Topul celor mai ucigătoare boli din toate timpurile

În zilele noastre practicile medicale cunosc un avans spectaculos, dar cu toate acestea există încă afecţiuni incurabile. Şi de-a lungul istoriei omenirea s-a confruntat constant cu numeroase epidemii care au făcut ravagii în rândul populaţiei. Iată mai jos un top al celor mai criminale  boli din toate timpurile.

7. TIFOSUL(430 î.H.?-prezent) a ucis 3 milioane de oameni numai între 1918 – 1922 şi majoritatea soldaţilor lui Napoleon aflaţi în campania din Rusia.

Numele bolii provine din grecescul “typhos” care înseamnă leneş sau ameţit, descriind starea celor afectaţi de tifos. Acesta a fost menţionat pentru prima dată cel mai probabil în anul 1083 la o mânăstire din apropierea oraşului Salerno, Italia. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost descoperit un vaccin împotriva tifosului. Însă înainte ca acest lucru să fie posibil, tifosul a constituit o boală devastatoare.

De-a lungul istoriei boala a provocat numeroase epidemii. Astfel, în al doilea an al Războiului peloponesiac (430 î.H.), oraşul-stat Atena a fost lovit de o epidemie teribilă, cunoscută ca “Ciuma Atenei”. Epidemiile de tifos s-au răspândit în Europa între secolele XVI –XIX, izbucnind în timpul Războiului Civil Englez, Războiului de 30 ani şi Războaielor Napoleoniene. Odată cu retragerea lui Napoleon din Moscova în 1812, numărul soldaţilor francezi care au murit din cauza tifosului era mai mare decât al celora omorâţi de ruşi. Irlanda a fost şi ea victima unor epidemii majore de tifos în repetate rânduri:1816-1819, spre sfârşitul anilor 1830, dar şi în perioada Marii Foamete Irlandeze (1846-1849).

În America au avut loc mai multe epidemii între 1837-1873, în New Hampshire, Baltimore, Memphis, Philadelphia şi Washington DC. Primul Război Mondial a însemnat 3 milioane de morţi în Rusia şi chiar mai mulţi în Polonia şi România.

6. HOLERA (1817-prezent) a produs opt pandemii şi sute de mii de morţi în toată lumea.

Manifestându-se de secole în India, de-a lungul fluviului Gange, boala a izbucnit în Calcutta în anul 1817. A avut rezultate la scară largă, holera fiind răspândită în numeroase părţi ale ţării. Nu există însemnări clare asupra numărului de indieni care au pierit din cauza epidemiei, însă armata britanică a raportat 10.000 de morţi în rândul trupelor imperiale.

În timp ce lumea devenea tot mai mică datorită trenurilor şi vapoarelor puse în mişcare de puterea motorului cu aburi, condiţiile de viaţă nu evoluau la fel de repede. De aceea, la momentul 1827 holera devenise cea mai temută boală a secolului. În pofida dezvoltării extraordinare ale medicinei moderne, holera rămâne totuşi un ucigaş eficace.

5. SIDA (1981-prezent) a ucis 25 milioane de oameni din întreaga lume.

Sindromul Imunodeficienţei Dobândite (SIDA) a dus la moartea a peste 25 de milioane de oameni începând cu anul 1981, când a fost identificat pentru prima dată. Cu toate că accesul la tratamentul antiretroviral a fost îmbunătăţit în numeroase regiuni ale lumii, SIDA a făcut aproximativ 3, 1 milioane de victime numai în anul 2005, dintre care 570 000 au fost copii.

La nivel global se estimează că numărul total de oameni infectaţi cu virusul HIV a atins nivelul cel mai înalt. Numărul persoanelor care trăiesc cu acest virus continuă să crească în multe părţi ale lumii, în ciuda strategiilor intense de prevenire a infectării.

Africa Sub-Sahariană rămâne, de departe, cea mai afectată regiune din lume, cu un procent de 64% din totalul persoanelor infectate cu HIV. Asia de Sud şi de Sud-Est ocupă locul al doilea cu un procent de 15%.

Adevărul despre originea SIDA este încă necunoscut, mai ales în ceea ce priveşte locul şi momentul izbucnirii pandemiei, chiar dacă se spune că aceasta provine de la maimuţele din Africa.

4. MALARIA (1600-prezent) omoară aproximativ 2 milioane de oameni anual.

Malaria reprezintă cauza a 400-900 milioane de cazuri de febră şi a aproximativ unul până la trei milioane de morţi în fiecare an. În majoritatea cazurilor se manifestă la copiii mai mici de 5 ani;femeile însărcinate sunt de asemenea vulnerabile.

Malaria este una dintre cele mai comune boli infecţioase şi constituie o problemă deosebit de gravă a sănătăţii publice. Paraziţii sunt transmişi de femela ţânţarului Anofel. Boala este foarte răspândită în regiunile tropicale şi subtropicale, inclusive părţi ale Americilor, Asia şi Africa.

Cu toate eforturile de reducere a transmiterii şi de creştere a tratamentului, nu au avut loc schimbări semnificative în zonele expuse riscului. Iar dacă răspândirea bolii se va realiza în acelaşi ritm, rata mortalităţii s-ar putea dubla în următorii 20 de ani.

3. MOARTEA NEAGRĂ (1340-1771) numără 75 milioane de victime în toată lumea.

Moartea Neagră sau Ciuma Neagră a fost una dintre pandemiile cele mai periculoase din istoria omenirii. S-a manifestat iniţial în sud-vestul Asiei Centrale, răspândindu-se apoi în Europa spre sfârşitul anilor 1340. Se estimează că Moartea Neagră ar fi ucis între o treime şi două treimi din populaţia Europei.

Cele trei forme ale ciumei sunt ciuma bubonică, ciuma septicemică şi cea pneumonică, fiecare determinând apariţia unor simptome specifice printre cei infectaţi.

Epidemiile cele mai importante de ciumă din Europa au fost:Londra (1603), Ciuma Italiană (1629-1631), Marea Ciumă din Sevilla (1647-1652), Marea Ciumă din Londra (1665-1666), Marea Ciumă din Viena (1679). Incertitudinea supravieţuirii a creat o atmosferă generală de morbiditate şi a influenţat oamenii să trăiască clipa, fapt ilustrat de Giovanni Boccaccio în “Decameronul”(1353).

2. GRIPA SPANIOLĂ (1918-1919) a cauzat între 50 şi 100 milioane de morţi în mai puţin de doi ani.

Între 1918 şi 1919, pandemia de Gripă Spaniolă a ucis mai mulţi oameni decât Hitler, armele nucleare şi toţi teroriştii din istorie la un loc. Acest tip de gripă a fost o versiune mai gravă a bolii comune, care progresa rapid şi pentru care nici astăzi nu există antidot.

Simptomele gripei spaniole erau frisoanele şi oboseala, însoţite adeseori de lichid la plămâni. Tot ceea ce puteau face doctorii era să încerce să amelioreze starea pacientului.

Pandemia a dispărut la fel de repede cum a izbucnit. Mai mult de jumătate de million de oameni a murit numai în Statele Unite ale Americii, iar în lume mai mult de 50 de milioane.

1. VARIOLA (430 î.H. – 1979) a omorât peste 300 milioane de oameni în întreaga lume doar în secolul al XX-lea, majoritatea fiind locuitori native ai Americilor.

Cunoscută şi după numele latin Variola vera, variola este o boală contagioasă care se manifestă exclusiv la oameni. Aceasta este cauzată de unul dintre cele două variante ale virusului numite Variola major şi Variola minor. Efectele secundare pe termen lung apărute la supravieţuitorii bolii sunt cicatricele caracteristice. Printre efectele secundare ocazionale se numără orbirea, datorită ulceraţiei corneei şi infertilitatea în rândul supravieţuitorilor de sex bărbătesc.

În Europa variola a făcut aproximativ 60 milioane de victime, inclusive cinci monarhi, numai în secolul al XVIII-lea. Până la 30% dintre cei infectaţi, inclusive 80% dintre copiii sub vârsta de 5 ani, au murit din cauza bolii, în timp ce o treime din supravieţuitori şi-au pierdut vederea.


Variola a fost responsabilă pentru aproximativ 500 milioane de morţi în secolul al XX-lea. În anul 1967 Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a estimat că 15 milioane de oameni au contactat boala şi două milioane dintre ei au murit în acelaşi an. După campanii de vaccinare soldate cu success de-a lungul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, OMS a certificat eradicarea bolii în anul 1979. Până astăzi, variola este singura boală infecţioasă umană complet eradicată.


Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.

Read More

Blestemul lui Timur Lenk asupra Uniunii Sovietice

Coincidență sau eveniment supranatural? Care este legătura între cea mai importantă operațiune militară a secolului al XX-lea și tiranul medieval care a marcat istoria Orientului Mijlociu?
Timur Lenk este cunoscut europenilor mai ales pentru faptul că, prin înfrângerea otomanilor în 1402 și capturarea sultanului Baiazid I a întârziat sfârșitul Imperiului Bizantin cu mai bine de jumătate de secol. Scriitorii și compozitorii occidentali i-au dedicat opere și scrieri care au îmblânzit trăsăturile personalității sale, supranumindu-l Tamerlan și considerându-l un viteaz luptător împotriva amenințării otomane. Pentru că nu a amenințat Europa acelor vremuri, el a rămas un personaj secundar în atenția europenilor, ambiția și cruzimea sa părând mai palide în comparație cu alți conducători care au amenințat continentul. Cu toate acestea, din informațiile desprinse din sursele istorice, se pare că Timur era mult mai sadic decât majoritatea invadatorilor Europei și era un excelent strateg militar, comparabil chiar cu Napoleon Bonaparte.

Urmașul autoproclamat al Imperiului Mongol

Construind un imperiu ce rivaliza ca întindere cu Imperiul Roman, Timur a fost fiul unui conducător mongol mărunt, dintr-o ramură etnică turcică. Având o inteligență remarcabilă și o ambiție ieșită din comun, a vrut să refacă integral marele imperiu mongol al lui Ginghis Han. Căsătorindu-se cu o prințesă din neamul marelui cuceritor, și-a câștigat legitimitatea și a adunat o armată enormă. A cucerit cea mai mare parte a Orientului, începând din Uzbekistanul de astăzi și până în Turcia și chiar Egipt, lăsând în urma sa teroare și distrugeri.

Se știe despre Timur Lenk că ori de câte ori cucerea un oraș, un sat sau o cetate care i-a opus rezistență, obișnuia să omoare în chinuri toată populația, atât oameni cât și animale. La final, construia o piramide și turnuri din capete umane, pentru ca următoarele cetăți de pe lista sa să nu aibă curajul de a i se opune. Se spune că a decimat întreaga populație a orașului Delhi de 80.000 de locuitori și că armatele sale au făcut în total mai mult de patru milioane de victime.

Pe lângă cuceririle sale marcate de genocid, Timur a dat naștere unei dinastii scurte, dar prolifice în ceea ce privește patronajul artelor. Epoca timuridă în Iran a dus arta miniaturii persane la apogeu, rafinamentul ei stabilind tiparele clasice ale artei islamice universale.

Un tiran model pentru un dictator

La peste șase secole distanță, un alt personaj politic remarcabil, cunoscut pentru ambiția și cruzimea sa se ridică în Est: Ioseb Besarionis Dze Jughashvili, un tânăr din Caucaz se ridică în partidul comunist al Uniunii Sovietice spre cele mai înalte ranguri. Într-un articol de-al său din 1912 într-un ziar de propagandă bolșevică se semnează pentru prima dată cu pseudonimul Stalin, însemnând „oțel” în limba rusă. Dacă Timur în limba turco-mongolă însemna „fier”, Stalin în limba rusă însemna „oțel”. Și nu ar fi deloc exclus ca Stalin să fi vrut să îl depășească în tărie și ambiție pe marele Timur Lenk, mai ales că el însuși avea să construiască un imperiu sovietic grandios, bazat pe teroare și umilință.

