Nobilimea Neagră, fondatorii societăților secrete moderne ale zilelor noastre

Închipuie-ti, fie chiar pentru o clipa, ca tot ce stii despre realitatea înconjuratoare e un mare fals. Ca mare parte din ceea ce ne serveste mass-media sunt minciuni si manipulari grosolane. Ca tot ce se spune „liber” nu este decât rezultatul unui fals care izvoraste dintr-un lung sir de minciuni oficiale. Poate nu este adevarat, poate ca totul nu este decât o simpla conceptie conspirationist-alarmist-apocaliptica, la mare moda în aceste vremuri. Dar daca este adevarat?

Cine sunt cei ce formeaza Nobilimea Neagra?

Oamenii i-au numit „Nobilimea Neagra” datorita cruzimii, lacomiei si lipsei totale a oricarui atribut moral. Printr-un sir nemasurat de crime, violuri, rapiri, santaje, terorism, jafuri si chiar magie neagra, au anihilat orice forma de opozitie pentru a-si atinge scopurile. Cu trecerea timpului au devenit incredibil de bogati, puternici si influenti. Descendentii acestora ar detine si în prezent monopolurile asupra comertului mondial si sunt adevaratii stapâni ai Mafiei italiene.

Autorul Fritz Springmeier, în lucrarea Bloodlines of the Illuminati, enumera cele 13 familii care alcatuiesc forul conducator al Nobilimii Negre: Astor, Bundy, Collins, DuPont, Freeman, Kennedy, Li (din China!), Onassis, Rockefeller, Rothschild, Russel, van Duyn si casa Merovingiana.

Cercetatorul John Coleman, care a studiat istoricul Nobilimii Negre, afirma ca radacinile lor pot fi urmarite dincolo de oligarhii medievali ai Venetiei. Acestia ar fi avut origine asiatica si s-ar fi casatorit cu membrii caselor regale europene, înca de acum peste 800 de ani.

„Nobilimea neagra” sunt familiile oligarhice ale Venetiei si Genovei din Italia, care în secolul al XII-lea detineau privilegiile comerciale (monopoluri). Prima dintre cele trei cruciade, de la 1063 la 1123, a stabilit puterea Nobilimii Negre venetiene si a solidificat puterea clasei dominante bogate.

Aristocratia Nobilimii Negre a obtinut un control complet asupra Venetiei în 1171, când numirea Dogelui a fost transferata catre ceea ce era cunoscut ca Marele Consiliu, ce era format din membri ai aristocratiei comerciale (printre care familia infama de Medici). Venetia a ramas în mâinile lor înca de atunci, dar puterea si influenta Nobilimii Negre venetiene se întinde mult dincolo de granitele sale, iar astazi se simte în fiecare colt al globului.

În 1204, familia oligarhica a împartit membrii lor în enclave feudale, iar din aceasta epoca dateaza marea constructie a puterii si a presiunii pâna când guvernul a devenit o corporatie închisa a familiilor Nobilimii Negre. Mai multe despre acest lucru pot fi gasite în lucrarile lui John Coleman, Nobilimea Neagra Demascata în Întreaga Lume ( Black Nobility Unmasked World-wide, 1985);  Conspirators’ Hierarchy: The Story of the Committee of 300, – 1992.

Nobilimea Neagra si-a câstigat titlul prin trucuri murdare, asa ca atunci când populatia s-a revoltat împotriva monopolurilor în guvern, ca si oriunde altundeva (nu este vorba despre noi), conducatorii revoltei au fost rapid arestati si au fost spânzurati brutal. Nobilimea Neagra foloseste asasinatele secrete, uciderea, santajul, falimentul cetatenilor sau al companiilor concurente, rapirea, violul si asa mai departe … Cine sunt aceste familii astazi?

   Iata cele mai importante dintre ele :

House of Bernadotte, Sweden
House of Bourbon, France
House of Braganza, Portugal
House of Grimaldi, Monaco
House of Guelph, Britain (una dintre cele mai importante)
House of Habsburg, Austria
House of Hanover, Germany (a doua cea mai importanta)
House of Hohenzollern, Germany
House of Karadjordjevic, Yugoslavia (fosta)
House of Liechtenstein, Liechtenstein
House of Nassau, Luxembourg
House of Oldenburg, Denmark
House of Orange, Olanda
House of Savoy, Italy
House of Wettin, Belgium
House of Wittelsbach, Germany
House of Württemberg, Germany
House of Zogu, Albania
Toate familiile din arborele genealogic Windsor

Toate familiile listate sunt legate de Casa Guelph, una dintre familiile originare ale Nobilimii Negre din Venetia, din care coboara Casa Windsor si astfel, actuala regina a Angliei, Elisabeta a II-a. Familiile Guelph sunt atât de interconectate cu aristocratia germana, prin Casa Hanovra, ca ar fi nevoie de mai multe pagini pentru a mentiona toate conexiunile lor. Toate casele regale (aproape) europene provin din Casa Hanovra si, astfel, din Casa Guelph – Nobilimea Neagra.

