Daca cineva te-ar intreba care a fost cel mai rau an pentru oameni, probabil ai raspunde 1347, cand ciuma a lovit Europa. Sau perioada 1941 - 1945. Sau 1918, cand pandemia de gripa a ucis peste 100 de milioane de oameni.
Realitatea e ca niciunul intre acestea nu e raspunsul corect. Anul 536 a fost cel mai rau, desi e un an fara genocid sau epidemii, arata Science Alert.
"A fost inceputul uneia intre cele mai rele perioade traite de om, daca nu cel mai rau an dintre toti", a declarat arheologul si istoricul Michael McCormick, din cadrul Universitatii Harvard. Iar situatia nu s-a imbunatatit decat incepand cu 640.
In anul 536 se implinea un deceniu de la inceperea domniei imparatului bizantin Iustinian I, zis cel Mare.
A fost anul in care s-a instalat o ceata deasa, din senin, care a blocat soarele, facand ca temperaturile sa scada brusc si sa se instaleze ani de haos in intreaga lume. Seceta facea ravagii, granele au fost distruse, s-a instalat foametea. Mai mult, in China a nins vara.
Un an intreg, zilele au aratat ca noaptea si nimeni nu stia de ce. Acum, oamenii de stiinta au descoperit ca de vina au fost o serie de eruptii catastrofice, iar dovezile se gasesc in inelele copacilor din Groenlanda, dar si in gheata din Antarctica.
Analiza recenta a unui nucleu din ghetarul Colle Gnifetti, aflat la granita dintre Elvetia si Italia, aduce noi dovezi ca asa au stat lucrurile. Nucleele de gheata sunt resurse arheologice fantastice, pentru ca straturile se depun gradual. Astfel, poate fi studiat fiecare an din istorie, aflandu-se ce s-a intamplat atunci in atmosfera.
In anul 536, zapada s-a amestecat cu cenusa vulcanica si praf, ceea ce indica o eruptie masiva. Un astfel de episod a avut loc si in 540, inrautatind situatia. Iar in 541 s-a instalat ciuma, care nu a adus cu ea decat suferinta si moarte.
Din anul 640 a aparut si un strat de plumb in nucleul de gheata. Acesta era extras si utilizat pentru fabricarea monedelor. Acest moment arata insa ca economia incepea sa-si revina, la peste 100 de ani de la momentul de cotitura.
Istoria l-a blestemat pe acest personaj cu eticheta de “cel mai malefic om care a trãit vreodatã”…dar am putea spune cã l-a şi binecuvântat, dacã ne gândim la notorietatea dobânditã atât în timpul vieţii, cât mai ales postum, când devine sinonim cu refuzul de a se conforma normelor şi convenţiilor constrângãtoare, cu revolta lucifericã şi pasiunile neţãrmurite duse la extrem. De necontestat este personalitatea sa multifaţetatã şi permanent deschisã experienţelor celor mai bizare. Aleister Crowley a fost ocultist, mistic, şi magician, dar a avut realizãri în multe alte domenii printre care poezia, alpinismul sau şahul. Iniţial membru al societãţii oculte The Hermetic Order of the Golden Dawn, acesta îşi elaboreazã un sistem propriu bazat pe întâlnirea spiritualã cu îngerul sãu pãzitor Aiwass în Egipt în 1904. Acesta i-ar fi dat o Carte a Legii pe care Crowley a dezvoltat-o în religia numitã Thelema, fondând şi o societate ezotericã, Ordo Templis Orientis. Demonizarea sa este consecinţã nu a exprimãrii fãrã echivoc a unui satanism, ci a negãrii doctrinei creştine. Şi de fapt el şi-a dorit imaginea maleficã…el însuşi s-a supranumit Fiara despre care vorbeşte Apocalipsa Sfântului Ioan…
“Morala obişnuitã este pentru oameni obişnuiţi…”
Mitul din jurul lui Aleister Crowley, magician ce trãieşte între 1875 şi 1947, înglobeazã contradicţiile personalitãţii sale:pentru unii antierou, antichrist, prinţ al întunericului, pentru alţii rebel, romantic, nonconformist. O biografie obiectivã lipseşte. Biografia standard este cea a lui John Symonds, The Great Beast, care reţine majoritatea aspectelor frapante ale vieţii sale, dar este foarte ostilã faţã de ideile lui. Alte exemple notabile sunt Magical Dilemma of Victor Neuburg(John Fuller), Legacy of the Beast(Gerald Suster), A Magick Life(martin Boothe) sau The Magical World of Aleister Crowley(Francis King).
Crowley îşi petrece lunga sa viaţã investigând nenumãrate peisaje astrale şi terestre în cãutarea gnozei. Exploreazã din plin bogãţia naturii, în care vede manifestat spiritul. Când observã vreo plantã mai bizarã, se înclinã în faţa ei, ridicându-şi pãlãria. Când întâlneşte un om mai deosebit, îl sondeazã fizic şi mental pânã când se simte iluminat. Când citeşte un manual de magie, îi filtreazã conţinutul conform cerinţelor sale spirituale. Crowley nu este adeptul orb al niciunui sistem de credinţe. El are gânduri mult mai mãreţe:sã-şi constuiascã unul propriu, o cosmologie misticã, o filozofie magicã, un positivism umanist, un neopãgânism. Este greu de clasificat ceea ce el numeşte Thelema (Adevãrata Voinţã). Esenţa cãii propuse de el se rezumã la depãşirea condiţiei individuale şi dezvoltarea independenţei sinelui. O concepţie atractivã, constructivã, dezirabilã. Crowley pare a pleda pentru un umanism menit sã potenţeze capabilitãţile individului şi sã-l elibereze de constrângeri, deschizându-i calea cãtre împlinirea spiritualã. Marea controversã a lui Crowley, care îi va atrage apelativul de Antihrist, derivã nu din scop, ci din metodã. Metoda pe care o propune este studiul şi practicarea magiei (magick, în scrierea arhaicã), definitã ca arta de a provoca o schimbare în acord cu voinţa. Cultura nu este altceva decât o evoluţie a unor experimentãri magice, iar magia reprezintã esenţa cunoaşterii. Nu este o artã practicatã de oricine, magicianul are un destin solitar şi ajunge la adevãr exploatându-şi şi sublimându-şi propriile energii. Tot cu ce vine în contact este un doar pretext sau stimul.
“Adevãr! Adevãr! Adevãr! strigã stãpânul din abisul halucinaţiilor”.
Preceptul principal al Thelemei este imperativul voinţei. Legea se reduce la principiul urmãrii impulsului individual. Totuşi, ideea despre voinţã a lui Crowley, care stârneşte atâta revoltã în epocã, cuprinde ceva mai mult decât dorinţe mai mult sau mai puţin josnice, ea referindu-se şi la sentimentul destinului, la credinţa într-un scop mai mãreţ. Al doilea precept este imperativul dragostei, corelat cu voinţa. Conceptul de iubire la Crowley este la fel de complex ca cel al voinţei, dar deseori limitat la aspectul sexual. Sistemul sãu priveşte dihotomia masculin-feminin şi uniunea contrariilor ca pe fundamentul existenţei, iar metafora şi magia sexualã abundã în Thelema sa.
Crowley aspirã sã abordeze magia nu doar ca pe o artã, ci şi ca pe o ştiinţã, sã foloseascã metodele ştiinţei pentru a atinge obiectivul religiei. Experienţele religioase trebuie criticate şi asimilate pentru a pãtrunde înţelesul lor mistic. În viziunea sa, magia oferã rãspunsuri indiferent de dogme sau coduri morale, care nu fac decât sã împiedice progresul. Pãrerile sale radicale îi creeazã o reputaţie nefericitã, intensificatã şi de opiniile sale despre intimidate, publicând numeroase poezii şi tratate care îmbinã problematica religioasã cu imagistica sexualã, uneori foarte explicitã…Crowley argumenteazã cã magia sexualã are funcţie de iniţiere, pentru cã uziteazã energiile şi pasiunile pentru a crea un cadru de manifestare a voinţei care transcende pe tãrâmul non-sexualitãţii. Alte practici pe care se axeazã magicianul includ controlul comportamental pânã la modificarea dupã bunul plac a personalitãţii sau controlul vorbirii pânã când gândul care substituie exprimarea verbalã determinã acelaşi efect ca aceasta.
“Cunoaşterea este de fapt limitatã la experienţã.”
