Topul celor mai ucigătoare boli din toate timpurile

În zilele noastre practicile medicale cunosc un avans spectaculos, dar cu toate acestea există încă afecţiuni incurabile. Şi de-a lungul istoriei omenirea s-a confruntat constant cu numeroase epidemii care au făcut ravagii în rândul populaţiei. Iată mai jos un top al celor mai criminale  boli din toate timpurile.

7. TIFOSUL(430 î.H.?-prezent) a ucis 3 milioane de oameni numai între 1918 – 1922 şi majoritatea soldaţilor lui Napoleon aflaţi în campania din Rusia.

Numele bolii provine din grecescul “typhos” care înseamnă leneş sau ameţit, descriind starea celor afectaţi de tifos. Acesta a fost menţionat pentru prima dată cel mai probabil în anul 1083 la o mânăstire din apropierea oraşului Salerno, Italia. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost descoperit un vaccin împotriva tifosului. Însă înainte ca acest lucru să fie posibil, tifosul a constituit o boală devastatoare.

De-a lungul istoriei boala a provocat numeroase epidemii. Astfel, în al doilea an al Războiului peloponesiac (430 î.H.), oraşul-stat Atena a fost lovit de o epidemie teribilă, cunoscută ca “Ciuma Atenei”. Epidemiile de tifos s-au răspândit în Europa între secolele XVI –XIX, izbucnind în timpul Războiului Civil Englez, Războiului de 30 ani şi Războaielor Napoleoniene. Odată cu retragerea lui Napoleon din Moscova în 1812, numărul soldaţilor francezi care au murit din cauza tifosului era mai mare decât al celora omorâţi de ruşi. Irlanda a fost şi ea victima unor epidemii majore de tifos în repetate rânduri:1816-1819, spre sfârşitul anilor 1830, dar şi în perioada Marii Foamete Irlandeze (1846-1849).

În America au avut loc mai multe epidemii între 1837-1873, în New Hampshire, Baltimore, Memphis, Philadelphia şi Washington DC. Primul Război Mondial a însemnat 3 milioane de morţi în Rusia şi chiar mai mulţi în Polonia şi România.

6. HOLERA (1817-prezent) a produs opt pandemii şi sute de mii de morţi în toată lumea.

Manifestându-se de secole în India, de-a lungul fluviului Gange, boala a izbucnit în Calcutta în anul 1817. A avut rezultate la scară largă, holera fiind răspândită în numeroase părţi ale ţării. Nu există însemnări clare asupra numărului de indieni care au pierit din cauza epidemiei, însă armata britanică a raportat 10.000 de morţi în rândul trupelor imperiale.

În timp ce lumea devenea tot mai mică datorită trenurilor şi vapoarelor puse în mişcare de puterea motorului cu aburi, condiţiile de viaţă nu evoluau la fel de repede. De aceea, la momentul 1827 holera devenise cea mai temută boală a secolului. În pofida dezvoltării extraordinare ale medicinei moderne, holera rămâne totuşi un ucigaş eficace.

5. SIDA (1981-prezent) a ucis 25 milioane de oameni din întreaga lume.

Sindromul Imunodeficienţei Dobândite (SIDA) a dus la moartea a peste 25 de milioane de oameni începând cu anul 1981, când a fost identificat pentru prima dată. Cu toate că accesul la tratamentul antiretroviral a fost îmbunătăţit în numeroase regiuni ale lumii, SIDA a făcut aproximativ 3, 1 milioane de victime numai în anul 2005, dintre care 570 000 au fost copii.

La nivel global se estimează că numărul total de oameni infectaţi cu virusul HIV a atins nivelul cel mai înalt. Numărul persoanelor care trăiesc cu acest virus continuă să crească în multe părţi ale lumii, în ciuda strategiilor intense de prevenire a infectării.

Africa Sub-Sahariană rămâne, de departe, cea mai afectată regiune din lume, cu un procent de 64% din totalul persoanelor infectate cu HIV. Asia de Sud şi de Sud-Est ocupă locul al doilea cu un procent de 15%.

Adevărul despre originea SIDA este încă necunoscut, mai ales în ceea ce priveşte locul şi momentul izbucnirii pandemiei, chiar dacă se spune că aceasta provine de la maimuţele din Africa.

4. MALARIA (1600-prezent) omoară aproximativ 2 milioane de oameni anual.

Malaria reprezintă cauza a 400-900 milioane de cazuri de febră şi a aproximativ unul până la trei milioane de morţi în fiecare an. În majoritatea cazurilor se manifestă la copiii mai mici de 5 ani;femeile însărcinate sunt de asemenea vulnerabile.

Malaria este una dintre cele mai comune boli infecţioase şi constituie o problemă deosebit de gravă a sănătăţii publice. Paraziţii sunt transmişi de femela ţânţarului Anofel. Boala este foarte răspândită în regiunile tropicale şi subtropicale, inclusive părţi ale Americilor, Asia şi Africa.

Cu toate eforturile de reducere a transmiterii şi de creştere a tratamentului, nu au avut loc schimbări semnificative în zonele expuse riscului. Iar dacă răspândirea bolii se va realiza în acelaşi ritm, rata mortalităţii s-ar putea dubla în următorii 20 de ani.

3. MOARTEA NEAGRĂ (1340-1771) numără 75 milioane de victime în toată lumea.

Moartea Neagră sau Ciuma Neagră a fost una dintre pandemiile cele mai periculoase din istoria omenirii. S-a manifestat iniţial în sud-vestul Asiei Centrale, răspândindu-se apoi în Europa spre sfârşitul anilor 1340. Se estimează că Moartea Neagră ar fi ucis între o treime şi două treimi din populaţia Europei.

Cele trei forme ale ciumei sunt ciuma bubonică, ciuma septicemică şi cea pneumonică, fiecare determinând apariţia unor simptome specifice printre cei infectaţi.

Epidemiile cele mai importante de ciumă din Europa au fost:Londra (1603), Ciuma Italiană (1629-1631), Marea Ciumă din Sevilla (1647-1652), Marea Ciumă din Londra (1665-1666), Marea Ciumă din Viena (1679). Incertitudinea supravieţuirii a creat o atmosferă generală de morbiditate şi a influenţat oamenii să trăiască clipa, fapt ilustrat de Giovanni Boccaccio în “Decameronul”(1353).

2. GRIPA SPANIOLĂ (1918-1919) a cauzat între 50 şi 100 milioane de morţi în mai puţin de doi ani.

Între 1918 şi 1919, pandemia de Gripă Spaniolă a ucis mai mulţi oameni decât Hitler, armele nucleare şi toţi teroriştii din istorie la un loc. Acest tip de gripă a fost o versiune mai gravă a bolii comune, care progresa rapid şi pentru care nici astăzi nu există antidot.

Simptomele gripei spaniole erau frisoanele şi oboseala, însoţite adeseori de lichid la plămâni. Tot ceea ce puteau face doctorii era să încerce să amelioreze starea pacientului.