Un exemplu: regele britanic hanovrian George I a venit din Ducatul de Luneburg, o parte din nordul Germaniei, care fusese guvernata de familia Guelph înca din secolul al XII-lea. Astazi Guelphs (Windsorii) domina piata de materii prime si de ani de zile au stabilit pretul aurului (o marfa pe care nici nu o produc si nici nu o detin).

Casa Windsor de asemenea controleaza pretul cuprului, zincului, plumbului si staniului. Nu este un accident ca principalele burse de marfuri se afla în Londra, Anglia. Companiile conduse de familiile Nobilimii Negre sunt British Petroleum, Oppenheimer, Lonrho, Philbro si multe altele.

O alta familie a Nobilimii Negre sunt Grosvenorii din Anglia. Timp de secole, aceasta familie a trait, ca majoritatea familiilor europene, din închirieri. Astazi familia detine cel putin 300 de acri de teren în centrul Londrei. Terenul nu este niciodata vândut, doar arendat pe un contract de închiriere de 39 ani – chiria terenului de mijloc.

Piata Grosvenor, în care se afla Ambasada americana, apartine familiei Grosvenor, la fel ca si Piata Eaton. Apartamentele din Eaton Square sunt închiriate între 25.000 si 75.000 de lire pe luna (nu se includ aici costurile de întretinere). Acest lucru va va oferi o idee despre bogatia imensa de care familiile Nobilimii Negre se bucura din închirierea spatiilor si pamântului.

Nobilimea Neagra sunt fondatorii societatilor secrete moderne ale zilelor noastre, de la care provin toate celelalte care sunt legate de Illuminatti – Comitetul celor 300, Clubul de la Roma, CFR, RIIA, Bilderberg, Masa rotunda … toate provin din membrii Comitetului celor 300 si, prin urmare, din familiile Nobilimii Negre europene.


Colaboratoare cu aceste familii, sunt familii americane precum Harrimans si McGeorge Bundys. Casa Hanovra pare a fi germana, dar este de fapt evreiasca. De asemenea si Casa Habsburgilor.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.

Read More

Topul celor mai ucigătoare boli din toate timpurile

În zilele noastre practicile medicale cunosc un avans spectaculos, dar cu toate acestea există încă afecţiuni incurabile. Şi de-a lungul istoriei omenirea s-a confruntat constant cu numeroase epidemii care au făcut ravagii în rândul populaţiei. Iată mai jos un top al celor mai criminale  boli din toate timpurile.

7. TIFOSUL(430 î.H.?-prezent) a ucis 3 milioane de oameni numai între 1918 – 1922 şi majoritatea soldaţilor lui Napoleon aflaţi în campania din Rusia.

Numele bolii provine din grecescul “typhos” care înseamnă leneş sau ameţit, descriind starea celor afectaţi de tifos. Acesta a fost menţionat pentru prima dată cel mai probabil în anul 1083 la o mânăstire din apropierea oraşului Salerno, Italia. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost descoperit un vaccin împotriva tifosului. Însă înainte ca acest lucru să fie posibil, tifosul a constituit o boală devastatoare.

De-a lungul istoriei boala a provocat numeroase epidemii. Astfel, în al doilea an al Războiului peloponesiac (430 î.H.), oraşul-stat Atena a fost lovit de o epidemie teribilă, cunoscută ca “Ciuma Atenei”. Epidemiile de tifos s-au răspândit în Europa între secolele XVI –XIX, izbucnind în timpul Războiului Civil Englez, Războiului de 30 ani şi Războaielor Napoleoniene. Odată cu retragerea lui Napoleon din Moscova în 1812, numărul soldaţilor francezi care au murit din cauza tifosului era mai mare decât al celora omorâţi de ruşi. Irlanda a fost şi ea victima unor epidemii majore de tifos în repetate rânduri:1816-1819, spre sfârşitul anilor 1830, dar şi în perioada Marii Foamete Irlandeze (1846-1849).

În America au avut loc mai multe epidemii între 1837-1873, în New Hampshire, Baltimore, Memphis, Philadelphia şi Washington DC. Primul Război Mondial a însemnat 3 milioane de morţi în Rusia şi chiar mai mulţi în Polonia şi România.

6. HOLERA (1817-prezent) a produs opt pandemii şi sute de mii de morţi în toată lumea.

Manifestându-se de secole în India, de-a lungul fluviului Gange, boala a izbucnit în Calcutta în anul 1817. A avut rezultate la scară largă, holera fiind răspândită în numeroase părţi ale ţării. Nu există însemnări clare asupra numărului de indieni care au pierit din cauza epidemiei, însă armata britanică a raportat 10.000 de morţi în rândul trupelor imperiale.

În timp ce lumea devenea tot mai mică datorită trenurilor şi vapoarelor puse în mişcare de puterea motorului cu aburi, condiţiile de viaţă nu evoluau la fel de repede. De aceea, la momentul 1827 holera devenise cea mai temută boală a secolului. În pofida dezvoltării extraordinare ale medicinei moderne, holera rămâne totuşi un ucigaş eficace.