Controversele din jurul lui Crowley sunt adesea provocate intenţionat de el însuşi. El mascheazã multe dintre învãţãturile sale sub vãlul senzaţionalului pentru a-şi asigura interesul publicului, neinteresându-l poate prea mult dacã acesta se exprimã în favoarea sau defavoarea sa. Societatea funcţioneazã ca umbra lui:Crowley refuzã cu obstinaţie sã se conformeze moralei obişnuite. Mai mult, poate cã încearcã sã-şi fabrice o compensaţie pentru anii copilãriei trãiţi într-o abstinenţã totalã. Certã este doar precaritatea echilibrului sãu psihologic, care îl azvârle în excese şi extreme. Opinia publicã îl acuzã de impietate, imoralitate, satanism, vrãjitorie, nimfomanie, rasism, antisemitism, misoginism, abuz de alcool, cocainã, haşiş, canabis, eter, mescalinã, morfinã, heroinã…Dimpotrivã, adepţii sãi, thelemiţii, precum şi alte mişcãri influenţate de sistemul sãu, ca de pildã New Age sau scientologia, îl adorã ca pe un ghid spiritual extraordinar. Extraordinar da, fãrã dubii, deţinând poate una dintre cele mai bogate şi tulburi biografii din istorie. Scriitor prolific, Aleister Crowley lasã moştenire o mare varietate de cãrţi, de la magie ceremonialã şi misticism la politicã şi filozofie. În cultura popularã numele sãu apare în numeroare produse de ficţiune. Îl gãsim ca o prezenţã fantasticã şi tenebroasã în literatura lui Somerset Maugham (The Magician), Dennis Wheatley (The Devil Rides Out), Ira Levin (Rosemary’s Baby), Anton Wilson (Masks of the Illuminati), în benzile desenate ale lui Alan Moore, în muzica lui Ozzy Osbourne (melodia Mr. Crowleyde pe albumul Blizzard of Ozz) sau la chitaristul formaţiei Led Zeppelin, Jimmy Page, care cumpãrã o parte din garderoba şi manuscrisele sale, ba chiar şi casa acestuia din Scoţia…
“Esenţa independenţei constã în a gândi şi acţiona conform unor standarde ce provin din interiorul, nu exteriorul omului.”
Edward Alexander Crowley se naşte în 1875 în Leamington Spa, Warwickshire, Anglia, fiu al unor puritani aparţinând unei secte foarte conservatoare numitã Plymouth Brethren. În autobiografia sa, Crowley povesteşte cã s-a remarcat încã din momentul naşterii, pentru cã ar fi purtat pe piept semnul svasticii…Tânãrul Alick obişnuieşte sã-l însoţeascã pe tatãl sãu la predicile itinerante ale acestuia, nutrind un veritabil respect faţã de el şi descriind moartea acestuia ca un eveniment crucial din viaţa sa, survenit când avea doar 11 ani. Moştenind averea acestuia, se înscrie la mai multe şcoli, precum Ebor, Malvern sau Tonbridge, dar nu a reuşit sã se integreze în niciun colectiv, fiind exmatriculat sau renunţând. Încep sã-i creascã îndoielile cu privire la creştinism şi adevãrul Bibliei şi ajunge sã nege toate regulile morale învãţate în copilãrie. Adoptã un comportament sexual extrem de libertin, care va fi justificat prin importanţa ocultã a actului erotic, de altfel parte fundamental a magiei practicate de Crowley. În 1895 Crowley, care îşi însuşeşte prenumele de Aleister, se înscrie la Trinity College, Cambridge, unde studiazã filozofia şi literatura, dar preocupãrile sau au un grad de varietate mult mai mare. Este un alpinist promiţãtor, dominã clubul de şah şi scrie poezie (Aceldama, White Stains) pe care o publicã în strãinãtate din cauza cenzurii britanice asupra versurilor foarte deocheate…De asemenea are o viaţã sexualã şi misticã foarte activã, neputând niciodatã sã facã vreo distincţie între cele douã aspect ale devenirii sale. Ocultismul, alchimia şi magia se transformã într-o preocupare constantã dupã 1896, când are o primã experienţã revealatoare, pusã de cãtre un biograf de-al sãu pe seama unei prime relaţii homosexuale care i-ar fi creat un contact cu o zeitate imanentã.
“Magia este ştiinţa de a produce schimbarea conform propriei voinţe.”
În 1898 Crowley este iniţiat în societatea ezotericã Order of the Golden Dawn, care îl avea ca membru şi pe poetul W. Butler Yeats, chiar de cãtre patronul ei spiritual, Samuel Mathers, în cadrul unei ceremonii la Londra. Îşi ia numele mistic de Frater Perdurado, “cel care va rezista pânã la sfârşit”. În apartamentul sãu luxos din Chancery Lane îşi amenajeazã douã camera speciale, una pentru magie albã, cealaltã pentru magie neagrã. Împreunã cu un asociat, Allan Bennett, învaţã folosirea ritualã a drogurilor. Dupã plecarea lui Bennet în Sri Lanka, Crowley achiziţioneazã Boleskine House în Foyers, Scoţia, pentru a sãvârşi unul dintre cele mai puternice acte de magie, bazat pe Cartea lui Abramelin, act ce avea ca scop contactul cu îngerul pãzitor şi fãcea uz de invocaţii ale prinţilor infernului. Crowley nu izbuteşte sã ducã la bun sfârşit ritualul care se asemãna întrucâtva cu asceza şi rugãciunea monasticã. Ca urmare a disputelor din cadrul ordinului, magicianul pactizeazã cu Mathers care îl iniţiazã în treapta superioarã a cunoaşterii ezoterice.
Aleister cãlãtoreşte între 1900 şi 1903 prin Mexic, India şi Paris, participã la expediţii în munţi şi se familiarizeazã cu diverse practici yoga, pretinzând cã ar fi atins starea de dhyana, în care cel care mediteazã devine unul cu obiectul meditaţiei. Se cãsãtoreşte în 1903 cu Rose Kelly, sora bunului sãu prieten Gerald Kelly, la rândul sãu prieten cu W. Somerset Maugham, autorul romanului The Magician, care îl are pe Crowley ca model al protagonistului.
“Vei face ceea ce vei dori.”
În 1904 cãlãtoreşte cu soţia sa în Egipt. Rose, care este însãrcinatã, are frecvent accese de delir, în care tot îi repetã lui Crowley cã “ei îl aşteaptã”, fãrã sã menţioneze cine sunt ei. În timpul unei invocaţii a zeului egiptean Toth secretul se dezvãluie:ei sunt Horus şi un mesager. Rose îşi continuã delirul şi îl ghideazã pe soţul ei cãtre o stelã funerarã dintr-un muzeu din Cairo, exponat cu numãrul 666…Evident cã el a vãzut întâmplarea ca pe un semn, mai ales cã tot Rose îl informeazã cã “a sosit echinocţiul zeilor”. Crowley începe sã audã o voce interioarã care se proclamã divinitatea Aiwass, a cãrei naturã el nu a înţeles-o niciodatã (sã fi fost subconştientul?), ce îi dicteazã vreme de trei zile ceea ce va deveni Cartea Legii. Ea se bazeazã pe o moralã simplã:absolutizarea dorintei personale. Zeii îl informeazã pe Crowley cã se contureazã o nouã erã, un nou Aeon, iar el a fost ales ca profet. Totuşi Crowley, el însuşi contrariat de ciudãţenia experienţei, ignorã instrucţiunile de a sustrage stela din muzeu şi a traduce cartea în toate limbile pãmântului. În schimb, trimite doar câteva exemplare unor prieteni ocultişti.
Pasiunea pentru alpinism nu o lasã la o parte, întrucât în 1905 pleacã în Himalaya. Dupã expediţie se ocupã exclusiv de magie, mai precia de Goetia, o practicã ce presupune invocãri de demoni şi îngeri popularizatã printr-un curs de magie din secolul al 17-lea, The Lesser Key of Solomon. În portul Kobe din japonia are o viziune pe care o interpreteazã drept accederea pe cea de-a treia treptã din Order of the Golden dawn. Împreunã cu Cecil Jones practicã diferite ritualuri, unele chiar inventate de el, cum ar fi liturghia în versuri supranumitã Liber Pyramidos. Crowley susţine cã uniunea cu substanţa divinã (Samadhi) s-a produs şi cã îngerul pãzitor s-a revelat. Operaţia Abramelin este deci desãvârşitã. Colecţia sa de cãrţi sfinte ale noii religii care va fi Thelema se îmbogãţeşte ca rezutat al inspiraţiei lui Aiwass cu Liber VIIşi Liber Cordis Cincti Serpente. Înfiinţeazã Ordinul Argenteum Astrum, precum şi jurnalul occult Echinocţiul. De Rose, care suferea de alcoholism, divorţeazã.
