Lucruri mai puțin știute despre cel de-al doilea Război Mondial

Al Doilea Război Mondial a fost una dintre cele mai devastatoare perioade din istoria omenirii. Conflagrația a schimbat totul, prin salturi tehnologice, putere nucleară și multe altele. Cu toate acestea, în afara unor repere generale, lumea nu știe foarte multe despre Al Doilea Război Mondial.

În lista de mai jos, îți prezentăm câteva adevăruri mai puțin cunoscute despre acest conflict nimicitor.

1. Aproximativ 3% din populația lumii de la 1939 a fost ucisă în Al Doilea Război Mondial

Georges Blind, din Rezistența franceză, este împușcat de un pluton de execuție german

Al Doilea Război Mondial a ucis peste 60 de milioane de oameni, adică mai mult de 3% din populația estimată a lumii în anul 1939 (adică două miliarde). Niciodată în istoria omenirii nu mai muriseră atâția oameni în urma unui război.

Dacă numărăm și morțile survenite de pe urma bolilor și a foametei generate de război, numărul victimelor urcă la 80 de milioane. Guvernul rus a raportat că URSS a pierdut 26.6 milioane de vieți în timpul războiului.

În august 2009, Institutul Polonez al Memoriei Naționale a estimat numărul de morți din Polonia a fi între 5.6 și 5.8 milioane, în timp ce pentru Germania, Rudiger Overmans, istoric al armatei germane,  a propus cifra de 5.3 milioane. România a pierdut aproximativ 300.00 de soldați și 200.000 de civili (ca urmare a activităților militare și crimelor împotriva umanității).

2. 80% dintre bărbații născuți în URSS în 1923 au murit în Al Doilea Război Mondial
Al Doilea Război Mondial

Germania și aliații săi au invadat URSS în 1941. A fost o invazie uriașă și soldații sovietici tineri, născuți la începutul anilor ’20, nu aveau experiența pentru a face față unui asemenea atac.

Au fost luați prin surprindere și au fost uciși sau au fost luați prizonieri.

3. Toate animalele veninoase de la Grădina Zoologică din Londra au fost ucise
Al Doilea Război Mondial

Când a început războiul, aproape toate animalele veninoase de la grădina zoologică din Londra au fost ucise. Asta, pentru a evita eventuale victime cauzate de animalele veninoase care ar fi putut scăpa, în cazul în care grădina zoologică ar fi fost bombardată.

Totuși, unele viețuitoare au fost cruțate: un dragon de Komodo și aligatorii din China. De asemenea, doi pitoni au fost păstrați în niște cutii mari de lemn.

4. „Operațiunea Barbarossa” a Germaniei a dus la uciderea în masă a 5.5 milioane de prizonieri
Al Doilea Război Mondial

În numai opt luni, naziștii au ucis 2.8 milioane de prizonieri sovietici. Au folosit tehnici ca înfometarea, expunerea la gaze toxice și incinerarea.

Toate acestea făceau parte din „Operațiunea Barbarossa” a lui Hitler, în cadrul căreia peste 5.5. milioane de prizonieri sovietici au fost uciși pe loc sau au fost trimiși în Germania ca să fie exterminați.

5. În apele Noii Caledonii au fost tesate 3.700 de „bombe Tsunami”
În Al Doilea Război Mondial, SUA și Noua Zeelandă au desfășurat o operațiune secretă, numită „Proiectul Seal”, în cadrul căruia au testat un dispozitiv care se putea măsura cu bomba nucleară.

Dispozitivul putea da naștere unui șir de zece explozii, care aveau drept rezultat un tsunami de zece metri, care putea inunda un oraș întreg. Testele au avut loc în Noua Caledonie și în Auckland.

6. Hitler plănuia să transforme Moscova într-un lac
Al Doilea Război Mondial

În timp ce invada Rusia, Hitler se hotărâse să folosească Moscova drept capitală administrativă, în anul 1941. Se hotărâse ca apoi, la fel ca în cazul Leningradului și al Kievului, să facă Moscova una cu pământul și să-i ucidă pe cei 4 milioane de locuitori din acest oraș.

Plănuia să acopere Moscova cu un lac artificial, scufundând orașul prin deschiderea barajelor de pe canalul Moscova-Volga.

7. În Al Doilea Război Mondial, Japonia a aruncat peste China pureci cu ciumă bubonică
Al Doilea Război Mondial

Un raport recent al unui medic din Tokyo a dat la iveală faptul că, în Al Doilea Război Mondial, un oraș din China a fost bombardat cu pureci infestați cu ciumă bubonică.

Drept rezultat, în China a izbucnit o epidemie gravă. La sfârșitul lui 1940, peste 100 de oameni au murit din cauza ciumei în orașul Ningbo, potrivit bacteriologului Huang Ketai.

8. În Al Doilea Război Mondial, soldații sovietici au violat două milioane de femei germane
Spre sfârșitul războiului, Aliații au început să ocupe teritoriul german. În această perioadă, în Germania au avut loc violuri în masă, comise mai ales de soldații sovietici.

Multe surse arată că conducerea sovietică era la curent, însă a păstrat tăcerea. Numărul cazurilor de viol este estimat la peste două milioane. Femeile siluite aveau vârste cuprinse între 13 și 70 de ani.

9. Japonezii au avut o mașină de ucis mai eficientă decât a germanilor
Cu toții știm că Adolf Hitler și naziștii au ucis milioane de evrei în Al Doilea Război Mondial. Șocant este faptul că încă și mai mulți chinezi au fost uciși de către japonezi.

Împăratul Hirohito și trupele japoneze au fost implicați în crime de război grave, comise față de civilii și prizonierii chinezi.

10. Aproximativ 1.1 milioane de copii au fost uciși în Holocaust

Potrivit memoriilor puținilor copii care au supraviețuit, aproximativ 1.1 milioane de copii evrei au fost persecutați de naziști în timpul războiului. Familiile de evrei trebuiau să se ascundă, să emigreze și să sufere din cauza atrocităților naziste.

Mulți dintre copiii care au fost băgați în închisoare au fost apoi uciși în Holocaust.

11. După război, Hitler plănuia să construiască „Muzeul unei rase dispărute”, în care să expună artifacte iudaice
Hitler plănuia să construiască „Muzeul unei rase dispărute”, în care toate artifactele și rămășițele evreilor aveau să fie păstrate după ce avea să ucidă toți evreii.

12. Japonia și Rusia încă nu au semnat un tratat prin care să ratifice sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial

Deși manualele menționează data la care s-a sfârșit Al Doilea război Mondial, acesta nu s-a sfârșit – tehnic vorbind. Japonia și Rusia nu au semnat vreun tratat de pace și încă se ceartă pentru Insulele Kurile, care au fost ocupate de ruși în timpul războiului.

Așa că războiul s-a sfârșit pentru celelalte națiuni, însă pentru ruși și japonezi el continuă sub forma disputei pentru Insulele Kurile.

13. Zilnic, în Germania sunt descoperite, în medie, 15 bombe neexplodate

Au trecut peste 70 de ani de când a fost lansată ultima bombă în timpul războiului și au fost semnate mai multe tratate de pace. Însă în Germania încă sunt găsite aproximativ 5.500 de bombe pe an.

Multe au fost detonate în anii trecuți și multe sunt încă ascunse în solul Germaniei.

Read More

Scriitori care au văzut viitorul

S-au scris multe povești care, în chip inexplicabil, au prezis cu amănunte evenimente viitoare. Probabil că nu vom ști niciodată dacă autorii au intenționat să facă preziceri sau pur și simplu și-au explorat imaginația.

Unii ar putea susține chiar că anumite tehnologii moderne au fost inventate mulțumită ideilor cuprinse în aceste cărți. Să vedem, așadar, câteva dintre aceste opere care s-au dovedit a fi adevărate „ferestre spre viitor”.

1. George Orwell

Romanul „1984”, publicat în 1949, vorbește despre supraveghere totală cu mijloace de înaltă tehnologie și despre Fratele cel Mare (șeful Partidului, scris cu P mare pentru că este autoritatea unică și supremă), care urmărește constant oamenii și stârpește gândirea liberă și individualismul.

În carte, adevărul este modificat constant, pentru a sluji intereselor Partidului. După o serie de trădări, personajul principal, Winston, este torturat, spălat pe creier și devine – din proprie inițiativă – membru credincios al Partidului de care dorise să scape.

Cum romanul este plin de scene dintr-un război perpetuu, pe fronturi îndepărtate, aparate zburătoare, microfoane, camere de filmat și ecrane instalate peste tot, se pare că Orwell avea o idee destul de clară despre cursul pe care totalitarismul avea să-l ia în viitor.

2. Jules Verne

Jules Verne, unul dintre cei mai iubiți romancieri francezi, numit uneori „părintele SF-ului”, a prezis mai multe evenimente și descoperiri, inclusiv folosirea hidrogenului ca sursă de energie și călătoria în spațiu, în „De la Pământ la Lună”, publicat în 1867. Jules Verne a prezis și submarinele electrice, în „20.000 de leghe sub mări”, publicat în 1870.

Transmisiunile televizate de știri și conferințele video au fost au fost descrise într-un articol din 1889, numit „În anul 2889”. Într-o carte din 1887 se prezicea apariția elicopterului, care a fost construit prima dată în 1939, de către Igor Sikorsky, care a recunoscut că a fost inspirat de Jules Verne.

Potrivit smithsonian.com, Sikorsky a afirmat următoarele: „Dacă un om își poate imagina ceva, un alt om poate face ca acel lucru să devină realitate.”

3. H. G. Wells

H. G. Wells, alt autor prolific de science-fiction, a prezis comunicațiile wireless în „Men like gods”, publicată în 1923. În „When the sleeper wakes”, publicată în 1899, Wells vorbește despre cărți audio, televiziune și avioane.

„Insula doctorului Moreau”, din 1896, atingea subiecte precum ingineria genetică și consecințele nefaste care pot decurge din ea. În „Războiul lumilor”, din 1898, invadatorii marțieni folosesc un tip de dispozitiv laser și, în „Lumea eliberată”, din 1913, Wells a prezis bombele atomice și iarna nucleară ce ar urma unui război atomic.