Pandemia a dispărut la fel de repede cum a izbucnit. Mai mult de jumătate de million de oameni a murit numai în Statele Unite ale Americii, iar în lume mai mult de 50 de milioane.

1. VARIOLA (430 î.H. – 1979) a omorât peste 300 milioane de oameni în întreaga lume doar în secolul al XX-lea, majoritatea fiind locuitori native ai Americilor.

Cunoscută şi după numele latin Variola vera, variola este o boală contagioasă care se manifestă exclusiv la oameni. Aceasta este cauzată de unul dintre cele două variante ale virusului numite Variola major şi Variola minor. Efectele secundare pe termen lung apărute la supravieţuitorii bolii sunt cicatricele caracteristice. Printre efectele secundare ocazionale se numără orbirea, datorită ulceraţiei corneei şi infertilitatea în rândul supravieţuitorilor de sex bărbătesc.

În Europa variola a făcut aproximativ 60 milioane de victime, inclusive cinci monarhi, numai în secolul al XVIII-lea. Până la 30% dintre cei infectaţi, inclusive 80% dintre copiii sub vârsta de 5 ani, au murit din cauza bolii, în timp ce o treime din supravieţuitori şi-au pierdut vederea.


Variola a fost responsabilă pentru aproximativ 500 milioane de morţi în secolul al XX-lea. În anul 1967 Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a estimat că 15 milioane de oameni au contactat boala şi două milioane dintre ei au murit în acelaşi an. După campanii de vaccinare soldate cu success de-a lungul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, OMS a certificat eradicarea bolii în anul 1979. Până astăzi, variola este singura boală infecţioasă umană complet eradicată.


Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.

Read More

Templierii, legendarii călugări soldați ai Evului Mediu (documentar)

Asa zisii Soldati Saraci ai lui Hristos si ai Templului lui Solomon (in latina: Pauperes commilitones Christi Templique Solomonici), cunoscuti de marele public sub numele de Cavalerii Templieri, Ordinul Templului (in franceza: Ordre du Temple sau Templiers) sau pur si simplu ca templieri, au fost printre cele mai cunoscute ordine militare crestine. Organizatia lor a existat timp de aproximativ doua secole în Evul Mediu.

Aprobat oficial de catre Biserica Romano-Catolica în jurul anului 1129, Ordinul a devenit o organizatie de caritate favorizata   în întreaga crestinatate. Cavalerii templieri, în pelerinele lor distinctive albe cu o cruce rosie  au fost printre cele mai calificate unitati de lupta din timpul cruciadelor. Membrii non-combatanti ai Ordinului au reusit sa puna la punct o puternica infrastructura economica în întreaga crestinatate cu ajutorul unor inovatoare tehnici financiare, care au fost o forma timpurie a institutiilor bancare, si au construit numeroase fortificatii în Europa si Tara Sfânta.

Existenta templierilor a fost strâns legata de cruciade, când Tara Sfânta a fost pierduta, sprijinul pentru existenta ordinului s-a stins. Zvonurile despre ceremoniile initiatice secrete au creat neîncredere, iar regele Filip al IV-lea al Frantei, puternic îndatorat ordinului, a profitat de situatie. În 1307, multi dintre membrii Ordinului din Franta au fost arestati, torturati pentru a da marturii false, si apoi arsi pe rug. Sub presiunea regelui Filip, papa Clement al V-lea desfiinteaza Ordinul în 1312. Disparitia brusca a unei parti importante a infrastructurii europene a dat nastere la speculatii si legende, care au tinut „templierii” vii si astazi in lumea moderna.

Templierii au fost organizati ca un ordin monahal similar cu Ordinul cistercian al lui Bernard,  care a fost considerat prima organizatie internationala eficace din Europa. Structura organizatorica a avut un puternic lant al autoritatii. Fiecare tara cu o prezenta notabila a templierilor (Franta, Anglia, Aragon, Portugalia, Poitou, Apulia, Ierusalim, Tripoli, Antiohia, Anjou, Ungaria, si Croatia) avea un Maestru al Ordinului Templierilor în acea regiune. Toate acestea au fost supuse catre Marele Maestru, numit pe viata.

Nu exista numere precise, dar se estimeaza ca in perioada de varf a Ordinului, existau între  15000 si 20000 de templieri, dintre care aproximativ o zecime erau cavaleri adevarati.

Printre acestia se numara Bernard de Clairvaux si fondatorul Hugues de Payens, care a conceput codul specific de comportament al Ordinului Templierilor, cunoscut istoricilor moderni ca regula de latina. 72 de clauze ale sale defineau comportamentul ideal al cavalerilor, cum ar fi tipurile de articole de îmbracaminte pe care puteau sa le poarte sau câti cai puteau avea. Cavalerii trebuiau sa ia masa în liniste, sa nu manânce carne mai mult de trei ori pe saptamâna, si sa nu aiba contact fizic cu orice fel cu femeie.

Odata ce Ordinul a crescut, mai multe linii directoare au fost adaugate, si lista initiala de 72 de clauze a fost extinsa la cateva sute in forma sa finala.

O impartire pe trei nivele marca structura Templierilor: cavaleri aristocrati nascuti nobili, sergentii inferior-nascuti si clerul. Cavalerii erau obligati sa fie de origine aristocratica si sa poarte mantii albe. Ei au fost echipati drept cavalerie grea, cu trei sau patru cai si unul sau doi paji. Pajii sau scutierii nu au fost, în general membri ai Ordinului, dar în schimb au fost oameni din afara ordinului care au fost angajati pentru o perioada de timp.  Ei au fost fie echipati drept cavalerie usoara cu un singur cal sau serveau în alte moduri, cum ar fi administrarea proprietatii Ordinului, treburi domestice sau/si meserii. Capelanii, constituind a treia clasa a templierilor, erau preoti hirotoniti care aveau grija de nevoile spirituale ale templierilor.

Cavalerii  purtau o scurta alba cu o cruce rosie si o manta alba; sergentii purtau o tunica neagra cu o cruce rosie în fata si în spate si o manta neagra sau maro. Mantaua alba a fost atribuita templierilor la Conciliul de la Troyes în 1129, iar crucea a fost cel mai probabil, adaugata la hainele lor la lansarea celei de-a doua cruciade în 1147, când Papa Eugen al III-lea, regele Ludovic al VII-lea al Frantei, si multe alte personalitati notabile la acea vreme au participat la o întâlnire a templierilor francezi, la sediul lor de lânga Paris. Potrivit Normei lor, cavalerii trebuiau sa poarte mantaua alba în orice moment.

Initierea, cunoscut sub numele de Receptie (receptio), în cadrul Ordinului era un profund angajament si implica o ceremonie solemna. Necunoscutii erau descurajati a participa la ceremonie, care a trezit suspiciuni în rândurile inchizitorilor medievali în timpul proceselor ulterioare.