“Nu m-am mulţumit sã cred într-un diavol personal şi sã-l slujesc. Am vrut sã-l întâlnesc personal şi sã-i devin ori stãpân, ori sclav.”
Crowley este din 1912 membru marcant al Ordo Templis Orientis, mare maestru în al 10-lea grad. Ordinul era modelat dupã structura masonicã şi se voia o organizaţie internaţionalã care sã ofere o religie universal fondatã pe o sintezã a cunoaşterii despre univers exprimatã simplu, dar simbolic. Totodatã doctrina permite fiecãrui om sã-şi reveleze destinul, sã descopere calitãţile morale şi intelectuale care l-ar ajuta sã-l împlineascã şi sã dobândeascã o armã neînchipuit de puternicã ce i-ar servi la dezvoltarea oricãrei facultãţi…Este vorba de fapt despre esenţa religiei Thelema a lui Crowley, care a introdus magia homosexualã în practicile OTO ca o formulã eficace de transcedere a cunoaşterii comune.
Experimentãrile stranii ale lui Crowley continua în Rusia, unde îşi exploreazã sado-masochismul şi scrie douã dintre cele mai faimoase lucrãri ale sale:Imn cãtre Pan şi misa gnosticã Ecclesiae Gnosticae Catholicae Canon Missae. Cât a stat în SUA şi-a exersat atribuţiile de magister templi, interpretând fiecare fenomen ca o comunicare privatã între divinitate şi sufletul sãu. Se foloseşte de diferite femei ca de catalizatori ai iniţierii sale mistice, se autointituleazã Magul, consumã oxid de metial care îi provoacã o halucinaţie care va fi folositã mai târziu ca parte a concepţiei sale cosmologice, cocheteazã cu astrologia, are viziuni din vieţile anterioare şi…crucificã broaşte pentru a reitera viaţa lui Iisus. În cartea sa din 2002, Secret Agent 666:Aleister Crowley, British Intelligence and the Occult, Robert Spence susţine cã Aleister ar fi putut lucra ca spion pentru serviciile britanice în descursul multelor sale cãlãtorii, ba chiar ar fi avut misiunea de a aduna date despre reţeaua informaţionalã germanã, activiştii independenţi irlandezi şi a le compromite acţiunile printr-o propaganda aberantã. Ca agent provocator, ar fi avut un rol în scufundarea transatlanticului Lusitania, împingând SUA spre rãzboi.
În absenţa voinţei toatã colecţia de virtuţi şi talente nu are niciun rost”.
În 1920, împreunã cu perechea sa, Leah Hirsig, pe care a supranumit-o Femeia Stacojie, aluzie la consoarta Fiarei din Apocalipsã, fondeazã Abaţia Thelema în Cefalu (Palermo), Sicilia. Numele este preluat de la Rabelais, care denumeşte în Gargantua şi Pantagruel un soi de antimãnãstire în care nu mai sunt valabile niciun fel de norme morale. Utopia lui Crowley se voia o şcoalã de magie, Collegium ad Spiritum Sanctum, la care se studiau sistemul sãu teologic, se practica yoga, se adora Soarele şi se fãceau şi treburi domestice. Scopul suprem era ca studenţii sã se dedice descoperirii şi manifestãrii adevãratei voinţe. Crowley este expulzat din Sicilia de cãtre fasciştii lui Mussolini. Dupã experimentul de aici, Crowley cãlãtoreşte prin Europa, ajungând la Lisabona unde se întâlneşte cu poetul Fernando Pessoa, care îi traduce Imnul lui Pan în portughezã. Tot cu ajutorul poetului, îşi însceneazã moartea dispãrând într-un loc stâncos numit Gura Iadului, dupã care reapare în Berlin la trei sãptãmâni.
Îşi risipeşte restul de avere la procesul cu scriitoarea Nina Hamnett, care l-a acuzat de practicarea magiei negre în 1932 în cartea Laughing Torso. Judecãtorul declarã cã “nu a mai auzit niciodatã fapte atât de înspãimântãtoare, oribile, blasfemiatoare şi abominabile ca acelea sãvârşite de omul (Crowley) care se descrie drept cel mai mare poet în viaţã”. În timpul celui de-al doilea rãzboi mondial magicianul are legãturi cu Ian Fleming, creatorul lui James Bond, care îi controleazã activitatea de informare sau dezinformare a Germaniei. În 1944 Crowley întreprinde ceea ce el considerã a fi succesul sãu major, anume publicarea Cãrţii lui Toth, care îi aduce 1500 de lire în mai puţin de trei luni. Moare pe 1 decembrie 1972, din cauza unei infecţii respiratorii, dupã ce devenise dependent de heroinã. La 24 de ore, moare şi doctorul sãu, circulând zvonul cã Alick l-ar fi blestemat…
“Se întâmplã cã tot ce existã pe planeta asta este iraţional. Nu este şi nici nu poate fi vreo conexiune cauzalã între lucruri. Cunoaşterea este de fapt limitatã la experienţã. Legile naturii sunt, dupã cum spunea Kant, legile minţii noastre şi, dupã cum spunea Huxley, generalizãri ale faptelor observate. Nu existã niciun argument în defavoarea magiei ceremoniale, nu poţi sã spui cã este absurd sã provoci o furtunã bãtând într-o tobã, nici chiar dacã faci experimentul şi constaţi cã nu a funcţionat. Este ca şi cum, având la dispoziţie pânze şi vopsea, te-ai plânge cã nu ai produs un Rembrandt.”
Un fragment de papirus, necunoscut până de curând, scris în străvechea limbă coptă, include o frază - "Iisus le-a spus lor, soţia mea" - care are toate şansele să realimenteze controversele din lumea creştină referitoare la teoria potrivit căreia Iisus ar fi fost căsătorit.
Existenţa acestui fragment, ce datează din secolul al IV-lea - de mărimea unui card bancar -, a fost dezvăluită într-o conferinţă de presă la Roma, marţi, de Karen King, profesor la Harvard Divinity School din localitatea Cambridge, în statul Massachusetts.
"Tradiţia creştină a susţinut vreme îndelungată faptul că Iisus nu era căsătorit, deşi nu există dovezi istorice solide în sprijinul acestei afirmaţii", a spus King.
În ciuda faptului că Biserica catolică susţine că Iisus nu a fost căsătorit, teoria despre căsătoria acestuia reapare cu regularitate în opinia publică, aşa cum s-a întâmplat recent, în 2003, după publicarea romanului "Codul lui Da Vinci", de Dan Brown, care a revoltat mulţi creştini, întrucât avea la bază ideea că Iisus era căsătorit cu Maria Magdalena şi a avut copii cu aceasta.
Karen King consideră că acest fragment de papirus, prezentat la cel de-al zecelea Congres al Studiilor de Limbă Coptă, oferă prima dovadă palpabilă a faptului că unii dintre primii creştini credeau că Iisus a fost căsătorit.
Cheia mesajului se află în centrul papirusului, unde Iisus, adresându-se discipolilor săi, menţionează cuvintele "soţia mea", despre care cercetătorii consideră că se referă la Maria Magdalena. În text, Iisus pare să o apere pe Magdalena împotriva unor acte care o condamnă, judecând după vorbele "ea va fi discipolul meu". Două rânduri mai târziu, se adresează din nou discipolilor: "Eu trăiesc cu ea.", informează Daily Mail.
Partea verso a papirusului este atât de deteriorată încât doar câteva cuvinte sunt descifrabile: "mama mea" şi "trei". Dar pe faţa hârtiei King a putut identifica, fragmentar, câteva rânduri de scris:
"Discipolii i-au spus lui Iisus" "...neg. Maria este demnă de aceasta" "Iisus le-a spus: soţia mea..." "va putea fi discipolul meu" "Las oamenii răi să vorbească" "Cât despre mine, eu trăiesc cu ea..."
Fragmentul aruncă îndoieli asupra "întregii doctrine catolice a celibatului preoţesc bazat pe cel al lui Iisus", a declarat Karen King pentru revista Smithsonian. "Acest document arată că este posibil ca în acea perioadă să fi existat creştini pentru care uniunea sexuală în căsnicie putea fi o imitare adecvată a dogmei generative a lui Dumnezeu."