Ideea lui privitoare la drepturile globale ale omului, cuprinsă în „Drepturile omului”, din 1940, a fost inclusă în Declarația Drepturilor Omului a ONU în 1947.

4. Morgan Robertson

În „Scufundarea Titanului sau Futility”, publicată în 1898, americanul Morgan Roberston a scris despre un transatlantic masiv, care era considerat de nescufundat.

În carte, nava Titan ridică ancora în luna aprilie și lovește un aisberg în Oceanul Atlantic. Vasul se scufundă, cu 2.987 de pasageri, plus echipajul. Mulți au murit fiindcă pe vas nu erau destule bărci de salvare.

Pe 14 aprilie 1912, vasul de croazieră Titanic, cel mai mare transatlantic de până atunci, declarat ca fiind „de nescufundat” de către compania proprietară White Star Line, plecase din Southampton, Anglia și se îndrepta spre New York, când a lovit un aisberg.

Morgan Robertson pare să fi prevestit naufragiul Titanicului

1.533 de oameni au murit fiindcă pe vas nu erau destule bărci de salvare. Cartea aparține acum domeniului public și poate fi citită online sau descărcată de pe site-ul Gutenberg.org.

În 1914, Robertson a mai publicat o povestire, „Beyond the spectrum”, în care se pare că a prezis atacul japonez de la Pearl Harbor, care s-a adeverit pe 7 decembrie 1941.

5. John Brunner

Acțiunea cărții „Stand on Zanzibar”, de John Brunner, are loc în 2010. Cartea a fost publicată în 1968 și se referă la subiecte precum căsătoriile între persoane de același sex, dezincriminarea consumului de marijuana, terorism global, suprapopulare, declinul numărului fumătorilor, videochat, lăcomie și consumerism, Uniunea Europeană și un președinte al SUA pe nume „Obomi”. Destul de straniu.

Oare acești autori chiar puteau să vadă în viitor? Erau, oare, capabili urmărească evenimentele contemporane lor și să le urmărească progresia logică?

Sau poate că unii cititori iau aceste idei din cărți drept inspirație pentru noi invenții și convenții sociale? Poate că răspunsul la toate aceste întrebări este, pur și simplu, „da”.

Read More

Bizarul Experiment Tuskegee

Experimentul Tuskegee a fost deosebit de crud și inuman. Cunoscut oficial ca „Studiul Tuskegee despre sifilisul netratat la masculul negru”, studiul (desfășurat între 1932 și 1972) a fost demarat într-o perioadă în care nu se cunoștea niciun tratament pentru această boală.

Celor aproape 400 de bărbați infectați cu sifilis le-a fost interzis tratamentul pentru a observa efectele pe termen lung ale acestei boli. La sfârșitul experimentului, majoritatea muriseră din cauza maladiei, soțiile lor fuseseră și ele infectate, în timp ce mai mulți copii se născuseră cu sifilis.

După ce au fost recrutați cu promisiunea că vor avea parte de îngrijire medicală gratuită, în experimentul Tuskegee au fost înscriși 600 de bărbați. Participanții erau în primul rând zilieri în agricultură și mulți dintre ei nu mai fuseseră vreodată la medic.

Doctorii de la Serviciul de Sănătate Publică al SUA (SSP), care derula studiul, au informat participanții – 399 de bărbați cu sifilis latent și un grup de control de alți 201, care nu sufereau de această boală – că erau tratați de „sânge rău”, un termen larg folosit în zonă la acea vreme pentru a desemna diferite afecțiuni.

Bărbații erau monitorizați de cadre medicale, însă li se dădeau numai medicamente placebo, cum ar fi aspirina și suplimentele minerale, în ciuda faptului că penicilina începuse să fie recomandată pentru tratarea sifilisului în 1947. Cercetătorii SSP au convins doctorii să nu trateze participanții, iar cercetările s-au desfășurat la Institutul Tuskegee.

Pentru a urmări progresul bolii, cercetătorii nu au oferit niciun medicament eficient pe măsură ce bărbații mureau, orbeau sau înnebuneau ori se confruntau cu alte probleme de sănătate cauzate de sifilisul netratat.

La mijlocul anilor ’60, Peter Buxton, un cercetător de la SSP din domeniul bolilor venerice, a aflat despre studiul Tuskegee și și-a exprimat față de superiorii săi îngrijorarea că era un experiment lipsit de etică.

Ca răspuns, oficialii SSP au înființat o comisie care să evalueze studiul, însă în cele din urmă au ales să-l continue, cu scopul de a urmări participanții până când toți aveau să moară și aveau să se facă autopsii, iar datele adunate de proiect ar fi putut fi astfel analizate.

Prin urmare, Buxton i-a furnizat informațiile unui prieten reporter, care le-a transmis altui coleg, Jean Heller, de la Associated Press. Heller a făcut publică povestea în iulie 1972, stârnind furia publicului și determinând oprirea studiului.

Până atunci, 28 de participanți muriseră deja de sifilis, alți 100 muriseră de complicații legate de sifilis, cel puțin 40 de soții fuseseră diagnosticate cu sifilis, în vreme ce boala fusese transmisă la naștere altor 19 copii.

Herman Shaw, fost participant la studiu, vorbește în timp ce președintele Bill Clinton asistă, în cadrul ceremoniilor de la Casa Albă de pe 16 mai 1997, în timpul cărora Clinton și-a cerut scuze supraviețuitorilor și familiilor victimelor care au fost implicate fără voia lor în experimentul Tuskegee.

În 1973, Congresul SUA a desfășurat audieri legate de experimentul Tuskegee, iar în anul următor, participanții care au supraviețuit, alături de moștenitorii celor care muriseră, au căzut la înțelegere pentru suma de 10 milioane de dolari. În plus, s-au emis noi reguli pentru a proteja subiecții umani în cadrul proiectelor de cercetare finanțate de guvernul SUA.

În 1947 se instituise Codul Nuremberg ca reacție la experimentele oribile ale doctorilor naziști din lagărele de concentrare din Al Doilea Război Mondial. Documentul stabilea niște principii etice de bază pentru cercetarea medicală care implica subiecți umani, cum ar fi cerința conform căreia o persoană trebuia să-și dea consimțământul în cunoștință de cauză înainte de a participa la un experiment.

Reacția guvernului SUA: „Vă rugăm să ne scuzați!”
Ca rezultat al experimentului Tuskegee, mulți afro-americani au dezvoltat o neîncredere profundă față de oficialii din sistemul de sănătate publică. Pentru a încuraja reconcilierea rasială, președintele Clinton a prezentat scuze publice în 1997, declarând:

„Guvernul SUA a făcut un lucru greșit – profund greșit din punct de vedere moral. Nu trebuie să uităm acest trecut rușinos.”

Ultimul participant la studiu a murit în 2004.

În 2010, președintele Barack Obama și alți oficiali americani și-au cerut scuze pentru un alt studiu lipsit de etică, sponsorizat de guvern, desfășurat cu câteva decenii în urmă, de data aceasta în Guatemala. În cadrul acelui studiu, între 1946 și 1948, aproape 700 de bărbați și femei – prizonieri, soldați, pacienți cu probleme mintale – au fost infectați în mod intenționat cu sifilis, fără știința sau consimțământul lor.

Sute de alți oameni au fost expuși la boli cu transmitere sexuală ca parte a studiului. Scopul acestui experiment era să stabilească dacă penicilina putea să prevină – și nu doar să vindece – infecția cu sifilis. Unii dintre cei infectați nu au primit niciun fel de tratament medical.

Rezultatele studiului, care a fost derulat în cooperare cu guvernul Guatemalei, nu au fost publicate niciodată. Cercetătorul american care coordona proiectul, doctorul John Cutler, a devenit cercetător coordonator în cadrul experimentului Tuskegee.

După moartea lui Cutler, în 2003, istoricul Susan Reverby a scos la iveală documentele referitoare la experimentul cu sifilis din Guatemala, în timp ce făcea cercetări legate de experimentul Tuskegee. În 2010, a informat oficialii SUA despre cele descoperite.

Curând după aceea, secretarul de stat, Hillary Clinton, a prezentat scuze referitoare la studiu, iar președintele Obama i-a cerut președintelui Guatemalei să-și ceară scuze pentru experimente.

Read More

Enigmaticile expediții ale naziștilor în Tibet

În primăvara anului 1938, cinci savanți germani membri ai SS au participat la o expediție de cercetare în Tibet. Aproape uitat astăzi, acest eveniment a fost extrem de controversat în epocă și a continuat să îi fascineze decenii la rând pe amatorii de conspirații. Cele mai multe controverse și discuții nu au fost generate de rezultatele științifice, ci de contextul expediției – ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial – și de scopul acesteia, la întrebarea „ce au căutat naziștii în Tibet?” fiind oferite de-a lungul timpului numeroase răspunsuri, care de care mai fanteziste.

Expediția a fost condusă de un personaj cu adevărat excepțional:Ernst Schäfer. Aventurier, vânător, cercetător, scriitor și membru SS, el a fost un fel de „Indiana Jones” nazist în carne și oase. Născut în orașul Köln, Schäfer a fost pasionat de mic de faună, crescând pasări, insecte, șerpi, pești, veverițe și multe altele animale mici. Camera lui arăta ca o mică menajerie, plină cu colivii, acvarii, terarii, folosite pentru a observa comportamentul animalelor. După ce a obținut diploma de liceu, în 1929, s-a înscris la Universitatea din Göttingen, unde a studiat zoologia, botanica și geografia, visând să calce pe urmele eroului său, geograful și exploratorul suedez Sven Hedin.

Ernst Schäfer a ajuns pentru prima dată în Tibet în 1931, după ce s-a alăturat unei expediții organizate de americanul Brooke Dolan. Născut într-o familie bogată din Philadelphia, Dolan era deja celebru în presa americană la numai 21 de ani, datorită expedițiilor sale de vânătoare în Asia. În expediția din 1931, Dolan și Schäfer au urcat pe fluviul Yangtze, în căutarea unui trofeu de vânătoare extrem de rar:ursul panda.