5. SIDA (1981-prezent) a ucis 25 milioane de oameni din întreaga lume.

Sindromul Imunodeficienţei Dobândite (SIDA) a dus la moartea a peste 25 de milioane de oameni începând cu anul 1981, când a fost identificat pentru prima dată. Cu toate că accesul la tratamentul antiretroviral a fost îmbunătăţit în numeroase regiuni ale lumii, SIDA a făcut aproximativ 3, 1 milioane de victime numai în anul 2005, dintre care 570 000 au fost copii.

La nivel global se estimează că numărul total de oameni infectaţi cu virusul HIV a atins nivelul cel mai înalt. Numărul persoanelor care trăiesc cu acest virus continuă să crească în multe părţi ale lumii, în ciuda strategiilor intense de prevenire a infectării.

Africa Sub-Sahariană rămâne, de departe, cea mai afectată regiune din lume, cu un procent de 64% din totalul persoanelor infectate cu HIV. Asia de Sud şi de Sud-Est ocupă locul al doilea cu un procent de 15%.

Adevărul despre originea SIDA este încă necunoscut, mai ales în ceea ce priveşte locul şi momentul izbucnirii pandemiei, chiar dacă se spune că aceasta provine de la maimuţele din Africa.

4. MALARIA (1600-prezent) omoară aproximativ 2 milioane de oameni anual.

Malaria reprezintă cauza a 400-900 milioane de cazuri de febră şi a aproximativ unul până la trei milioane de morţi în fiecare an. În majoritatea cazurilor se manifestă la copiii mai mici de 5 ani;femeile însărcinate sunt de asemenea vulnerabile.

Malaria este una dintre cele mai comune boli infecţioase şi constituie o problemă deosebit de gravă a sănătăţii publice. Paraziţii sunt transmişi de femela ţânţarului Anofel. Boala este foarte răspândită în regiunile tropicale şi subtropicale, inclusive părţi ale Americilor, Asia şi Africa.

Cu toate eforturile de reducere a transmiterii şi de creştere a tratamentului, nu au avut loc schimbări semnificative în zonele expuse riscului. Iar dacă răspândirea bolii se va realiza în acelaşi ritm, rata mortalităţii s-ar putea dubla în următorii 20 de ani.

3. MOARTEA NEAGRĂ (1340-1771) numără 75 milioane de victime în toată lumea.

Moartea Neagră sau Ciuma Neagră a fost una dintre pandemiile cele mai periculoase din istoria omenirii. S-a manifestat iniţial în sud-vestul Asiei Centrale, răspândindu-se apoi în Europa spre sfârşitul anilor 1340. Se estimează că Moartea Neagră ar fi ucis între o treime şi două treimi din populaţia Europei.

Cele trei forme ale ciumei sunt ciuma bubonică, ciuma septicemică şi cea pneumonică, fiecare determinând apariţia unor simptome specifice printre cei infectaţi.

Epidemiile cele mai importante de ciumă din Europa au fost:Londra (1603), Ciuma Italiană (1629-1631), Marea Ciumă din Sevilla (1647-1652), Marea Ciumă din Londra (1665-1666), Marea Ciumă din Viena (1679). Incertitudinea supravieţuirii a creat o atmosferă generală de morbiditate şi a influenţat oamenii să trăiască clipa, fapt ilustrat de Giovanni Boccaccio în “Decameronul”(1353).

2. GRIPA SPANIOLĂ (1918-1919) a cauzat între 50 şi 100 milioane de morţi în mai puţin de doi ani.

Între 1918 şi 1919, pandemia de Gripă Spaniolă a ucis mai mulţi oameni decât Hitler, armele nucleare şi toţi teroriştii din istorie la un loc. Acest tip de gripă a fost o versiune mai gravă a bolii comune, care progresa rapid şi pentru care nici astăzi nu există antidot.

Simptomele gripei spaniole erau frisoanele şi oboseala, însoţite adeseori de lichid la plămâni. Tot ceea ce puteau face doctorii era să încerce să amelioreze starea pacientului.

Pandemia a dispărut la fel de repede cum a izbucnit. Mai mult de jumătate de million de oameni a murit numai în Statele Unite ale Americii, iar în lume mai mult de 50 de milioane.

1. VARIOLA (430 î.H. – 1979) a omorât peste 300 milioane de oameni în întreaga lume doar în secolul al XX-lea, majoritatea fiind locuitori native ai Americilor.

Cunoscută şi după numele latin Variola vera, variola este o boală contagioasă care se manifestă exclusiv la oameni. Aceasta este cauzată de unul dintre cele două variante ale virusului numite Variola major şi Variola minor. Efectele secundare pe termen lung apărute la supravieţuitorii bolii sunt cicatricele caracteristice. Printre efectele secundare ocazionale se numără orbirea, datorită ulceraţiei corneei şi infertilitatea în rândul supravieţuitorilor de sex bărbătesc.

În Europa variola a făcut aproximativ 60 milioane de victime, inclusive cinci monarhi, numai în secolul al XVIII-lea. Până la 30% dintre cei infectaţi, inclusive 80% dintre copiii sub vârsta de 5 ani, au murit din cauza bolii, în timp ce o treime din supravieţuitori şi-au pierdut vederea.


