obiect nu face altceva decât să ridice semne de întrebare și din acest motiv nimeni nu pare interesat să-i descopere povestea.

Read More

Cum a supraviețuit un indian cu o cheie înfiptă în cap

Un tânăr din India a supravieţuit cu o cheie înfiptă câţiva centimetri în creier. Într-un mod aproape miraculos, însă, a supravieţuit.

Tânărul în vârstă de 19 ani din Ahmednagar, Maharashtra (India), a avut o cheie de motocicletă în cap în urma unei altercaţii din satul său, scrie Live Science.

La spital, doctorii au efectuat o scanare a creierului, care arăta că obiectul a pătruns 3,8 centimetri în organ, conform doctorului Ashish Bhandari, administratorul Spitalului Anand Rishi, unde a fost tratat pacientul. Omul a trecut printr-o intervenţie chirurgicală pentru a înlătura cheia, care a durat trei ore şi jumătate.

„Din fericire, nu a suferit hemoragie internă, şi creierul nu a suferit răni permanente”, a precizat Bhandari. „Dacă era o hemoragie internă, acest lucru l-ar fi costat viaţa”.

Dr. Justin Thomas, neurochirurg la Northwell Health's Southside Hospital din Bay Shore, New York, care nu a fost implicat în studiu, a precizat că este posibil să supravieţuieşti cu o astfel de rană la creier. Supravieţuirea „depinde în primul rând de localizarea în creier a obiectului” şi dacă există vătămare la arterele adiacente sau alte vase de sânge ale creierului.

În principal, o persoană are şanse mai mari de supravieţuire dacă nu este atinsă o zonă a creierului numită sinusul sagital superior, care este una dintre cele mai mari canale pentru vene; având scopul de curgere a sângelui din creier.

Tânărul a fost externat din spital la trei zile după operaţie şi se recuperează bine.

Read More

Omul, creatie a extraterestilor ?

Omul, creatie a extraterestilor ?

Un text antic care a generat multiple controverse în lumea ştiinţifică datorită prezenţei în cuprinsul său a unor indicii şi informaţii impresionant de avansate, ce depăşesc cu mult cadrul îngust în care istoricii convenţionali vor să le integreze, este cel al tăbliţelor sumeriene. Aceste tăbliţe din piatră au fost descoperite în anul 1840 în partea sudică a Irakului, în zona Golfului Persic, acolo unde a existat civilizația antică a Sumerului, care era cândva cunoscută ca Mesopotamia.

Se estimează că la origine au fost cam 50.000 asemenea tăbliţe, însă au mai putut fi salvate doar aproximativ 5.000. Prin informaţiile consemnate pe aceste tăbliţe, sumerienii ne-au transmis o versiune uimitoare a istoriei străvechi a omenirii, surprinzător de bogată în detalii, ce include atât crearea Pământului, cât şi a omului. Textele tăbliţelor ne relateaza despre războaiele atroce şi devastatoare ce s-au desfăşurat între diferite grupuri de „zei” pentru posesia şi controlul resurselor Pământului, războaie care în cele din urmă au condus la distrugerea civilizaţiei sumeriene.

Traducerea textelor a fost realizată în cea mai mare măsură de către savantul Zecharia Sitchin, un arheolog reputat care a cercetat siturile arheologice şi textele sumeriene timp de câteva decenii. Cărţile sale sunt inteligent prezentate, realizate pe baza unor cercetări meticuloase, conţinând informaţii foarte valoroase şi extrem de bine documentate. Un aspect foarte semnificativ referitor la opera lui Zecharia Sitchin este acela că deşi aspectele prezentate de el încă de la prima sa carte, în 1975, au fost destul de controversate, nimeni nu a venit până acum cu un argument valid care să îi contrazică interpretările şi concluziile desprinse din respectivele texte.