Schäfer, al doilea bărbat alb care a reuşit să împuşte un urs panda

Expediția s-a transformat într-o adevărată întrecere între cei doi, care s-au separat de restul grupului și au plecat pe cont propriu prin pădurile de bambus. Competiția a fost câștigată de german, care a devenit, în mai 1932, al doilea bărbat alb care a reușit să împuște un urs panda. Expediția a continuat până în estul Tibetului. Dolan și Schäfer (foto stânga) nu s-au aventurat mai departe din cauza conflictului dintre tibetani și naționaliștii chinezi.

Anul următor, Schäfer s-a alăturat SS-ului, iar în 1935 a participat la o a doua expediție în Tibet, condusă tot de Brooke Dolan. De data aceasta, ei au pătruns mai adânc în interiorul țării, însă amenințarea permanentă din partea nomazilor Ngolok, care controlau zona, a condus la destrămarea expediției. Dolan a părăsit grupul și a mers mai departe singur, deghizat în negustor tibetan, iar Schäfer s-a întors în China, plutind în aval pe Yangtze, până la Shanghai.

Întors în Germania, Ernst Schäfer a publicat o carte, denumită Tibetul necunoscut, în care pleda pentru organizarea unei expediții științifice în tărâmul îndepărtat. Numeroasele articole de presă l-au transformat pe tânăr într-o celebritate și l-au adus în atenția lui Heinrich Himmler. În vara anului 1936, în timp ce Germania se pregătea pentru organizarea Jocurilor Olimpce de vară, Schäfer s-a întâlnit cu Himmler la Berlin și a obținut permisiunea de a organiza o expediție oficială în Tibet, sponsorizată de „Ahnenerbe” și compusă din savanți SS.

 Ce au căutat naziștii în Tibet?

Discuția dintre cei doi nu a fost consemnată. Toate informațiile despre această întâlnire provin de la Ernst Schäfer, care le-a povestit anchetatorilor americani, după ce a fost capturat în 1945. Potrivit lui Schäfer, Himmler i-a mărturisit atunci câteva dintre convingerile sale originale:că Universul a fost format în urma unei bătălii cosmice între foc și gheață, că Pământul a fost populat odinioară de specii de uriași şi că iar rasa ariană a coborât direct din cer3. Schäfer le-a spus anchetatorilor săi că el nu împărtășea aceste idei, pe care le considera rizibile, deși putem să fim convinși că nu a râs în fața lui Himmler.

Misterioasa călătorie în Tibet a cinci oameni de știință germani, membrii ai SS-ului, în ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial i-a fascinat pe contemporani. De-a lungul timpului au fost avansate numeroase explicații pentru această expediție, care de care mai fanteziste:s-a spus că ea ar fi avut ca scop descoperirea unei legături între Atlantida și prima civilizație a Asiei Centrale;că Schäfer ar fi crezut că Tibetul era leagănul omenirii, unde o castă de preoți crease un imperiu de cunoaștere mistică, numit Shambabla, al cărui simbol era svastica, roata budistă a vieții;sau că naziştii ar fi căutat o substanță secretă, care prelungea viața și putea fi folosită pentru atingerea unei stări superioare de conștiință4.

Din păcate pentru amatorii de conspirații, aceste ipoteze sunt false. Himmler, care se considera un mecena al științei germane, a înființat societatea „Ahnenerbe” pentru a studia originea rasei ariene, din care se trăgeau germanii puri. Arheologii germani au primit misiunea de a dezgropa preistoria ariană, fiind organizate numeroase expediții în acest scop, iar cea din Tibet a fost cea mai ambițioasă dintre acestea. Himmler a încercat în mod constant să influențeze activitatea oamenilor de știință, astfel încât aceștia să-și îndrepte atenția asupra subiectelor pseudo-științifice care îl interesau pe el. Cu toate acestea, se pare că Schäfer nu a fost interesat de această pseudo-știință, refuzând ferm să îi permită lui Edmund Kiss (un discipol al teoriei „Welteislehre”, enunțată de Hans Hörbiger) să se alăture expediției. Hörbiger susținea că Atlantida a fost distrusa de un mare potop cauzat de impactul dintre un corp ceresc de gheață și Pământ. Himmler a adoptat această teorie și credea că aceia care au scăpat din Atlantida au emigrat în Asia Centrală, unde au înființat o mare civilizație.

 O expediţie care s-a născut greu

În decembrie 1937, Schäfer a realizat planul final al expediției, care avea ca destinație Tibetul de Est, cu acces din China. Schäfer a fost nevoit să facă însă anumite compromisuri în privința membrilor expediției și să accepte prezența antropologului Bruno Beger, adept al teoriei conform căreia indo-europenii şi-ar avea originea în Asia Centrală, o idee care a fost îndelung dezbătută în cercurile academice. Cu toate acestea, divergențele dintre Schäfer și Himmler s-au adâncit şi, în final, conducătorul SS-ului a cerut ca societatea „Ahnenerbe” să își retragă sprijinul și finanțarea pentru expediție.

Schäfer a reușit să strângă singur banii necesari, însă avea nevoie în continuare de sprijinul politic al lui Himmler. Acesta și-a dat acordul pentru expediție, cu condiția ca toți membrii să facă parte din SS. În afară de Schäfer și Beger, la expediție au mai luat parte Ernst Krause, entomolog, fotograf și operator video, Karl Wienert, geofizician, și Edmund Geer, expert în logistică, responsabil de transport și aprovizionare.

Situația politică din Asia de Est l-a obligat pe Schäfer să-și schimbe planurile iniţiale. După ce a aflat că nu exista nicio posibilitate de a ajunge în Tibet prin China, el nu a avut de ales, fiind nevoit să traverseze India, unde trebuia să negocieze cu autoritățile britanice. Prin urmare, Schäfer a plecat la Londra, în martie 1938, unde a obținut o importantă scrisoare de recomandare adresată lui Sir Aubrey Metcalfe, ministrul de externe britanic din India.

 Tibetanii, fascinați de gadget-urile epocii

Cei cinci exploratori germani au plecat spre Calcutta în aprilie 1938 și au reușit să pătrundă în Tibet abia în luna decembrie, după ce permisiunea de intrare le fusese refuzată inițial, de două ori, fiind nevoiți să petreacă șase luni în micul regat Sikkim, din nordul Indiei. Spre uimirea tuturor, la granița tibetană n-au găsit nici bariere, nici paznici sau soldați. Doar un morman de pietre marca granița dintre cele două țări.

Ajuns în Lhasa, Schäfer a reușit să extindă permisul de ședere de mai multe ori, astfel că au putut să rămână în capitala tibetană timp de două luni. La scurt timp după sosirea lor au început vizitele oficiale, membrii expediției reușind să dezvolte în unele cazuri chiar relații de prietenie cu liderii locali, printre care și primul ministru Yapzhi Langdün, nepotul celui de-al 13-lea Dalai Lama. Antropologul Bruno Beger a avut o influență extrem de pozitivă asupra relațiilor membrilor expediției cu tibetanii. Având o oarecare pregătire medială, el a reușit să trateze cu succes bolile unor membrii ai aristocrației.

Un mare avantaj pentru expediție a fost reprezentat de faptul că fotografia nu era o noutate pentru tibetani. Dimpotrivă, se pare că fotografia a fost introdusă în Tibet încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar la momentul vizitei exploratorilor germani în Lhasa existau deja destul de mulți fotografi amatori entuziaști și chiar unii profesioniști. În afara unui singur incident, când un localnic a aruncat o piatră spre aparatul de fotografiat, Beger a raportat că nu au întâmpinat dificultăți în timp ce făceau fotografii.

Darurile oferite localnicilor de germani indică un mare interes în rândul tibetanilor pentru realizările tehnice ale Occidentului. Deoarece nu aveau suficiente articole tehnice pentru le oferi sub formă de cadouri, Schäfer a fost nevoit să dăruiască o parte din echipamentul expediției. Binoclurile Zeiss par să fi fost deosebit de populare printre miniștrii tibetani. De asemenea, Schäfer a oferit un radio Phillips, o cameră foto, un fonograf, un gramofon și a mai comandat alte cadouri din Calcutta și chiar din Germania.

Cel mai important eveniment din Lhasa și motivul principal pentru cererile repetate ale lui Schäfer de prelungire a permisiunii lor de ședere era „Monlam” (Festivalul de Anul Nou), care dura mai mult de trei săptămâni. Exploratorii au reușit să asiste la sărbătoare, iar Schäfer a oferit o descriere vie și extinsă a festivităților, în jurnalele sale, dar şi în cartea sa, Das Fest der weissen Schleier, dedicată acestui subiect. Mai mult, exploratorii au fost invitați să participe la „Gyalpo Losar”, a doua zi a Anului Nou tibetan, care este considerată o zi mai importantă decât ziua de Anul Nou în sine.

Pentru a obține, din partea guvernului tibetan, permisiunea de a vizita valea Yarlung, considerată „leagănul civilizației tibetane”, unde să găsesc numeroase mănăstiri și temple, Schäfer a mințit în legătură cu simbolul svasticii, susținând că acesta ar fi fost adus în Germania din vale, în urmă cu 5.000 de ani.

La un pas de moarte, în drum spre casă
Expediția s-a încheiat mai repede decât și-ar fi dorit exploratorii, după ce Schäfer a primit o scrisoare de la tatăl său, care îl anunța că războiul este iminent. Germanii au părăsit precipitat Tibetul și s-au îndreptat spre Calcutta, unde Schäfer a fost primit într-o audiență privată de lordul Linlithgow, viceregele Indiei, căruia i-a prezentat un raport detaliat despre expediția sa.

De la Calcuta, exploratorii s-au îmbarcat într-un avion British Airways, cu destinația Bagdad, însă au fost nevoiți să aterizeze de urgență la Karachi, din cauza unor probleme tehnice. La Bagdad au avut norocul să schimbe avionul și să zboare spre Atena cu o aeronavă Lufthansa. După aterizare au aflat că avionul British Airways, care a avut probleme tehnice la Karachi, s-a prăbușit în mare la Alexandria. O surpriză îi aștepta în Atena, un avion nou special, pus la dispoziție de guvernul german, pentru întoarcerea lor acasă în siguranță.