Blestemul lui Timur

În plin război mondial, în primăvara lui 1941, dictatorul sovietic decide valorificarea mormântului lui Timur Lenk de la Samarkand, acum parte a Uniunii Sovietice. În acest scop, este trimisă o echipă de savanți în Uzbekistan conduși de antropologul Mikhail Gherasimov  pentru a exhuma rămășițele lui Timur și ale urmașilor săi Ulugh Beg și șahul Rokh. Gherasimov urma să cerceteze rămășițele lui Timur și să realizeze o reproducere a înfățișării acestuia pe baza caracteristicilor craniului său.

Evenimentele petrecute în timpul excavărilor au rămas o parte importantă a folclorului uzbek de astăzi. Când oamenii locului au aflat despre planul autorităților sovietice, au încercat cu tot dinadinsul să convingă echipa de cercetători să oprească operațiunile spunând că există un teribil blestem pe mormântul marelui conducător. Însă nu au reușit, savanții sovietici fiind mult mai înfricoșați de ordinele lui Stalin decât de blestemul lui Timur.

Cercetătorii au descoperit mormântul lui Timur după o lună de căutări, pe 19 iunie 1941 și au reușit să scoată trupul defunct de sub imensa piatră de jad de deasupra locului său de veci. Osemintele mai purtau încă un iz de uleiuri aromate cu care a fost îmbălsămat. Se spune că pe sicriul său ar fi fost o inscripție care spunea:

”Când mă voi ridica din morți, întreaga lume va tremura”.
O altă variantă, mai des vehiculată, spune că, pe lângă această inscripție, exista o alta spunând:

”Oricine ar fi cel care îmi va deschide mormântul,
Va dezlănțui un invadator mai crunt decât am fost eu”.

După relatările lui Malik Kaiumov, fotograful expediției, se pare că prima zi a săpăturilor a fost marcată de ghinion – curentul electric nu mai mergea, câțiva oameni au leșinat și sculele s-au defectat, făcând ca săpăturile să înainteze foarte greu. Mai mult decât atât, seara echipa s-a dus la o ceainărie în apropiere și au avut parte de o experiență misterioasă. Trei bătrâni în alb s-au apropiat de ei și i-au întrebat dacă ei sunt aceia care vor să deranjeze somnul lui Timur Lenk. La răspunsul afirmativ al echipei, cei trei bătrâni au deschis o carte în arabă în care scria aproximativ același mesaj ca pe pietrele tombale:

Cine va deschide mormântul lui Timur, va da drumul spiritului războiului și va avea loc o bătălie sângeroasă cum nu s-a mai văzut.

Antropologii au ignorat aceste avertismente și au luat rămășițele liderilor timurizi precum și restul descoperirilor din mausoleu și s-au îndreptat către Moscova.

Trei zile mai târziu, pe 22 iunie 1941, Germania nazistă declanșează primele atacuri ale operațiunii Barbarossa în Uniunea Sovietică. Acest atac urma să ia viețile a peste 30 de milioane de soldați și civili sovietici. Blestemul părea să aibă dreptate. Tancurile germane erau net superioare cavaleriei mongole și au lăsat în urma lor distrugeri și tragedii mult mai mari. Iar bătălia de la Stalingrad a fost, după analiza istoricilor, cea mai sângeroasă din istoria lumii.

Gerasimov a fost, după câte se spune, convins de adevărul blestemului și a reușit să îl contacteze după câteva luni chiar pe generalul Zhukov. I-a transmis acestuia să îi povestească lui Stalin despre blestemul lui Timur Lenk și să aducă înapoi osemintele liderului mongol.

Stalin, deși ateu, era totuși o persoană superstițioasă și s-a lăsat convins de această realitate. Se spune chiar că dictatorul ar fi uitat de principiile sale și că s-ar fi rugat la icoana fecioarei din Kazan, o icoană făcătoare de minuni despre care se spune că a apărat Rusia de atacurile lui Timur în urmă cu șase secole. Ce știm sigur este că în noiembrie 1942 s-a dat ordin ca rămășițele lui Timur să fie duse înapoi la Samarkand și îngropate după ritualul islamic. O altă legendă spune că avionul cu rămășițele a făcut un ocol intenționat deasupra frontului de la Stalingrad. Două luni mai târziu, naziștii erau înfrânți la Stalingrad, iar soarta războiului începea să se întoarcă de partea Uniunii Sovietice.

Ce spun istoricii?

Cu siguranță, decizia lui Hitler de a ataca Uniunea Sovietică este anterioară deciziei lui Stalin de a deshuma trupul lui Timur. Și cu siguranță ceea ce s-a întâmplat la Stalingrad nu a fost coordonat de o forță supranaturală mai mult decât de strategia militară sovietică, condițiile climaterice funeste pentru naziști și greșelile tactice ale acestora din urmă. Chiar mai mult, este posibil ca această „coincidență” să fie oarecum logică în măsura în care Stalin se aștepta să înceapă conflictul cu Germania nazistă.

El a trimis arheologi în speranța că urmau să se descopere comori imense pe care le-ar fi investit în echiparea armatei sale. În acest sens, istoricul Igor Bunich afirmă în cartea sa „Aurul Partidului” că Stalin a ordonat săpături arheologice și deshumări în cimitirele și mormintele bogate de pe tot teritoriul Ucrainei și Rusiei în anii 1930’și că la începutul anilor 1940’ a ajuns să facă acest lucru și în Asia Centrală, nu de mult inclusă în imperiul sovietic.

Totuși, nu putem tăgădui faptul că bizara coincidență se petrece la date incredibil de apropiate. Mormântul lui Timur Lenk din mausoleul Gur-e-Mir (foto sus) nu a mai fost cercetat de atunci. Rămâne să aflăm, poate, dacă altcineva va decide reluarea cercetării arheologice lăsată neterminată în monumentul de la Samarkand.

Read More

Inchiziția, pervertirea învățăturilor creștine

Inchiziția, pervertirea învățăturilor creștine. Sfânta Scriptură (Biblia) vorbește în Noul Testament despre iubire, dragoste de aproape, iertare, dar și despre atrocități care vor avea loc în Numele Lui. Scripturile le condamnă și nu pomenesc nicăieri de necesitatea unui război sau a unor persecuții pe care creștinii ar trebui să le facă. Cu toate acestea, sute și mii de oameni au ars pe rug, au fost torturați în cele mai oribile moduri cu putință de personalul Bisericii catolice în perioada Inchiziției. Nici cealaltă Biserică, cea Ortodoxă, nu poate spune că nu a încuviințat persecuții:ale musulmanilor, evreilor și schismaticilor de orice fel (chiar și catolici uneori). Însă organizarea de care s-a dat dovadă în Occident este una macabru de exemplară.

O modificare majoră în istoria creștinismului

Până în secolul al IV-lea creștinismul era o religie urbană, răspândită pe tot cuprinsul Imperiului Roman, uneori tolerată de autorități, alteori persecutată. Începând cu împăratul Nero și până la Dioclețian, predecesorul lui Constantin cel Mare, întâlnim destul de multe campanii generale de persecutare a creștinilor din imperiu. Aceștia erau de cele mai multe ori socotiți drept țapi ispășitori pentru multe evenimente neplăcute. Cel mai cunoscut este arderea Romei, act săvârșit de fapt de Nero.

Pe cei mai mulți dintre acești martiri creștini morți în secolele aminite îi întâlnim la loc de cinste în calendare. Ei sunt considerați sfinți pentru că au avut curajul să îl mărturisească pe Hristos chiar și cu prețul vieții.

Venirea lui Constantin cel Mare la tron, reunificarea Imperiului separat de Dioclețian, legenda cu semnul crucii apărut în ziua de dinainte de confruntarea finală cu Maxențiu, rivalul său care domnea în Răsărit, dorința împăratului de a-și consolida Imperiul, toate acestea au dus, în anul 312, la edictul de la Milan, prin care creștinismul devine religie permisă în Imperiu. Ulterior, împăratul s-a implicat și mai mult în treburile Bisericii, încercând să pună capăt disputelor între creștinii arieni (subordonaționiști -Cele trei Persoane ale divinității Tatăl, Fiul și Sfântul Duh nu ar fi egale, Fiul fiind subordonat Tatălui) și ceilalți creștini, care considerau cele Trei Persoane egale. Din acest motiv a fost convocat primul Sinod Ecumenic, ținut la Niceea în 325. Împăratul Constantin I este cel care face legătura între religie și stat, folosind metodele de represiune ale statului pentru extirparea ereziei. Printr-o astfel de măsură a împăratului va fi exilat Arius, după Primul conciliu de la Niceea, considerat ca un pericol pentru biserică. Din motive asemănătoare a fost exilat episcopul Atanasiu din Alexandria, un dușman înverșunat al Arianismului, precum și alți numeroși episcopi ortodocși.

[caption id="attachment_842" align="aligncenter" width="683"] Inchiziția, pervertirea învățăturilor creștine[/caption]

Implicarea tot mai mare a împăratului roman se vede o dată cu venirea pe tron a lui Teodosie cel Mare. Acesta, împreună cu împreună cu Sfântul Ambrozie al Milanului, face din creștinism unica religie a Imperiului. Devenind religie de stat, creștinismul are acces nelimitat și direct la foarte multă putere și la instrumentele deținute de stat, dar preluând pe deplin și modul acestuia de exprimare:persecuția până la anihilare a celor care nu sunt de acord cu edictele imperiale.

Astfel, ereticii, cei care nu propovăduiesc ceea ce biserica stat aprobă, sunt nu doar prigoniți, ci și uciși. Primul în istorie condamnat pentru părerile sale, altele decât cele oficiale, a fost teologul Prisciliano de Avila (340-385). Acesta, în anul 385, a fost executat în Trier ca eretic. Până la edictul din 380 a lui Teodosie cel Mare, cea mai severă pedeapsă a Bisericii era anatema-afurisirea, scoaterea în afara Bisericii. Comunitatea de creștini nu-l mai recunostea pe eretic ca aparținând de ea, acesta nu avea voie să intre în Biserică etc, dar sub nicio formă nu era ucis. Exemple de erezii sunt multiple până în secolul IV, în perioada timpurie a creștinismului:existau învățături ca „Montanismus” ce provenea de la Marcion din Asia Mică(85-160) sau „Maniheismus”, întemeiată de persianul Mani (216-277) în care religia era pregnată de influența gnostică, învățături care au fost condamnate de biserică drept eretice.

Ulterior anului 380, toate formele de exprimare religioasă diferite de cele ale Bisericii oficiale au fost interzise, iar practicanții lor persecutați. Unii își găsesc refugiu în teritoriile pe care popoarele migratoare le controlează. Cei mai mulți aleg convertirea în locul excluderii sociale sau chiar a morții. Pentru a înlesni oarecum trecerea și Biserica ”încreștinează” unele zile de sărbătoare păgâne (Crăciunul este exemplu cel mai cunoscut, dar și Boboteaza este continuatoarea unei tradiții romane mai vechi). În prima etapă vedem că acțiunile s-au îndreptat cu precădere spre convertirea păgânilor. Venirea valurilor de migratori păgâni până în secolul X a concentarat atenția clerului superior în această direcție. Ereticii din interior erau văzuți ca niște bolnavi spirituali, iar acțiunile de persecuție nu merg decât foarte rar până la lichidarea lor. După stabilizarea Europei, dar și după ruptura dintre cele două mari scaune patriarhale (Roma și Constantinopol, în 1054), lucrurile au început să intre pe o altă turnură. Dacă Biserica Ortodoxă patronată încă de împărat și-a menținut linia descrisă mai sus față de eretici, în Apus lucrurile devin mult mai fanatice.