Noii membri trebuiau sa semneze de buna voie predarea întregii averi si a bunurilor lor catre Ordin si sa faca juraminte de saracie, castitate, pietate si obedienta. Majoritatea fratilor se alaturau pe viata. Uneori, unui om însurat îi era permis sa se alature daca avea permisiunea sotiei sale, dar el nu avea voie sa poarte mantaua alba.

Crucea rosie pe care templierii o purtau pe robe era un simbol al martiriului, iar sa moara în lupta era considerata o mare onoare, care asigura un loc în cer. Nu a fost o regula cardinala ca razboinicii Ordinului nu ar trebui sa se predea cu exceptia cazului în care pavilionul Templierilor ar fi cazut, si chiar si atunci acestia trebuiau mai intai sa încerce sa se regrupeze cu un alt ordin crestin, cum ar fi cel al Ospitalierilor.

Numai dupa ce toate steagurile ar fi cazut le era permis sa paraseasca câmpul de lupta. Aceste principii, lipsa compromisului împreuna cu reputatia lor pentru curaj, pregatirea excelenta si armamentul greu, a facut din templieri una dintre fortele de lupta cele mai de temut din timpurile medievale.

Read More

Italia, Războiul Găleţii de Stejar

Italia, Războiul Găleţii de Stejar. În 1325, două armate s-au ciocnit în ceea ce astăzi se numeşte Castello di Serravalle din regiunea Emilia-Romagna, Italia. Pierderile au fost majore: câteva mii de oameni au fost sacrificaţi pentru o... găleată! În acelaşi timp, războiul a schimbat cursul istoriei Italiei, cu conflicte ce au continuat timp de secole şi asigurând supremaţia papală. Totul de la o simplă găleată cu ceva bogăţii, cu siguranţă mult prea puţine ca să acopere costul unei campanii militare.

Contextul este însă unul mai complex şi a început în octombrie 1154 când Frederick Barbarossa, împăratul Sfântului Imperiu Roman şi regele Germaniei, a invadat Italia. Frederick a făcut acest lucru pentru că în viziunea lui el, cu titlul său de împărat, era trimisul lui Dumnezeu pe pământ şi nu papa, scrie War History Online.

Desigur, italienii nu au fost de acord. Papa Ioan al XII-lea l-a încoronat pe primul împărat al Sfântului Imperiu Roman şi, bazat pe această logică, papii erau mesagerii lui Dumnezeu şi nu împăraţii.

Frederick a capturat oraşele Milan, Tortona şi Pavia, unde a devenit şi regele Italiei. Apoi a luat Bologna şi Toscana. A ajuns la Roma pentru a discuta cu Papa Alexandru al III-lea, dar nu s-a rezolvat nimic, iar acesta şi-a continuat campania militară până la înfrângerea sa în Bătălia de la Legnano, pe 29 mai 1176. Frederick a fost forţat să se întoarcă în Germania, dar războiul a creat o diviziune care va dura timp de multe secole.

Pe de-o parte erau ghibelinii care îl susţineau pe împărat, iar pe de cealaltă parte, guelfii îl susţineau pe papă. În acea vreme, Italia nu era o ţară unificată, ci o grupare de mai multe oraşe-stat care creau alianţe sau, în acest caz, porneau războaie. Ca rezultat, Modena era a ghibelinilor, iar Bologna aparţinea guelfilor.

[caption id="attachment_877" align="aligncenter" width="842"] Italia, Războiul Găleţii de Stejar[/caption]

Conflictul dintre împărat şi papă a complicat situaţia

Cele două oraşe apropiate (aproximativ 50 de kilometri între ele) au menţinut tensiunile ridicate, iar în 1296, cei din Bologna au atacat teritoriul Modenei, ocupând Bazzano şi Savigno. Astfel de conflicte la graniţă deveniseră ceva obişnuit, remarcându-se prin evenimente în lanţ de cuceriri şi pierderi de teritorii.

În 1309, Rinaldo ”Passerino” Bonacolsi a devenit conducătorul lui Mantua, Modena, Parma şi Regio. Sub conducerea sa, au avut loc mai multe atacuri asupra teritoriilor bologneze, astfel Papa Ioan al XXIII-lea l-a declarat pe Bonacolsi inamicul Bisericii.

Ca o măsură împotriva lui, papa oferea indulgenţe oricărei persoane care ataca proprietăţile acestuia.

La începutul anului 1325, conflictele de la graniţă au crescut în intensitate. În iulie, bolognezii au atacat fermele din Modena, au măcelărit oamenii şi au pârjolit câmpul înainte să se retragă. De asemenea, au tâlhărit unele zone şi s-au întors la Bologna pentru a-şi prezenta captura de război. Luna următoare au realizat acelaşi lucru.

Bonacolsi s-a răzbunat în septembrie când trupele sale au capturat fortul Montoveglio. Localizat la doar 15 kilometri de Bologna, fortul a căzut foarte uşor din cauza slabei pregătiri. Profitând de haos şi confuzie, unii soldaţi au reuşit să pătrundă în Bologna. În centrul oraşului era puţul principal unde se găsea şi o găleată de lemn (de stejar) cu câteva obiecte valoroase. Soldaţii au furat găleata şi conţinutul acesteia, apoi au pus-o lângă puţul din Mondena, în semn de mândrie şi în acelaşi timp batjocură la adresa inamicilor.

Găleata, pretextul unui război care mocnea de secole

Cei din Bologna au cerut returnarea găleţii. Desigur, cererea a fost refuzată, ceea ce a determinat declanşarea unui război total. Până acum, micile conflicte au fost doar joacă de copii.

Războiul Găleţii de Stejar a început într-o dimineaţă de vineri, pe 15 noiembrie 1325. Papa Ioan al XXIII-lea a condus o armată de 30.000 de soldaţi şi 2.000 de cavaleri. Cei din Modena aveau o forţă mai mică de doar 5.000 de pedestraşi şi 2.000 de cavaleri. În ciuda numărului mai mic, cei din Modena s-au mişcat mai repede, la lăsarea nopţii. Forţa mai mare a guelfilor a fost luată prin surprindere şi s-a retras la Bologna. Apoi, forţele lui Bonacolsi (care aveau în componenţă şi trupe germane trimise de împărat) au avansat către zidurile oraşului Bologna, dar în loc să-l asedieze, au atacat castelele din jur, anume Crespellano, Zola, Samoggia, Anzola şi Castelfranco. Aceştia au mai capturat 26 de nobili şi i-au dus în Modena ca ostatici.

Urmările nu au fost mai paşnice

Se estimează că 2.000 de oameni au murit de ambele părţi. În ianuarie, anul următor, a fost semnat un tratat, returnând Bolognei Monteveglio şi alte proprietăţi, dar pacea nu s-a instaurat.

Războaiele dintre ghibelini şi guelfi au continuat până în 1529 când Charles I al Spaniei, care era şi împăratul Sfântului Imperiu Roman, a invadat Italia. Acesta a forţat ca cele două facţiuni să se unească, ceea ce a dus la declinul ghibelinilor în favoarea papalităţii.