Roger Bagnall, director al Institute for the Study of the Ancient World din New York, consideră că fragmentul, denumit de Karen King "Evanghelia soţiei lui Iisus", este autentic.
Experţii vor realiza o serie de teste asupra fragmentului de papirus, care este deteriorat şi are o culoare galben-maronie. Savanţii vor analiza în special compoziţia chimică a cernelii folosite.
Fragmentul se află în proprietatea unui colecţionar privat anonim, care a contactat-o pe Karen King cerându-i ajutorul pentru a-l traduce şi analiza. Se crede că fragmentul de papirus a fost descoperit în Egipt sau în Siria.
King spune că abia în jurul anului 200 e.n. a apărut teoria - lansată de teologul Clement al Alexandriei - potrivit căreia Iisus nu a fost căsătorit.
"Acest fragment sugerează faptul că alţi creştini din acea perioadă pretindeau că Iisus era căsătorit", dar nu oferă o dovadă concretă a căsătoriei acestuia, a explicat King.
"Tradiţia creştină a păstrat doar mărturiile acelor voci care susţineau că Iisus nu a fost niciodată căsătorit. «Evanghelia soţiei lui Iisus» ne arată acum că unii dintre creştini credeau contrariul", a adăugat Karen King.
Fragmente carbonizate dintr-o pâine coaptă în urmă cu 14.500 de ani într-un cuptor din piatră nord-estul Iordaniei demonstrează că oamenii făceau pâine cu mii de ani înainte de a inventarea agriculturii.
Descoperirea făcută publică luni demonstrează că populațiile de vânători-culegători din estul Mediteranei dețineau tehnica fabricării pâinii mult mai devreme decât se crezuse până acum, cu 4.000 de ani înainte de a cultiva plantele, relatează Agerpres.
Pâinea descoperită, cel mai probabil coaptă fără drojdie și asemănătoare unei lipii, era realizată din cereale sălbatice precum orzul, alacul (o specie de grâu cultivat din timpuri preistorice) sau ovăzul, precum și din tuberculi de la un strămoș al papirusului de apă, care au fost măcinate și transformate în făină.
Această tehnică a coacerii pâinii a fost dezvoltată de cultura Natufi, caracterizată printr-un stil de trai mai degrabă sedentar decât nomad, și a fost descoperită la situl arheologic din Deșertul Negru, Iordania.
Amaia Arranz-Otaegui, cercetător în arheobotanică la Universitatea din Copenhaga, pune că, până la această descoperire, originile pâinii au fost asociate cu primele societăți care se ocupau cu agricultura. Cea mai veche descoperire anterioară a existenței pâinii are 9.100 de ani și a fost realizată în Turcia.
Odata cu dezvoltarea si realizarile stiintei moderne, omenirea a ajuns sa creada ca savantii pot oferi o explicatie pentru fiecare lucru care exista pe planeta noastra si în univers. Sa nu uitam, însa, ca desi multe fenomene au explicatii stiintifice, nu toate pot fi întelese prin ceea ce cunoastem astazi.
De exemplu, stiinta nu a dat înca un rsspuns clar cu privire la procesul în urma caruia a luat nastere Universul. De asemenea, nu poate explica nici formarea convingerilor religioase. Pasind în domeniul supranaturalului, întâlnim manifestari misterioase asupra carora stiinta nu a oferit niciun fel de lamuriri pertinente, deoarece metodele sale specifice nu pot fi aplicate pentru a masura sau a studia aceste aspecte.Sa aruncam o privire asupra unora dintre fenomenele inexplicabile, reamintindu-ne totodata ca natura este o minune în sine, ce detine înca multe mistere.
Efectul Placebo
Efectul placebo a fost o enigma medicala care a evidentiat influenta mintii asupra sanatatii fizice si a vindecarii. S-a constatat ca pacientii care cred ca au primit un medicament eficace se pot vindeca, chiar daca li s-au administrat doar pastile de zahar. Pentru a contura mai clar fenomenul, au fost realizate studii în care s-a urmarit evitarea oricarei influentari a rezultatelor prin asteptarile participantilor dar si ale experimentatorilor.
Din pacate, în decursul anilor, eficacitatea si masurabilitatea efectului placebo au fost considerate de stiinta ca nefiabile. Aceasta concluzie poate fi însa datorata limitarilor metodelor de cercetare. Exista multe cazuri de oameni a caror autovindecare a depasit uneori chiar si mijloacele medicale disponibile pentru vindecarea fizica a trupului.
Al saselea simt
Cele cinci simturi – vazul, auzul, gustul, pipaitul si mirosul – ne ajuta sa exploram lumea noastra fizica. Exista, de asemenea, un al saselea simt, o putere interioara a perceptiei, cunoscuta sub numele de intuitie. Cuvântul intuitie provine din latinescul intueri care înseamna „a privi în interior”. Intuitia este abilitatea de a cunoaste si a întelege fara a folosi rationamentul logic sau analiza si este comuna tuturor oamenilor, indiferent de gradul lor de inteligenta.Intuitia este numita popular „banuiala” sau „instinct” – o cunoastere interioara despre ceva fara a avea cunostinte anterioare.
Conform unui studiu stiintific, 62% dintre directorii executivi ai companiilor sunt mai predispusi sa ia decizii de afaceri bazate pe intuitie decât pe analiza datelor.Un alt studiu realizat în anul 2007, publicat în jurnalul stiintific Current Biology, a descoperit ca participantii, atunci când nu au suficient timp sa priveasca si când trebuie sa se bazeze pe intuitie, sunt mult mai precisi în alegerea unui simbol diferit dintre alte peste 650 identice, decât când au 1,5 secunde pentru a se uita la simboluri.Filozoful chinez antic Lao Zi spunea ca „puterea întelegerii intuitive te va proteja de rau pâna la sfârsitul zilelor tale”. Albert Einstein afirma, de asemenea, ca „singurul lucru cu adevarat valoros este intuitia”.
Dar, de unde provine intuitia? Studiile asupra creierului uman indica spre glanda pineala ca un posibil raspuns la acest mister. Rene Descartes (1596-1650), parintele filozofiei moderne, a numit glanda pineala „sediul sufletului. În Orientului antic se considera ca intuitia se afla în regiunea glandei pineale si ea poate primi iluminarea de la suflet, sub forma unor cunoasteri si idei.
Experiente din apropierea mortii
Exista numeroase rapoarte privind diferite experiente neobisnuite traite de oameni în apropierea mortii, cum ar fi trecerea printr-un tunel imaterial spre o lumina stralucitoare, întâlnirea cu persoane dragi care parasisera deja planul fizic, un sentiment de calm si seninatate etc.Una dintre cele mai notabile experiente de acest gen este cea avuta de Dr. George Rodonaia, în 1976, care a petrecut la granita dintre viata si moarte cea mai îndelungata perioada înregistrata vreodata. Evenimentul l-a transformat profund pe Rodonaia, care înainte de acesta era un ateu convins. Ulterior a devenit preot hirotonit al Bisericii Ortodoxe Rasaritene. Ceea ce a trait indica ca exista o alta lume dincolo de aceasta lume fizica umana.
Desi numerosi oamenii au trecut cu adevarat prin astfel de experiente neobisnuite în apropierea mortii, stiinta nu a fost în masura sa ofere o explicatie a acestui fenomen. Unii cercetatori încearca sa sugereze ca aceste experiente pot fi halucinatii ale unui creier vatamat. Dar leziunile cerebrale nu sunt prezente întotdeauna, în consecinta nicio teorie stiintifica nu a oferit o interpretare valabila la ceea ce se petrece atunci si de ce aceste experiente le-au transformat, de cele mai multe ori, viata celor care le-au trait.
Obiecte zburatoare neidentificate
Obiect zburator neidentificat (OZN) este un termen inventat de Fortele Aeriene ale Statelor Unite ale Americii în 1952, pentru a clasifica obiecte care nu au putut fi identificate de experti dupa o ancheta. În cultura populara, conceptul de OZN este de obicei folosit pentru a numi o nava spatiala condusa de extraterestri. OZN-uri au fost reperate si înregistrate înca din timpul dinastiei Song din China. în secolului al Xl-lea, savantul si generalul militar Shen Kuo (1031- 1095) a scris în cartea sa Eseurile dintr-un ochi de vise (1088) despre un obiect zburator în forma de perla, cu un interior luminos orbitor, care se putea deplasa cu o viteza incredibila.