Începuturile Inchiziției și argumentele acestora

Inchiziția începe să funcționeze prin anii 1100, la apariția în Italia și sudul Franței a religiei dualiste antifeudale (Bogomilism), care amenința scindarea bisericii catolice.

Deși transformarea Inchiziției într-o instituție se va petrece prin secolul XIII, folosindu-se interpretări din Biblieși citate din teologul antic Augustinus din Hippo (354-430) (care susținea că ereticii numai cu forța pot fi aduși pe calea cea bună spre biserică), constatăm că acțiunile de persecuție și violențele sunt mult mai timpurii.

Astfel, Heinrich der Löwe (Henric Leul) se oferă în anul 1147 să întreprindă o cruciadă contra slavilor de Elba creștinizați parțial. Alt exemplu din secolul al XII-lea este botezarea forțată a evreilor, care a fost ulterior interzisă prin „Decretum Gratiani”.

Exact ca în vreme prigoanei creștinilor, condamnarea la moarte a ereticilor de către autoritățile feudale din Franța, Germania și Italia se făcea printr-un proces ad hoc, urmare a unei declarației venite de la un martor. În anul 1184 a fost alcătuită o Comisie pentru cercetarea cazurilor de erezie, aceasta fiind o reacție a mișcării religioase a katharilor (curaților între sec. XI-XIV) pornită din sudul Franței, împotriva cărora s-au întreprins câteva cruciade. De asemenea, katharii au fost prigoniți și arși pe rug ca eretici.

La început, papalitatea a fost luată prin surprindere de zelul acestor acțiuni și a încercat să impună o parte din vechile măsuri. La Concilul din Tours (1163) ținut de Papa Alexandru III, s-a accentuat necesitatea unei pedepse adecvate pentru cei ce se abat de la calea adevărată arătată de biserică. Astfel, papa Lucius III (1181–1185), în colaborare cu Frederic I, Sfânt Împărat Roman (Barbarossa), la Concilul din Verona (1183), prin Bula papală „Ad Abolendam” se hotărăște modul în care va fi pedepsit un eretic (excomunicarea defintivă, cu pierderea tuturor drepturilor și proprietăților).

În anul 1199, Papa trimite doi călugări cistercieni cu o împuternicire deplină de a supune katharii din sudul Franței. Concilul al IV-lea Lateran a hotărât în 1215 împotriva celor osândiți de erezie de pierdere a avutului, excomunicare și interzicerea îngropării în pământ sfințit.

În paralel, Papa Inocențiu al III-lea, care origanizează cruciada Albigensiană (1209–1229), oferă și un model monstruos de persuasiune a ereticilor:la 22 iulie 1209 trupele catolice ocupă localitatea Béziers, urmând porunca „Caedite eos! Novit enim Dominus qui sunt eius” „Să fie toți omorâți, Dumnezeu cunoaște pe aleșii săi”. Locuitorii orașului vor fi așadar măcelăriți (20 000 de morți). La puțin timp urmează orașul Carcassonne, care capitulează, locuitorii refugiindu-se în păduri. Din cei rămași aproape 500 de bătrâni, bolnavi sau copii, 400 sunt spânzurați și o sută sunt lăsați să părăsească orașul goi, despuiați de haine, luând cu ei „numai păcatele lor”.

Arderea pe rug

Intrigile politice și interesele suveranilor au folosit de multe ori în Evul Mediu limbajul și instrumentele ecleziastice pentru înlăturarea adversarilor. Decretul de ardere pe rug a ereticilor vine chiar în contextul disputelor între Frederic al II-lea, împăratul Sfântului Imperiul Roman, cu orașul Milano. Frederic a elaborat un edict de ardere a ereticilor, erezia fiind considerată ca o jignire adusă monarhului pentru care era prevăzută pedepsa cu moartea. Acest edict a fost acceptat de papa Gregor IX (1167-1241), cu condiția ca numai biserica să poată hotărî care eretic este recidivant și nu mai poate fi convertit. Papa va refuza să accepte declararea ca eretic a orașului Milano, care se răzvrătise împotriva împăratului.

La hotărârea Conciliui din Toulouse (1229), s-au înăsprit măsurile de pedepsire a ereticilor prin descoperirea locurilor unde s-au refugiat, a celor care le ofereau adăpost sau pomană. Casele le erau dărâmate, bunurile confiscate, iar oamenii puteau fi chiar uciși. Pentru a obține informațiile necesare, s-a recurs și la încurajarea denunțiilor secrete.

Motivul însărcinării dominicanilor cu combaterea ereziei este explicată prin faptul că erezia apare mai ales în rândul populației sărace, unde dominicanii aveau cele mai bune contacte. Astfel, în anul 1235 inchiziția este declarată oficială de către papă.

Printre metodele de investigație ale Inchiziției se număra „chestionarea penibilă”, care consta de fapt din diferite metode de tortură a acuzatului, prin care se căuta după cele spuse îndepărtarea influenței viciilor lumești și obținerea unei mărturisiri. Impăratul Friedrich II ordonă în 1238 pedeapsa cu moartea prin arderea pe ruga ereticilor, în anul 1252 cu interogarea prin schingiuire pentru aflarea adevărului, metodă uzuală a justiției din aceea vreme. La sfârșitul secolului XIII inchiziția funcționa ca instituție deja în mai multe regiuni din Europa apuseană.

Teologul italian Toma de Aquino (Tommaso d'Aquino) (1225-1274) a stabilit teoretic prin fraza „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est necessitatis”-„pentru acceptarea și păstrarea credinței este necesară o hotărâre liberă și voluntară” piatra de temelie a inchiziției din Evul Mediu. Pedeapsa aplicată pentru erezie, cere teologul, să fie excomunicarea sau pedeapsa cu moartea. În anul 1231 formează papa Grigorie al IX lea o comisie permanentă pentru erezie, subordonată mai ales călugărilor din ordinul dominican. Pedeapsa pe care o cere papa Gregor pentru eretici este închisoarea pe viață, cu o pedeapsă maximă pentru eretici recidivanți.

„Noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată”

Între argumentele folosite adesea în justificarea acțiunilor Inchiziției sunt acțiunile teologului antic Augustin de Hipona, care a avut dispute înveșunate cu „donatiștii” (o fracțiune creștină nord-africană). Acesta a încercat metoda convingerii, dar mai târziu el va recomanda utilizarea forței prin maximele sale:„compelle intrare“ și „temperata severitas”, care va deveni treptat mai severă utilizând biciuirea și în cazurile extreme pedeapsa cu moartea. Totuși Inchiziția a trecut cu vederea o precizare a lui Augustinus, și anume „Corrigi eos volumus, non necari, nec disciplinam circa eos negligi volumus, nec suppliciis quibus digni sunt exerceri”-„noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată” sau afirmația lui Ioan Gură de Aur „Condamnarea la moarte a unui eretic este o greșeală ireparabilă”, această părere fiind împărtășită și de Ambrosius din Milano și Martin din Tours.

Procesele inchiziţiei s-au extins ajungând uneori să depăşească orice imaginaţie. Vânătoarea de vrăjitoare, denunţarea duşmanilor proprii drept eretici, interzicerea oricăror practici medicinale suspecte de vrăjitorie etc sunt câteva din zonele unde Inchiziţia a acţionat. În pofida atrocităţilor petrecute, cele mai multe dintre condamnarile ereticilor nu vizau decât mai rar moartea. Pedepsele constau în a lua parte la slujbe, pelerinaje, cruciade, pedepse financiare, sau legarea de stâlpul infamiei.

Read More

Crimele făcute în numele lui Hristos

Crimele făcute în numele lui Hristos. Iniţial, creştinismul era propovăduit ca o religie a iubirii şi a păcii. Odată cu transformarea creştinismului în religie oficială şi mai apoi instituţionalizare acesteia, lucrurile au început să se schimbe. Doctrina creştină a fost interpretată în funcţie de interesele puterii religioase sau laice, ambele ajungând să împartă interese politice şi economice. Mai mult decât atât, religia a ajuns să fie folosită ca o armă împotriva tuturor celor incomozi sau nesupuşi.

În evul mediu, Biserica catolică, stăpâna spirituală şi nu numai a întregului Occident, a inventat o armă mortală de represiune, culmea în numele unei religii a iubirii şi a păcii. A fost vorba de o instituţie odioasă renumită pentru crime, torturi şi decizii arbitrare, de o cruzime ieşită din comun. S-a numit Inchiziţia şi era un soi de ”poliţie religioasă”, în slujba Bisericii dar şi a puterii laice co-interesate. Victimele erau în mare parte oameni nevinovaţi a căror singură vină era fie că au deranjat interesele Bisericii sau a marilor feudali agreeaţi de Biserică, fie pur şi simplu s-au aflat la locul nepotrivit.

”Poliţia religioasă” inventată de Biserică contra ereticilor Inchiziţia a apărut ca o reacţie a Bisericii la aşa numitele erezii. Propriu-zis toţi cei care se abăteau de la doctrina oficială creştină consfinţită prin Conciliul de la Niceea din 325 d HR erau consideraţi eretici. Cu alte cuvinte orice om care interpreta altfel dogma decât varianta acceptată oficial era considerat un eretic, un ”rătăcit” care trebuie pedepsit. Încă de la începuturile creştinismului ereticii erau consideraţi o ameninţare, priviţi ca un factor destabilizator al comunităţii creştine.

[caption id="attachment_582" align="aligncenter" width="646"] Crimele făcute în numele lui Hristos[/caption]

Odată cu edictul din 380 dHr dat de împăratul roman Teodosius I, creştinismul devenea religia oficială a Imperiului. Iar doctrina oficială devenea singura doctrină acceptată de primele instituţii religioase. Cine îşi lua libertatea de a interpreta dogma diferit faţă de versiunea oficială îşi putea pierde viaţa.

Primul condamnat ca eretic a fost Prisciliano de Avila în secolul IV d Hr. Acesta a fost executat pentru opiniile sale religioase. În general însă, până în evul mediu, nu a existat o instituţie ataşată Bisericii care să combată erezia şi să vâneze ereticii. Abia în secolul al XIII lea s-a pus problema înfiinţării unei astfel de instituţii, după un nou val de erezii în secolele XI-XII.

Cel care a pus bazele din punct de vedere teoretic şi teologic al acestei veritabile ”poliţii religioase” a fost un teolog faimos în evul mediu. Se numea Toma de Aquino, a trăit în Italia secolului al XIII lea şi spunea că „pentru acceptarea şi păstrarea credinţei este necesară o hotărâre liberă şi voluntară”. Ca atare cei care nu aderau şi nu respectau principiile şi voinţa Bisericii erau consideraţi eretici, ”rătăciţi”, ”păgâni”, adică elemente periculoase care trebuiau aduse pe ”drumul cel bun”, adică cel propovăduit de Biserică.

Teologul italian cerea ca ereticii să fie pedepsiţi la prima abatere prin excomunicare, adică alungarea din sânul Bisericii, lucru care atrăgea după sine indirect şi moartea. Adică orice creştin putea să ucidă un excomunicat fără pedeapsă. Pentru ereticii care recidivau Toma de Aquino propunea pedeapsa cu moartea.