După război, găleata avea un loc de cinste în Modena şi era ţinută la Torre della Ghirlandina ca amintire a victoriei oraşului. Cea de astăzi este doar o replică, dar originalul este păstrat în Palazzo Communale.

Read More

Crimele făcute în numele lui Hristos

Crimele făcute în numele lui Hristos. Iniţial, creştinismul era propovăduit ca o religie a iubirii şi a păcii. Odată cu transformarea creştinismului în religie oficială şi mai apoi instituţionalizare acesteia, lucrurile au început să se schimbe. Doctrina creştină a fost interpretată în funcţie de interesele puterii religioase sau laice, ambele ajungând să împartă interese politice şi economice. Mai mult decât atât, religia a ajuns să fie folosită ca o armă împotriva tuturor celor incomozi sau nesupuşi.

În evul mediu, Biserica catolică, stăpâna spirituală şi nu numai a întregului Occident, a inventat o armă mortală de represiune, culmea în numele unei religii a iubirii şi a păcii. A fost vorba de o instituţie odioasă renumită pentru crime, torturi şi decizii arbitrare, de o cruzime ieşită din comun. S-a numit Inchiziţia şi era un soi de ”poliţie religioasă”, în slujba Bisericii dar şi a puterii laice co-interesate. Victimele erau în mare parte oameni nevinovaţi a căror singură vină era fie că au deranjat interesele Bisericii sau a marilor feudali agreeaţi de Biserică, fie pur şi simplu s-au aflat la locul nepotrivit.

”Poliţia religioasă” inventată de Biserică contra ereticilor Inchiziţia a apărut ca o reacţie a Bisericii la aşa numitele erezii. Propriu-zis toţi cei care se abăteau de la doctrina oficială creştină consfinţită prin Conciliul de la Niceea din 325 d HR erau consideraţi eretici. Cu alte cuvinte orice om care interpreta altfel dogma decât varianta acceptată oficial era considerat un eretic, un ”rătăcit” care trebuie pedepsit. Încă de la începuturile creştinismului ereticii erau consideraţi o ameninţare, priviţi ca un factor destabilizator al comunităţii creştine.

[caption id="attachment_582" align="aligncenter" width="646"] Crimele făcute în numele lui Hristos[/caption]

Odată cu edictul din 380 dHr dat de împăratul roman Teodosius I, creştinismul devenea religia oficială a Imperiului. Iar doctrina oficială devenea singura doctrină acceptată de primele instituţii religioase. Cine îşi lua libertatea de a interpreta dogma diferit faţă de versiunea oficială îşi putea pierde viaţa.

Primul condamnat ca eretic a fost Prisciliano de Avila în secolul IV d Hr. Acesta a fost executat pentru opiniile sale religioase. În general însă, până în evul mediu, nu a existat o instituţie ataşată Bisericii care să combată erezia şi să vâneze ereticii. Abia în secolul al XIII lea s-a pus problema înfiinţării unei astfel de instituţii, după un nou val de erezii în secolele XI-XII.

Cel care a pus bazele din punct de vedere teoretic şi teologic al acestei veritabile ”poliţii religioase” a fost un teolog faimos în evul mediu. Se numea Toma de Aquino, a trăit în Italia secolului al XIII lea şi spunea că „pentru acceptarea şi păstrarea credinţei este necesară o hotărâre liberă şi voluntară”. Ca atare cei care nu aderau şi nu respectau principiile şi voinţa Bisericii erau consideraţi eretici, ”rătăciţi”, ”păgâni”, adică elemente periculoase care trebuiau aduse pe ”drumul cel bun”, adică cel propovăduit de Biserică.

Teologul italian cerea ca ereticii să fie pedepsiţi la prima abatere prin excomunicare, adică alungarea din sânul Bisericii, lucru care atrăgea după sine indirect şi moartea. Adică orice creştin putea să ucidă un excomunicat fără pedeapsă. Pentru ereticii care recidivau Toma de Aquino propunea pedeapsa cu moartea.

Ideile teologului italian erau deja puse în practică de papa Grigore al IX lea, tot în secolul al XIII lea, care înfiinţase deja o instituţie împotriva ereticilor, dată în grija călugărilor dominicani. Această instituţie îşi avea rădăcinile în bula papală ”Ad abolendam”, dată în secolul al XII lea, prin care era legalizată lupta împotriva ereticilor. Forma clasică a Inchiziţiei va fi atinsă însă abia în secolul al XV lea.

În anul 1478, regii Spaniei, Ferdinand şi Isabella, doi catolici fervenţi, renumiţi pentru misiunea de recucerire a Spaniei de sub stăpânirea maură, au fondat Inchiziţia spaniolă. Era un tribunal religios destinat menţinerii şi respectării cu stricteţe a principiilor catolice în Spania. Inchiziţia spaniolă servea de altfel şi interesele monarhiei spaniole. Tocmai de aceea jurisdicţia lor a fost extinsă asupra evreilor şi maurilor din Spania, într-o încercare de epurare etnică şi religioasă, făcută într-un mod odios.

Inchiziţia Spaniolă va fi de altfel cea care va oferi acestei instituţii, renumele de tristă amintire, prin practici greu de imaginat chiar şi într-o epocă a violenţei, precum evul mediu.

Copii arşi pe rug, oameni nevinovaţi torturaţi ani de zile şi familii distruse în numele religiei

Dintr-un tribunal religios menit iniţial să combată erezia, Inchiziţia s-a transformat într-o instituţie care pur şi simplu teroriza întreaga populaţie. Tentaculele Inchiziţiei şi ororile sale s-au împrăştiat nu doar în Spania şi Portugalia, dar şi în toate coloniile acestor state medievale. Nu erau în siguranţă nici măcar călătorii străini care străbăteau teritoriile aflate sub jurisdicţia Inchiziţiei.

Inchizitorii, oameni ai Bisericii, judecau arbitrar şi trimiteau de multe ori la moarte oameni nevinovaţi, familii întregi sau copii, în baza unor argumente stupide, fără probe şi fără anchete desfăşurate temeinic.

Câteva cazuri abominabile sunt grăitoare asupra modului în care lucra Inchiziţia în perioada Evului Mediu Târziu. Unul dintre cele mai tulburătoare cazuri a fost cel al unei tinere însărcinate în şase luni din oraşul Sevilla. A murit în urma unor torturi îngrozitoare, singura ei vină fiind aceea că sora ei, María de Bohórquez, citise nişte cărţi protestante. Întâmplarea a avut loc la finele secolului al XVI lea în oraşul spaniol Sevillia.

María de Bohórquez o tânără nobilă deosebit de cultă începuse că citească cărţi lutherane. Era atrasă de principiile religioase expuse. A fost însă reclamată Inchiziţiei. A fost de ajuns pentru a fi condamnată şi executată, după numeroase torturi şi un simulacru de proces. Culmea, Jane de Bohórquez, sora ei a fost şi ea arestată, fără nicio vină. Tânăra era însărcinată în luna a şasea. Cu toate acestea a fost torturată cumplit şi ţinută fără nicio dovadă în temniţă.