Practic vorbind, nimeni nu a reuşit să aducă argumente credibile împotriva faptului că evenimentele descrise de sumerieni ar fi plauzibile. Sitchin însuşi a afirmat întotdeauna că povestirea creaţiei prezentată în cărţile sale „Cronicile Pământului” sau „A douăsprezecea planetă” nu îi aparţine de fapt, ci este chiar relatarea sumerienilor, iar dacă cineva are vreo problemă cu această expunere de evenimente, atunci argumentele lor trebuie adresate sumerienilor înşişi, nu lui. Sitchin spune că tot ceea ce a făcut a fost să ne prezinte o traducere cât mai exactă a respectivelor texte.

Conform traducerilor realizate de către Zecharia Sitchin, aceste texte spun că „zeii din cer” (numiţi anunaki, cunoscuţi şi ca nefilimi) au coborât pe Pământ acum aproximativ 350.000 ani în zona actualului Irak. Aceşti anunaki aveau cam 4 – 5 metri înălţime şi o durată a vieţii de peste 10.000 de ani tereştri, ceea ce i-a făcut ulterior pe oameni să îi considere nemuritori. Ei veneau de pe o planetă numită Nibiru, care se apropia ciclic de Pământ, la o perioadă ce a fost estimată la 3.600 de ani. Scopul venirii lor era acela de a extrage aur din zăcămintele de pe Pământ, acest aur fiindu-le necesar pentru a salva atmosfera planetei lor. Conducătorul acestor anunaki se numea Enki, numit ulterior Iahve, semnificaţie care ne oferă o cu totul altă perspectivă asupra textului biblic faţă de înţelegerea comună a lui Dumnezeu.

Exploatările se realizau în Africa de Sud, însă condiţiile muncii erau foarte dificile. După 150.000 de ani de muncă, o parte din anunaki s-au revoltat şi atunci s-a luat decizia creării unor muncitori prin realizarea unor transformări (termenul cel mai apropiat prin care putem înţelege aceasta ar fi acela de „mutaţii genetice”) asupra oamenilor primitivi care existau pe Pământ la vremea aceea şi care în acel stadiu erau incapabili să înţeleagă şi să execute muncile de care aveau nevoie anunaki. Folosind limbajul ştiinţific actual, putem spune că naraţiunea sumeriană se referă la faptul că s-ar fi urmărit în acest scop crearea unor hibrizi între oamenii primitivi şi anunaki, folosind material genetic de la ambele rase.

Evolution Pentru a putea aprecia dacă aceste informaţii au vreo şansă să fie plauzibile, este util să facem acum câteva observaţii. Conform antropologiei moderne, se consideră că saltul evolutiv de la Homo erectus la Homo sapiens s-a produs aproximativ în urmă cu 200.000 de ani. Acest salt este însă extrem de dificil de explicat – dacă nu chiar imposibil – prin mecanismele evolutive naturale, pentru că raportat la dinamica evolutivă anterioară, această trecere s-a produs foarte brusc, efectiv „sărindu-se” parcă peste mai multe milioane de ani de evoluţie naturală. Pentru a avea o imagine de ansamblu, să menţionăm că antropologia actuală plasează strămoşii omului în urmă cu 25 de milioane de ani. Trecerea la maimuţele primate se consideră că s-a produs acum 14 milioane de ani. Apoi, prima specie umanoidă a apărut în urmă cu 11 milioane de ani.

După încă 9 milioane de ani au apărut australopitecii, deci acum 2 milioane de ani, care au început să folosească unele unelte primitive din piatră. Apoi, conform fosilelor descoperite, Homo erectus şi-a făcut apariţia în urmă cu 1 milion de ani. Antropologii au identificat faptul că în perioada aproximativă cuprinsă între 230.000 şi 29.000 de ani a existat omul de Neanderthal. Putem observa faptul că deşi sunt aproximativ 2 milioane de ani între australopiteci şi omul de Neanderthal, uneltele lor (mai exact un fel de pietre mai ascuţite) sunt practic identice, ceea ce indică o diferenţă evolutivă destul de mică. Şi totuşi, iată că brusc, acum 200.000 de ani, deci cumva contemporan cu omul de Neanderthal, apare (evoluând dintr-o dată din Homo erectus) Homo sapiens, care era în principiu identic cu noi din punct de vedere al aspectului şi al înzestrării genetice. Acest salt uriaş este uimitor, cu atât mai mult cu cât era situat în Era Glaciară.