Ideile teologului italian erau deja puse în practică de papa Grigore al IX lea, tot în secolul al XIII lea, care înfiinţase deja o instituţie împotriva ereticilor, dată în grija călugărilor dominicani. Această instituţie îşi avea rădăcinile în bula papală ”Ad abolendam”, dată în secolul al XII lea, prin care era legalizată lupta împotriva ereticilor. Forma clasică a Inchiziţiei va fi atinsă însă abia în secolul al XV lea.

În anul 1478, regii Spaniei, Ferdinand şi Isabella, doi catolici fervenţi, renumiţi pentru misiunea de recucerire a Spaniei de sub stăpânirea maură, au fondat Inchiziţia spaniolă. Era un tribunal religios destinat menţinerii şi respectării cu stricteţe a principiilor catolice în Spania. Inchiziţia spaniolă servea de altfel şi interesele monarhiei spaniole. Tocmai de aceea jurisdicţia lor a fost extinsă asupra evreilor şi maurilor din Spania, într-o încercare de epurare etnică şi religioasă, făcută într-un mod odios.

Inchiziţia Spaniolă va fi de altfel cea care va oferi acestei instituţii, renumele de tristă amintire, prin practici greu de imaginat chiar şi într-o epocă a violenţei, precum evul mediu.

Copii arşi pe rug, oameni nevinovaţi torturaţi ani de zile şi familii distruse în numele religiei

Dintr-un tribunal religios menit iniţial să combată erezia, Inchiziţia s-a transformat într-o instituţie care pur şi simplu teroriza întreaga populaţie. Tentaculele Inchiziţiei şi ororile sale s-au împrăştiat nu doar în Spania şi Portugalia, dar şi în toate coloniile acestor state medievale. Nu erau în siguranţă nici măcar călătorii străini care străbăteau teritoriile aflate sub jurisdicţia Inchiziţiei.

Inchizitorii, oameni ai Bisericii, judecau arbitrar şi trimiteau de multe ori la moarte oameni nevinovaţi, familii întregi sau copii, în baza unor argumente stupide, fără probe şi fără anchete desfăşurate temeinic.

Câteva cazuri abominabile sunt grăitoare asupra modului în care lucra Inchiziţia în perioada Evului Mediu Târziu. Unul dintre cele mai tulburătoare cazuri a fost cel al unei tinere însărcinate în şase luni din oraşul Sevilla. A murit în urma unor torturi îngrozitoare, singura ei vină fiind aceea că sora ei, María de Bohórquez, citise nişte cărţi protestante. Întâmplarea a avut loc la finele secolului al XVI lea în oraşul spaniol Sevillia.

María de Bohórquez o tânără nobilă deosebit de cultă începuse că citească cărţi lutherane. Era atrasă de principiile religioase expuse. A fost însă reclamată Inchiziţiei. A fost de ajuns pentru a fi condamnată şi executată, după numeroase torturi şi un simulacru de proces. Culmea, Jane de Bohórquez, sora ei a fost şi ea arestată, fără nicio vină. Tânăra era însărcinată în luna a şasea. Cu toate acestea a fost torturată cumplit şi ţinută fără nicio dovadă în temniţă.

Femeia a născut în teminţele Inchiziţiei. A petrecut doar opt zile alături de prunc. Copilul i-a fost luat, iar Jane a fost din nou torturată şi bătută. A murit din cauza loviturilor. Culmea, la scurt timp Inchizitorii i-au proclamat nevinovăţia.

Un alt caz îngrozitor a avut loc tot în secolul al XVI lea, de această dată însă în colonia spaniolă Mexic. În 1590, respectabila familie Carbajal, formată din soţii Luis şi Francesca dar şi cei opt copii ai lor, majoritatea minori, au fost arestaţi brusc de Inchiziţie. Pur şi simplu fără niciun motiv. Pentru a putea fi torturaţi, inchizitorii i-au acuzat de practicarea iudaismului. O acuzaţie fără niciun fel de dovadă. Atât cei doi soţi dar şi copiii lor, au fost torturaţi crunt. În urma caznelor, Francesca a cedat şi a ajuns să mărturisească că soţul şi cei opt copii sunt vinovaţi. La rândul său, unul dintre fii lui Luis Carbajal, sub presiunea torturii a fost obligat să mărturisească contra fraţilor şi părinţilor.

În 1596, Francesca şi cinci dintre copii au fost arşi pe rug, iar Luis a murit în închisoare înainte de a fi executat. Doar trei copii au reuşit să scape de moarte.

De altfel Inchiziţia nu se sfia să ucidă copii. Cel mai renumit caz a fost al unei copile de 10 ani numită Ines Esteban. Aceasta a trăit în oraşul spaniol Herrera de Duque în secolul al XV lea. Era cunoscută pentru viziunile şi profeţiile sale. Joaca sa de copil a fost luată însă în serios de inchizitori. După ce au torturat-o, au condamnat-o la moarte pe rug.

Sute de astfel de cazuri au fost înregistrate în dreptul Inchiziţiei. La toate acestea se adaugă şi persecuţiile şi crimele îndreptate împotriva maurilor şi evreilor din Spania. Tortură şi temniţă în numele lui Hristos Metodele Inchiziţiei erau deosebit de brutale şi deloc în concordanţă cu doctrina religioasă în numele căruia acţionau. Propriu-zis inchizitorii acţionau la fiecare denunţ. Nu conta calitatea sau faima denunţătorului. Nici măcar nu încercau să afle dacă denunţătorul avea dreptate. Pur şi simplu orice acuzaţie era luată drept adevăr absolut încă din prima clipă. Tocmai de aceea, mulţi oameni ajungeau să-şi denunţe rivalii sau cei pe doreau să se răzbune fiind convinşi că odată luaţi în vizorul Inchiziţiei nu mai aveau scăpare. De altfel, era de ajuns să fie acuzat de iudaism, de practici eretice sau vrăjitoare,pentru a fi ars pe rug.

Anchetatorii nu încercau să administreze probe sau să vadă dacă acuzaţiile erau reale sau false. Pur şi simplu îl torturau pe acuzat până murea, îşi pierdea minţile sau pur şi simplu mărturisea orice i se cerea numai pentru a scăpa de durere. Apoi soarta sa era pecetluită. Era ars pe rug, în majoritatea cazurilor.

Hellen Herbe, în lucrarea sa ”Dark Side of Chrtistian History” descrie procedura standard a Inchiziţiei. Mai precis, acuzaţii erau lăsaţi 40 de zile să mărturisească vina şi să se căiască. După această perioadă, acuzaţii erau ridicaţi de acasă şi duşi la sediul Inchiziţiei pentru a fi anchetaţi. Conform Conciliului de la Harbonne se ordona ca să nu fie cruţaţi nici femeile, nici copiii. Imediat după prezentarea în faţa anchetatorului, acuzatului i se confisca averea, pe motiv că aceasta trebuie să acopere cheltuielile de judecată. Dacă acuzatul nega acuzaţiile sau nu mărturisea cum îşi dorea inchzitorul, urma inevitabil tortura.

Exista de altfel şi un manual de procedură al inchizitorului care descrie metoda brutală de a smulge informaţiile. Este vorba despre ”Practica Inquistiorum„ începută de Bernardus Guidonis şi ”Directorium Inquisitorum”, scrisă de Nicolaus Eymerich, mare Inchizitor al Aragonului. Iată ce spune unul dintre capitolele dedicate smulgerii informaţiilor de la acuzat. ”Tortura nu este o metodă infailibilă de obţine adevărul. Sunt oameni care la prima senzaţie de durere acută vor mărturisi şi ce n-au făcut. Alţii sunt atât de rezistenţi şi îndărătnici încât îndură şi cele mai crude torturi. Cei care au mai fost supuşi la tortură anterior, rezistă cu mult curaj, pentru că braţele şi picioarele au fost deja obişnuite cu presiunea. Alţii folosesc vrăji pentru a deveni insensibili şi mor înainte să mărturisească.(..) Când a fost dată sentinţa de tortură, şi în timp ce călăul se pregăteşte să o aplice, inchizitorul dar şi ajutorul său trebuie să insiste în încercările de a-l face pe acuzat să mărturisească adevărul. În timp ce-l dezbracă şi pregăteşte, inchizitorul trebuie să-i strecoare groază în suflet acuzatului. Totodată trebuie să-i promită acuzatului că totul se va sfârşi dacă va mărturisi, bineînţeles adevărul (n.r. adică ceea ce trebuia să audă inchizitorul)”.

Prima metodă de tortură folosită era numită ”strappado”. Acuzatul era legat cu mâinile la spate şi urcat până în tavanul celulei cu un sistem de scripeţi. De fiecare picior îi era atârnată o greutate de 45 de kilograme. La fiecare ridicare, braţele condamnatului erau în pragul dizlocării. De altfel călăul dîdea de multe ori drumul brusc la funie şi oprea procesul la fel de brusc, cauzând răni, dizlocări şi o durere constantă.

O altă metodă, dacă acuzatul se dovedea a fi necooperant,era ţintuirea pe o cruce. Apoi călăul lua un ciocan şi îi rupea mâinile şi picioarele în două locuri. Dacă mărturisea era ”cruţat” cu o moarte rapidă. Dacă nu, era lăsat să moară din cauza rănilor. După fiecare repriză de tortură, care putea fi oricând fatală acuzatului, prizonierul era dus în celule întunecate. Nu avea lumină, ventilaţie şi de obicei erau ţinut în lanţuri în aşa fel încât să poată dormi doar în picioare sau întins pe piatra rece a celulei. Nu avea voie să vorbească cu nimeni. De multe ori era înfometat şi însetat. O parte îşi pierdeau minţile.

Henry Charles Lea scrie că din cauza terorii psihice şi fizice asupra acuzatului, acesta ajungea să-şi denunţe familia, prietenii şi să recunoscă crime abominabile pe care nici nu le-a comis. Inchizitorii, spun diverşi autori, erau dezumanizaţi şi nu doreau decât să-l pedepsească pe acuzat. Nu-i interesa adevărul ci doar mărturisirea şi ”purificarea prin foc”. Nici până astăzi nu se ştie cu exactitate numărul victimelor Inchiziţiei.

adevarul.ro

Read More

Cum a influentat "Schimbul Columbian", rezultat in urma descoperirii Americii, lumea

În noaptea de 11 spre 12 octombrie a anului 1492, un marinar de pe nava Pinta - una dintre cele trei corăbii cu care Cristofor Columb pornise să descopere un drum spre Indii, prin vest - a strigat că se zăreşte uscatul. Când, în zorii zilei, Columb a debarcat, credea că ajunsese în India, dar, de fapt, se găsea pe una dintre insulele Bahamas. A fost evenimentul care a declanşat unul dintre cele mai ample fenomene culturale din istoria lumii. Numit de antropologi şi istorici Schimbul Columbian, el a adus lumea la forma ei de astăzi, iar fără el, viaţa noastră ar fi... inimaginabil de altfel.

Schimbul Columbian, sau Marele Schimb, denumeşte transferul de specii de vieţuitoare, de populaţii umane, de tehnologii, de idei care a urmat descoperirii Americii de către Cristofor Columb, în 1492.

Început în urmă cu peste o jumătate de mileniu, Marele Schimb continuă şi astăzi şi rămâne unul dintre cele mai importante procese transformatoare din istoria lumii, influenţând profund agricultura, ecologia, cultura, demografia...