Femeia a născut în teminţele Inchiziţiei. A petrecut doar opt zile alături de prunc. Copilul i-a fost luat, iar Jane a fost din nou torturată şi bătută. A murit din cauza loviturilor. Culmea, la scurt timp Inchizitorii i-au proclamat nevinovăţia.

Un alt caz îngrozitor a avut loc tot în secolul al XVI lea, de această dată însă în colonia spaniolă Mexic. În 1590, respectabila familie Carbajal, formată din soţii Luis şi Francesca dar şi cei opt copii ai lor, majoritatea minori, au fost arestaţi brusc de Inchiziţie. Pur şi simplu fără niciun motiv. Pentru a putea fi torturaţi, inchizitorii i-au acuzat de practicarea iudaismului. O acuzaţie fără niciun fel de dovadă. Atât cei doi soţi dar şi copiii lor, au fost torturaţi crunt. În urma caznelor, Francesca a cedat şi a ajuns să mărturisească că soţul şi cei opt copii sunt vinovaţi. La rândul său, unul dintre fii lui Luis Carbajal, sub presiunea torturii a fost obligat să mărturisească contra fraţilor şi părinţilor.

În 1596, Francesca şi cinci dintre copii au fost arşi pe rug, iar Luis a murit în închisoare înainte de a fi executat. Doar trei copii au reuşit să scape de moarte.

De altfel Inchiziţia nu se sfia să ucidă copii. Cel mai renumit caz a fost al unei copile de 10 ani numită Ines Esteban. Aceasta a trăit în oraşul spaniol Herrera de Duque în secolul al XV lea. Era cunoscută pentru viziunile şi profeţiile sale. Joaca sa de copil a fost luată însă în serios de inchizitori. După ce au torturat-o, au condamnat-o la moarte pe rug.

Sute de astfel de cazuri au fost înregistrate în dreptul Inchiziţiei. La toate acestea se adaugă şi persecuţiile şi crimele îndreptate împotriva maurilor şi evreilor din Spania. Tortură şi temniţă în numele lui Hristos Metodele Inchiziţiei erau deosebit de brutale şi deloc în concordanţă cu doctrina religioasă în numele căruia acţionau. Propriu-zis inchizitorii acţionau la fiecare denunţ. Nu conta calitatea sau faima denunţătorului. Nici măcar nu încercau să afle dacă denunţătorul avea dreptate. Pur şi simplu orice acuzaţie era luată drept adevăr absolut încă din prima clipă. Tocmai de aceea, mulţi oameni ajungeau să-şi denunţe rivalii sau cei pe doreau să se răzbune fiind convinşi că odată luaţi în vizorul Inchiziţiei nu mai aveau scăpare. De altfel, era de ajuns să fie acuzat de iudaism, de practici eretice sau vrăjitoare,pentru a fi ars pe rug.

Anchetatorii nu încercau să administreze probe sau să vadă dacă acuzaţiile erau reale sau false. Pur şi simplu îl torturau pe acuzat până murea, îşi pierdea minţile sau pur şi simplu mărturisea orice i se cerea numai pentru a scăpa de durere. Apoi soarta sa era pecetluită. Era ars pe rug, în majoritatea cazurilor.

Hellen Herbe, în lucrarea sa ”Dark Side of Chrtistian History” descrie procedura standard a Inchiziţiei. Mai precis, acuzaţii erau lăsaţi 40 de zile să mărturisească vina şi să se căiască. După această perioadă, acuzaţii erau ridicaţi de acasă şi duşi la sediul Inchiziţiei pentru a fi anchetaţi. Conform Conciliului de la Harbonne se ordona ca să nu fie cruţaţi nici femeile, nici copiii. Imediat după prezentarea în faţa anchetatorului, acuzatului i se confisca averea, pe motiv că aceasta trebuie să acopere cheltuielile de judecată. Dacă acuzatul nega acuzaţiile sau nu mărturisea cum îşi dorea inchzitorul, urma inevitabil tortura.

Exista de altfel şi un manual de procedură al inchizitorului care descrie metoda brutală de a smulge informaţiile. Este vorba despre ”Practica Inquistiorum„ începută de Bernardus Guidonis şi ”Directorium Inquisitorum”, scrisă de Nicolaus Eymerich, mare Inchizitor al Aragonului. Iată ce spune unul dintre capitolele dedicate smulgerii informaţiilor de la acuzat. ”Tortura nu este o metodă infailibilă de obţine adevărul. Sunt oameni care la prima senzaţie de durere acută vor mărturisi şi ce n-au făcut. Alţii sunt atât de rezistenţi şi îndărătnici încât îndură şi cele mai crude torturi. Cei care au mai fost supuşi la tortură anterior, rezistă cu mult curaj, pentru că braţele şi picioarele au fost deja obişnuite cu presiunea. Alţii folosesc vrăji pentru a deveni insensibili şi mor înainte să mărturisească.(..) Când a fost dată sentinţa de tortură, şi în timp ce călăul se pregăteşte să o aplice, inchizitorul dar şi ajutorul său trebuie să insiste în încercările de a-l face pe acuzat să mărturisească adevărul. În timp ce-l dezbracă şi pregăteşte, inchizitorul trebuie să-i strecoare groază în suflet acuzatului. Totodată trebuie să-i promită acuzatului că totul se va sfârşi dacă va mărturisi, bineînţeles adevărul (n.r. adică ceea ce trebuia să audă inchizitorul)”.

Prima metodă de tortură folosită era numită ”strappado”. Acuzatul era legat cu mâinile la spate şi urcat până în tavanul celulei cu un sistem de scripeţi. De fiecare picior îi era atârnată o greutate de 45 de kilograme. La fiecare ridicare, braţele condamnatului erau în pragul dizlocării. De altfel călăul dîdea de multe ori drumul brusc la funie şi oprea procesul la fel de brusc, cauzând răni, dizlocări şi o durere constantă.

O altă metodă, dacă acuzatul se dovedea a fi necooperant,era ţintuirea pe o cruce. Apoi călăul lua un ciocan şi îi rupea mâinile şi picioarele în două locuri. Dacă mărturisea era ”cruţat” cu o moarte rapidă. Dacă nu, era lăsat să moară din cauza rănilor. După fiecare repriză de tortură, care putea fi oricând fatală acuzatului, prizonierul era dus în celule întunecate. Nu avea lumină, ventilaţie şi de obicei erau ţinut în lanţuri în aşa fel încât să poată dormi doar în picioare sau întins pe piatra rece a celulei. Nu avea voie să vorbească cu nimeni. De multe ori era înfometat şi însetat. O parte îşi pierdeau minţile.