Tocmai de aceea, ipoteza de creare a lui Homo sapiens prin mecanisme de mutaţii genetice, aşa cum o indică scrierile sumeriene, este în mod evident extrem de plauzibilă. Dealtfel, puţini dintre antropologii convenţionali s-au încumetat să prezinte această mare discontinuitate ce a existat în evoluţia omului. În plus, dacă evoluţia speciilor este un proces continuu – după cum susţine Teoria lui Darwin – atunci ar fi trebuit să avem prezentă şi „veriga lipsă”, care să existe în continuare pe Pământ, adică „oamenii-maimuţă”. Totuşi, se constată că această verigă lipseşte cu desăvârşire, diferenţa dintre oamenii celor mai primitive triburi şi maimuţele cele mai evoluate fiind mult prea mare. Concluzia la care ajung astăzi din ce în ce mai mulţi antropologi este aceea că saltul care a dus la apariţia lui Homo sapiens nu a fost unul spontan, natural, ci unul indus în mod artificial.

Este interesant să menţionăm că există anumite consemnări care spun că în drumul lor, civilizaţiile străvechi care călătoreau printre stele realizau adeseori speciilor umanoide inferioare procedee ce pot fi asimilate cu mutaţiile genetice, accelerându-le astfel evoluţia cu milioane de ani, această practică fiind cunoscută ca „semănarea stelelor”. Se afirmă că încă din vremuri extrem de îndepărtate (cu mult înainte de apariţia lui Homo sapiens), planeta noastră a fost vizitată de multe civilizaţii extraterestre, această planetă fiind văzută ca o veritabilă „stea roditoare”. De altfel, aşa cum vom vedea şi în continuare, au rămas unele texte străvechi conform cărora pe Pământ au existat în trecutul îndepărtat teribile războaie între diferite rase extraterestre, pe care oamenii i-au numit ulterior „zei”.

Este de asemenea semnificativ să notăm faptul că în mai multe zone de pe glob – cum ar fi în Africa de  Sud, în America Centrală sau în America de Sud – au fost descoperite mine de extragere a aurului extrem de vechi, datând dintr-o perioadă situată acum 100.000 ani. Aceste descoperiri au fost puse în evidenţă de Corporaţia minieră Anglo-Americană în anii ’70, dar datorită contradicţiei evidente cu versiunea istorică oficială, ele sunt în general trecute sub tăcere. Totuşi, acest fapt vine să confirme şi să explice în felul acesta  răspândirea timpurie a lui Homo sapiens pe tot cuprinsul planetei.

Revenind acum la textele sumeriene, acestea afirmă că au fost realizate mai multe tentative de creare a unor hibrizi între anunaki şi oamenii primitivi, dar aceşti hibrizi nu se puteau reproduce. Crearea unei fiinţe capabilă de reproducere şi care a avut chiar – din câte se pare – un nivel evolutiv mult mai ridicat decât au dorit iniţial anunaki, a fost posibilă doar prin intervenţia unei alte rase extraterestre, ce provenea din sistemul stelar al lui Sirius. Se menţionează că aceste fiinţe de pe Sirius aveau o înfăţişare ce poate fi asemănată ca fiind pe jumătate om şi pe jumătate delfin.

Textele sumeriene spun că primul embrion a fost purtat chiar de zeiţa-soţie a lui Enki, pe nume Ninki. Primul om creat a fost de sex masculuin şi a fost numit Adapa (Adam). Se menţionează că îndrăgindu-l foarte mult, Enki a dorit chiar să îl adopte. La scurt timp după crearea lui Adapa a fost creată şi o fiinţă umană de sex feminin, Eva, ce a fost creată pornind chiar de la o „coastă” a lui Adam, putând înţelege că de fapt este vorba despre folosirea materialului genetic al lui Adam.