E într-adevăr greu de spus cum ar fi arătat planeta noastră dacă acest schimb n-ar fi existat, într-atât de însemnată a fost contribuţia sa la prefacerea lumii - de la la remodelarea ecosistemelor la transformarea realităţilor sociale pentru grupuri mari de oameni, de la vehicularea unor boli la schimbarea unor mentalităţi.

Astăzi, se ştie că nu Cristofor Columb şi oamenii din echipajul său au fost primii europeni care au ajuns în America; aventura transatlantică fusese întreprinsă cu succes cu altă jumătate de mileniu mai devreme, probabil în anul 1000, de către vikingi, care au întemeiat cel puţin o aşezare pe coastele insulei Newfoundland, în nordul Atlanticului. Dar colonizarea vikingă a fost de scurtă durată, iar aventura lor - neconsemnată în documente oficiale, ci doar în poemele tradiţionale (saga) - a rămas aproape necunoscută până de curând şi n-a avut urmări importante. Aveau să mai treacă aproape 5 secole până când europenii să ajungă din nou în America. De data aceasta, însă, impactul a fost extrem de puternic şi şi a avut consecinţe serioase.

De-a lungul celor 5 secole care au urmat, între continentele Lumii Vechi şi Lumea Nouă au avut loc transferuri în ambele sensuri. Plante şi animale, mase mari de oameni, tehnologii de tot felul, chiar şi boli infecţioase, precum şi idei, concepţii, mentalităţi, au traversat Atlanticul într-un sens şi în celălalt, iar acest fenomen se petrece şi în ziua de azi, chiar dacă sub forme mai puţin evidente decât în trecut.

Marele Schimb vegetal

Poate cele mai vizibile urmări ale acestui transfer sunt influenţele americane în bucătăria lumii. Cultura culinară a unei mari părţi a lumii ar fi complet diferită de ceea ce cunoaştem azi, dacă n-ar fi existat Marele Schimb. Închipuiţi-vă bucătăria italiană fără sosul de roşii, bucătăria ungurească fără boia de ardei, bucătăriile nordice fără cartofi sau bucătăria noastră, românească, fără mămăligă şi iahnie de fasole! Şi totuşi, aşa ar fi fost, dacă nu era fatidica întâlnire de acum 500 de ani, care a declanşat Marele Schimb.

Roşiile, ardeii, cartofii, fasolea, porumbul, ca şi dovleacul, floarea-soarelui, cacao şi alte câteva zeci de plante alimentare au trecut oceanul de la vest spre est, împământenindu-se care unde a găsit condiţii bune, în Europa, Africa şi Asia şi devenind, în multe cazuri, culturi tradiţionale şi alimente de bază ale bucătăriei ţărilor din Lumea Veche. Porumbul, baza mămăligii noastre neaoşe, este una dintre aceste plante mult mai noi decât par. El a început să fie cultivat în Ţările Române în secolul al XVII-lea, înlocuind meiul - „materia primă” a mămăligii de până atunci - şi devenind atât de „al nostru”, încât mulţi se miră aflând că nu-l cunoaştem decât de vreo 300 de ani.

Diverse alte plante exotice, ajunse mai recent prin magazinele şi farfuriile europenilor, încă necultivate aici, dar importate, au şi ele de-a face cu Schimbul Columbian. Avocado, agave, amarantul, quinoa - o pseudocereală foarte la modă în prezent -, caju, arahidele, cartofii dulci, fructul pasiunii - toate sunt originare din Americi; ştim despre ele şi le folosim doar datorită Marelui Schimb, care continuă şi azi.

Nu numai plantele alimentare au trecut Atlanticul din America în Lumea Veche, ci şi alte produse de origine vegetală. Cauciucul, de pildă - cauciucul natural -, este produs din seva lăptoasă a unor copaci sudamericani, sevă care se solidifică în contact cu aerul. (Mult timp a fost singurul tip de cauciuc cunoscut şi utilizat. Datorită cererii mari de cauciuc, chimiştii au reuşit, în secolul al XIX-lea, să pună la punct procedee de fabricare a cauciucului sintetic, un material de importanţă excepţională în economia de azi.) Iar tutunul, răspândit azi pe toate continentele locuite de om, este şi el originar din America.

Transferul a fost însă bidirecţional; nici vorbă ca Americile să fi dat Lumii Vechi de toate şi să nu fi primit nimic în schimb. Au primit, şi mai primesc încă, atât lucruri bune, cât şi rele.

Ca să rămânem la plantele alimentare: varza, orezul, grâul şi secara, ceapa şi usturoiul, piersicile, nucile şi pepenii, portocalele, strugurii, cafeau şi multe, multe alte plante bune de mâncat au reprezentat aspectul  „invers” al schimbului început acum 5 veacuri, ele trecând oceanul, din Europa, Asia şi Africa, spre Americi, unele dintre ele stând la temelia unor recolte principale în ţări nord-, sud- şi central-americane. Portocalele şi piersicile cu care se mândreşte azi California nu ar fi putut exista acolo fără Marele Schimb; tot aşa, cafeaua - pentru care unele ţări din America de Sud şi Centrală sunt renumite, provine din Africa şi Asia şi a fost aclimatizată aici, unde existau condiţii bune de cultură, devenind una dintre cele mai importante mărfuri de export ale ţărilor cu pricina.

Capre contra cobai

Animalele sunt şi ele o parte extrem de importantă mai Schimbului Columbian. Înainte de venirea europenilor, populaţiile Americii nu cunoşteau calul, după cum nu cunoşteau nici vacile, oile şi caprele, gâştele şi găinile ori mistreţii. Toate aceste specii  - şi altele - au fost aduse în Americi de europeni, în anii care au urmat descoperirii Lumii Noi de către Columb. În schimb, lamele alpaca - erbivore crescute pentru lâna lor - sunt originare din America de Sud şi dacă au ajuns să fie crescute azi şi în Europa, prin unele ferme - mai ales în Marea Britanie - acesta este un aspect al Marelui Schimb.

Şi cobaii, simpaticele rozătoare utlizate ca animale de laborator, iar mai recent ca animale de companie (sunt cele care se vând sub numele de porcuşori de Guinea) sunt, de asemenea, originare din America de Sud şi au trecut oceanul - la câteva secole distanţă - ca urmare a evenimentului din 1492. Tot aşa, şi curcanul, azi o pasăre domestică foarte răspândită în Europa, provine din curcanii sălbatici ai Americii de Nord.

Ca orice lucru, schimbul de specii a avut laturile sale bune şi pe cele rele. Europenii au motive să se bucure că au acces la gustoasa carne de curcan, dar mult mai puţine motive să se bucure de faptul că invazia nurcii americane (vizon), de pildă, a contribuit la decimarea nurcii europene (ajunsă azi o specie ameninţată). Schimbul de plante şi animale continuă şi în ziua de azi şi se înfăţişează de multe ori tocmai sub acest aspect - al apariţiei unor specii alogene (străine), invazive, care în multe cazuri pun probleme agriculturii şi deranjează echilibrul ecosistemelor naturale.

Boli, tehnologii şi alte aspecte ale Marelui Schimb

Apoi, sunt bolile - şi ele un element extrem de important al Schimbului Columbian. S-a spus adesea că marinarii lui Columb sunt cei care ar fi adus în Europa sifilisul, boală pe care o contractaseră de la populaţiile amerindiene, care însă aveau, se pare, o imunitate mai bună la această maladie. Lucrurile nu sunt nici pe departe stabilite limpede, deoarece se tot descoperă dovezi pro şi contra ale faptului. În schimb, e cât se poate de clar că europenii au dus cu ei în Americi boli devastatoare, care au avut un efect cumplit asupra unor populaţii amerindiene. Variola (vărsatul negru), boală azi eradicată, dar care acum o jumătate de mileniu bântuia cu furie prin Europa, îi desfigura pe mulţi, dar nu ucidea un număr atât de mare de oameni. În schimb, în America, unde populaţiile locale nu aveau niciun fel de imunitate împotriva acestei boli necunoscute lor, variola a avut un efect îngrozitor, omorând sute de mii de oameni în epidemii de o intensitate înspăimântătoare. Specialiştii care au studiat fenomenul Schimbului Columbian sub aspectul patologiilor implicate consideră că agenţii patogeni a zeci de boli au fost transferaţi în acest fel din Lumea Veche spre cea Nouă, printre aceste maladii numărându-se varicela, pojarul, difteria, tusea convulsivă, ciuma bubonică, holera, malaria, scarlatina, tifosul, febra tifoidă ş.a.

Prin contrast, numărul bolilor transferate invers, din Americi în Lumea Veche, este uimitor de mic: sunt recunoscute ca atare boala Chagas (sau tripanosomiaza americană, o boală produsă de infestarea cu un protozoar transmis prin înţepătura unor specii americane de ploşniţe) şi celebrul sifilis, în privinţa căruia, totuşi, am mai spus-o, lucrurile nu sunt definitiv lămurite.

Acest dezechilibru este destul de surprinzător. O posibilă explicaţie ar fi faptul că, în Lumea Nouă, oamenii trăiau de mai puţin timp în aşezări dens populate - oraşe -, în comparaţie cu cei din Lumea Veche. De asemenea, populaţiile amerindiene creşteau un număr mic de specii de animale domestice şi, astfel, aveau mai puţine boli în comun cu aceste animalele, în vreme ce oamenii Lumii Vechi creşteau numeroase specii de animale, de multă vreme domesticite; or, acestea sunt o sursă bogată de microorganisme patogene, care în unele cazuri pot infecta şi oamenii (virusul gripei porcine este un exemplu bun în acest sens).

Marele Schimb nu s-a mărginit însă la specii de vieţuitoare, fie ele animale, plante, bacterii sau virusuri. Tehnologiile au făcut şi ele obiectul transferului între cele două lumi, una remarcabilă fiind cea legată de vehiculele cu roţi. Se spune adesea că popoarele precolumbiene nu cunoşteau roata; totuşi, descoperirea recentă a unor jucării cu rotiţe, datând din epoca precolumbiană, arată că se apropiaseră mult de acest concept. Ceea ce nu cunoşteau ei, de fapt, era transportul cu vehicule cu roţi, pe care oamenii Lumii Vechi îl inventaseră  şi îl foloseau de milenii. Cauza ar fi fost, după părerea antropologilor, inexistenţa în America precolumbiană a unor animale domestice de povară capabile să tragă asemenea vehicule. În Lumea Veche, caii şi boii erau „motoarele” vii ale carelor şi trăsurilor; populaţiile amerindiene, în schimb, nu aveau asemenea animale. Singurul animal de povară din Americi era lama sud-americană, dar aceasta era de dimensiuni destul de mici, incapabilă să tragă încărcături grele, iar aria ei de răspândire a rămas multă vreme limitată la zonele muntoase din Anzi. Prin urmare, marile civilizaţii precolumbiene nu cunoşteau transportul cu căruţe şi alte vehicule cu roţi, o invenţie care impulsionase atât de mult dezvoltarea economică şi, consecutiv, şi culturală, a Lumii Vechi.

Ca urmare a Schimbului Columbian, această tehnologie - cu siguranţă una dintre cele mai importante născocite vreodată - a ajuns în cele două Americi, iar urmările au fost spectaculoase şi dramatice, la scara istoriei: cucerirea şi colonizarea, de către populaţiile de origine europeană, a marilor întinderi ale Americii de Nord s-a făcut, într-o primă fază, cu ajutorul cailor şi al căruţelor.

La fel, praful de puşcă şi armele de foc - tehnologii necunoscute populaţiilor amerindiene la vremea când Columb a ajuns în America - au contribuit în felul lor la scrierea istoriei lumii: i-au ajutat pe europeni să cucerească teritoriile Americilor, cu preţul unor conflicte dure şi al masacrării populaţiilor locale de nativi americani, o poveste sângeroasă şi tristă care face parte din drumul spre alcătuirea de astăzi a lumii.