Henry Charles Lea scrie că din cauza terorii psihice şi fizice asupra acuzatului, acesta ajungea să-şi denunţe familia, prietenii şi să recunoscă crime abominabile pe care nici nu le-a comis. Inchizitorii, spun diverşi autori, erau dezumanizaţi şi nu doreau decât să-l pedepsească pe acuzat. Nu-i interesa adevărul ci doar mărturisirea şi ”purificarea prin foc”. Nici până astăzi nu se ştie cu exactitate numărul victimelor Inchiziţiei.

adevarul.ro

Read More

Monumentele funerare ale vlahilor din Herțegovina

Monumentele funerare ale vlahilor din Herțegovina au fost foarte puțin studiate în România. Vestigiile vlahilor sunt monumentele funerare ridicate în Herțegovina dar și în câteva locuri din Serbia, Muntenegru și Croația. Monumentele funerare ale vlahilor sunt datate începând cu secolul al XII-lea iar ultimele monumente au fost ridicate în secolele XV-XVI. În Bosnia nu sunt organizații care să apere patrimoniul vlahilor și ca urmare, aceste monumente sunt în prezent considerate de mulți istorici din fosta Iugoslavie ca fiind vestigii ale lumii slave sau urme ale bogomililor. Deși au neglijat mult timp protejarea acestor monumente, unele state din fosta Iugoslavie au solicitat includerea necropolelor în patrimoniul UNESCO ascunzând originea vlahă a acestora.

[caption id="attachment_344" align="aligncenter" width="780"] Monumentele funerare ale vlahilor din Herțegovina[/caption]

Monumentele funerare sunt decorate cu basoreliefuri conținând scene de vânătoare, scene de lupte între cavaleri, căprioare, cai, animale mitice, motive geometrice, motive florale, figuri umane, hora etc. Unele monumente sunt mai laborioase având forma unor sarcofage, altele sunt ca niște lespezi dar multe sunt sub forma unor stâlpi funerari.

 

Autorii acestor monumente funerare sunt vlahii din Balcani, urmașii latinofoni ai Imperiului Roman de Răsărit peste care au năvălit slavii nomazi prin secolele VI-VII distrugând așezările și omorând localnicii cu scopul de a le ocupa pământurile. Ororile năvălirii au fost descrise de cronicarii contemporani din Imperiul Roman. Antagonismul dintre slavii păgâni și vlahii creștini a fost amplificată și de persecuțiile anticreștine declanșate de bulgari în anul 814 într-o perioadă în care bulgarii turcomani ocupau o mare parte din Balcani (Florin Curta, Southeastern Europe in the Middle Ages, Cambridge University Press, Pag.xv, 978-0-521-89452-4) Situația vlahilor creștini s-a îmbunătățit după creștinarea slavilor în cursul secolelor IX-X.

Mulți cercetători consideră că noile state balcanice erau bilingve la început.(Ştefan Starețu, medieval name and ethnicity: Serbs and Vlachs, Balcanica Posnaniensia XXII/1, Ius Valachicum I, Poznań – Bucharest 2015, p.82) Vlahii vorbeau

limba lor, asemănătoare cu limba română, dar și limba administrației locale (bulgară sau sârbă). În Balcanii de Vest numărul vlahilor era atât de mare încât la invazia turcilor în Balcanii de Vest sârbii erau numiți și vlahi. În balada lui Miloș Obilici despre Bătălia de la Kosovo Polje (1389) eroii sârbi sunt numiți vlahi fără vreun sens peiorativ (Anton Balota, Izvoarele Baladei Populare Românești [Sources Romanian folk ballads], (București: Ed. Saeculum I.O., 2005, p. 34) Numărul vlahilor în Bosnia era și este atât de mare încât până și astăzi sunt cercetători care consideră că majoritatea sârbilor din Republica Srpska din actuala Bosnie sunt de origine vlahă, la fel ca majoritatea populației din Bosnia și Herțegovina (dar care au fost islamizați și slavizați). [lona Czamańska, Vlachs and Slavs in the Middle Ages and Modern Era, RES HISTORICA 41, 2016, p.19]

Cercetătorii au găsit numeroase nume de origine vlahă în Bosnia: Banjan, Balac, Bilbija, Boban, Bokan, Banduka, Bencun, Belen, Bender, Besara, Bovan, Čokorilo, Darda, Doman, Drečo, German, Gac, Gala, Jarakula, Kalin, Kešelj, Keser, Kočo, Kalaba, Kokoruš, Kosor, Lopar, Macura, Mataruga, PaĎen, Palavestra, Punja, RiĎan, Šola, Šolaja, Šabat, Šurla, Šatra, Škipina, Špira, Tubin, Taor, Tintor, s.a. [Mužić, Ivan (2010). Vlasi u starijoj hrvatskoj historiografiji (PDF) (in Croatian). Split: Muzej hrvatskih arheoloških spomenika. ISBN 978-953-6803-25-5.p.129]

După creștinarea slavilor a început un proces de asimilare a vlahilor din Balcanii de Vest. Vlahii slavizați au participat activ la făurirea principatului Zeta (din nordul Muntenegrului de astăzi) și a principatului Hum (Zachlumia din Herțegovina). Zeta a fost condusă o perioadă de o familie de origine vlahă (Balšić, Balša). În Principatul Hum, vlahii au ajuns să fie bogați în urma comerțului cu produse rezultate din activitățile pastorale dar și din cărăușie. Bogăția le-a permis ridicarea unor monumente funerare deosebite. După ocuparea Bosniei, turcii i-au numit pe vlahii localnici “caravlahi”, negrul "cara" simbolizând nordul în limba turcă. (Ela Cosma (2008). Vlahii Negri. In: Silviu Dragomir despre identitatea morlacilor. Cluj Napoca: Editura Universității din Oradea. p. 124). Turcii deosebeau în acest fel vlahii din Grecia față de cei din Bosnia și Dalmația. Vlahii slavizați au fost apoi islamizați în timpul ocupației turcești. Au scăpat de islamizare vlahii din Dalmația, care erau numiți morlaci de către italienii dalmațieni prin traducerea numelui caravlah în greacă și apoi italiană: maurovlah/morovlah/morlacchi. Procesul de desnaționalizare a caravlahilor/morlacilor și de asimilare apare și din transformarea sensului cuvintelor vlahi și morlaci care, din a doua jumătate a secolului XVI, nu mai desemnează naționalitatea. Anumite familii sârbești (probabil și vlahii slavizați) treceau drept vlahi, deoarece termenul nu mai însemna naționalitatea, ci modul de viață transhumant, opus celui de agricultor. In Dalmația, vlah înseamnă țăran; același sens, de țăran slav îl are și cuvântul morlac, până în sec. al XIX-lea. Chiar și orășenilor de origine latină din Dalmația li se spune de către populația slavă vlasi. Mahomedanii din Bosnia îi numesc vlahi pe creștini, mai ales pe țăranii creștini, iar croații catolici îi numeau vlahi pe sârbii ortodocși refugiați în Croația și Slavonia (Silviu Dragomir, Vlahii și morlacii. Studiu din istoria românismului balcanic, Ed. Imprimeria Bornemisa, 1924, p.82-91).