Indiferent de controversele stârnite și de problemele înfruntate, expediția condusă de Ernst Schäfer a fost un succes în ceea ce privește materialele științifice colectate. În urma expediției au fost strânse zeci de mii de fotografii și de pagini cu însemnări atente despre oamenii din Tibet, dar și despre floră și faună. Arhivele federale germane din Koblenz adăpostesc o colecție impresionantă de 17.000 de negative, din cele peste 20.000 realizate de membrii expediției5. Aceste imagini, care arată portretul Tibetului în perioada interbelică, sunt unice, având în vedere că membrii acestei expediții s-au interesat în mod amănunțit de fiecare aspect al vieții în Tibet, mergând de la guvernare și religie, până la cele mai intime aspecte ale vieții cotidiene.


Arestat după înfrângerea Germaniei, Schäfer a fost judecat la Nuremberg, însă a fost achitat, tribunalul considerând că nu a fost vinovat de crime de război. În decembrie 1949 el s-a mutat în Venezuela, împreună cu soția și cu fiicele sale, unde i s-a oferi un post de cercetător. Schäfer s-a întors în Europa în 1954. El a acceptat invitația regelui belgian Leopold al III-lea de a realiza un documentar despre Congo, proiect la care a lucrat câțiva ani. Împreună cu familia sa, Schäfer s-a întors în Germania, unde a obținut un post de curator la „Niedersächsisches Landesmuseum” din Hanovra. Exploratorul a murit în iulie 1992.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole Terra Misterioasă

Read More

Istoria celui mai faimos cocktail, Aperol Spritz

Mergeţi la o terasă – în orice anotimp, dar mai ales în toiul verii – și veţi vedea pe toate mesele pahare umplute generos cu gheaţă și o băutură portocalie. De câţiva ani, acest cocktail viu colorat este peste tot. Am putea crede că Aperol Spritz, căci despre el e vorba, a fost inventat ieri-alaltăieri, dar ne-am înșela. Istoria acestui bine păstrat secret italian a început acum o sută de ani. Să vedem care îi este povestea.

Istoria Aperolului are, de fapt, trei fire narative. Mai întâi, ar trebui să ne oprim asupra istoriei șpriţului în general. Apoi vine povestea lichiorului care poartă numele de Aperol și, la final, cea a cocktailului Aperol Spritz, care a apărut pe terasele Veneţiei și a ajuns astăzi pe mesele din lumea întreagă.

Şpriţul

Să o luăm pe rând. Şpriţul – nelipsit nici de pe mesele autohtone, după cum bine știm – își are originile în Italia de la începutul secolului al XIX-lea. Suntem în epoca post-Napoleon, când graniţele Europei Occidentale se redesenează în funcţie de succesele sau eșecurile împăratului de la Paris. După o scurtă perioadă în care a făcut parte din Regatul Italian condus de Bonaparte, regiunea Veneto din nordul Italiei ajunge sub stăpânire austro-ungară în urma Congresului de la Viena.

Astfel, provincia și capitala ei, Veneţia, devin zonă de tranzit sau chiar casa multor soldaţi, funcţionari imperiali și negustori, pentru care vinurile locale sunt prea tari. Obișnuiţi fie cu bere, fie cu vinuri cu conţinut de alcool mai scăzut, austriecii sosiţi în Veneto au început să ceară vin îndoit cu apă. Zis și spritz.

La început, acest şpriţ se făcea cu apă plată, cu vin normal sau spumant. La începutul secolului XX, odată cu popularizarea apei minerale, şpriţul a căpătat caracter acidulat, devenind astfel popular și în rândul doamnelor. În plus, între timp apăruseră și variaţii la băutura alcoolică de bază: un spritz putea fi făcut fie cu vin, fie cu diferite tipuri de lichior.

Lichiorul

Așa ajungem la povestea Aperolului. Suntem tot în nordul Italiei, în 1919, într-o Europă care își revine de pe urmele Marelui Război. În cadrul unui târg internaţional organizat la Padova, fraţii Luigi și Silvio Barbieri prezintă o nouă băutură inventată de ei. Cei doi fraţi moșteniseră în urmă cu câţiva ani o fabrică de băutură de la tatăl lor și își propuseseră să creeze un tip nou de aperitiv.

Băuturile tip aperitiv erau deja destul de populare în Italia. După șapte ani de muncă și experimente, fraţii Barbieri au lansat la Padova lichiorul denumit Aperol. A atras imediat atenţia publicului prin culoarea sa portocalie, foarte vie, și prin prospeţimea gustului. Avea și un alt avantaj. Spre deosebire de alte lichioruri de tip bitter, Aperolul este mai slab, având doar 11% alcool – în comparaţie, de pildă, cu asemănătorul Campari (inventat și el în Italia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea), care conţine peste 20% alcool.

Reţeta din 1919 a rămas neschimbată până în zilele noastre, iar formula sa exactă este un bine păstrat secret al companiei. Știm însă că Aperolul conţine extracte de portocale amare, rubarbă, rădăcină de genţiană și diverse ierburi aromatice. Laolaltă, ingredientele dau un gust răcoritor, ușor amărui.

Aperolul a devenit rapid foarte popular. A beneficiat de campanii publicitare inspirate, dar mai ales de un context social prielnic. Europa acelor vremuri dorea să uite traumele războiului. Anii ’20-’30 au fost epoca de aur a artiștilor, a oamenilor dornici să petreacă și să uite, a barurilor și a vieţii de noapte.

În aceste împrejurări vesele, Aperolul s-a transformat imediat în băutura preferată a italienilor și mai ales a tinerilor. Era apetisant vizual și light, numai bun pentru a fi servit înainte și după cină. Lichiorul a prins și în rândul femeilor, fiind promovat în reclame drept o băutură potrivită sportivilor și persoanelor cu un stil de viaţă activ graţie conţinutului scăzut de alcool.

Fraţii Barbieri au investit foarte mult în publicitate pentru a-și populariza băutura. Postere cu Aperol decorau pereţii exteriori și interiori ai teraselor și barurilor italiene, invitând trecătorii să se oprească pentru a savura o băutură răcoritoare. Totul la Aperol sugera veselie. Era irezistibil.

Cocktailul

Până la Aperol Spritz n-a mai fost decât un pas. La scurtă vreme de la apariţia sa pe piaţă, Aperolul a început să fie consumat și amestecat cu apă. A devenit imediat varianta preferată de şpriţ în regiunea Veneto, mai ales în Veneţia. Fiecare oraș sau regiune din Italia avea varianta locală de şpriţ, în funcţie de vinul sau de lichiorul popular în regiunea respectivă. Pentru nordul Italiei, acesta s-a nimerit să fie Aperol, iar faima cocktailului preparat cu Aperol a crescut odată cu creșterea numărului de turiști sosiţi anual în Veneţia.

Reţeta pentru Aperol Spritz a fost introdusă în 1950 și a rămas neschimbată de atunci. Cocktailul se construiește pe formula clasică „3, 2, 1”: trei părţi prosecco (sau orice tip de vin spumant), două părţi Aperol și o parte apă minerală. Se servește cu o felie de portocală, pentru a sublinia notele citrice, și multă gheaţă. Reţeta perfectă pentru o seară toridă de vară.

Aperolul a depășit graniţele Veneţiei și a ajuns faimos în întreaga Italie graţie unei reclame foarte populare în anii ’60, în care apărea iubitul actor italian Tino Buazzelli. Replica acestuia din reclama amuzantă – „Ah, Aperol!” – a prins la public, sporind instant popularitatea băuturii, într-atât încât spritzul până atunci generic a ajuns să însemne Aperol Spritz.

Renumele internaţional al Aperolului a venit odată cu anii 2000, după ce compania a fost achiziţionată de grupul Campari, care a investit într-o campanie agresivă de promovare. Așa se explică explozia din ultimii ani, când Aperolul parcă a apărut de nicăieri pentru a deveni cel mai comandat cocktail din lume. Între timp, a apărut pe piaţă și varianta gata de servire, un Aperol Spritz deja preparat și ambalat.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole Terra Misterioasă

Read More

Fantomele din Amityville

Cea mai cunoscuta si totodata înfioratoare poveste cu stafii a sfârsitului de secol e probabil cea din Amityville, New York, care s-a petrecut în casa de la numarul 112 de pe Ocean Avenue. Terifianta poveste a captat atentia publicului si a facut obiectul unei carti de mare tiraj, precum si al unui film de succes. Situatia se explica prin faptul ca publicul american este mai receptiv decât oricare altul la astfel de istorii, si este mai înclinat sa creada în veridicitatea faptelor. Nu încape nici o îndoiala ca în casa de pe Ocean Avenue numarul 112, s-a întâmplat ceva îngrozitor, însa a fost într-adevar implicata o fantoma?

Casa a fost construita în 1924, în stil colonial olandez, iar proprietarii au trait fericiti în ea timp de mai multi ani. Pentru ca avea amintiri atât de frumoase si se simtea legata sufleteste de casa copilariei, fiica proprietarilor a ales sa traiasca în casa parinteasca împreuna cu propria familie. În 1960 casa a fost vânduta unui cuplu care a locuit acolo pâna în 1965, când au înstrainat-o pentru ca au divortat. În iunie 1965 casa a intrat în posesia familiei DeFeo, în sînul careia nu domnea armonia din pricina abuzurilor comise de domnul Ronald DeFeo. Timp de noua ani, în afara de evenimentele cauzate de domnul DeFeo, nu a spus nimeni ca s-ar fi produs vreun alt eveniment terifiant.
Totul s-a schimbat într-o singura noapte, cea de 18 noiembrie 1974, când unul dintre fii, Ronald DeFeo jr. si-a împuscat mama, tatal, cei doi frati si doua surori.

Dupa exact un an de zile, în decembrie 1975, casa a fost cumparata de un tânar cuplu, George si Kathy Lutz, împreuna cu cei trei copii ai lor. Cînd s-au mutat în casa membrii familiei Lutz îi cunosteau teribila istorie. Aproape imediat ei au fost martorii unor fenomene stranii – usile si ferestrele se deschideau de la sine si se auzeau sunete bizare, iar preotului catolic care venise sa alunge spiritele rele, o voce demonica i-a ordonat sa plece.