Variola a fost responsabilă pentru aproximativ 500 milioane de morţi în secolul al XX-lea. În anul 1967 Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a estimat că 15 milioane de oameni au contactat boala şi două milioane dintre ei au murit în acelaşi an. După campanii de vaccinare soldate cu success de-a lungul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, OMS a certificat eradicarea bolii în anul 1979. Până astăzi, variola este singura boală infecţioasă umană complet eradicată.


Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.

Read More

Templierii, legendarii călugări soldați ai Evului Mediu (documentar)

Asa zisii Soldati Saraci ai lui Hristos si ai Templului lui Solomon (in latina: Pauperes commilitones Christi Templique Solomonici), cunoscuti de marele public sub numele de Cavalerii Templieri, Ordinul Templului (in franceza: Ordre du Temple sau Templiers) sau pur si simplu ca templieri, au fost printre cele mai cunoscute ordine militare crestine. Organizatia lor a existat timp de aproximativ doua secole în Evul Mediu.

Aprobat oficial de catre Biserica Romano-Catolica în jurul anului 1129, Ordinul a devenit o organizatie de caritate favorizata   în întreaga crestinatate. Cavalerii templieri, în pelerinele lor distinctive albe cu o cruce rosie  au fost printre cele mai calificate unitati de lupta din timpul cruciadelor. Membrii non-combatanti ai Ordinului au reusit sa puna la punct o puternica infrastructura economica în întreaga crestinatate cu ajutorul unor inovatoare tehnici financiare, care au fost o forma timpurie a institutiilor bancare, si au construit numeroase fortificatii în Europa si Tara Sfânta.

Existenta templierilor a fost strâns legata de cruciade, când Tara Sfânta a fost pierduta, sprijinul pentru existenta ordinului s-a stins. Zvonurile despre ceremoniile initiatice secrete au creat neîncredere, iar regele Filip al IV-lea al Frantei, puternic îndatorat ordinului, a profitat de situatie. În 1307, multi dintre membrii Ordinului din Franta au fost arestati, torturati pentru a da marturii false, si apoi arsi pe rug. Sub presiunea regelui Filip, papa Clement al V-lea desfiinteaza Ordinul în 1312. Disparitia brusca a unei parti importante a infrastructurii europene a dat nastere la speculatii si legende, care au tinut „templierii” vii si astazi in lumea moderna.

Templierii au fost organizati ca un ordin monahal similar cu Ordinul cistercian al lui Bernard,  care a fost considerat prima organizatie internationala eficace din Europa. Structura organizatorica a avut un puternic lant al autoritatii. Fiecare tara cu o prezenta notabila a templierilor (Franta, Anglia, Aragon, Portugalia, Poitou, Apulia, Ierusalim, Tripoli, Antiohia, Anjou, Ungaria, si Croatia) avea un Maestru al Ordinului Templierilor în acea regiune. Toate acestea au fost supuse catre Marele Maestru, numit pe viata.

Nu exista numere precise, dar se estimeaza ca in perioada de varf a Ordinului, existau între  15000 si 20000 de templieri, dintre care aproximativ o zecime erau cavaleri adevarati.

Printre acestia se numara Bernard de Clairvaux si fondatorul Hugues de Payens, care a conceput codul specific de comportament al Ordinului Templierilor, cunoscut istoricilor moderni ca regula de latina. 72 de clauze ale sale defineau comportamentul ideal al cavalerilor, cum ar fi tipurile de articole de îmbracaminte pe care puteau sa le poarte sau câti cai puteau avea. Cavalerii trebuiau sa ia masa în liniste, sa nu manânce carne mai mult de trei ori pe saptamâna, si sa nu aiba contact fizic cu orice fel cu femeie.

Odata ce Ordinul a crescut, mai multe linii directoare au fost adaugate, si lista initiala de 72 de clauze a fost extinsa la cateva sute in forma sa finala.

O impartire pe trei nivele marca structura Templierilor: cavaleri aristocrati nascuti nobili, sergentii inferior-nascuti si clerul. Cavalerii erau obligati sa fie de origine aristocratica si sa poarte mantii albe. Ei au fost echipati drept cavalerie grea, cu trei sau patru cai si unul sau doi paji. Pajii sau scutierii nu au fost, în general membri ai Ordinului, dar în schimb au fost oameni din afara ordinului care au fost angajati pentru o perioada de timp.  Ei au fost fie echipati drept cavalerie usoara cu un singur cal sau serveau în alte moduri, cum ar fi administrarea proprietatii Ordinului, treburi domestice sau/si meserii. Capelanii, constituind a treia clasa a templierilor, erau preoti hirotoniti care aveau grija de nevoile spirituale ale templierilor.

Cavalerii  purtau o scurta alba cu o cruce rosie si o manta alba; sergentii purtau o tunica neagra cu o cruce rosie în fata si în spate si o manta neagra sau maro. Mantaua alba a fost atribuita templierilor la Conciliul de la Troyes în 1129, iar crucea a fost cel mai probabil, adaugata la hainele lor la lansarea celei de-a doua cruciade în 1147, când Papa Eugen al III-lea, regele Ludovic al VII-lea al Frantei, si multe alte personalitati notabile la acea vreme au participat la o întâlnire a templierilor francezi, la sediul lor de lânga Paris. Potrivit Normei lor, cavalerii trebuiau sa poarte mantaua alba în orice moment.