Marturiile despre OZN-uri sunt foarte multe, iar clasificarea lor depaseste scopul acestui articol. Vom mentiona însa câteva.
Kenneth Arnold, un om de afaceri american, a raportat ca a vazut noua obiecte cu o lumina stralucitoare zburând din apropierea orasului Mount Rainier, Washington, în 1947. Arnold a descris obiectele ca fiind „plate ca o tigaie pentru clatite”, cu discuri în forma de farfurie.Relatarea sa a primit o atentie semnificativa din partea mass-media si a atras un mare interes public.
De atunci, numarul relatarilor despre OZN-uri a crescut exponential. Fenomenul OZN a fost studiat la nivel mondial atât de anchetatori guvernamentali cât si de anchetatori independenti. Dr. Josef Allen Hynek (1910-1986) a lucrat pentru Fortele Aeriene ale Statelor Unite ale Americii pentru a investiga OZN-uri. La început, Hynek a fost extrem de critic dar, dupa examinarea a sute de rapoarte de OZN timp de peste trei decenii, opinia lui s-a modificat.
În ultimii ani ai carierei sale, Hynek si-a exprimat dezamagirea fata de modul simplist în care majoritatea oamenilor de stiinta analizeaza OZN-urile, nedorind sa admita cu fermitate natura lor inexplicabila.
Déjà-vu
Déjà-vu, termenul francez pentru ceva „deja vazut”, este senzatia stranie de a mai fi fost într-un anumit loc sau la un eveniment înainte, desi ne aflam acolo pentru prima data. Oamenii pot avea sentimente foarte ciudate de familiaritate cu privire la o imagine din fata lor, ca si cum s-ar mai fi întâmplat înainte, desi constient ei înteleg ca aceasta este prima data când s-au confruntat cu astfel de lucruri. Cercetarile neuropsihologice au încercat sa explice aceste experiente, ca anomalii de memorie sau patologie cerebrala, sau ca efecte secundare ale unor medicamente.Un studiu din 2008, efectuat de psihologul Anne Cleary, a ajuns la concluzia ca senzatia de déjà-vu ar putea fi în legatura cu memoria de recunoastere. (sic!)
Explicatii alternative asociaza fenomenul déjà-vu cu profetia, amintirile dintr-o viata anterioara, clarviziunea sau îl considera un semn mistic ce indica îndeplinirea unei conditii prestabilite pe drumul vietii.
Oricare ar fi explicatia, déjà-vu este cu siguranta un fenomen universal al conditiei umane, iar cauza sa fundamentala este înca un mister.
Fantome
Referirile la fantome, prezente în literatura clasica la unii autori cum ar fi Homer si Dante, sugereaza ca experienta umana cu astfel de fenomene paranormale este îndelungata si, într-un anume sens, obisnuita. Astazi, diferite locuri bântuite, cum ar fi Casa Whaley din San Diego, sunt enumerate ca atractii turistice, iar declaratiile unor persoane care au vazut fantome nu sunt ceva neobisnuit.
Cultura populara este plina de incidente cu fantome, dar stiinta conventionala evita explicarea unor astfel de fenomene. Doar anumiti cercetatori, situati la granita comunitatii stiintifice, fac eforturi pentru a masura validitatea unor astfel de evenimente.Existenta fantomelor are implicatii profunde asupra dimensiunilor vietii de dincolo de lumea noastra fizica si asupra supravietuirii sufletului uman dupa asa-zisa moarte.
Cercetatorii care s-au aplecat asupra subiectului spera sa elucideze într-o zi misterul din acest domeniu.
Disparitii inexplicabile
Exista numeroase cazuri ciudate în care oamenii au disparut fara urma. De exemplu, în 1937, pilotul Amelia Earhart si navigatorul Frederick Noonan au disparut împreuna cu avionul Lockheed pe care îl pilotau. Când se aflau aproape de Insula Howland, în Oceanul Pacific, au trimis un mesaj în care anuntau ca avionul lor ramânea fara combustibil, transmisie ce a fost receptionata de sistemul Itasca al Pazei de Coasta americane.
Dar orice alta comunicare ulterioara a fost dificila, Itasca neputând localiza Lockheed. Curând dupa aceea, Earhart si Noonan au trimis un mesaj ce spunea ca mai au combustibil pentru doar o jumatate de ora si ca nu vad pamânt în fata. Dupa aceea orice comunicare s-a pierdut. Cel mai probabil, ei ar fi trebuit sa se fi prabusit în apa dar, dupa ani de cautari, nici pilotii, nici avionul Lockheed, nu au fost gasiti în ocean. În cazuri ca acesta, în ciuda tuturor eforturilor diferitelor organisme de ancheta, care au folosit cele mai moderne tehnici de care dispuneau, nu s-a reusit gasirea unor raspunsuri concrete la ceea ce s-a petrecut cu oamenii care au disparut în mod misterios.
Triunghiul Bermudelor
Triunghiul Bermudelor – zona a Oceanului Atlantic între Bermude, Miami si San Juan, Puerto Rico, unde navele si avioanele continua sa dispara –, este unul dintre cele mai mari mistere ale planetei noastre. Supravietuitorii povestesc despre o deplasare a timpului, instrumente de navigatie care nu mai functioneaza, bile de lumina ce vin din cer, schimbari bruste si violente ale vremii sau pereti inexplicabili de ceata.
Frank Flynn, în 1956, în timp ce naviga în zona Triunghiului Bermudelor a întâlnit o „masa necunoscuta de ceata” care a scurs puterea motorului, dupa ce nava a patruns în ea.În 1970, Bruce Gernon Jr. a întâlnit un astfel de tip de ceata, care i-a învaluit avionul si l-a transportat în ceva nelumesc.
De-a lungul anilor, oamenii de stiinta au încercat sa demitizeze misterul Triunghiului Bermudelor, sustinând chiar ca de fapt nu exista niciun mister. Dar cei care au experimentat direct anumite evenimente ciudate si au supravietuit pentru a le povesti, afirma cu tarie ca ceea ce se petrece în zona Triunghiului Bermudelor depaseste întelegerea logica.
Zumzetul
Aparitia unui zgomot persistent, de joasa frecventa a fost raportat în numeroase locuri din toata lumea, în special în Statele Unite ale Americii, Regatul Unit si Europa de Nord. Sunetul, care nu este auzit de toti oamenii, este cunoscut simplu, drept „Zumzetul“ (,,Hum“), sau alaturi de numele localitatii unde se aude, cum ar fi Taos Hum (New Mexico), Hum Kokomo (Indiana), Hum Bristol (Anglia) si Hum Largs (Canada).
Pentru cei care îl pot percepe, sunetul este adesea descris ca huruitul unui motor diesel aflat la distanta. Acesta a determinat stres extrem la unii oameni, cu efecte secundare negative, care perturba un trai normal.Organisme guvernamentale din întreaga lume au investigat sursa Zumzetului. În Statele Unite, investigatiile au început în anii 1960. În 2003, Departamentul pentru Mediu, Alimentatie si Afaceri Rurale din Marea Britanie a publicat un raport care analiza acest Hum de joasa frecventa si impactul sau asupra celor care îl pot auzi. Cu toate acestea, rezultatele privind identificarea sursei Zumzetului au fost evazive si fenomenul ramâne înca un mister.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în ambele tabere inamice au avut loc experiente secrete pentru punerea la punct a unor noi arme „definitive“. Cel mai cunoscut şi de „succes”, dacă putem afirma asta, este proiectul Manhattan în urma căruia a fost creată prima bombă atomică. Folosirea ei la Hiroshima şi Nagasaki, după cum susţin numeroşi istorici, a dus la „soluţionarea” celui de-al Doilea Război Mondial, prin capitularea necondiţionată a Japoniei şi evitarea unei iminente invazii americane pe teritoriul nipon.
Totuşi cel mai bizar experiment despre care se crede că a avut loc vreodată este cunoscut ca proiectul Rainbow sau Experimentul Philadelphia. Pe marginea acestui misterios proiect au curs râuri de cerneală timp de aproape şapte decenii, fără ca vreun singur cercetător să poate oferi un răspuns mulţumitor legat de ceea ce se presupune că s-ar fi întâmplat cu distrugătorul USS Eldridge în 1943. Dacă pentru unii, totul nu este decât o farsă a unor minţi prea înfierbântate, realitatea unor cazuri, multă vreme secrete (vezi Proiectul Manhattan sau Proiectul Habbakuk prin care se construia un portavion de gheaţă), nu a făcut decât să dea apa la moară celor care cred că bizara teleportare a vasului american, din timpul celui de al doilea Război Mondial, este şi acum o realitate bine ascunsă de autorităţile de la Washington.