Textele sumeriene mai menţionează de asemenea că Enki folosea un fel de sceptru cu puteri miraculoase, numit „cheia vieţii” sau „ank”, simbolizat ca un fel de cruce. Este interesant şi totodată semnificativ că acest simbol a fost ulterior preluat de tradiţia egipteană. Este de altfel important să remarcăm faptul că între scrierile antice sumeriene (mesopotamiene), vedice, egiptene şi chiar greceşti există asemănări frapante, ceea ce denotă ca fiind foarte probabil faptul că la originea lor ele au descris exact aceleaşi evenimente.

Isis Tăbliţele sumeriene spun că mult mai târziu, după ce deja oamenii se înmulţiseră, Enki a mai avut un fiu, a cărei mamă a fost chiar o femeie muritoare, pe nume Ishtar. Ulterior Ishtar avea să fie cunoscută ca Inona sau zeiţa Isis. Descrierea sumeriană relatează că Ishtar era o femeie foarte frumoasă şi inteligentă, ce a intrat în graţiile lui Enki, care i-a dăruit şi ei „cheia vieţii”, transformând-o astfel în zeiţă. Din rodul iubirii lor s-a născut apoi un fiu, pe care tradiţia egipteană îl descrie cu numele Toth, iar în Biblie el este menţionat ca Enoh. În Vechiul Testament din Biblie există o relatare semnificativă care spune că Enoh a fost luat în zbor de către două fiinţe, pe un „nor”, şi dus în „cer”, unde l-a întâlnit pe „Domnul”, care l-a învăţat multe taine pe care să le dea apoi oamenilor pe Pământ.

Conform „Cărţii Egiptene a morţilor”, precum şi a „Imnului către Ramses I”, Toth s-a născut pe o insulă mare înconjurată de ape. Această insulă s-a scufundat printr-un mare cataclism, însă înainte de aceasta Toth a condus o parte din populaţie pe teritoriul actualului Egipt, punând bazele civilizaţiei care avea să se dezvolte acolo. Din această descriere se poate deduce că tărâmul care s-a scufundat era de fapt Atlantida.

Pentru a păstra peste milenii cunoaşterea pe care o deţineau, oamenii care s-au salvat au construit anumite depozite secrete, care să adăpostească aceste cunoştinţe şi care să poată rezista cataclismelor naturale viitoare. În acest scop ei au construit atât anumite complexe megalitice, cât şi anumite lăcaşuri subterane. În aceste depozite ei au plasat atât unele texte esenţiale, cât şi dispozitive foarte avansate tehnologic.

Este important să amintim că există mai multe atestări ale unor vestigii ce au aparţinut altor civilizaţii, mult mai avansate decât civilizaţia umană actuală. În aceste atestări se spune că există de exemplu săli cu dispozitive ce pot activa holograme tridimensionale ce prezintă istoria sintetică a principalelor evenimente ce au avut loc pe Pământ în ultimele zeci de mii de ani. Există de asemenea mărturii despre existenţa unor cavităţi uriaşe în interiorul anumitor munţi. Un asemenea exemplu este Muntele Shasta din California de Nord (SUA), despre care există informaţii conform cărora acest munte adăposteşte un mare oraş ce a aparţinut civilizaţiei lemuriene. În acest context, putem spune că nu este întâmplător că în acea zonă sunt semnalate adeseori OZN-uri ce survolează crestele muntelui.

Cealaltă civilizaţie care a ajutat la crearea omului, cea din sistemul stelei Sirius, a reprezentat o ghidare spirituală foarte înaltă, fiind cunoscută şi considerată ulterior de mai multe tradiţii ca fiind focarul spiritual originar din care toate tradiţiile spirituale ale omenirii au izvorât. Acest focar spiritual originar a fost denumit iniţial în tradiţia sumeriană „Thula”, dar denumirea s-a păstrat în diverse forme cum ar fi „Tolan” sau „Astlan” în tradiţia Maya.