Tot un capitol trist şi dureros al poveştii multiseculare a Marelui Schimb este cel despre modul în care europenii şi descendenţii lor au înfiinţat în cele două Americi plantaţii de bumbac, de trestie de zahăr etc., care au devenit profitabile datorită muncii sclavilor, încurajându-se astfel comerţul cu fiinţe umane smulse din mediul lor şi duse în robie peste ocean.

Comerţul cu sclavi de origine africană a avut, la rândul lui, consecinţe greu de anticipat, printre altele în plan religios.

Una dintre consecinţele Schimbului Columbian, în plan cultural, a fost răspândirea catolicismului pe teritorii enorme, în ceea ce numim azi America Latină, dar catolicismul lationo-american nu este peste tot acelaşi. În Brazilia, de pildă, fenomenul religios este unul aparte, uluitor şi fascinant: acolo avem de-a face cu un sincretism - îmbinarea unor credinţe de variate origini într-un ansamblu surprinzător de bine închegat. Spiritele pădurii amazoniene, sfinţii catolici şi practicile magice africane coexistă într-un conglomerat complex, zăpăcitor la prima vedere, dar coerent, consolidat prin trecerea timpului.

Cum stau lucrurile azi?

Pe urmele fenomenului declanşat în urmă cu 5 secole, schimbul între emisfera vestică şi estică a  Pământului continuă. Noi specii de plante şi animale ajung dintr-o parte în celalaltă a planetei, uneori cu consecinţe neplăcute, fie că e vorba despre specii care produc dezechilibre în ecosistemele sălbatice, fie despre (noi) dăunători agricoli ori forestieri.

Chiar şi ceea ce unii numesc „americanizarea” modului de viaţă este, într-un fel, o urmare tardivă a evenimentului din 1492, un aspect al transferurilor culturale prilejuite de acesta. Însă, în realitate, influenţele se fac simţite în ambele sensuri şi efectele pe termen lung sunt  extrem de complexe.

Cei plecaţi peste Atlantic la sfârşitul secolului al XV-lea şi  în cursul secolului următor erau mânaţi de interese economice, politice şi religioase; plecau cu gândul să găsească resurse preţioase, să extindă un imperiu şi să-i convertească pe cei numiţi de ei „păgâni”. Dar consecinţele acestor călătorii transatlantice au depăşit tot ce şi-ar fi putut imagina vreodată un om al acelor vremuri. Ireversibile şi vaste la scara planetei, efectele Marelui Schimb se perpetuează în timp, influenţând profund mersul civilizaţiei umane. Nimeni n-ar putea spune cum ar fi arătat lumea noastră de azi dacă, în urmă cu cinci veacuri, un navigator temerar n-ar fi pornit pe ocean în căutarea bogăţiilor Indiilor - fără a găsi ceea ce căuta, dar găsind, în schimb, ceva ce nu căutase -, întâlnind în drum un continent despre care nu ştia nimic şi descoperind astfel Lumea Nouă.

Read More

Cei mai cruzi conducători din istorie

Lideri precum Adolf Hitler, Stalin ori Saddam Hussein sunt arhicunoscuţi pentru cruzimea şi despotismul cu care au condus, însă lista tiranilor este mult mai mare şi cuprinde personalităţi despre care istoria oferă mai puţine date.

 1. Leopold al II-lea al Belgiei, regele-călău

 Deşi a fost monarh al Belgiei, Leopold al II-lea a domnit peste statul Congo, din 1885, până în 1908, fiind recunoscut pentru uriaşa forţă de manipulare a politicii vremii. El a promis celorlalte puteri europene că va pune capăt negoţului cu sclavi, dar în schimb a instituit o serie de decrete prin care a transformat Congo într-un stat sclavagist. Iniţial, a fost interesat de exploatarea fildeşului, un material extrem de apreciat întrucât putea fi sculptat într-i mare varietate de forme. După câţiva ani s-a orientat către o altă sursă de profit: cauciucul. Sub domnia lui Leopold al II-lea, locuitorii din Congo au fost supuşi unui regim de groază, oamenii lui torturând şi sacrificând aproximativ 10 milioane de congolezi. Jandarmii regelui ţineau soţiile şi copiii muncitorilor ostatici, pentru a se asigura că aceştia nu fug de pe plantaţiile de arbori ca cauciuc. Milioane au murit de foame, de boală ori de epuizare fizică, zeci de mii de congolezi au sfârşit împuşcaţi, spintecaţi de vii ori decapitaţi după ce au îndrăznit să organizeze o rebeliune împotriva regimului. Pentru fiecare glonţ care rata ţinta, Leopold le cerea soldaţilor să reteze mâna rebelului şi să o prezinte drept trofeu ofiţerului.

2. Pol Pot, tiranul ucigaş

Prim-ministru al Cambodgiei din 1976, până în 1979, Pol Pot a urmărit să-şi destabilizeze statul şi să îl reconstruiască din temelii după model maoist. Iar pentru a-şi atinge obiectivul, omul politic a recurs la cele mai atroce crime din perioada modernă, Pol Pot, fiind, de altfel, singurul om din istorie care a ordonat un genocid împotriva propriei ţări. Deţinător al puterii absolute în Cambodgia, el a reuşit să instituie o dictatură a groazei, interzicând religia budistă, proprietatea şi banii. Întreaga populaţie a zonelor urbane a fost evacuată din casele lor şi forţată să mărşăluiască spre zonele rurale pentru a lucra câmpurile. Fiecare bărbat, femeie şi copil era forţat să lucreze ca sclav pentru 12-15 ore zilnic. Mulţi dintre ei murind din cauza malnutriţiei, a foametei, a lipsei de îngrijiri medicale ori fiind executaţi la cea mai mică greşeală. Cei care nu erau buni de muncă erau ucişi, la fel şi cei bolnavi, iar muncitorii prinşi că mâncau în afara pauzelor de masă erau îngropaţi de vii. În total, aproximativ 3 milioane de cambodgieni, adică circa 20 la sută din populaţia statului, au murit în timpul dictaturii lui Pol Pot.

3. Idi Amin, măcelarul Ugandei

 Al treilea preşedinte al Ugandei, Idi Amin promis că va transforma ţara într-un democratică; ce a reuşit, în schimb, a fost instituirea unui regim despotic, fiind, de altfel, cunoscut drept "măcelarul din Uganda". Considerat cel mai sadic dictator african al secolului al XX-lea, Idi Amin a preluat puterea în urma unei lovituri militare de stat în 1971 şi a domnit peste Uganda timp de opt ani. A încălcat drepturile omului, a ucis, torturat şi închis aproape o jumătate de milion de oameni. S-a făcut remarcat printr-un comportament bizar şi brutal, după ce a dispus televizarea unor execuţii, torturarea oficialilor guvernamentali, a ofiţerilor de poliţie, medicilor şi jurnaliştilor. Ca metode de tortură, Idi Amin îi îngropa pe oameni de vii, îi dădea ca hrană la crocodili, îi forţa să-şi consume propria carne, ba chiar şi-a mutilat una dintre neveste, amputându-i membrele inferioare şi punându-i-le în locul braţelor. Se estimează că ar fi ucis aproape jumătate de milion de ugandezi.

 4. Ivan cel Groaznic, monarhul sângeros

Cunoscut şi sub numele de Ivan al IV-lea, a fost ţar al Rusiei în perioada 1533-1584. Încă de mic a manifestat un comportament crud, manifestat iniţial asupra câinilor şi pisicilor pe care le arunca de la înălţime. Primii oameni i-a omorât în anii adolescenţei, din amuzament. Devenit ţar al Rusiei, a suferit de paranoia, considerând că toată lumea uneltea împotriva lui. I-a lăsat pe oameni fără adăpost, după ce a distrus sute de sate şi oraşe. Ivan cel Groaznic este responsabil de masacrul de la Novgorod, când, convins că locuitorii oraşului plănuiau să se supună Poloniei, ţarul a dat ordin ca întreaga populaţie - circa 60.000 de oameni - să fie torturată şi, mai apoi, ucisă. Şi-a creat propria cameră de tortură, unde îşi găseau sfârşitul în chinuri familii întregi pe care le considera a-i fi duşmani. Istoricii spun că acest conducător rus ar fi dezvoltat o adevărată obsesie cu privire la moarte, astfel că obişnuia să se aşeze confortabil pentru a savura diverse execuţii care se derulau a parcursul a ore întregi. Şi-a ucis soţia la doar o zi după nuntă, i-a înfipt propriului fiu un cuţit în cap în timpul unei discuţii în contradictoriu, viola copilele şi apoi le folosea drept ţintă în timpul antrenamentelor.

5. Tomas de Torquemada - crime în numele bisericii

Clericul spaniol este considerat responsabil pentru instaurarea, în 1478, şi conducerea Inchiziţiei spaniole, ridicând tortura celor care ameninţau Biserica Romano-Catolică la rang de politică naţională. Fără dovezi, Torquemada a ordonat ca toţi evreii să fie torturaţi sau ucişi, fiind văzuţi drept o ameninţare pentru biserică. În calitatea sa de Mare Inchizitor, a promulgat o serie de articole prin care competenţa inchizitorilor a fost extinsă la infracţiuni precum cămătăria, poligamia, blasfemia, sodoma ori vrăjitoria, iar tortura a fost autorizată în scopul obţinerii de probe. Victimelor le erau smulse membrele din încheieturi, erau jupuite de vii, trupurile erau zdrobite ori întinse la maxim cu ajutor a diverse dispozitive ingenioase, erau schingiuiţi sau au fost arşi pe rug. În timpul mandatului său, Torqurmada a ucis peste 30.000 de oameni.

adevarul.ro

Read More

Calatoriile lui Cristofor Columb si descoperirea Americii

Navigatorul și exploratorul Cristofor Columb s-a născut în 1451 la Genova. Primele călătorii pe o corabie le-a facut în adolescență pe Mediterana. Columb la maturitate și-a dorit să găsească un nou drum spre Asia, dar cel mai aproape de acest continent a fost în aceste călătorii mediteraneene, când a ajuns în insula greceasă Chios, aflată atunci sub stăpânire genoveză.

Prima călătorie în Atlantic, în 1476, era cât pe ce să-l coste viața, deoarece corabia sa a fost atacată de corsari francezi lângă coasta Portugaliei. Ambarcațiunea sa a fost incendiată și a trebuit să înoate până la țărmul lusitan. A ajuns la Lisabona, s-a stabilit acolo și s-a căsătorit cu frumoasa Felipa Perestrell care i-a dăruit prin 1480 un fiu, Diego. La scurt timp a murit Felipa, iar Columb s-a mutat în Spania. Acolo a mai avut un fiu, Fernando, în 1488 din relația cu Beatriz Enriquez de Arana. Cristofor Columb a participat după mutarea în Spania la expediții în Africa, culegând informații despre curenții estici și vestici din Insulele Canare.

 În acea perioadă dominația musulmană în Orientul Mijlociu făcea comerțul cu India și China dificil. Fiind convins că o rută prin Atlantic ar fi mai rapidă și mai sigură, Columb a conceput un plan de expediție spre India navigând spre vest. El a estimat că Pâmântul este o sferă cu diametrul de 8.000 de km (în realitate 12.742) și că distanța dintre Insulele Canare și Japonia este de 3680 de mile. Calculele sale deși incorecte, erau mult mai bune față de ce se credea la vremea respectivă. Mulți dintre exeperții nautici ai vremii l-au contrazis și au aderat la estimările din secolul II î. Hr de 40.000 de km. Asta însemna că distanța dintre Insulele Canare și Japonia era de aproximativ 20.000 de km. Deși erau pe poziții contrare în ceea ce privește distanța, toți erau de acord că spre vest era doar apă, nu și uscat.