Initierea, cunoscut sub numele de Receptie (receptio), în cadrul Ordinului era un profund angajament si implica o ceremonie solemna. Necunoscutii erau descurajati a participa la ceremonie, care a trezit suspiciuni în rândurile inchizitorilor medievali în timpul proceselor ulterioare.

Noii membri trebuiau sa semneze de buna voie predarea întregii averi si a bunurilor lor catre Ordin si sa faca juraminte de saracie, castitate, pietate si obedienta. Majoritatea fratilor se alaturau pe viata. Uneori, unui om însurat îi era permis sa se alature daca avea permisiunea sotiei sale, dar el nu avea voie sa poarte mantaua alba.

Crucea rosie pe care templierii o purtau pe robe era un simbol al martiriului, iar sa moara în lupta era considerata o mare onoare, care asigura un loc în cer. Nu a fost o regula cardinala ca razboinicii Ordinului nu ar trebui sa se predea cu exceptia cazului în care pavilionul Templierilor ar fi cazut, si chiar si atunci acestia trebuiau mai intai sa încerce sa se regrupeze cu un alt ordin crestin, cum ar fi cel al Ospitalierilor.

Numai dupa ce toate steagurile ar fi cazut le era permis sa paraseasca câmpul de lupta. Aceste principii, lipsa compromisului împreuna cu reputatia lor pentru curaj, pregatirea excelenta si armamentul greu, a facut din templieri una dintre fortele de lupta cele mai de temut din timpurile medievale.

Read More

Istoria sectei islamice a «asasinilor»

La sfârșitul secolului al XI-lea și-au făcut intrarea în istorie „asasinii” din Alamut. Cine erau aceștia? Bazele acestei secte (clan) din ramura Nizari a musulmanilor șiiți au fost puse de șeicul din Alamut (sudul Mării Caspice), Hassan al-Sabbah, în anul 1190.

Acesta a transformat fieful său într-o adevărată tabără de pregătire a Hashshashinilor, care erau folosiți împotriva cruciaților, dar mai ales împotriva liderilor suniți ai califatului Abbasid.  În privința recrutării membrilor sectei, există două legende.

Una dintre ele, lăsată de Marco Polo, spune că pentru a racola o altă persoană, „asasinii” îi administrau acesteia un drog puternic și astfel îi dădeau impresia că este pe moarte; mai târziu o aduceau în simțiri într-o grădină superbă, cu flori și femei frumoase. „Victima” era convinsă că a ajuns în rai și că Hassan al-Sabbah este trimisul lui Allah, și prin urmare trebuie să-i îndeplinească toate ordinele, chiar dacă ar fi trebuit să ucidă sau să se lase ucis.

Altă legendă spune că viitorii „asasini” erau duși de mici în Alamut, unde erau ținuți într-o grădină foarte frumoasă și „serviți” cu hașiș. La un moment dat erau scoși din „paradis” și închiși într-un turn; după un timp li se spunea că pentru a reveni la viața dinainte trebuie să se supună orbește poruncilor liderului.

Și în legătură cu numele lor, există mai multe variante. Una din ele se referă la obiceiul membrilor sectei de a fuma hașiș; alta că ar veni de la numele arab al cetății Alamut, adică al-Assa (de unde a rezultat al-assasin); de asemenea, denumirea ar putea însemna „supușii lui al-Hassan”.

„Asasinii” erau foarte meticuloși, încercând ca în timpul misiunii lor să nu facă victime colaterale; asasinatele aveau de obicei loc în public, cu precădere în moschei. Arma folosită cu predilecție era pumnalul; nu se sinucideau niciodată, preferând în cazurile în care nu mai aveau nici o scăpare să se lase uciși. Nu ucideau fără rost și chiar trimiteau avertismente celor pe care-i aveau în vizor, atenționându-i că vor muri dacă nu-și schimbă atitudinea (planurile, politica etc.).

Un „asasin” s-a strecurat în cortul celebrului Saladin, lăsându-i acestuia pe piept, în timp ce dormea, un mesaj cu textul: „Ești în puterea noastră”. Printre victimele „asasinilor” s-au numărat: vizirul Nizam al-Malik, vizirul al-Afdal, Raymond al II-lea de Tripoli sau Conrad de Montferrat. Membrii sectei puteau fi angajați pentru executarea unor asasinate (patriarhul Ierusalimului a fost lichidat la solicitarea Ospitalierilor, Conrad de Montferrat la solicitarea lui Richard Inimă de Leu).

A existat o ramură a „asasinilor” și în Siria, în cetatea Masyaf (foto sus), condusă de Rashid-al-Din Sinan, foarte puternică în a doua jumătate a secolului al XII-lea. În 1256 cetatea Alamut a căzut în mâinile mongolilor; chiar dacă în 1275 secta a recucerit pentru câteva luni vechea reședință, puterea și influența „asasinilor” a scăzut tot mai mult, ei dispărând treptat de pe scena istoriei.