Apare ca fiind evident faptul că aceste izvoare de informaţii au avut o puternică influenţă asupra versiunilor ulterioare ale consemnărilor istorice, putând înţelege într-un cu totul alt context chiar anumite pasaje biblice. Putem remarca, de asemenea, faptul că informaţiile prezentate de străvechile scrieri sumeriene sunt deosebit de plauzibile nu doar în ceea ce priveşte Pământul şi datele corelate cu istoria omenirii, ci chiar referitor la o serie întreagă de date ştiinţifice privind aspecte ale sistemului nostru solar.

Foarte obiectiv vorbind, din analiza informaţiilor prezentate în textele sumeriene se desprinde în mod evident concluzia că sumerienii erau în posesia unor cunoştinţe ştiinţifice şi astronomice realmente avansate. De exemplu, prin astronomia modernă noi am descoperit planeta Uranus în anul 1781, planeta Neptun în 1846, iar Pluto în 1930. Abia de curând, în august 2005, savanţii de la Institutul Tehnologic din Pasadena, California, au confirmat în mod absolut existenţa unei a zecea planete în sistemul nostru solar. Detalii despre a zecea planetă se pot studia pe site-ul NASA la adresa: http://www.nasa.gov/vision/universe/solarsystem/newplanet-072905.html .

Şi totuşi, sumerienii ştiau despre toate acestea acum 6.000 de ani! Mai mult decât atât, ei spuneau că în sistemul nostru solar nu sunt doar zece planete şi nici măcar unsprezece, ci douăsprezece! În plus, sumerienii aveau date corecte despre dimensiunile relative ale planetelor, despre excentricităţile şi mişcările lor rotaţionale, precum şi despre centura de asteroizi. Ei bine, dacă textele lor ar fi false, cum explicăm toate aceste cunoştinţe atât de avansate?

Schelete de uriaşi În legătură cu textele sumeriene este de asemenea semnificativ să remarcăm faptul că în conținutul lor se menționează că anunaki aveau o înălţime de 4-5 metri, iar asemenea schelete chiar au fost găsite în număr mare pe toată planeta în urma descoperirilor arheologice. Datorită cenzurii extrem de stricte ce este impusă adevăratei istorii a omenirii, aceste aspecte au rămas totuşi până acum foarte secrete. Cu toate acestea, este cunoscut faptul că şi Romania este împânzită de schelete de uriași.

În anul 1926 celebrul arheolog român Vasile Pârvan a descoperit scheletele a aproape 80 de uriaşi de aproximativ 5 metri fiecare, îngropate într-o zonă situată undeva la 10 km sud-vest de Bucureşti. Această descoperire extraordinară a fost însă trecută sub tăcere de către autorităţi, iar după numai un an, atât Vasile Pârvan cât şi asistentul său mor în condiţii cel puţin dubioase. La Cetățeni, în anul 2005, s-au mai găsit două schelete gigantice; sub mănăstirea Negru Vodă (Pantelimon, Lebăda) alte 20 de schelete; în anul 1985 la Scăieni (județul Buzău) încă două schelete, iar lista poate continua. În toate aceste cazuri autoritățile au impus să se păstreze tăcerea.

Read More

Pădurea Hoia Baciu , un misterios punct turistic

Pădurea Hoia Baciu , un misterios punct turistic. Dacă ai avut ocazia să mergi în Transilvania probabil ai auzit de existența unei păduri foarte misterioase. Este vorba de pădurea Hoia Baciu, care a devenit faimoasă datorită presupuselor activități paranormale.

Aceasta a devenit un adevărat „Triunghi al Bermudelor” al țării noastre, datorită ciudățeniilor raportate în acea zonă. De-a lungul timpului, oamenii au spus că au văzut fantome și că anumite persoane au dispărut acolo. Pădurea este localizată în partea de vest a Clujului.

[caption id="attachment_880" align="aligncenter" width="752"] Pădurea Hoia Baciu , un misterios punct turistic[/caption]

Cea mai veche legendă despre pădurea Hoia Baciu este legată de dispariția unui păstor. Potrivit acesteia, omul a dispărut fără urmă – împreună cu cele 200 de oi ale sale.