Tot în Bosnia trăiesc și țiganii românizați emigrați din Ţările române. Ţiganii românizați din Bosnia sunt urmașii băieșilor fugiți din robie în secolele XV-XVII. Ţiganii încă mai vorbesc limba română și pretind că sunt caravlahi.

Monumentele funerare ale vlahilor se găsesc în toate zonele în care au trăit vlahii dar majoritatea se concentrează în Bosnia. Harta necropolelor vlahe arată că densitatea cea mai mare a monumentelor este în partea de sud a Bosniei aproximativ în spațiul fostului principat Hum (Herțegovina). Câteva necropole mai mici sunt în Muntenegru, Croația și Serbia.

S-au făcut clasificări ale monumentelor funerare întrucât s-a găsit o mare varietate de forme. După unele estimări sunt peste 70.000 de monumente funerare în 28 necropole – din care 22 în Bosnia și Herțegovina, 3 în Muntenegru, 2 în Croația și 3 în Serbia. Monumentele sunt în marea lor majoritate fără inscripții dar cu bazorelieuri cu o mulțime de motive solare, florale și geometrice. Aproape 300 au inscripții în greacă, latină și glagolitică (greacă modificată).

[caption id="attachment_343" align="aligncenter" width="773"] Monumentele funerare ale vlahilor din Herțegovina[/caption]

Foarte aproape de România, în Timoc în cimitirul din Negotin, dar și în cimitirul din satul Rajacke Pimnice de lângă granița cu Bulgaria sunt monumente funerare sub formă de stâlpi.

O problemă mai delicată a fost stabilirea originii monumentelor. Dintre cercetătorii din foata Iugoslavie care au studiat originea monumentelor funerare, croații au fost cei mai cinstiți arătând clar originea vlahă a acestora. Sârbii, bosniacii și muntenegrenii au incercat diverse explicații arătâd că sunt vestigii ale bogomililor (paulicieni) sau vestigii ale bisericii bosniace. Ideea că monumentele sunt ale bogomililor este un fals evident întrucât bogomilii interziceau semnul crucii.

Întrucât vlahii din Bosnia nu au o organizație activă, monumentele vlahilor au fost abandonate și în mare măsură vandalizate, dar în ultimul timp au fost asimilate culturii slave din Bosnia și au devenit obiective turistice de promovare a culturii ”slave”.

Cercetările efectuate în decursul timpului a permis multor cercetători să stabilească originea monumentelor. În continuare este o listă incompletă a câtorva cercetători și istorici care au indicat originea vlahă a monumentelor:

1. John V. A. Fine,, The Late Medieval Balkans: A Critical Survey from the Late Twelfth Century, University of Michigan Press, 1994, p.19
2. Lovrenovic, Dubravko (2013). Stecci: Bosansko i humsko mramorje srednjeg vijeka [Stecci: Bosnian and Hum marbles from Middle Age] (in Croatian). Ljevak. ISBN 9789533035468. pages 52, 72, 176, 307.
3. Cebotarev, Andrej (1996). "Review of Stecci and Vlachs: Stecci and Vlach migrations in the 14th and 15th century in Dalmatia and Southwestern Bosnia". Povijesni prilozi [Historical Contributions] (in Croatian). Zagreb: Croatian Institute of History. 14 (14) page 322
4. Miloševic, Ante (1991). Stecci i Vlasi: Stecci i vlaške migracije 14. i 15. stoljeca u Dalmaciji i jugozapadnoj Bosni [Stecci and Vlachs: Stecci and Vlach migrations in the 14th and 15th century in Dalmatia and Southwestern Bosnia] (in Croatian). Split: Regionalni zavod za zaštitu spomenika kulture. p. 8
5. Kurtovic, Esad (2013). "Vlasi i stecci" [Vlachs and stecci]. Radovi (in Bosnian). Sarajevo: Filozofski fakultet.
6. Kurtovic, Esad (2015). "Vlasi Drobnjaci i stecci (Crtica o Nikoli Raškovicu i njegovim nasljednicima)" [Drobnjaci Vlachs and stecci (A remark about Nikola Raškovic and his heiress)]. Godišnjak (in Bosnian). Sarajevo: ANUBiH (44): 303–316. 7. Evans, Arthur John (1883). Antiquarian researches in Illyricum. (Parts I and II). From The Archaeologia Vol. XLVIII. Westminster: Nichols and Sons.
8. Malcom, Noel (1994). Bosnia: A Short History (Vlachs in Bosnia). Reprinted by permission of the author and New York University Press. New York University Press. ISBN 9780814755204.
9. Mužić, Ivan (2009). "Vlasi i starobalkanska pretkršćanska simbolika jelena na stećcima". Starohrvatska prosvjeta (in Croatian). Split: Museum of Croatian Archaeological Monuments. III (36): 315–349.
Ivan Mužić a efectuat în 1982 un studiu antropologic în care a identificat originea ne-slavă a scheletelor îngropate dar a remarcat originea locală a acestora corespunzătoare vlahilor din Bosnia. Rezultatele au fost publicate în "Vlasi i starobalkanska pretkršćanska simbolika jelena na stećcima", p.323.

Tot Mužić a scris că motivele inscripționate ca și tradițiile funerare respectate arată continuitatea atât a unui vechi simbolism pre-creștin din vremuri preistorice cât și a populației romanizate vlahe.

Cercetătorul sârb de origine română Paun Es Durlic a scris o carte “SACRED LANGUAGE OF THE VLACH BREAD” în care a ilustrat forme solare, florale și geometrice de pe colacii și pâinea făcută la pomenile vlahilor/românilor din Serbia, foarte asemănătoare cu motivele decorative de pe unele monumente funerare.

[caption id="attachment_342" align="aligncenter" width="780"] Monumentele funerare ale vlahilor din Herțegovina[/caption]

După Romulus Vulcănescu, zvastica (care apare și pe unele monumente din Timoc si Bosnia) are o importanțăfundamentală la români dată fiind frecvența cu care apare in cimitire, în biserici, pe broderiile costumelor naționale, pe pergamentele voevodale, etc.

 

Monumente funerare cu zvastică

Bosniacii evită cuvântul vlah susținând că monumentele funerare aparțin bisericii bosniace. Sârbii susțin că monumentele aparțin bogomililor slavi. Muntenegrenii evită cuvântul vlah și îl înlocuiesc cu sintagma “triburi din Muntenegru”. Nimeni din spațiile țărilor menționate nu a acționat în scopul protejării și conservării acestor monumente până la prăbușirea Iugoslaviei, lăsându-le în paragină și supuse vandalismului, astfel că numărul monumentelor este numai jumătate din câte a fost. (Lovrenović, Dubravko (2013). Stećci: Bosansko i humsko mramorje srednjeg vijeka [Stećci: Bosnian and Hum marbles from Middle Age] (in Croatian). Ljevak. ISBN 9789533035468.p.36)

Necropolele cu monumentele funerare (stecci) au fost propuse ca "UNESCO World Heritage Site" si au fost declarate "Valori universale importante" (http://whc.unesco.org/en/decisions/6921).