Read More

Istoria săngeroasă a cruciadelor

Istoria săngeroasă a cruciadelor.Războaiele din prima jumătate a mileniului al doilea, dintre lumea creştină şi estul dominat de musulmani, au intrat în istoria universală sub numele de cruciade. Confruntările dintre cele două civilizaţii s-au soldat cu atrocităţi şi cu pierderi inimaginabile de ambele părţi.

Prima cruciadă a durat doar trei ani, între 1096 şi 1099, şi a însemnat un succes militar pentru forţele armate creştine. Armatele formate din franci, englezi, germani, genovezi şi normanzi au câştigat toate bătăliile importante şi au cucerit o mulţime de teritorii, inclusiv Ierusalimul, considerat pe atunci „oraş sfânt”.

Bătălia pentru Ierusalim (1099) a rămas în istorie din cauza măcelului care a urmat după cucerirea cetăţii.

Măcelul de la Ierusalim Armatele creştine au ajuns la zidurile oraşului pe 7 mai. A urmat un asediu prelungit până pe 15 iulie, când cetatea a fost cucerită. Un rol hotărâtor l-au avut genovezii conduşi de Guglielmo Embriaco. Exasperaţi de pierderile mari suferite, aceştia şi-au demontat corăbiile şi au folosit lemnele pentru a construi turnuri de asediu. În cronicile timpului s-a scris că învingătorii i-ar fi măcelărit pe aproape toţi locuitorii oraşului, peste 70.000 de oameni. Cruciaţii nu s-au limitat să-i ucidă doar pe musulmanii din Ierusalim, ci i-au sacrificat şi pe evrei şi chiar şi pe creştinii ortodocşi. În „Gesta Francorum”, una dintre cele mai importante cronici ale momentului, autorul anonim a scris că „Măcelul a fost atât de mare, încât oamenii noştri înaintau prin sânge până la glezne. Când păgânii au înfrânţi, oamenii noştri au pus mâna pe mulţi dintre ei, atât bărbaţi cât şi femei, ori ucigându-i ori ţinându-i prizonieri, după cum au dorit. Nimeni nu a văzut sau auzit de un asemenea măcel al păgânilor, pentru rugurile funerare fiind făcute piramide din trupurile lor şi nimeni nu ştie numărul lor cu excepţia lui Dumnezeu”.

[caption id="attachment_270" align="aligncenter" width="600"] Istoria săngeroasă a cruciadelor[/caption]

În schimb Robert Delort scrie în „Cruciadele„ că armata creştină ar fi ajuns la zidurile Ierusalimului în luna iunie şi că oraşul a căzut pe 14 iulie: „Masacru, sânge, sudoare, groază, răzbunare – tabloul înfăţişat de istoricii epocii este înfiorător. Tancred, un nepot al lui Bohemond, tovarăş credincios al lui Godefroy de Bouillon, jefuieşte Templul lui David. Două zile mai târziu, împarte comorile cu ducele”.

La rândul său, cronicarul german Albert din Aix a scris că: „În vreme ce toată populaţia creştină făcea un prăpăd groaznic printre sarazini, ducele Godefroy abţinându-se de la orice masacru şi-a lepădat cuirasa şi, îmbrăcând un veşmânt de lână, a ieşit desculţ prin oraş. După ce a înconjurat plin de umilinţă zidul de incintă, a reintrat prin poarta din faţa Muntelui Măslinilor şi a mers la mormântul Domnului nostru Iisus Cristos, fiul lui Dumnezeu celui viu, vărsând lacrimi, spunând rugăciuni, aducând cântări de laudă Domnului şi mulţumindu-i că-l socotise vrednic să vadă ceea ce cu atâta înflăcărare îşi dorise dintotdeauna”.

Patru noi state creştine în zonă În Orient au luat naştere patru state ale cruciaţilor: comitatul Edessei, sub conducerea lui Balduin, fratele lui Godefroy de Bouillon, principatul Antiochiei, condus de Bohemud, comitatul Tripoli, care i-a revenit lui Raymond de Toulouse şi regatul Ierusalimului, pe tronul căruia a urcat însuşi Godefroy de Bouillon. Regatul Ierusalimului era şi cel mai important, iar celelalte trei state îi erau vasale. După cucerirea teritoriilor au fost înfiinţate trei celebre ordine militaro-călugăreşti care aveau să devină faimoase. Ordinul Templierilor şi cel al Ioaniţilor au fost înfiinţate de francezi, iar cel al teutonilor a luat naştere în urma unor iniţiative germane.

Alte cruciade Următoarea cruciadă a avut loc o jumătate de secol mai târziu, între 1147 şi 1149 şi a însemnat un dezastru pentru armatele creştine. Înfrângerile suferite în faţa turcilor selgiucizi de la Dorylaeum (1147) şi Damasc (1148) au pecetluit soarta expediţiei.