Ferdinand de Aragon si Isabella de Castilia

Columb a propus regelui Portugaliei o expediție cu trei corăbii spre vest, dar a fost refuzat. Apoi s-a dus la Genova și Veneția însă rezultatul a fost același. În 1486 a ajuns la curtea Isabellei de Castilia și Ferdinand de Aragon. Inițial, și experții lor au fost sceptici. Ideea nu le-a prea surâs monarhilor, ei fiind angrenați în recucerirea peninsulei de la musulmani, dar au rămas în contact cu Columb. Navigatorul și-a continuat expunerile și la scurt timp după cucerirea cetății musulmane Granada, cei doi monarhi i-au dat finanțarea solicitată. În august 1492 a plecat din Spania însoțit de trei corăbii. Contrar opiniei populare, corăbiile Niña și Pinta, nu aveau oficial acest nume. Prima se numea Santa Clara, iar Niña era doar o poreclă provenită de la numele lui Juan Niño de Moguer, propietarul corăbiei. Numele oficial al celei de-a doua nu e cunoscut. Pinta era tot o poreclă și însmena ”cea vopsită”.

După o călătorie de 36 de zile, Columb și o parte a echipajului au pus piciorul în Bahamas, proclamând noul teritoriu parte a Spaniei. Acolo au dat peste niște băștinați pașnici, timizi la început dar cu care au reușit să facă un schimb comercial de mărgele colorate, bumbac, papagali și sulițe. Ochiul agil al spaniolilor a remarcat imediat faptul că ”indienii” dispuneau de aur. Columb și ai săi și-au continuat expediția, vizitând Cuba și Hispanola(azi Haiti și Republica Dominicană), întâlnindu-se cu liderii băștinașilor. Nava Santa Maria a eșuat într-un recif pe coasta Hispanolei.

 Cu ajutorul indigenilor, Columb a salvat tot ce a putut și cu lemnul corabiei a construit prima așezare europeană(dacă îi excludem pe vikingi) din Lumea Nouă: Villa de la Navidad adică Orașul Crăciunului. Convins că a descoperit un nou drum spre Asia, a lăst în urmă 39 de oameni pentru a avea grijă de noul oraș și a plecat spre Spania. Reîntors în 1493, Columb a povestit, exagerând pe alocuri, Curții de la Madrid despre noile tărâmuri. În același an a plecat din nou spre Caraibe.


La întoarcea pe Hispanola, a găsit așezarea distrusă și locuitorii săi masacrați. Neluând în considerare dorințele reginei care destesta sclavia, i-a forțat pe băștinași să reconstruiască așezarea pentru ca apoi să-i folosească la căutarea aurului pe care îl credea abundent. Rezultatul: puțin aur și multă ură din partea localnicilor. Înainte de întoarcerea în Spania, Cristofor Columb i-a lăsat în urmă pe frații săi Diego și Bartolomeu pentru a conduce așezarea din Hispanola și a navigat în jurul unor insule mai mari din Caraibe, convingându-se că erau insule exterioare ale Chinei.

 După ce s-a întors în Spania nu a putut rezista tentației de a se întoarce. În cea de-a treia expediție a explorat râul Orinoco din Venezuela. Condițiie din Orașul Crăciunului s-au deteriorat. Locuitorii erau în pragul răscoalei, nemulțumiți de faptul că fuseseră păcăliți de Columb cu privire la bogății. În plus, frații lui Columb nu erau administratori prea buni. Plângerile au ajuns la Madrid. Coroana spaniolă a trimis un agent care l-a destituit din toate funcțiile pe Columb, l-a pus în lanțuri și l-a dus în Spania pentru a fi spus judecății regale. Acuzațiile au fost retrase până la urmă, dar Columb și-a pierdut titlul de guvernator al Indiei și pentru un timp chiar mare parte din bogățiile făcute în cursul expedițiilor.


Convingându-l pe regele Ferdinand că încă o călătorie va aduce averile promise, Columb a plecat în a patra călătorie în 1502. A navigat pe costa estică a Americii Centrale în căutarea unei rute spre Oceanul Indian. O furtună le-a distrus caravella și căpitanul cu echipajul său au ajuns izolați în Cuba. În tot acest timp, localnicii, sătui de tratamentul dur pe care îl aplicau europenii și de obsesia lor pentru aur, au refuzat să le dea mâncare. Lui Columb i-a venit însă o idee ca să-i determine să-și schimbe atitudinea. Consultând cărți, a văzut că urma să aibă loc o eclipsă de lună. I-a amenințat apoi pe ”indieni” că dacă nu vor coopera, le va lua luna.

 Pe 29 februarie 1504, a avut loc eclipsa, fapt ce i-a determinat pe băștinași să le dea europenilor alimente. Într-un final, în iulie, trimis de guvernatorul Hispanolei, a sosit și un echipaj de salvatori. În noiembrie 1504 Columb a ajuns în Spania. În următorii ani Columb s-a străduit să-și redobândească gloria și în mai 1505 și-a recuperat o parte din avere, dar titlurile nu. A murit pe 20 mai 1506, crezând că a descopetit o nouă rută spre Asia.

Read More

Top 10 inventii care au marcat istoria

Fără îndoială că Homo sapiens este o specie ingenioasă. Deși ne aflăm pe planetă de un timp relativ scurt (primii Homo sapiens moderni au apărut în urmă cu aproximativ 200.000 de ani), prin comparație cu vârsta estimată la 4,53 miliarde de ani a Pământului, oamenii și-au asigurat supraviețuirea ca specie prin creativitate, de la primele unelte din piatră cioplită până la internet și la colonizarea spațiului extraterestru. Live Science prezintă un top 10 al invențiilor care au revoluționat dezvoltarea societății umane din negurile istoriei și până în prezent.

Roata

Înainte de invenția roții, la jumătatea mileniului patru înainte de Hristos, progresul omenirii și calitatea vieții erau sever limitate de greutatea lucrurilor care puteau fi transportate și de distanța pe care acestea puteau fi cărate. Conform istoricilor și antropologilor, cea mai dificilă parte nu a fost invenția roții în sine, ci conectarea acestora la o platformă pe care puteau fi transportate obiecte foarte grele.

"Ideea de geniu a fost conceptul de roată și osie", a comentat antropologul David Anthony, profesor la Hartwick College. În sine, acest angrenaj roată-osie, vechi de 3.500 de ani și care nu s-a schimbat în mod substanțial până în prezent, era foarte greu de obținut. Spre exemplu găurile din centrul roților și de la capetele osiei trebuiau să fie perfect rotunde și extraordinar de bine finisate. Dimensiunea osiei a fost de asemenea de importanță critică, la fel cum era și modul în care intra în gaura din roată — osia nu trebuia să intre prea fix în această gaură dar nici să aibă diametrul mult prea mic față de cel al găurii din roată.

Eforturile geniilor inginerești de acum 3.500 de ani au fost însă răsplătite pe deplin. Căruțele au facilitat dezvoltarea agriculturii și a schimburilor comerciale făcând posibil transportul produselor înspre și dinspre piețe. De asemenea, folosirea căruțelor a facilitat mobilitatea populației. De la invenția lor și până în prezent roțile au rămas parte integrantă a stilului nostru de viață, fiind prezente în numeroase obiecte, de la ceasuri și până la automobile, aparate de zbor sau în alcătuirea turbinelor.

Cuiul

Cuiul poate fi considerat, pe drept cuvânt, o invenție aflată la baza societății. Fără el întreaga civilizație umană s-ar prăbuși. Această invenție extraordinar de importantă datează de peste 2000 de ani, din perioada Romei Antice și a devenit posibilă odată cu dezvoltarea metalurgiei care a permis turnarea metalului în tipare. Înainte de inventarea cuiului structurile din lemn erau construite prin îmbinarea geometrică a părților, un proces mult mai laborios care necesita foarte mult timp și atenție din partea constructorilor. Până la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX cuiele erau produse manual de fierari. Procesul de producție implica încălzirea până la incandescență a unei bare de fier și apoi lovirea ei cu ciocanul pentru a obține un vârf ascuțit, conform cercetătorilor de la Universitatea din Vermont. Abia la începutul secolului XIX au apărut primele mașini de făcut cuie. Tehnologia pentru producerea cuielor a avansat, iar după ce Henry Bessemer a patentat o modalitate de a produce în masă oțel din fier, cuiele din fier au trecut în uitare. Astfel, dacă în 1886 doar aproximativ 10% dintre cuiele din SUA erau produse din sârmă subțire de oțel, până în 1913 procentul cuielor obținute din sârmă de oțel a crescut la 90%.

Din aceeași categorie face parte și șurubul, despre care se crede că a fost inventat de învățatul elen Arhimede în secolul III î.Hr.

Busola

Civilizația chineză a inventat prima busolă cândva între secolele IX și XI. Aceasta este construită dintr-un minereu de fier magnetizat în mod natural, ale cărui proprietăți de atracție erau deja studiate de secole. La puțin timp după aceea tehnologia a ajuns la civilizațiile europeană și arabă. Busola a făcut posibilă, mai târziu, epoca marilor descoperiri geografice și a intensificat schimburile comerciale între diferite culturi, permițându-le marinarilor să navigheze în siguranță în largul mărilor și oceanelor, departe de rutele maritime obișnuite care urmăreau linia țărmului.

Tiparul

Germanul Johannes Gutenberg a inventat tiparul în jurul anului 1440. O etapă esențială în apariția și impunerea tiparului a fost matrița de mână, o nouă modalitate de a imprima litere ce erau confecționate din metal și acoperite cu cerneală. Deși alții înaintea sa, printre care inventatori din China și Coreea, au creat astfel de matrițe metalice, Gutenberg a fost primul care a conceput un proces mecanizat de transfer a cernelii (pe care o obținea din ulei de in amestecat cu funingine) de pe matriță pe hârtie.

Apariția tiparului a dus la o creștere exponențială a vitezei cu care erau tipărite și copiate cărți, reprezentând zorii unei revoluții a diseminării cunoașterii care a culminat în prezent cu internetul. Doar în Europa Occidentală au fost tipărite peste 20 de milioane de volume de la invenția tiparului și până în 1500.

Printre altele, tiparul a fost determinant pentru alfabetizare și a popularizat Biblia, deschizând dogmele creștine la interpretări, așa cum sunt cele formulate de Martin Luther care se află la baza Reformei Protestante.

Motorul cu combustie internă

În acest tip de motoare, arderea combustibilului degajă un gaz la temperaturi foarte ridicate, care, pe măsură ce se extinde (sau se dilată) aplică o forță asupra unui piston, punându-l în mișcare. Astfel, motorul cu combustie convertește energia chimică în lucru mecanic. Decenii de cercetări și experimente în domeniul ingineriei au culminat cu invenția motorului cu combustie internă, care a ajuns la forma sa modernă (în esență) în a doua jumătate a secolului XIX. Acest motor a însemnat zorii Erei Industriale și a permis invenția unei uriașe varietăți de mașinării, inclusiv automobilul și avionul.