Situatia s-a înrautatit rapid. Pe pereti au început sa se prelinga urme de sânge si substante lipicioase, au aparut nori pe la ferestre, fantomele si- au manifestat prezenta mult mai des si, în plus, unul din copiii familiei a început sa comunice cu un porc, pe nume Jodie, în care se pare ca se întrupase o forta demonica. Într-una din nopti Kathy Lutz a fost chiar aruncata din pat de catre o forta supranaturala si pretinde ca a vazut fata diavolului pe peretele semineului. Dupa 28 de zile de teroare, familia Lutz s-a mutat si la scurt timp dupa aceea a aparut în presa povestea lor.

În 1976 doi dintre cei mai faimosi investigatori în domeniul paranormalului, Ed si Lorraine Warren, au fost filmati de catre o echipa a unei televiziuni de stiri în timp ce cercetau casa. Cei doi au declarat ca locuinta era într-adevar bântuita de spirite demonice, însa alti specialisti în domeniu s-au dovedit mai reticenti.

Înca de la început doctorul Stephen Kaplan, directorul executiv al Institututlui de Parapsihologie din America, care are sediul în New York, a avut serioase dubii în privinta povestii si în urma cercetarilor întreprinse, a descoperit aspecte interesante despre cei doi soti Lutz. Din pacate, cercetarile lui nu au fost luate în seama. Ulterior s-a aflat ca cei doi soti luasera legatura cu un autor, Jay Anson, care a scris o carte, „Teroarea de la Amityville -o adevarata poveste”. Cartea, publicata în 1977, s-a bucurat de un mare succes la public si, bineînteles ca s-a turnat si un film, care a fost difuzat în 1979.
Asa cum a banuit doctorul Kaplan, în spatele povestii sotilor Lutz au existat actiuni si motivatii dubioase. El a descoperit ca avocatul care l-a aparat pe tânarul DeFeo s-a întâlnit cu sotii Lutz înainte de a fi publicata povestea. Kaplan nu a gasit nici o dovada concreta care sa sustina macar o parte dintre afirmatiile publicate în carte, în schimb a descoperit ca, dupa nici doua saptamâni, sotii Lutz s-au întors în casa din care plecasera din cauza terorii. De asemenea, multi detectivi au descoperit ca cei doi soti au semnat contractele pentru publicarea cartii si turnarea filmului imediat dupa ce s-a aflat despre aceasta poveste.

Ar mai trebui mentionat un aspect important: dupa plecarea sotilor Lutz în casa din Amityville au mai locuit trei familii si, nici una dintre ele nu a semnalat fenomene ciudate.

Multi dintre cei care au cercetat cazul, precum si cinicii, au concluzionat ca întregul caz trebuie pus mai degraba pe seama lacomiei, decât a fenomenelor

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole Terra Misterioasă

Read More

Marilyn Monroe ar fi fost ucisă la ordinele lui Bobby Kennedy, fratele mai mic al fostului preşedinte american

Viaţa artistei Marilyn Monroe a stârnit valuri de controverse, dar moartea ei a ridicat nenumărate semne de întrebare şi a dat naştere multor ipoteze. Cea mai nouă teorie stă scrisă în paginile volumului „The Murder of Marilyn Monroe:Case Closed“ şi spune că actriţa ar fi fost ucisă la ordinele lui Robert Francis „Bobby“ Kennedy, fratele mai mic al fostului preşedinte american, John Fitzgerald Kennedy, relatează publicaţia „Daily Mail“.

Moartea actriţei Marilyn Monroe de pe 4 august 1962 nu ar fi fost o sinucidere, aşa cum s-a stabilit, ci o crimă orchestrată de Bobby Kennedy pentru a o împiedica să dezvăluie „secretele murdare“ ale familiei Kennedy pe care le ţinea ascunse într-un mic jurnal roşu, scrie „Daily Mail“.   În plus, Bobby nu ar fi acţionat singur, ci cu ajutorul cumnatului său, actorul Peter Lawford, şi al psihiatrului actriţei, doctorul Ralph Greenson, care i-ar fi administrat artistei o injecţie în inimă cu pentobarbital.

Acestea sunt câteva dintre dezvăluirile făcute într-o nouă carte, scrisă de Jat Margolis, reporter de investigaţii şi expert în viaţa actriţei Marilyn Monroe, şi Richard Buskin, jurnalist la „New York Times“ şi scriitor foarte bine vândut.    Volumul „The Murder of Marilyn Monroe:Case Closed/ Asasinarea lui Marilyn Monroe:Caz închis“ promite să aducă lumină în cazul morţii uneia dintre cele mai cunoscute celebrităţi din toată lumea, prin intermediul declaraţiilor unor martori oculari, după cum „Daily Mail“ a prezentat în exclusivitate. 

„Bobby Kennedy era hotărât să-i închidă gura, indiferent de consecinţe“, ar fi mărturisit Peter Lawford, după cum susţin autorii, acesta fiind copleşit de vinovăţie. „A fost cel mai nebunesc lucru pe care l-a făcut, iar eu am fost suficient de nebun încât să permit să se întâmple“, ar mai fi declarat Lawford.    La crimă ar fi asistat şi medicul de pe ambulanţă, James C. Hall, care a ajuns la locuinţa actriţei şi l-a văzut pe psihiatrul Greenson când îi injecta acesteia pentobarbital nediluat direct în inimă, rupându-i cu brutalitate o coastă, mai scrie „Daily Mail“. Doctorul Greenson acţiona la ordinele lui Bobby Kennedy care îl rugase să „aibă grijă“ de Marilyn. 

Bobby Kennedy a avut o relaţie intimă cu Marilyn, în vara anului 1962, când a fost trimis în Los Angeles de către fratele său pentru a o convinge pe actriţă să nu îl mai sune la Casa Albă şi să-i explice că nu are de gând să îşi părăsească soţia pentru a se căsători cu ea.    Marilyn şi-a îndreptat toată atenţia către Bobby, după ce acesta i-a promis că îşi va părăsi soţia şi o va lua de nevastă, deşi fraţii Kennedy „o pasau de la unul la altul ca pe o minge de fotbal“, după cum spune Lawford.

Dar când Bobby a încercat să o îndepărteze, Marilyn l-a ameninţat că va susţine o conferinţă de presă unde va povesti despre relaţiile sexuale pe care le-a avut cu fraţii Kennedy şi va dezvălui toate secretele familiei, notate într-un jurnal mic roşu pe care îl ţinea ascuns. 

În timpul unei discuţii, Bobby Kennedy i-a cerut jurnalul, dar actriţa a refuzat cu vehemenţă şi totul s-a transformat într-o ceartă presărată cu ameninţări. Atunci, fratele preşedintelui a decis să ceară ajutorul celor doi bodyguarzi ai săi. Unul dintre ei i-a injectat pentobarbital în braţ, timp în care Bobby şi Lawford au căutat jurnalul. Dar cum efectul injecţiei a fost unul de scurtă durată, cei doi bodyguarzi au obligat-o să înghită aproape 30 de pastile. Kennedy, Lawford şi cele două gărzi de corp au părăsit locuinţa, iar ambulanţa a fost chemată de menajera artistei, care a bănuit că este vorba de o supradoză. 

Medicii James Edwin Hall şi Murray Liebowitz au ajuns la faţa locului şi au început manevrele de resuscitare. „Era dezbrăcată. Nu era niciun pahar cu apă, nici alcool. Am remarcat că respiraţia era sacadată, iar pulsul foarte slab şi rapid şi era inconştientă“, a declarat Hall. 

„În momentul în care m-am aplecat peste ea, mi-am dat seama – nu era nicio urmă de vomă, lucru neobişnuit în cazul unei supradoze, respiraţia nu avea miros de droguri, un alt simptom clasic“, a mai spus medicul.   Medicii reuşiseră să-i redea respiraţia, când Greenson a apărut şi le-a spus că este doctorul actriţei şi că se va ocupa el. Acela a fost momentul în care psihiatrul i-a administrat injecţia letală. „Au fost cinci martori la uciderea actriţei Marilyn Monroe“, scriu autorii. „Trei dintre cei cinci – Lawford şi medicii de pe ambulanţă, Hall şi Liebowitz, susţin că Ralph Greenson este responsabil“, citează „Daily Mail“.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole Terra Misterioasă

Read More

Bizarul Experiment Philadelphia

Daca ati citit bestsellerul ”Experimentul Philadelphia” de Charles Berlitz si William Moore, sau ati vazut filmul cu acelasi nume, în mod cert ati gasit aceasta poveste ca fiind extrem de tulburatoare, aflata undeva la granita dintre science-fiction si realitate.

„Experimentul Philadelphia” este un presupus experiment militar efectuat de Marina SUA la santierul Naval din Philadelphia, în luna octombrie 1943. Potrivit rapoartelor, distrugatorul USS Eldridge ar fost facut invizibil neputând fi detectat de dispozitive inamice. Seria de experimente strict secrete care au primit indicativul Rainbow ar fi avut la baza un aspect al teoriei câmpului unificat, un termen inventat de Albert Einstein, precum si echipamente create de Nikola Tesla.

Principalele informatii despre „Experimentul Philadelphia” le avem de la doi martori oculari, un presupus membru al echipajului USS Eldridge – Carlos Miguel Allende – si Alfred Bielek care sustine ca a facut parte din echipa tehnologica.

În iulie 1943 experimentele erau aproape de succes. Aparatura instalata la bordul lui USS Eldridge a functionat perfect, puternicele câmpuri electromagnetice au fost declansate, si vasul a devenit invizibil pe radare. În timpul experimentelor vasul era acoperit de un fel de ceata verzuie, puternic încarcata electrostatic. Martorii de pe vas au sustinut ca echipamentele metalice scoteau scântei ciudate, albastru-verzui.

La 28 octombrie 1943, s-a reluat experimentul, se pare pentru a face vasul invizibil si pentru ochiul uman. Când a fost pornit experimentul, nava a fost din nou învaluita de faimosa ceata verzuie, apoi energia pulsata în echipamente a fost intensificata treptat. Între timp se auzea zbârnâitul echipamentului iar cercetatorii care priveau au vazut cum nava dispare, împreuna cu ceata cenusie. Nu numai ca devenise invizibila pentru radar, acum nava devenise invizibila si optic. Eldrige reusise forma suprema a camuflajului – invizibilitatea totala.