Au fost necesari alţi 40 de ani pentru ca vesticii să se regrupreze şi să pornească în cea de-a treia cruciadă (1189-1192). Aşa a devenit celebru Regele englez Richard, supranumit „Inimă de Leu”, după victorile obţinute în faţa musulmanilor. Bătăliile purtate împotriva altui suveran celebru, sultanul Saladin „Leul deşertului”, au intrat în legendă. După câteva confruntări în care victoria le-a surâs pe rând, cei doi şi-au dat mâna şi au încheiat o pace convenabilă ambelor părţi. N-a trecut însă mult timp şi a reizbucnit un alt război în zona fierbinte din Orientul Mijlociu, dar de această dată cu alţi actori.

A patra cruciadă s-a consumat între 1202 şi 1204. Armata creştină, condusă de francezi şi de veneţieni, ar fi trebuit să lupte împotriva sarazinilor, care cuceriseră Ierusalimul, însă şi-a schimbat planurile din mers. Aşa s-a ajuns ca veneţienii să atace şi să cucerească Zara (1202), care era însă tot sub ocupaţie creştină şi aparţinea regatului maghiar. Războiul fratricid a continuat cu celebrul asediu al Constantinopolului creştin (1204). Veneţienii au ieşit învingători şi au fondat Imperiul Latin de la Constantinopol. Dezastrul lui Ludovic al IX-lea

A cincea cruciadă (1217-1221) şi cea de-a şasea (1228-1229) nu au adus nici ele rezultate notabile, în primul rând din cauza dezbinării care apăruse între regii şi principii creştini. În schimb, cruciada a şaptea (1248-1250) a echivalat cu un dezastru pentru armatele venite din vestul continentului european. După un început promiţător şi după câteva victorii împotriva musulmanilor, armata condusă de însuşi regele Franţei, Ludovic al IX-lea, a fost zdrobită şi a fost nevoită să se retragă, iar Ierusalimul a fost pierdut definitiv.

Acelaşi suveran francez a condus forţele creştine şi 20 de ani mai târziu, în cea de-a opta cruciadă, care a durat câteva doar câteva luni, în 1270. A fost un dezastru total pentru cruciaţi. Regele a murit în luptă, iar alianţa musulmană a obţinut o victorie zdrobitoare. Urmările au fost dintre cele mai grave. Musulmanii au cucerit pe rând pe rând toate statele creştine din Orient. Tripoli a căzut în anul 1289, iar doi ani mai târziu era ocupată şi Acra.

Astfel au luat sfârşit expediţiile creştine cunoscute în istorie sub numele de cruciade. Deşi istoria mai consemnează ulterior şi alte cruciade, cunoscute sub numele de „cruciade târzii”, acestea au reprezentat doar alianţe defensive ale unor state creştine în faţa pericolului unei superputeri cum avea să devină Imperiul Otoman.

 

Read More

Evenimente care au schimbat istoria

1. Asedierea Constantinopolului

În 1204, Imperiul Bizantin trecea prin vremuri grele. Era amenințat pe toate fronturile, iar dinastia curentă, Aggelori, a fost una dintre cele mai proaste dinastii care au ajuns pe tronul Imperiului Bizantin. Au asuprit populația, vioau sau organizau mari orgii și erau foarte fricoși. De asemenea, erau cunoscuți pentru trimiterea de generali orbi pe front pentru a lupta în numele lor. Chiar dacă acești generali erau foarte bravi, erau aproape inutili pe câmpul de luptă. Cruciații au asediat Constantinopolul din 5 motive:

1. Schisma bisericii creștine; 
2. Împăratul exilat Isaac a cerut ajutor;
3. Comorile;
4. Localizare strategică;
5. Veneția dorea porturile Constantinopolului.

De îndată ce Cruciații au ajuns, aduși de flota venețiană, au asediat orașul și i-au pus pe Alexios al IV-lea și pe Isaac pe tron. Isaac a murit la scurt timp, iar Alexios al IV-lea a fost executat de Alexios al V-lea, care i-a luat locul pe tron. Acest lucru i-a făcut pe Cruciați să declare din nou război Constantinopolului, oraș ce cade după al doilea asediu. După ce Cruciații au preluat orașul, l-au prădat timp de 3 zile. Multe lucrări de artă au fost distruse, iar altele, precum statui sau picturi, au fost aduse pe teritoriile controlate de Cruciați. Un exemplu bun sunt caii de bronz de la Hipodrom, care încă se regăsec pe Bazilica Sfântului Marcu din Veneția și în zilele noastre. După acest asediu, Constantinopolul nu a reușit să se mai redreseze vreoodată, urmând ca în 1453 acesta să cadă complet, iar odată cu el și Imperiul Bizantin.