Asumarea patrimoniului din trecut este foarte dificilă pentru vlahii/românii din țările provenite din fosta Iugoslavie din cauza politicii de oprimare culturală a minorităților. În Timoc, în Serbia, sunt multe sate romanești care nu au școli în limba română iar biserici sau slujbe în limba română se acceptă extrem de greu. Activiștii din societățile culturale românești și unii preoți sunt și astăzi hărțuiți de poliția sârbă.

Read More

Dezastrul de la Nicopole il ajuta pe Mircea cel Batran sa redobandeasca tronul Tarii Romanesti

Prin supunerea completă a Bulgariei în 1393, prin faptul că sârbii erau vasali, prin expediția din Țara Românească din 1394-1395, cu toate consecințele ei, ungurii se vedeau direct amenințați de puterea, în plină ofensivă a turcilor. Regele Sigismund hotărăște că e momentul să se întreprindă o mare expediție creștină împotriva acestora spre a-i goni de la Dunăre și dacă e cu putință, chiar din Europa. Tratative în vederea unei asemenea expediții se duceau de câțiva ani. Trimișii regelui ungar, care era acum și vicar general al Imperiului German, expuseseră tuturor puterilor din apus necesitatea unei lupte comune împotriva turcilor, a unei adevărate cruciade împotriva acestor noi fanatici ai lui Mahamed.

Atmosfera fusese pregătită: feudalii din Franța, Germania, Anglia anunțau participarea. Apusul întreg se mișca, întocmai ca în vremurile puternicului entuziasm religios care dusese la cucerirea locurilor sfinte. În luna mai a anului 1396 începuseră să sosească la Buda primii cavaleri francezi și burgunzi. Vin apoi cavalerii germani, sub conducerea lui Ioan de Zollern, burggraful de Nurenberg și cavalerii englezi sub ducele de Lancaster. Veneția dădea ajutor cu flota ei, Bizanțul intra și el în coaliție. În toiul verii, această mândră armata feudală, cu veșminte și armuri strălucitoare, se îndreaptă spre ținuturile noastre. La 13 august, Sigismund era la Orșova.

 La Dunăre îl aștepta Mircea cu oastea sa. Cu totul, creștinii erau se pare vreo 100.000, dintre care 60.000 cavalerie și 40.000 pedestrași. Vidinul e luat fără greutate; stăpânitorul de aici, Sracimir, se închină și primește o garnizoană de a aliaților. Rahova care era ocupatà de trupe turcești, cade și ea. Armata creștină se îndreaptă spre Nicopole pe care-l asediază, pe uscat și pe apă, timp de 16 zile. Baiazid era, în timpul acesta, la Târnovo. Auzind de sosirea aliatilor, se îndreaptă grabnic cu toate puterile sale spre cetatea asediată.

Întâlnirea celor două armate are loc pe 25 septembrie 1396. O cunoaștem destul de bine, mulțumită, între altele, povestirii unui martor ocular, germanul Hans Schiltberger. Acesta ne spune că mai dinainte de începerea luptei, Mircea făcuse o recunoaștere cu o mie dintre ostații săi spre a-și da seama de numărul turcilor și adusese vestea că aceștia ar fi foarte mulți. El ceruse apoi voia să atace el cel dintâi pe Baiazid. Regele Sigismund i-ar fi încuviintat foarte bucuros această dorință.

 ”Dară ducele de Burgundia, spune Schiltberger, fălindu-se cu cei 6000 de soldati pe care el îi adusese regelui în ajutor și cu sumele de bani cheltuite cu oștirea aceasta, nu voi să încuviinteze nici lui (Mircea), nici altuia cinstea întâiului atac… Ducele luă ostașii cu sine, atacă și izbuti a străbate peste două cete turcești. Dar când ajunse la a treia, se întoarse și voi să se retragă. Dar îl împresuraseră dușmanii și oamenii lui pierdură caii mai mult de jumătate; așa el nu putu fugi, ci fu prins.
Aflând regele despre aceasta, luă alti oameni cu el și atacă vreo 12.000 de pedestrați dușmani, pe care îi trimiseseră turcii înainte. Aceștia toti au fost batuți și zdrobiți de el. În lupta aceasta a fost omorât calul stăpânului mea Leinhart Richartinger. Și eu, Hans Schiltberger, slujitorul lui, am alergat acolo și i-am dat calul meu și eu am încălecat altul, care a fost mai înainte al turcilor. După ce fură zdrobiti pedestrașii, regele porni contra altei cete, care era de călăreti. Văzând sultanul așa pornit regele asupra lui, voia să fugă. Atunci Voevodul din Irisey (Serbia), numit Despot, veni în ajutorul sultanului cu 15.000 de ostași buni și ceilalti povățuitori de steaguri cu mare putere. Despotul atacă și răpune steagul regelui Sigismund, care se puse pe fugă. Atunci veniră Hermann de Cilly și Hanns castelanul de Nurnberg, luară pe rege, îl departară de pe câmpul de luptă, îl aduseră la o corabie, cu care călatori el la Constantinopol. După îndepărtarea regelui, toți se așternură pe fugă. Călăreți și pedeștri porniră spre Dunăare, peste care voiau să fie trecuti cu totii, ceea ce era însă cu neputintà din pricina numărului mare de tot, astfel încât mulți dintre cei ce se îmbulziseră cu puterea în corăbii au fost aruncați afară de corăbieri și s-au înecat în Dunăre.
Mulți și-au pierdut viața, pribegind prin munti, până au căzut morti. Mulți au fost făcuți prizonieri. Cei mai de frunte dintre aceștia au fost ducele de Burgundia și doi seniori din Franța, apoi palatinul din Ungaria și încă multi alți cavaleri și domni și ostasi au căzut prizonieri. Si eu de asemenea am căzut prizonier». 

Dezastrul de la Nicopole a descurajat pentru aproape 50 de ani orice încercare a creştinilor de a-şi uni eforturile pentru alungarea otomanilor din Europa. Greul luptelor a rămas pe seama statelor aflate în prima linie, Ungaria şi Ţările Române. După victorie, Baiazid desfiinţează statul bulgar de la Vidin, confiscând moşiile bisericeşti şi boiereşti pe care le-a dăruit spahiilor, şi transformă cetăţile de pe malul drept al Dunării în puncte de sprijin pentru incursiunile de pradă la nordul Dunării.

Aceste măsuri, îndeosebi soarta moşiilor boiereşti, au consecinţe în Ţara Românească, unde boierii îl părăsesc pe Vlad I (1396 – 1397), alăturându-se lui Mircea cel Bătrân, care îşi redobândeşte tronul.

Read More