Initial, urma vasului era vizibila în apa, dar la scurt timp a avut loc un efect si mai bizar. Când Eldrige a început sa reapara a avut loc un flash puternic de lumina si nava a disparut înca o data, dar de data aceasta nu se mai vedea urma pe apa. Nava se volatilizase si aparuse în portul Norfolk, situat la 600 km distanta. Dupa câteva minute aceasta se dematerializeaza si reapare din nou într-o ceata verzurie densa în Philadelphia.

Dupa aceasta calatorie miraculoasa nava se întoarce intacta. Dar în ceea ce priveste echipajul povestea este cu totul alta, de-a dreptul înspaimânt?toare. Moleculele corpurilor oamenilor si navei erau amestecate.

„Primul lucru care l-au gasit au fost doi marinari „îngropati” în podeaua de metal a navei, corpurile acestora erau literalmente îngropate în otel, erau pe moarte, sau aproape morti. Alti doi stateau drepti, tot îngropati în otel. Al cincilea om avea mâna îngropata în otel pâna la încheietura”, a povestit Bielek.

Altii pur si simplu lipseau. Restul de supravietuitori aveau înca si alte probleme survenite din cauza puternicului câmp electromagnetic la care a au fost expusi.

„Oamenii au fost molecular atasati de nava, legati de nava, în timp ce a fost teleportata. Unii au înebunit, altii au luat foc, unii au devenit invizibili. Lucruri teribile, oribile au patit acesti membri ai echipajului”, a declarat cercetatorul Robert Goerman.

„Problema era ca sistemul nervos nu a putut suporta expunerea la acel nivel de câmpuri magnetice si electrice si au suferit leziuni neuronale”, a continuat Bielek.

Potrivit unor rapoarte unele dintre victime au fost institutionalizate, desi au fost în mod fals dati disparuti în actiune. Familiilor li s-a spus ca au pierit pe mare în timpul razboaielor. Pusa în fata acestor efecte secundare bizare si a scenelor de groaza descoperite la bordul navei, Marina a renuntat la întreaga operatiune.

Echipa stiintifica a fost dizolvata, registrele navei schimbate pentru a arata ca nu a fost niciodata în Santierul Naval din Philadelphia si martorii fortati sa semneze juraminte pentru a pastra secretul. Si asa s-a închis experimentul din al Doilea Razboi Mondial în domeniul invizibilitatii si teleportarii.


Cu toate acestea este greu de crezut ca asemenea experimente nu au fost reluate mai târziu.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole Terra Misterioasă

Read More

Conspirația Marte

In timp ce una dintre binecunoscutele teorii ale conspiratiei acuza falsificarea aselenizarii, o alta varianta de scepticism al epocii spatiului cosmic sustine ca NASA a trimis, intr-adevar, oameni pe Luna, dar a pastrat tacerea cu privire la inteligenta extraterestra descoperita de astronauti aici. Aceste premise conspirative au dat nastere unei noi discipline stiintifice, exoarheologia, studiul pretinselor relicve extraterestre de pe alte planete din sistemul nostru solar. In vara anului 1996, comunitatea acestei ramuri stiintifice a primit din partea NASA un stimulent suplimentar, atunci cand agentia spatiala a anuntat ca a descoperit un meteorit ce continea formatiuni microscopice, care semanau cu organisme unicelulare fosilizate; iar meteoritul, descoperit cu ani in urma in Antarctica, era probabil venit dinspre planeta Marte. Acesti stravechi germeni martieni sunt departe de a reprezenta o relicva consistenta, dar arheologii spatiali au interpretat episodul ca pe un semn ca se aflau pe calea cea buna.

Fara a avea avantajul unui acces nemijlocit la relicvele si artefactele fotografiate de NASA pe alte corpuri astrale, exoarhelogii legati de Pamant sunt obligati adesea sa-si extraga informatiile din fotografii neclare, realizate aleator de sonde spatiale fara echipaj uman la bord. In virtutea handicapului inerent unei asemenea abordari a stiintei, o comunitate dedicata de cercetatori, adepti ai teoriei conspiratiei, a construit un scenariu sumbru: atat Luna cat si Marte erau candva intestate de arhitecti si constructori extraterestri, care s-ar mai putea afla si astazi acolo.

Musamalizare si sabotaj

Timp de peste un deceniu, cel mai vizibil si mai zgomotos promoter al teoriilor despre orasele martiene si lunare de odinioara a fost Richard C. Hoagland, autor de lucrari stiintifice. La mijlocul anilor ’80, Hoagland a strans o echipa de oameni de stiinta pentru a analiza un enigmatic obiect asemanator Sfinxului, prezent in mai multe dintre fotografiile planetei Marte, realizate de NASA.”Chipul de pe Marte”, cum este cunoscuta formatiunea ciudata, a ajuns oficial in analele istoriei conspiratiilor in vara lui 1976, atunci cand nava spatiala Viking 1 parcurgea, pentru a 35-a oara, o rotatie pe orbita in jurul Planetei Rosii. In timp ce facea fotografii ale unei regiuni desertice numite „Cydonia”, la o altitudine de circa 1.600 km de suprafata martiana, Viking 1 a inregistrat pe pelicula o imagine extrem de neobisnuita: o forma geografica ce se intindea pe 1,5 kilometri semana cu vederea frontala a unei fete umane sau, cel putin, a unei fete de umanoid. In cele doua imagini neclare, care de atunci au devenit celebre, „chipul” pare sa aiba intr-adevar ochi, nas si gura.

„Martianul” Hoagland

Desi NASA a afirmat ca fotografia reprezinta doar un efect al luminii pe o formatiune geologica naturala, doi specialisti in computere fara nicio legatura cu agentia spatiala, Vincent DiPetro si Gregory Molenaar, au marit digital imaginile folosind tehnici pe computer concepute de ei.

Si au gasit detalii si mai uimitoare: ochii fetei respective pareau sa aiba pleoape iar strania fata parea sa aiba o gura plina de dinti si chiar o chica de par. Hoagland merge insa mai departe, distingand mai multe detalii in fotografiile disponibile: la cativa kilometri sud-vest de fata umana, el a pretins ca vede ruinele unui oras, inconjurat de piramide lungi de 1,5 kilometri, marginite de o formatiune similara cu o fortareata, ca un „fagure”, pe mai multe etaje, impartita in doua de un „bulevard principal” si ingramadita in jurul unei „piete centrale”. „Un intreg oras construit pe Marte, cu precizia unui maestru arhitect”, explica Hoagland in cartea lui „Monumentele de pe Marte”.

Avansand studierea fotografiilor, Hoagland a identificat o serie de relatii si proportii matematice intre trasaturile chipului, „orasul” din vecinatate si un al treilea obiect, o structura piramidala cu cinci laturi. Entuziastul cercetator a mers chiar pana acolo incat a pretins ca formatiunile de pe Marte incearca sa ne comunice mesaje importante de evolutie pentru umanitate, stabilind chiar bazele unei noi fizici, cea hiperdimensionala, care ne-ar putea oferi posibilitatea alimentarii cu energie din alte dimensiuni. Premisele indraznete ale lui Hoagland au fost insa rapid atacate de cercetatori si oameni de stiinta, care acuza ca nefondate concluziile sale, despre care spun ca s-ar baza parca pe analizarea unor alte fotografii decat cele implicate, care nu se potriveau deloc cu sesizarile autorului.

Cu toate acestea, in jurul regiunii martiene Cydonia graviteaza speculatia ca NASA ar incerca insistent sa mascheze adevarul cu privire la orasul pierdut de pe Marte, ascunzand fotografii importante si chiar sabotandu-si propriile misiuni. O astfel de situatie s-a inregistrat chiar in august 1992, in timpul misiunii spatiale Mars Observer, care avea printre obiective si realizarea de fotografii de inalta rezolutie ale zonei Cydonia. Atunci, chiar inainte de a intra pe orbita Planetei Rosii, sonda spatiala a incetat sa mai transmita semnale spre Pamant.

 NASA a abandonat rapid misiunea, acuzand o pierdere de combustibil. Teoria conspirationista conturata in jurul acestei intamplari sustine ca NASA a trebuit sa distruga sonda Mars Observer pentru a pastra secretul asupra a ceea ce ascundea Cydonia. Sau, ar fi existat o alta forta, de provenienta extraterestra, care a lansat un atac asupra navei spatiale. Aceste teorii au fost intarite si de ceea ce s-a intamplat in cazul misiunilor rusesti care aveau ca obiectiv tot observarea Planetei Rosii. La sfarsitul anilor ’80, fosta Uniune Sovietica a trimis spre Marte doua vehicule spatiale fara echipaj uman, Phobos 1 si 2, cu intentia de a fotografia planeta si una dintre lunile ei, Phobos.

Prima sonda a suferit o defectiune tehnica pe drum. In 1989, Phobos 2 a ajuns la destinatie si a realizat fotografii extinse ale suprafetei martiene, dupa care si ea a incetat din activitate.

Intr-una dintre fotografiile trimise spre Pamant de aceasta a doua sonda insa, se poate observa o umbra cu forma cilindrica, conturandu-se pe suprafata lui Marte. O serie de cercetatori din domeniul conspiratiilor pretind ca aceasta umbra a fost aruncata de o nava spatiala extraterestra chiar inainte de a spulbera sonda ruseasca. Oamenii de stiinta specialisti in sistemul planetar au explicat insa acest fenomen ca fiind o proiectie a lunii martiene Phobos, un satelit natural de forma neregulata.

In urma acestor intamplari, Hoagland va reveni din nou in atentie, oferind o serie de documente interesante tinute secret timp de 30 de ani. Primul era un raport elaborat de NASA in care se recomanda ca orice descoperiri viitoare referitoare la viata extraterestra sa fie secretizate, pentru a nu perturba civilizatia pamanteana a secolului al XX-lea. Al doilea reprezenta o anexa ciudata la statutul NASA in care se stabilea ca agentia spatiala americana este o ramura a institutiilor militare. Hoagland nu se va multumi insa doar sa prezinte aceste documente, comentand si ca ele au servit la mascarea deliberata a unei superputeri timp de 30 de ani, pentru a-i tine pe oameni in intuneric cu privire la descoperiri uimitoare de pe Marte si de pe Luna.