O altă poveste datează din 1968, atunci când un tehnician-militar a declarat că a văzut un OZN. Emil Barnea a reușit să surprindă așa-zisul OZN în trei cadre. După ce a developat filmul, tehnicianul a contemplat mult timp la fotografiile care, mai târziu, au fost clasificate de specialiști internaționali drept „cele mai clare imagini ale unui OZN fotografiat în România”.

În ciuda avertismentelor sătenilor și întâmplărilor raportate, turiștii încă sunt interesați și atrași de misterioasa pădure. Tot mai multe persoane se aventurează în această zonă și raportează din ce în ce mai multe întâmplări bizare.

Martorii au mai declarat că acolo au loc fenomene stranii precum senzații fizice inexplicabile, umbre, voci și chiar chipuri umane. Alții spun că, atunci când intri în pădure, ai senzația că ești privit de undeva din spatele fiecărui copac.

În plus, zona este cunoscută și printre specialiștii în paranormal din Germania, Franța, America și Ungaria.

Pădurea mai este faimoasă și pentru „aparițiile” sale. Potrivit martorilor, structuri imateriale sau materiale de forme apar în fața curioșilor. Unii ezoteriști consideră că acestea sunt proiecțiile spiritelor care populează universuri paralele. Alții spun că există anomalii magnetice și fluctuații ale câmpului electromagnetic.

Probabil că adevărul este undeva la mijloc, iar mai ales dacă ești puțin mai pragmatic probabil îți vine greu să crezi astfel de fantasmagorii. Cu toate acestea, indiferent de ce credințe ai, pădurea Hoia Baciu rămâne pentru unii un mister și un punct turistic demn de vizitat.

Read More

Cele mai ciudate conspirații privind decesul lui Elvis Presley

Cele mai ciudate conspirații privind decesul lui Elvis Presley. Acum 41 de ani, pe 16 august 1977, legendarul Elvis Presley a încetat din viață, însă întotdeauna au existat fani care au crezut că acesta și-a înscenat moartea.

Potrivit NME, iată cele mai ciudate conspirații privind decesul său.

Prima apariție
La puțin timp de la moartea sa, un bărbat care semăna foarte bine cu Regele rock&roll a cumpărat un bilet de avion spre Buenos Aires. Mai mult decât atât, numele folosit de acesta era Jon Burrows, un pseudonim utilizat de Elvis atunci când fîăcea rezervări la hotel.

Teoria pietrei funerare
Pe mormântul lui Presley, prenumele său este scris greșit, Aron în loc de Aaron. Ce-i drept, părinții săi au dorit întotdeauna să îi schimbe numele, însă fanii consideră eroarea de pe piatra funerară un indiciu că Elvis nu a murit.

Fotografia din casa de la piscină
Pe 31 decembrie, o fotografie făcută de Mike Joseph îl înfățisa pe un bărbat care semăna foarte bine cu Elvis, chiar în casa acestuia de la piscină. Deși într-un interviu cu Larry King s-a afirmat că personajul nu era Elvis, fanii nu sunt prea convinși nici acum.

Elvis avea legături cu mafia
Autorul cărții „Is Elvis Alive”, Gail Brewer-Giorgio, a explicat că, după ce a consultat foarte multe documente din arhiva FBI, e convinsă că Presley a intrat în programul de protecție al martorilor, după ce a ajutat la capturarea unui grup infracțional numit The Fraternity.

Aniversarea lui de 82 de ani
Ce faci atunci când împlinești 82 de ani, ești unul dintre cele mai mari staruri din lume și te-ai comportat ca și când ai murit vreme de patru decenii? Mergi la Graceland, cel mai probabil. O fotografie realizată acolo l-ar înfățisa pe Elvis cu părul alb, cu barbă și înconjurat de bodyguarzi.

[caption id="attachment_871" align="aligncenter" width="680"] Cele mai ciudate conspirații privind decesul lui Elvis Presley[/caption]

În „Singur Acasă”
Există o teorie potrivit căreia Presley a apărut în binecunoscutul film din 1990. Fanii au observat în fundalul unei dintre scene un bărbat care pare de vârsta artistului și care seamănă foarte bine cu acesta.