Totuşi povestea a început să capete contur abia prin anii ‘50, când Carl Allen, un fost capitan de nave de război, i-a transmis mai multe scrisori doctorului Morris K. Jessup, în care îi descria cu lux de amănunte un anume experiment intitulat Philadelphia. Lăsând deoparte pentru moment relatările celor doi, există o serie de date concrete cu privire la un proiect de asemenea anvergură încă din perioada interbelică.
Ideea şi începutul unui experiment bizar
Există un personaj misterios care apare în filmul “The Prestige” (2006, regiszat de Christopher Nolan), Nikola Tesla. Acesta îi pune la dispoziţie unuia dintre personaje o maşinărie care prin intermediul electricităţii multiplică un obiect sau o fiinţă vie. Povestea este în parte legată de acestuia din anii ’30, de la Universitatea din Chicago, când încerca posibilitatea de a face un corp invizibil prin intermediul electricităţii.
Nouă ani mai târziu, proiectul era mutat la Universitatea de Studii Aprofundate din Princetown, acolo unde era cooptat în echipa de cercetători şi germanul Albert Einstein. Rezultatele studiilor nu au fost date niciodată publicităţii, sporind aura de mister a acestora, deşi legendele urbane ţesute în jurul lor spun că invizibilitatea obiectelor fusese atinsă, chiar dacă reuşita nu implică decât obiecte de mici dimensiuni. Era punctul de plecare al celui ce avea să devină unul dintre cele mai bizare şi mai controversate proiecte din istorie, Experimentul Philadelphia.
În 1940 a fost realizată prima încercarea de invizibilitate, reuşindu-se dispariţia unei nave fără personal la bord. Tesla a avertizat imediat despre gravele probleme care ar fi putut surveni dacă pe navă s-ar află personal în momentul activării bobinelor lui Gauss. Marina militară americană, dornică de noi experienţe, nu a vrut însă să accepte nici o amânare, fapt ce l-a făcut pe Tesla, care nu dorea distrugerea de vieţi omeneşti, să părăsească definitiv proiectul în 1942. Există o serie de poveşti care afirmă că înainte să plece Tesla ar fi aprobat o încercare şi cu nişte animale domestice la bord. Efectele ar fi fost dezastruoase şi de aceea Tesla nu ar fi vrut să încerce cu oameni, însă presiunea era deja mult prea mare din cauza luptelor din Atlantic şi din Pacific.
În 1943, conducerea proiectului a fost încredinţată doctorului von Neumann, aflat în fruntea unei echipe formate din doctorii Gustoff, Clarkson, David Hilbert şi Henry Levinson. Obiectivul era continuarea investigaţiilor în problema invizibilităţii fiinţelor omeneşti, după cea a navelor.
Se pare că în data de 28 octombrie 1943, în portul oraşului Philadelphia, oficialii armatei americane puseseră la dispoziţia cercetătorilor distrugătorul USS Eldridge pentru a testa efectele invizibilităţii asupra navelor de luptă. Ceea ce a urmat, se va dovedi un scenariu demn de filmele de groază.
Conform legendelor ţesute în jurul acestui experiment, la scurt timp de la pornirea puternicelor generatoare electrice instalate pe nava, USS Eldrige a fost acoperită de o ceaţă alb-verzuie care în câteva minute părea să devină materială. La scurt timp după aceasta, nava dispărea din câmpul vizual şi de pe ecranele radarelor pentru aproximativ 5 minute pentru ca, în momentul reapariţiei să prezinte martorilor o imagine de coşmar. Mulţi dintre membrii echipajului erau carbonizaţi total sau parţial, unii prezentau simptome de nebunie sau dispăruseră fără urmă, în timp ce alţii era integraţi în structura metalică a navei. Martorii declarau că USS Eldridge apăruse brusc la bază năvală din Norfolk, la aproximativ 600 de kilometri depărtare, pentru ca apoi, să dispară în numai câteva minute, la fel de misterios precum apăruse. Oficialii armatei opreau, în regim de urgenţă, experimentul, trecând totul sub tăcere ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Începutul poveştii Lucrurile vor reveni în actualitate abia prin 1955, când începe să se contureze povestea pe care azi o vedem drept cel mai mistersios experiment cunoscut vreodată. La 12 ianuarie 1955, Morris K. Jessup, profesor de matematică şi fizică, astronom amator şi autor al cărţii intitulate „Cazuistica OZN-urilor” primea o scrisoare misterioasă de la un anume Carlos Allende, în care erau redate, în detaliu, amănunte legate de dispariţia ditrugatorului USS Eldridge, precum şi simptomele ciudate ale puţinilor supravietutori ai echipajului. Jessup avea să fie şocat de cele aflate. Din scrisoare reieşea că marinarii de pe nava americană fuseseră lăsaţi la vatră din motive neelucidate, acolo unde efectele secundare ale teleportării deveneau din ce în ce mai evidente. Allende descria cazul unui supravieţuitor al experimentului care, aflându-se la masă împreună cu familia, s-a ridicat brusc, şi-a luat pălăria şi a ieşit prin perete fără ca cineva să îi mai dea de urmă vreodată. Un alt caz menţionat în scrisoare era cel al unui alt membru al echipajului care, în timpul unui conflict iscat într-un local public, dispărea fără urmă în timp ce lovea mai mulţi oponenţi. Allende ataşase scrisorii, mai multe articole ambigue legate de presupusul experiment, articole ce apăruseră în presă vremii, fără a da însă prea multe date concludente.
Reticent în faţa unor asemenea informaţii, Jessup îi va scrie misteriosului sau corespondent, folosind adresă de pe plic, cerând mai multe detalii legate de respectivul experiment şi de persoanele implicate în acesta. Răspunsul nu va veni decât câteva luni mai târziu, de data această semnat cu numele Carl Allen, în care ciudatul martor declară că nu poate oferi datele cerute dar că este gata să se supună unei şedinţe de hipnoză. Convins că este victimă unei farse de prost gust, Jessup va întrerupe corespondenţa.
După trei ani Jessup era chemat la sediul Biroului de Investigaţii al Marinei Militare din Washington(Office Naval Research – ONR) pentru a da declaraţii legate de cartea pe care o publicase cu ani în urma. Intrigat, Jessup se prezinta la sediul ONR acolo unde, spre marea sa surpriză, i se cere să dea explicaţii în legatură cu notele scrise de mâna pe un exemplar din „Cazuistica OZN-urilor”, exemplar care sosise la ONR de la aceeaşi adresa ca şi scrisorile pe care Morris K. Jessup le primise în urma cu doi ani.
Notele păreau scrise de trei personaje (Domnul A, Domnul B şi Jemi), cu stilouri de culoare diferită şi cu semne de punctuaţie înşirate fără nicio logică aparentă. Jessup recunoaşte scrisul Domnului A că fiind cel al lui Carlos Allende/ Carl Allen, şi rămâne surprins de cunoştinţele avansate ale acestuia, precum şi ale celorlalte două personaje, în domeniul aviaţiei, al principiilor de funcţionare ale OZN-urilor precum şi de relatările halucinante legate de Experimentul Philadelphia şi diferite râse de extratereştri aflate pe Terra.
Deşi este convins că totul nu este decât o continuare a farsei din 1957, Jessup este surprins de interesul arătat de oficialii ONR pentru scrisorile primite de la Allende dar şi de, paradoxal, informaţia conform căreia adresa de la care fuseseră expediate acestea nu este decât adresă unei ferme părăsite şi de insistenţă cu care oficialii încercau să îl determine să creadă că autorul scrisorilor este un psihopat.
Matematicianul nu a reuşit să mai găsească un răspuns la informaţiile mai mult decât bizare cu care era, practic, bombardat. La 20 aprilie 1959, el era găsit mort, în propriul garaj, asfixiat cu gaze de eşapament. Dacă totul părea o sinucidere datorată unei depresii, bine cunoscută, de altfel, de membrii familiei, nu puţini au fost aceia care au crezut că moartea să nu era una întâmplătoare ci se datora, mai degrabă, datelor pe care le obţinuse în legătură cu Experimentul Philadelphia.