„Lunaticul” Brian

William L. Brian al II-lea, autor al cartii „Moongate: descoperirile secrete ale programului spatial al SUA”, lansata in 1982, isi va face si el aparitia in „teatrul de razboi” al teoriilor conspirationiste, schitand un peisaj asemanator al lucrurilor, undein. Brian si-a propus sa faca o ancheta referitoare la ascunderea masinata de NASA a inteligentei extraterestre de pe Luna. Baza tezei sale este aceea ca NASA minte atunci cand pretinde ca gravitatia Lunii este de sase ori mai mica decat cea a Pamantului.

Astfel, Brian doreste sa demonstreze ca NASA a descoperit, in anii ’60, despre campul gravitational selenar ca acesta are, in realitate, 64% din forta celui terestrui. Implicatiile acestei descoperiri sunt, potrivit lui Brian, suficient de infricosatoare incat sa stimuleze o musamalizare a NASA. Daca atractia gravitationala a Lunii ar fi intr-adevar apropiata ca valoare de cea a Pamantului, legea gravitatiei universale a lui Newton ar fi in intregime gresita si fizica conventionala s-ar baza pe o fundatie nesigura. Mai mult, autorul sustine ca o gravitatie puternica a Lunii ar mai implica si existenta unei atmosfere, care ar duce mai departe la posibilitatea existentei vietii, poate chiar a uneia evoluate.

Dezertorii cu sange albastru


Brian isi bazeaza aceasta teorie mai ales pe faptul ca astronautii care au ajuns pe Luna nu puteau face in inaltime salturi mai mari de 35 centimetri, inaltime care, la o gravitatie de sase ori mai mica decat cea de pe Pamant ar trebui sa fie de aproximativ doi metri in cazul unui individ cu o greutate de 180 kilograme, atat cat cantareau astronautii echipati. Considerand ca, atmosfera mult mai densa decat s-a declarat, a Lunii, ar fi putut fi si respirabila, Brian a acuzat chiar faptul ca existenta costumelor astronautilor avea singurul rol de a ascunde, in timpul filmarilor, adevaratele conditii de pe satelitul natural al Terrei.

In continuare, marsand pe controversatele marturii ale lui Neil Armstrong, primul om pe Luna, autorul sustine chiar ca atunci cand oamenii au aselenizat au fost intampinati si monitorizati indeaproape de OZN-uri si chiar de entitati extraterestre. Mai tarziu, pe baza unor surse discutabile si subiective, Brian va afirma despre Luna ca nu este deloc un tinut pustiu asa cum sustine NASA. Luna, spune el, este de fapt un tinut placut, cu un „cer de culoarea sofranului”, cu vegetatie si viata in anumite zone, cu munti acoperiti de paduri, cu lacuri si rauri, si cu unele comunitati extraterestre. Teoriile lui Brian vor avea ecou intr-un alt domeniu al presupunerilor conspirative aerospatiale, cel denumit „Alternativa 3”, care a inceput initial ca o parodie fictiva, dar mai apoi a capatat proportii serioase in randul maselor.

Dupa cum a fost expusa, Alternativa 3 ar reprezenta un complot conceput de o reuniune globala a elitelor vizand abandonarea in mainile maselor de rand a planetei Terra, suprapopulata si poluata, purtatorii de sange albastru fiind transportati in secret de pe Pamant, impreuna cu cohorte de oameni care sa reprezinte forta de munca, spre orasele-cupola de pe Luna si Marte. Sunt teorii mai mult decat indraznete, premise cel putin paranoice si temeri aparent lipsite de orice temei relevant, insa daca exista vreun pilon solid care sa le sprijine, acela este ca emitentii si adeptii lor sunt oameni invatati, pregatiti si inteligenti, ale caror concluzii nu sunt chiar unele indoielnice. Cu toate acestea, vanatori de celebritate si succes s-au ridicat din randurile celor mai curati, iar suspectarea de o asemenea pornire vine sa demoleze orice acreditare a unui promotor de teorii conspirationiste.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole Terra Misterioasă

Read More

Bătălia Atlanticului, pe scurt

Bătălia Atlanticului a fost cea mai lungă campanie militară continuă a celui de-al Doilea Război Mondial, începând în 1939 și terminându-se doar odată cu capitularea Germaniei Naziste în 1945. Momentul de maximă intensitate a luptelor a fost atins de la mijlocul anului 1940 până la sfârșitul anului 1943. Campania a opus vasele de suprafață și U-boot submarinele Marinei Germane Marinei Regale Britanice și Marinei Regale Canadiene și mai târziu Marinei Statelor Unite, care asigurau securitatea convoaielor aliate, care transportau materiale de primă necesitate din America de Nord și de Sud spre Regatul Unit și Uniunea Sovietică. Submarinelor germane (U-boot) li s-au adăugat cele italiene, după ce Italia a intrat în război în iunie 1940.

Numele de „Bătălia Atlanticului”, consacrat de Winston Churchill în 1941, este folosit oarecum impropriu pentru o campanie care a început în prima zi a conflictului european și a durat aproape 6 ani, a implicat mii de vase și s-a întins pe sute de mile marine într-o succesiune de peste 100 de bătălii a convoaielor și peste 1.000 de lupte navale singulare. Avantajul tactic s-a aflat de o parte sau de alta, funcție de dezvoltarea noilor arme și tactici de luptă. Britanicii și aliații lor au câștigat treptat controlul asupra traficului naval, obligând flota de suprafață a Germaniei să se retragă în locații sigure până în 1941 și învingând flota de submarine (U-boot) într-o lungă serie a bătăliilor convoaielor între martie și mai 1943. În 1945, în dotarea marinei germane a intrat o nouă generație de submarine performante, prea târziu însă pentru a mai schimba soarta războiului.

Pentru ca populația Marii Britanii să nu moară de foame în timpul războiului, Merchant Navy (Marina Comercială britanică) trebuia să câștige lupta împotriva submarinelor Marinei naziste (Kriegsmarine). A fost luptă lungă, de șase ani, al cărui scop principal a fost păstrarea liniei de aprovizionare atlantice și, implicit, păstrarea în luptă a Marii Britanii.

În martie 1941, Winston Churchill vorbea despre „bătălia Atlanticului”, descriind astfel campania începută pe 3 septembrie 1939, odată cu războiul. A fost o bătălie care s-a încheiat în ultima zi a celui de-al doilea război mondial, cea mai lungă și, probabil, cea mai ciudată confruntare a conflictului, în care marinarii britanici au ajuns să foloseasca zmeie și arme improvizate pentru a-și apăra navele.

În lupta pentru controlul coridoarelor maritime din insulele britanice până în America, Royal Navy și US Navy aveau să se confrunte cu omologul lor german, Kriegsmarine. Pentru distrugerea acestor coridoare, de care depindea abilitatea Marii Britanii de a-și hrăni populația și, în ultimă instanță, de a rămâne în război, Germania a folosit submarine, mine, nave capcană (nave de atac deghizate în vase comerciale) și atacuri aeriene. De partea cealaltă, convoaiele de nave comerciale britanice au fost apărate de o varietate de nave escortă, crucișătoare, nave comerciale armate, frigate, distrugătoare și corvete.

A fost o luptă pe tărâmul inovațiilor tehnologice, al sonarelor, radarelor și al spărgătorilor de coduri

Între 1940 și 1943 lupta din Atlantic a fost oarecum echilibrată, niciuna dintre părți nereușind să câștige decisiv. Însă de la începutul anului 1943, Aliații au început să câștige treptat avans, unul din motivele principale fiind că s-au folosit mai bine de toate aceste inovații tehnice.

Succesul sau eșecul în această bătălie se număra în tonaj:tonaj de nave scufundate, respectiv tonaj de marfă ajunsă cu succes în porturi. Și civilii de acasă au jucat un rol important în bătălia Atlanticului;prin campanii precum „Dig for Victory” sau „Make do and Mend”, guvernul îi îndemna pe cetățeni să sprijine bătălia prin reducerea cererii pentru produsele aduse din America. Însă, în fond, soarta bătăliei a fost decisă mai ales de un grup de civili:bărbații și, în unele cazuri, femeile din British Merchant Navy.

La începutul ostilităților, o treime din transporturile comerciale mondialerevenea marinei comerciale britanice. Puterea acesteia era rezultatul muncii a generații de comercianți britanici care, în ultimii 100 de ani, primiseră cu brațele deschise inovațiile tehnologice în domeniu (de la puterea velelor, a aburilor la cea a petrolului) și fuseseră pregătiți să răspundă noilor cereri de pe piață și să-și facă loc pe noile rute comerciale, pe care se transportau acum de toate, de la fructe tropicale la conserve de carne.

La 1939, flota comercială britanică era nu numai vastă, ci și foarte diversă. La fel, marinarii angajați în Merchant Navy proveneau din diverse colțuri ale imperiului, precum și din țările europene ocupate de nemți (Norvegia, Danemarca, Grecia), China, Caraibe, Africa sau Orientul Mijlociu.

Dacă sarcina lor era de a asigura supraviețuirea Marii Britanii în zilele negre din 1940-1941 și mai târziu, sarcina de a apăra flota comercială revenea forțelor Aliate navale și aeriene. De-a lungul războiului, această luptă va fi purtată din ce în ce mai eficient, datorită introducerii radarelor mai performante pe avioanele și portavioanele care supravegheau acele părți din ocean aflate în afara razei de acțiune a aviației continentale.

Convoaie și escorte

Elementul cel mai important în protejarea vaselor comericiale aliate a fost decizia crucială din 1939 de a grupa navele în convoaie, acestea urmând să fie escortate în Atlantic de nave de război. Fiecare convoi era controlat de cea mai mare dintre navele comerciale, iar comandamentul suprem al marinei militare britanice organiza rutele și schimbările de rută în funcție de informațiile primite pe parcurs.

Din punct de vedere defensiv, organizarea unor convoaie a fost o decizie logică, căci navele fără escortă puteau deveni ținte ușoare pentru inamic. Pe de altă parte însă, aceste convoaie reduceau eficacitatea navelor individuale. Să formezi un convoi de 40 de nave sau chiar mai multe presupunea mult timp, iar munca de coordonare era imensă și cerea implicarea unor oameni din departamente diferite. A organiza toate acestea în mijlocul războiului, a pericolului inamic, a problemelor mecanice survenite brusc sau a schimbărilor dese de rută (pentru derutarea nemților) era extrem de dificil. Apoi, unor nave le era greu să mențină viteza de deplasare a convoiului, ajungând fie în fața acestuia, fie rămânând în spate.