Telefonul

Deși mai mulți inventatori au desfășurat în aproximativ aceeași perioadă de timp studii și experimente asupra posibilității transmiterii vocii la distanță, scoțianul Alexander Graham Bell a fost creditat drept inventatorul telefonului și a primit brevetul de invenție în 1876. Această invenție a revoluționat comunicarea la nivel global, înlesnind afacerile între companii din țări diferite. La 2 august 1922, ziua în care a încetat din viață Graham Bell, Serviciul telefonic american și-a încetat funcționarea timp de 60 de secunde, în onoarea marelui inventator.

Becul

Atunci când nu dispui decât de lumină naturală, productivitatea muncii este limitată de orele în care Soarele este pe cer. Invenția becului a schimbat lumea oferindu-ne posibilitatea de a ne împărți altfel timpul și de a fi activi și după căderea serii. Conform istoricilor, mai mulți inventatori au jucat roluri importante în dezvoltarea așa-numitelor "lămpi cu incandescență" de-a lungul secolului XIX. Cu toate acestea, Thomas Edison este creditat drept inventatorul becului pentru că a creat un sistem întreg de iluminat, perfect funcțional, care includea un generator, cabluri de transport a energiei electrice și un bec cu filament de carbon, în 1879.

Penicilina

Una dintre cele mai faimoase descoperiri din istorie, penicilina este legată de numele unui alt savant scoțian, Alexander Fleming. Întâmplarea a făcut ca, în 1928, Fleming să plece în vacanță uitând în laboratorul său un vas Petri cu o tulpină de bacterie cultivată pe el, bacterie care provoca, printre altele, abcese. Când s-a întors, vasul Petri era acoperit de mucegai iar toate bacteriile dispăruseră. Acest mucegai este Penicillium notatum — de unde și numele penicilinei. În următoarele două decenii oamenii de știință au perfecționat metodele de extragere a penicilinei din acest mucegai, salvând nenumărate vieți. Până în 1944 penicilina era deja produsă în masă.

Contraceptivele

Pastilele anticoncepționale, prezervativele și alte forme de contracepție au aprins o revoluție sexuală și au contribuit la emanciparea femeii, permițând întreținerea de relații sexuale pentru plăcere și nu pentru a procrea. De asemenea, mijloacele contraceptive au redus drastic natalitatea în țările în care erau folosite. Cu mai puține guri de hrănit, familiile moderne au dobândit standarde mai ridicate de viață, iar femeile au avut timp și pentru altceva în afara treburilor domestice. În plus, unele mijloace contraceptive, așa cum sunt prezervativele, împiedică transmiterea unor boli grave așa cum este sifilisul sau SIDA.

Dacă prezervativul era folosit și în lumea antică, fiind confecționat din intestine de animale, în Evul Mediu a căzut în uitare, fiind "redescoperit" în secolul XVIII. Anticoncepționalele orale au fost obținute la sfârșitul anilor '30 de chimistul Russell Marker.

Internetul

Sistemul global de rețele de calculatoare interconectate, denumit Internet, este folosit zilnic de miliarde de oameni. Numeroși oameni de știință au participat la dezvoltarea sa, însă persoana care este cel mai adesea creditată pentru inventarea Internetului este Lawrence Roberts. În anii '60, o echipă de oameni de știință care lucra pentru Departamentul ARPA (Advanced Research Projects Agency) din cadrul Pentagonului, a construit o rețea de comunicații pentru a conecta calculatoarele agenției, rețea denumită ARPANET. Această rețea folosea o metodă de transmitere prin comutare a pachetelor de date, "packet switching", dezvoltată de Lawrence Roberts. ARPANET este predecesorul Internetului.

Read More

Epidemii care au schimbat istoria

Tifosul (430 î.H.? – prezent) a ucis 3 milioane de oameni numai între 1918-1922 şi majoritatea soldaţilor lui Napoleon aflaţi în campania din Rusia. Numele bolii provine din grecescul „typhos” care înseamnă leneş sau ameţit, descriind starea celor afectaţi de tifos. Acesta a fost menţionat pentru prima dată cel mai probabil în anul 1083 la o mânăstire din apropierea oraşului Salerno, Italia. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost descoperit un vaccin împotriva tifosului. Însă înainte ca acest lucru să fie posibil, tifosul a constituit o boală devastatoare. De-a lungul istoriei, boala a provocat numeroase epidemii.

Astfel, în al doilea an al Războiului peloponesiac (430 î.H.), oraşul-stat Atena a fost lovit de o epidemie teribilă, cunoscută ca „Ciuma Atenei”. Epidemiile de tifos s-au răspândit în Europa între secolele XVI-XIX, izbucnind în timpul Războiului Civil Englez, Războiului de 30 ani şi Războaielor Napoleoniene. Odată cu retragerea lui Napoleon din Moscova în 1812, numărul soldaţilor francezi care au murit din cauza tifosului era mai mare decât al celora omorâţi de ruşi. Irlanda a fost şi ea victima unor epidemii majore de tifos în repetate rânduri: 1816-1819, spre sfârşitul anilor 1830, dar şi în perioada Marii Foamete Irlandeze (1846-1849). În America au avut loc mai multe epidemii între 1837-1873, în New Hampshire, Baltimore, Memphis, Philadelphia şi Washington DC. Primul Război Mondial a însemnat 3 milioane de morţi în Rusia şi chiar mai mulţi în Polonia şi România.

Holera (1817 – prezent) a produs opt pandemii şi sute de mii de morţi în toată lumea.
Manifestându-se de secole în India, de-a lungul fluviului Gange, boala a izbucnit în Calcutta în anul 1817. A avut rezultate la scară largă, holera fiind răspândită în numeroase părţi ale ţării. Nu există însemnări clare asupra numărului de indieni care au pierit din cauza epidemiei, însă armata britanică a raportat 10.000 de morţi în rândul trupelor imperiale. În timp ce lumea devenea tot mai mică datorită trenurilor şi vapoarelor puse în mişcare de puterea motorului cu aburi, condiţiile de viaţă nu evoluau la fel de repede. De aceea, la momentul 1827 holera devenise cea mai temută boală a secolului. În pofida dezvoltării extraordinare ale medicinei moderne, holera rămâne totuşi un ucigaş eficace.

SIDA (1981 – prezent) a ucis 25 milioane de oameni din întreaga lume.
Sindromul Imunodeficienţei Dobândite (SIDA) a dus la moartea a peste 25 de milioane de oameni începând cu anul 1981, când a fost identificat pentru prima dată. Cu toate că accesul la tratamentul antiretroviral a fost îmbunătăţit în numeroase regiuni ale lumii, SIDA a făcut aproximativ 3,1 milioane de victime numai în anul 2005, dintre care 570 000 au fost copii. La nivel global se estimează că numărul total de oameni infectaţi cu virusul HIV a atins nivelul cel mai înalt. Numărul persoanelor care trăiesc cu acest virus continuă să crească în multe părţi ale lumii, în ciuda strategiilor intense de prevenire a infectării. Africa Sub-Sahariană rămâne, de departe, cea mai afectată regiune din lume, cu un procent de 64% din totalul persoanelor infectate cu HIV. Asia de Sud şi de Sud-Est ocupă locul al doilea cu un procent de 15.

Malaria (1600 – prezent) omoară aproximativ 2 milioane de oameni anual.
Malaria reprezintă cauza a 400-900 milioane de cazuri de febră şi a aproximativ unul până la trei milioane de morţi în fiecare an. În majoritatea cazurilor se manifestă la copiii mai mici de 5 ani; femeile însărcinate sunt de asemenea vulnerabile. Malaria este una dintre cele mai comune boli infecţioase şi constituie o problemă deosebit de gravă a sănătăţii publice. Paraziţii sunt transmişi de femela ţânţarului Anofel. Boala este foarte răspândită în regiunile tropicale şi subtropicale, inclusive părţi ale Americilor, Asia şi Africa. Cu toate eforturile de reducere a transmiterii şi de creştere a tratamentului, nu au avut loc schimbări semnificative în zonele expuse riscului. Iar dacă răspândirea bolii se va realiza în acelaşi ritm, rata mortalităţii s-ar putea dubla în următorii 20 de ani.

Ciuma Neagră (1340-1771) numără 75 milioane de victime în toată lumea.
Moartea Neagră sau Ciuma Neagră a fost una dintre pandemiile cele mai periculoase din istoria omenirii. S-a manifestat iniţial în sud-vestul Asiei Centrale, răspândindu-se apoi în Europa spre sfârşitul anilor 1340. Se estimează că Moartea Neagră ar fi ucis între o treime şi două treimi din populaţia Europei. Cele trei forme ale ciumei sunt ciuma bubonică, ciuma septicemică şi cea pneumonică, fiecare determinând apariţia unor simptome specifice printre cei infectaţi. Epidemiile cele mai importante de ciumă din Europa au fost: Londra (1603), Ciuma Italiană (1629-1631), Marea Ciumă din Sevilla (1647-1652), Marea Ciumă din Londra (1665-1666), Marea Ciumă din Viena (1679). Incertitudinea supravieţuirii a creat o atmosferă generală de morbiditate şi a influenţat oamenii să trăiască clipa, fapt ilustrat de Giovanni Boccaccio în „Decameronul”(1353).
Între 1629 si 1631, nordul Italiei a stat sub semnul ciumei bubonice. Boala a făcut aproximativ 280.000 de victime. Trupele germane si franceze au adus cu ele ciuma in orașul Mantova, in 1629, de unde soldații venețieni au contractat-o si au dus-o in nordul și centrul tarii. Milano a înregistrat 60.000 de morți, dintr-un total de 130.000 de locuitori.

Gripa Spaniola (1918-1919) a cauzat între 50 şi 100 milioane de morţi în mai puţin de doi ani. Între 1918 şi 1919, pandemia de Gripă Spaniolă a ucis mai mulţi oameni decât Hitler, armele nucleare şi toţi teroriştii din istorie la un loc. Acest tip de gripă a fost o versiune mai gravă a bolii comune, care progresa rapid şi pentru care nici astăzi nu există antidot. Simptomele gripei spaniole erau frisoanele şi oboseala, însoţite adeseori de lichid la plămâni. Tot ceea ce puteau face doctorii era să încerce să amelioreze starea pacientului. Pandemia a dispărut la fel de repede cum a izbucnit. Mai mult de jumătate de milion de oameni a murit numai în Statele Unite ale Americii, iar în lume mai mult de 50 de milioane.

Variola (430 î.H. – 1979) a omorât peste 300 milioane de oameni în întreaga lume doar în secolul al XX-lea, majoritatea fiind locuitori native ai Americilor. Cunoscută şi după numele latin Variola vera, variola este o boală contagioasă care se manifestă exclusiv la oameni. Aceasta este cauzată de unul dintre cele două variante ale virusului, numite Variola major şi Variola minor. Efectele secundare pe termen lung apărute la supravieţuitorii bolii sunt cicatricele caracteristice. Printre efectele secundare ocazionale se numără orbirea, cauzată de ulcerația corneei şi infertilitatea în rândul supravieţuitorilor de sex bărbătesc. În Europa, variola a făcut aproximativ 60 milioane de victime, inclusive cinci monarhi, numai în secolul al XVIII-lea. Până la 30% dintre cei infectaţi, inclusiv 80% dintre copiii sub vârsta de 5 ani, au murit din cauza bolii, în timp ce o treime din supravieţuitori şi-au pierdut vederea. Variola a fost responsabilă pentru aproximativ 500 milioane de morţi în secolul al XX-lea. În anul 1967, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a estimat că 15 milioane de oameni au contactat boala şi două milioane dintre ei au murit în acelaşi an. După campanii de vaccinare soldate cu succes de-a lungul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, OMS a certificat eradicarea bolii în anul 1979. Până astăzi, variola este singura boală infecţioasă umană complet eradicată.

Read More