Povestea pe care Carlos Allende/ Carl Allen o afirma era se pare mărturia unui martor incomod pe care Jessup a susţinut-o ulterior realizând chiar şi câteva documentare de televiziune despre Experiment, dar a fost ironizat ţi contrazis de US Navy.
Povestea lui Carl Allen În octombrie 1943, Carl Allen era secund pe crucişătorul SS Andrew Furuseth, care, alături de USS Eldridge, făcea parte din convoiul de nave de război USG-23. Conform spuselor lui Allen şi ale altor marinari chestionaţi ulterior de către Jessup, în iunie 1943, armata americană instalase pe USS Eldridge mai multe utilaje şi tehnologii militare experimentale, majoritatea echipamente electronice.
Printre acestea, două generatoare ce distribuiau energia prin intermediul a patru puternici magneţi montaţi pe punte, tuburi de amplificare a puterii şi circuite modulatorii. Potrivit martorilor, tot acest arsenal ar fi avut menirea de a genera câmpuri electromagnetice masive, capabile să oculteze întregul crucişător în faţa undelor radio şi luminoase, făcându-l astfel invizibil pentru navele inamice. O parte dintre marinarii prezenţi pe diverse nave din convoiul USG-23 i-au mărturisit lui Jessup că, la 28 octombrie 1943, pe USS Eldridge s-au efectuat teste ale echipamentelor dedicate Experimentului şi că în aceeaşi zi, în jurul orei 17.00, crucişătorul a pornit generatoarele de câmpuri electromagnetice.
Se pare că tehnologia de invizibilitate a funcţionat, deoarece, conform declaraţiilor, nava a fost învăluită într-o ceaţă verzuie şi apoi s-a făcut nevăzută. După 10 minute, celelalte crucişătoare din convoi au observat că USS Eldridge nu dispăruse numai de pe radare şi din câmpul vizual, ci dispăruse fizic, cu totul, din locul în care staţionase. Carl Allen, care fusese detaşat din convoiul USG-23 cu SS Andrew Furuseth în portul Philadelphia, afirma că, pe 28 octombrie la oră 17.15, peste port s-a lăsat subit o ceaţă verzuie şi, că din neant, a apărut USS Eldridge.
Crucişătorul ar fi staţionat în Philadelphia până a două zi dimineaţă, când ar fi pornit în direcţia Norfolk. Pe parcursul nopţii, mai mulţi militari şi echipe medicale ar fi urcat la bordul navei. Allen crede că, în acea noapte, o mare parte a echipajului USS Eldridge a fost înlocuită. Cercetările lui Jessup conduc la concluzia că, pe parcursul Experimentului, o parte dintre marinarii din echipajul iniţial ar fi sfârşit în ospicii, în timp ce alţii pur şi simplu ar fi dispărut. Cei care au putut fi chestionaţi au mărturisit că suferă de amnezie şi că nu-şi aduc aminte să fi fost vreodată cu USS Eldridge în Philadelphia, acesta fiind şi punctul de vedere al US Navy.
Marina americană a adus martori de pe SS Andrew Furuseth, care au afirmat că noaptea de 28 octombrie 1943 a fost una cât se poate de obişnuită. Mai mult, cinci veterani de pe Eldridge, care trăiesc şi astăzi, declară că habar nu au cum a început legendă despre Experimentul Philadelphia, dar că s-au distrat copios pe seama ei. Un argument în plus pentru sceptici îl reprezintă faptul că în nici o arhivă (a armatei, a guvernului sau a serviciilor secrete americane) nu există măcar cea mai mică menţiune despre Experiment sau despre vreun incident deosebit în care să fi fost implicat USS Eldridge (în timp ce alte incidente, Roswell de exemplu, sunt consemnate în dosarele US Army sau CIA).
Argumente de ambele părţi Pentagonul a negat în repetate rânduri orice implicare în presupusul proiect de teleportare/invizibilitate al navei USS Eldrige din 1943. Cu toate acestea, chiar dacă argumentele aduse de oficialii armatei americane par pertinente la o prima vedere, pentru adepţii teoriei conspiraţioniste, şi nu numai pentru ei, Experimentul Philadelphia nu este altceva decât unul dintre sutele de cazuri reale, ascunse cu grijă de privirile curioase ale opiniei publice.
Pare greu de crezut, aşa cum susţine Pentagonul, că un proiect de o asemenea amploare să fie realizat ziua în amiază mare, într-un port în care oricine putea să vadă presupusa teleportare. De altfel, mărturiile veteranilor de pe distrugătorul american, precum şi jurnalul de bord din acea perioadă, arătau clar că USS Eldrige nu numai că se află în misiune în Bahamas, dar nici măcar nu a acostat în portul Philadelphia în decursul anului 1943. Mai mult, singurul martor al acestui eveniment, misteriosul Carl Allen, era de negăsit.
Totuşi ziarele timpului fac referire la un experiment şi negau implicarea vreunei nave americane. Se făcea atunci referire la o metodă prin care să se facă posibil ca minele marine să dispară.
Moartea lui Jessup a fost una din surse care au alimentat iniţial toate suspiciunile, ulterior lucrurile au devenit mai extinse. Nu a fost trecută cu vederea nici moartea bizară a lui Nikola Tesla, cel care se retrăsese oficial din proiect înainte de presupusul Experiment Philadelphia, susţinând că descoperirile sale vor fi folosite în detrimentul umanităţii şi nu în folosul acesteia, aşa cum intenţionase. După acest episod, Tesla este scos din sfera oamenilor de ştiinţă, fiind catalogat drept un savant nebun. La numai două luni după evenimentul în discuţie, Tesla este găsit mort în camera hotelului în care locuia, în timp ce toată arhivă, cuprinzând studii, note şi schiţe ale experimentelor sale, a fost sustrasă de către FBI şi catalogată, până în prezent, drept una secretă. Nu mai puţin important în această ecuaţie este şi misteriosul proiect iniţiat de Tesla, despre care savantul sârb susţinuse, în repetate rânduri, că va oferi lumii o armă care să pună capăt tuturor războaielor.
La fel de ciudată pare şi declaraţia lui Albert Einstein, savantul care într-un interviu acordat unei publicaţii americane susţinea:„Daca aş fi ştiut la ce va duce descoperirea mea, m-aş fi făcut ceasornicar”. De altfel, se pare că genialul fizician şi-ar fi distrus, cu bună ştiinţă, o parte dintre documente, declarând celor apropiaţi că omenirea nu este încă pregătită să facă faţă descoperirilor sale.
Mai târziu, anumite teste s-au repetat in cadrul proiectului Montauk.
Un om care judecă nu va reuși niciodată să accepte ideea că arhitectura antică, de o perfecțiune ce nu poate fi egalată de niciuna dintre tehnologiile noastre actuale, a fost realizată de oameni din epoca pietrei, în pieile goale, fără judecată și mânați doar de instinct. Ar trebui să te jenezi să vii în fața a milioane de oameni și să spui asemenea minciuni despre lumea apusă a acestei planete, ale cărei opere de artă sfidează timpul. Este ilogic să încerci să convingi un om cu judecată că blocuri de piatră grele de până la 2.000 de tone au fost ridicate de oameni primitivi, cu ajutorul rulourilor de lemn și cu sfori din liane.
Aș fi în stare chiar să accept acest lucru, dacă oamenii de știință și susținătorii lor înfocați ne-ar arăta pe viu că e posibil. De pildă, aș vrea să-mi arate cum se poate construi piramida cea mare din Egipt în 50 de ani, cam cât a trăit faraonul Keops, și care doar la exterior este făcută din 2.500.000 de blocuri de piatră, cântărind cel puțin 2,5 tone fiecare... Cum au putut primitivii să șlefuiască aceste milioane de pietre, să le care de la peste 70 de kilometri distanță de locul extragerii lor, să le ridice la 150 de metri înălțime și să le așeze fără nicio eroare, atâta timp cât azi constructorii greșesc orice construcție? Cum e posibil să-i umilești pe acești „arhitecți ai timpului”, cum îi numea Zecharia Sitchin, care au lăsat minuni ce sfidează tehnologia modernă, și să spui că au fost niște primitivi?
De ce continuă să se învețe în școli aceste minciuni evidente? Și de ce nici acum nimeni nu vrea să se trezească și să vadă adevărul? Nu există nu știu, nu se poate. Există doar frică de adevăr, de necunoscut, de schimbare. Pentru cei care mai cred în primitivismul anticilor, am să evidențiez doar câteva dintre minunatele lor opere de arhitectură, despre care elita spune că sunt făcute de niște oameni primitivi, pentru zeii lor. Am să încep chiar cu demascarea acestei imense minciuni în care elita științifică ne obligă să credem. Mulți cred că ceea ce au învățat este real, susținând și apărând minciuni care, spuse la infinit, au devenit adevăr. Eu vreau doar să vă arăt că mai există o față a realității, pe care n-o știți și care vi se ascunde din cele mai vechi timpuri.