Cu toate acestea, navele comerciale nu s-au bazat exclusiv pe forța Royal Navy pentru protecție;pe măsură ce amenințarea germană a devenit evidentă, din ce în ce mai multe vase comerciale au fost echipate cu armament pentru a se putea apăra singure. În primele șase luni ale războiului, spre exemplu, 1900 de nave au fost înarmate cu mitraliere sau tunuri. La sfârșitul lui 1940, numărul lor ajunge la 3400.

Mai mult însă decât echipamentul armat conta caracterul marinarilor, cunoscuți pentru perseverența lor și refuzul de a ceda în fața inamicului. În porturile britanice, marinarii care nu purtau uniformă riscau să fie abuzați sau batjocoriți de oameni care credeau că au în față bărbați care s-au eschivat de la serviciul militar și datoria față de țară. Însă uniforma sau insigna de rever schimbau imediat atitudinea celor din jur, mai ales că după 1940, întreaga țară a recunoscut munca și eroismul lor, pe măsură ce presa britanică a început să scrie despre lupta din Atlantic și implicarea marinarilor.

Eroismul marinarilor Royal Navy și stoicismul celor Merchant Navy în luptă sau după distrugerea propriilor nave au devenit teme obișnuite în ziarele britanice, precum și la radio.  Această atenție publică asupra rolului jucat de Merchant Navy, precum și nevoia de a menține un flux stabil de noi recruți, a dus la mai multe inițiative guvernamentale între 1939 și 1945. Astfel, fiecare membru de echipaj supraviețuitor al unui atac inamic era intervievat de un ofițer al Royal Navy pentru a se asigura că toți marinarii învață de pe urma atacurilor și că știu ce măsuri să ia atunci când nava se scufundă. Apoi, fabricanții de nave comerciale și Consiliului pentru Cercetări Medicale au făcut tot posibilul pentru a crește șansele de supraviețuire ale marinarilor prin dezvoltarea unor noi tipuri de bărci de salvare și diverse instrumente esențiale supraviețurii, precum transmițătoare radio portabile, lumini pentru veste de salvare sau bărci de salvare antideflagrante. Între timp, Ministerul Informațiilor publica regulat postere și materiale în care promova rolul marinarilor comerciali și folosea presa, expozițiile publice și filmele pentru a accentua eforturile guvernamentale pentru a asigura supraviețuirea acestora.

În 1943-1944, devenise deja evident că submarinele germane standard tip VII și IX sunt învechite, în timp ce liderii germani sperau ca cele mai recente inovații tehnice să-i ajute în luptă. Apoi, în ultimele săptămâni ale războiului, marina germană a făcut tot posibilul pentru a reaprinde conflictul din Atlantic cu ajutorul unei noi generații de submarine:tip XXI și XXIII. Capabile să rămână mai mult timp sub apă, nedetectate de aviația Aliată, și să se deplaseze sub apă cu viteză mult mai mare decât majoritatea vaselor de escortă, aceste submarine aveau potențialul de a oferi Kriegsmarine avantajul esențial în fața Aliaților. Din nefericire pentru ei însă – și din fericire pentru echipajele Merchant Navy, care ar fi fost victimele lor –, aceste submarine nu au devenit operaționale decât prea târziu, când războiul în Europa era aproape de sfârșit, iar Germania nu mai avea cum să câștige.


Lucrul cel mai remarcabil este că după șase ani de luptă în Atlantic, moralul ambelor tabere, atât al Merchant Navy cât și al adversarilor germani, rămăsese de neclintit, în ciuda bătăliei lungi și a faptului că fiecare tabără pierduse aproximativ 30.000 de oameni.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.

Read More

Freddie Mercury și cine este femeia din spatele melodiei "Love of my life"

Filmul Bohemian Rapsody, nominalizat la Oscar anul acesta, a stârnit controverse despre sexualitatea celebrului artist, Freddie Mercury, dar ne-a adus aminte de una dintre cele mai frumoase povești de dragoste din istorie: Mary Austin și Freddie Mercury.

S-a speculat mult despre relația celor doi în toate sensurile, dar cine e femeia care i-a furat inima lui Mercury, care i-a fost aproape până la sfârșit și a devenit și discreta moștenitoare a averii lui?

Mary Austin l-a cunoscut Freddie Mercury în 1970, prin intermediul lui Brian May, chitaristul trupei Queen. Ea avea doar 19 ani și lucra pentru unul dintre cele mai șic magazine din Londra, Biba, în departamentul de PR. Mary provenea dintr-o familie modestă, iar ambii săi părinți aveau deficiențe de auz. La momentul întâlnirii Mary era studentă la Arte.

Cum a devenit Mary Austin: Love of My Life

După ce s-au întâlnit în magazinul Biba, locul ei de muncă, Mary Austin și Freddie Mercury au început să iasă împreună și, în doar câteva luni, s-au și mutat împreună, în West Kensington. Relația lor romantică, pe care Freddie a prețuit-o până la sfârșitul zilelor sale, a inspirat unele dintre melodii ale trupei Queen. Cei doi s-au despărțit după ce Freddie a început o relație cu un angajat de la Elektra Records, lucru pe care i l-a și mărturisit lui Mary.

Acest fapt nu l-a oprit pe să aibă în continuare o relație specială cu Mary, despre care spunea într-un interviu din 1978 că după 7 ani am ajuns la o înțelegere. Freddie invoca faptul că este mult timp plecat în turnee și că Mary ar trebui să aibă propria ei viață. Cumva încerca să și ascundă orientarea sexuală. Deși era peste măsură de flamboiant pe scenă, asumându-și o personalitate publică cât se poate de gay, s-a ferit să facă declarații în acest sens, să se justifice sau să explice.

Freddie Mercury pe numele său adevărat Farrokh Bulsara, s-a născut pe insula africană Zanzibar. Considerat ca fiind unul din cei mai buni căntăreţi din toate timpurile, Freddie avea o voce deosebită şi distinctivă, incluzând un ambitus de 4 octave. Deşi vorbea pe tonalităţi de bariton, el cânta majoritatea melodiilor ca tenor. Mercury este recunoscut pentru prestaţiile live, care erau de obicei pe stadioane mari. Una din cele mai notabile performanţe al lui Mercury cu Queen a avut loc la Live Aid în 1985, când un stadion întreg de 72,000 de oamenii au bătut din palme, au cântat. Performanţa celor de la Queen la acest eveniment a fost declarată de mulţi specialişti drept cel mai bun concert din toate timpurile.

Totuși cea mai ascunsă parte a vieții lui Freddie a fost cea privată, iar relația cu Mary a fost unul dintre misterele vieții sale, în special după ce s-au despărțit oficial. Ceea ce Freddie și Mary au avut-o era departe de orientarea sexuală a artistului : chiar spre sfârșitul vieții acesta spunea că toți iubiții pe care i-a avut au fost geloși pe relația specială pe care o avea cu Mary și care nu putea fi înlocuită de niciunul. După separare, cei doi au continuat să fie foarte apropiați – chiar locuind foarte aproape, pentru că Freddie i-a cumpărat lui Mary un apartament în apropierea fostei lor case. Iar câțiva ani mai târziu, în 1985, el spunea într-un interviu: „singura mea prietenă este Mary și nu vreau pe nimeni altcineva. Pentru mine, ea este soția mea. Pentru mine, ce am avut a fost căsătorie. Credem unul în celălalt, iar asta este suficient pentru mine.”

Mary a fost printre primele persoane care au aflat de diagnosticul lui Freddie și i-a fost alături în ultimii ani, îngrijindu-l în ultima fază a bolii, când nu mai vedea bine și nu se mai putea ridica din pat. Conform cărţii lui Jim Hutton, „Mercury and Me“, Mercury a fost diagnosticat cu SIDA în primăvara anului 1987, puţin după Paşte. În acelaşi an, Mercury a declarat că testul său a ieşit negativ. În ciuda negaţiilor, presa britanică a continuat zvonurile în anii următori, din cauza stării psihice a lui Mercury şi din cauza lipsei de turnee a celor de la Queen. În ultimul său an de viaţă, Queen era la apogeul succesului, albumul „Innuendo“ intrând în topurile britanice pe locul întâi şi vânzându-se în 250.000 de exemplare doar în prima săptămână de la lansare.

Artistul a murit pe 24 noiembrie 1991, la doar o zi după ce își declarase public diagnosticul, de pneumonie – o complicație ce apărea frecvent în rândul celor care sufereau de SIDA. Mary Austin a intrat, conform dorinței lui, în posesia cenușii, pe care a îngropat-o într-un loc despre care nu a povestit nici până în ziua de astăzi. Mare parte a posesiunilor lui i-au rămas tot lui Mary. Artistul i-a lăsat şi vila sa din Londra, în care locuieşte şi actualmente, estimată la mai mult de 22 de milioane de euro, precum şi o mare parte din avere, care atunci însuma 10 milioane de euro. Această avere include o colecţie de artă şi mobilă ce i-a aparţinut regelui Ludovic al XV-lea. De altfel, toate câştigurile trupei Queen sunt împărţite între cei trei membri ai formaţiei şi Mary Austin, care primeşte în jur de 19% din profituri.

Deși Freddie avea un partener la momentul morții sale, pe Jim Hutton, artistul și-a justificat alegerea de a o lăsa pe ea principală moștenitoare a averii sale astfel: „Ai fi fost soția mea și toate astea ar fi fost oricum ale tale.”

De asemenea fosta logodnică a celebrului Freddie Mercury, acum în vârstă de 67 de ani, va primi o sumă considerabilă din câştigurile „Bohemian Rhapsody“. Filmul despre viața lui Freddie a primit Globul de Aur şi are încasări de peste 650 de milioane de euro la nivel global, iar Mary va primi frumoasa sumă de 45 de milioane de euro. În prezent, Mary Austin nu ţine legătura cu membrii formaţiei şi nu a fost implicată în producţia filmului „Bohemian Rhapsody“, în care a fost interpretată de actriţa Lucy Boynton. Totuşi, ea a avut o întâlnire privată cu Rami Malek, care l-a interpretat pe Freddie în cea mai recentă peliculă despre viața artistului.



Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.

Read More