2. Tratatul de la Verdun

După moartea lui Carol cel Mare, imperiul lui a trecut prin vremuri grele în perioada fiului său, Louis cel Pios, pentru că fii acestuia se tot răzvrăteau împotriva lui. După moartea lui Louis, imperiul a fost preluat de primul născut, Lothair, în timp ce ceilalți fii ai săi, Charles și Louis, și-au păstrat propriile regiuni, Aquitaine și Bavaria în interiorul Imperiului Franc. Aceștia doi au format rapid o alianță împotriva regelui Lothair. Au pornit la război și, în 841, îl înfrâng pe Lothair la Fontenay, iar în 842 îl declară nevrednic pentru a conduce imperiul. După asta, cei trei s-au întâlnit la Verdun pentru a ajunge la un acord de împărțire a Imperiului, cunoscut și ca Tratatul de la Verdun. Conform tratatului, Lothair și-a păstrat titlul de împărat, inclusiv posesia asupra Italiei, Țărilor de jos, Lorraine, Alsacia, Burgundia și Provence. Tărâmul său s-a numit Francia. Louis a primit toate pământurile la est de Rin și nord de Alpi. Aceste pământuri urmau să ajungă mai târziu Regatul German. Charles a primit porțiunea vestică a Imperiului, în ziua de azi teritoriul Franței. Acest tratat este important pentru că, fără el, națiuni precum Franța sau Germania nu ar fi existat. Conflictele între unele din aceste teritorii au durat până la cel de-Al Doilea Război Mondial.

3. Bătălia de la Tours

Cunoscută și ca bătălia de la Poitiers, aceasta a avut loc în Franța, în octombrie 732. A fost bătălia dintre Califatul Ummayad și Francezi, conduși de Charles Martel. Cele două armate s-au întâlnit într-o locație aleasă de Charles, ceea ce l-a supărat pe Abd-Al-Rahman, liderul musulman. Pentru o săptămână întreagă, cele două armate au dus lupte mici, fără victime foarte multe, prin care Rahman a încercat puterea armatei lui Charles, acestea fiind ascunse mereu în pădure. Niciunul dintre cei doi comandanți nu a dorit să atace, însă Rahman s-a simțit obligat, pentru că oamenii lui doreau să jefuiască Tours, lucru pe care îl puteau face doar dacă îi învingeau pe Francezi. Atunci când musulmanii au atacat, au făcut-o având cavaleria în față, însă infanteria experimentă a lui Charles a reușit să facă față, lucru puțin probabil în acele timpuri. În timp ce bătălia avansa, a apărut un zvon cum că, chiar francezii doreau să jefuiască Tours pentru a distrage atenția inamicilor. Când o bucată s-a separat să meargă spre Tours, pentru toți ceilalți a părut că este o retragere. Musulmanii, fără să știe ce se întâmplă, au început să se panicheze și să fie haotici în mișcări. Rahman, încercând cu disperare să își adune oamenii, moare, iar armata, acum fără lider, s-a retras în Franța. Mulți consieră că această bătălie a salvat creștinismul.

4. Edictul de la Milano

În 313 d. Hr., împăratul Romei de Vest, Constantin, și împăratul Romei de Este, Licinus, s-au întâlnit în mediolanum (Milano din zilele noastre). Aceștia au semnat un edict cunoscut și ca edictul care îți permite să venerezi pe orcine și orice dorești. Este important de amintit acest edict, pentru că el a fost destinat tuturor religiilor, nu numai creștinilor. Lactantius a scris în cartea sa: “Atunci când vezi că asta a fost oferit de noi creștinilor, înălțimea ta să știi că acest edict este făcut și ca alte religii să aibă posibilitatea de a venera în mod liber orice adolație de dragul păcii în timpurile noastre. Fiecare are drptul să venereze în mod liber pe oricine dorește, iar acest lucru demn nu trebuie îngrădit niciunei religii”. Astfel, Edictul de la Milano a fost primul care a promovat credința liberă. Chiar dacă nu a durat mult timp, a fost un mare pas în față, având în vedere că următorul edict similar a fost făcut de ONU în 1948.

5. Bătălia de la Hastings

Această bătălie a schimbat istoria Anglie. Regele englez, Edward, a murit fără succesor în ianuarie 1066. La scurt timp, Harold al II-lea a fost încoronat Rege. Chiar și așa, el a trebuit să înfrunte după încoronare alți trei pretendenți, fratele său, Tostig, regele Harald Hardrada al Norvegiei și ducele William al Normandiei. Tostig și Harald au format o alianță pentru încoronarea celui din urmă. Chiar cacă au avut un succes inițial minor, după ce i-au înfrânt pe englezi la bătălia de la Fulford, au pierdut bătălia de la Stanford Bridge. La scurt timp după, Harold a trebuit să îl înfrunte pe William, care ancorase pe țărmurile de sud ale Angliei. Cei doi s-au luptat cu Hastings. Armata lui Harold, compusă din infanterie, a trebuit să o înfrunte pe cea a lui William, compusă din infanterie, arcași și cavaleri. Inițial, Harold a încercat să îl surprindă pe William, dar fără succes. După aceea, normanzii au încercat să loveasă armata englezească, dar fără succes, așa că au adoptat tactica “retragerii înșelătoare”, folosită cu succes de mongoli sau spartani. Aproape de finalul bătăliei, Harold a fost lovit de o săgeată în ochi și a murit, iar oamenii lui, fără lider, au început să se panicheze. William a câștigat și, până la finalul anului, a fost încoronat rege al Angliei.

Read More