Read More

Misterele Atlantidei

Misterele Atlantidei. Ideea Atlantidei, insula „pierdută” sau subcontinentul din Atlantic, a fascinat lumea şi a fost idealizată ca fiind o civilizaţie utopică care are înţelepciunea de a aduce pacea. Au fost scrise mii de articole şi cărţi pe seama acestei civilizaţii idealizate, dar cât este adevăr şi cât este legendă? Întrebarea aceasta va fi explorată în articolul ce urmează.

Spre deosebire de multe legende a căror origine a fost pierdută în negura timpului, ştim exact când şi unde au început poveştile despre Atlantida. A apărut în două dialoguri ale lui Platon, Timaios şi Critias, scrise în jurul anului 330 î.e.n, scrie Live Science.

Deşi astăzi Atlantida este văzută ca o utopie, Atlantida a lui Platon este foarte diferită. „Atlantida nu este un loc care să fie onorat sau lăudat. Nu este o societate perfectă... Chiar opusul, Atlantida este întruchiparea unei civilizaţii bogate, avansate tehnologic şi puternică din punct de vedere militar care a devenit coruptă de acestea”, a precizat profesorul de arheologie Ken Federer în cartea sa Encyclopedia of Dubious Archaeology.

Este evident că Platon a creat Atlantida ca element pentru intrigile sale, pentru că nu există alte înregistrări în alte părţi în lume. Înaintea scrierii celor două dialoguri, nu există altă dovadă a existenţei sale.

[caption id="attachment_865" align="aligncenter" width="989"] Misterele Atlantidei[/caption]

În cartea sa Meet Me in Atlantis: Across Three Continents in Search of the Legendary Lost City, Mark Adams explică modul în care o lume ipotetică a ajuns în cultura populară de astăzi şi a luat amploare într-o sumedenie de legende şi „istorisiri”. A fost datorită (sau din cauza) unei persoane din Minnesota numită Ignatius Donnelly (1831 - 1901). Donnelly era membru al Congresului şi istoric amator. În cartea sa scrisă în 1882, The Antediluevian World, a susţinut că „toate progresele în civilizaţie şi tehnologie au originea în insula pierdută menţionată de Platon. Acesta a mers chiar mai departe şi a adăugat unele „fapte” şi idei care au devenit parte din mitul Atlantidei. Donnelly a promovat ceea ce acum se numeşte „difuzionism”, ideea că toată civilizaţia umană provine dintr-un singur loc.

Adam l-a descris pe Donnelly ca fiind „primul mare fundamentalist al Atlantidei”. Donnely chiar a trimis o copie a cărţii sale lui Charles Darwin, care a găsit-o interesantă dar neconvingătoare.

„Nu poţi schimba toate detaliile din povestea lui Platon şi să susţii în continuare că relatările tale sunt veridice”

De aici, o serie de autori, istorici amatori şi adepţi ai teoriilor conspiraţiei au exacerbat aceste poveşti.

În ciuda originii sale în ficţiune, mulţi oameni au căutat în mijlocul Atlanticului pentru vestigii ale insulei. Mulţi „experţi” au găsit tot felul de „dovezi” şi argumente ale existenţei civilizaţiei. Este evident că în urma procesului, relatările originale platonice au fost schimbate. „Nu poţi schimba toate detaliile din povestea lui Platon şi să susţii în continuare că relatările tale sunt veridice”, susţine scriitorul L. Sprague de Camp în cartea sa Lost Continents.

Nu numai că nu a fost găsită nicio urmă a existenţei acestui continent, chiar şi cu tehnologiile actuale (urmele s-ar fi putut vedea chiar şi din spaţiu), dar şi argumentele aduse de adepţi sunt cel puţin neconvingătoare, potrivind faptele să se potrivească cu teoria şi nu invers.

Aşadar, singurul adevăr se găseşte în dialogurile platonice şi în discursurile morale şi filosofice ale căror bază era Atlantida, o societate diferită în mod original faţă de schimbările care au avut loc în cultura contemporană a căutătorilor de senzaţional.

Read More