ABU SIMBEL ȘI HIDROCENTRALA DE LA ASSUAN
În 1960, președintele Nasser a început în Egipt lucrările celei mai mari centrale electrice a țării, care trebuia să ilumineze capitala Cairo și împrejurimile sale. Pe locul în care trebuia captat imensul fluviu sfânt al egiptenilor se ridica însă una dintre cele mai frumoase construcții ale lumii antice: templul din piatră Abu Simbel, reședința faraonului Ramses al II-lea, una dintre minunile antice ale acestei țări, aflat în patrimoniul UNESCO. Deoarece imensa construcție era în pericol, UNESCO a mobilizat 113 țări, care să contribuie cu bani, utilaje, muncitori, ingineri și arhitecți la mutarea ei cu doar 180 de metri mai sus de locul în care se construia barajul. Fațada templului este impunătoare. Are 33 m înălțime și 38 m lățime. Reprezintă patru statui ale lui Ramses, fiecare făcută dintr-un singur bloc de piatră, având între 10 și 20 de metri înălțime și cântărind între 30 și 1000 de tone.
Mutarea templului de la Abu Simbel a durat 5 ani și a fost nevoie de 2.000 de oameni, tone de materiale și un efort tehnologic fără precedent. Au fost folosite cele mai noi și mai sofisticate mașinării inventate până atunci și s-a apelat la mai toate națiunile tehnologizate ale Terrei pentru a înfăptui acestă mutare. Dacă citești superlativele apărute în presa vremii, care fac referire la acestă operațiune, îți vine să râzi: „Mutare epocală! Tehnologie fără precedent! 113 țări implicate în proiect!” Adică 5 ani ca să muți ceva antic, făcut de niște primitivi, cu doar 180 de metri? Păi cum au ridicat ei aceste minunății, care cântăreau până la 1000 de tone, cu funii și lemne, iar super-tehnologizații s-au chinuit cu tot ce au avut mai bun timp de 5 ani, ca să mute totul cu doar 180 de metri? Cum au făcut primitivii să le aducă pe toate întregi de la 70 de km depărtare și să le pună nevătămate pe poziții? Nu se știe!
Un lucru este însă cert: ei, primitivii, le-au tăiat în piatră în cariere îndepărtate, le-au șlefuit, le-au sculptat, le-au înălțat și le-au asamblat într-o armonie perfectă așa întregi, cum au fost construite, în timp ce super-tehnologizații au făcut ceva epocal: din 1960 până în 1965 au tăiat tot templul bucată cu bucată și l-au reasamblat la 180 de metri mai încolo. Păi cum vine asta, dragă om avansat? Timp de 5 ani, inginerii, constructorii și tehnologia lor avansată au tăiat în felii un monument antic despre care ni se spune că a fost ridicat pe funii. N-ar fi fost oare momentul ideal să ne demonstrați cum au făcut anticii acest lucru?
Cum vine asta, fără tehnologie se construiește ceva, în timp ce cu tehnologie se distruge? Iată masacrul tehnologic al templului de la Abu Simbel, într-un video care vă arată cum mută tehnologizații de azi minunile primitivilor: Moving Temple of Ramses. Eu n-am nimic împotriva faptului că doar în acest fel s-a putut salva o minune a antichității, sunt chiar fericită, dar asta dovedește că, de fapt, ceea ce se spune nu prea se potrivește cu realitatea, nu vi se pare?
PUMA PUNKU ȘI ARHITECȚII TIMPULUI
Puma Punku (Bolivia) este unul dintre cele mai impunătoare situri arheologice ale lumii antice, cunoscut nu atât pentru faptul că acolo tot primitivii noștri au construit temple pentru zei, cât datorită faptului că în acea zonă se văd mai mult decât oriunde în altă parte două lucruri care ne lămuresc asupra unor „mistere” ale lumii științifice, care nu poate să ne dea niște răspunsuri concrete la două întrebări simple: – Cine a construit acele minunății? – De ce toate construcțiile sunt devastate, ca și când o catastrofă a trecut peste ele? La prima întrebare se poate răspunde simplu: le-au construit tot acei „primitivi” care aveau o super-civilizație înfloritoare, așa cum se vede din rămășițele ei.
Ceea ce vedeți este doar 1% dintre minunile arhitecturale ale acestei așezări care cândva a fost o civilizație înfloritoare, ce avea cunoștințe uluitoare de inginerie și arhitectură și o tehnologie care o întrece cu mult pe a noastră. Este inutil să ne ascundem după deget și să ne decretăm cei mai inteligenți descoperitori de unelte și energii superioare, când de fapt se vede clar că ceea ce nouă ni se pare că descoperim este de fapt o redescoperire a ceea ce popoarele antice au descoperit înaintea noastră. Măreția și grandoarea acestor civilizații se vede nu numai după rămășițele culturii și așezărilor lor, ci și după felul în care ne-au scris și ne-au spus tot ce știau și aveau ei în acele vremuri, despre cum erau sclavii zeilor (a se citi „extratereștrilor”) și cum omul de atunci lupta împotriva lor. Aceste scrieri antice, în care ei ne avertizează în legătură cu multe lucruri, noi astăzi le numim legende, povești, primitivism.
În fotografia de mai jos se vede cum imensele blocuri de piatră au fost spulberate de la locurile lor de o mână nevăzută, cu o forță de neconceput, făcându-le să se împrăștie precum bețele de chibrit pe tot întinsul podișului bolivian. Te întrebi cu stupoare ce catastrofă nebănuită a avut atâta putere, încât să măture o civilizație care nu trăia în epoca de piatră, așa cum ni se spune, ci în case de piatră. Cine, cum și de ce a spulberat totul atât de ușor?
Păi, dacă piatra și bazaltul de câteva mii de tone au putut fi distruse, atunci ce s-ar întâmpla cu casele noastre, pe care le zboară vântul și la o pală mai puternică, și de care suntem așa de mândri? Te mai poți crede oare cel mai inteligent și tehnologizat din univers în fața maeștrilor care modelau piatra și bazaltul ca pe unt, cioplind din ele așezări nemuritoare? Dar nu numai la Puma Punku exista rămășițele unei civilizații înfloritoare și inteligente, ci și pe restul planetei, inclusiv în apele oceanelor. Am să vă delectez acum cu câteva fotografii din alte părți ale lumii.
BAALBEK, LOCUL UNDE PRIMITIVII NE DAU CLASĂ
Baalbek, este unul dintre cele mai controversate locuri ale antichității. Se află în Liban, la cca 80 km depărtare de capitala sa, Beirut. Este cunoscut nu numai datorită nenumăratelor sale temple de dimensiuni impresionante, ci mai ales datorită templului construit pentru zeul Jupiter, de către romani. Romanii, distrugătorii lumii antice, s-au lăudat că au construit acest templu pentru zeul lor. Desigur, tot așa cum au construit peste tot, în imperiul lor, pe fundațiile construcțiilor antice care au mai rămas după ce le-au distrus ei, așa cum au făcut și cu podul nostru de peste Dunăre, construit de Decebal, sau cu minunata civilizație etruscă, de la care au învățat totul, în umbra căreia au trăit, dar pe care au distrus-o mai apoi, însușindu-și cu nerușinare măreția și gloria sa.
Renumitul templu antic, distrus de romani, din care a mai rămas doar baza și coloanele din față, are o particularitate unică în lume. Peste ruinele rămase, romanii au reconstruit templul lor, închinat lui Jupiter, schimbându-i apoi numele din Baalbek în Heliopolis. În ceea ce mă privește, am mari dubii că aceste ziduri au fost opera romanilor „civilizatori”, pentru că asemănarea lor cu cetățile geților din Dacia, Troia sau Peru este uimitoare. Dar să mai fie și un lup mâncat de oaie, că n-o fi foc, cu toate că această construcție uimitoare are același tip de piatră și aceeași tehnică de construcție ca a geto-dacilor.
Partea cea mai interesantă este că această bază are în componența sa niște pietre de granit de o mărime uimitoare. Sunt trei la număr și de aceea au căpătat numele de Trilithon. Sunt cele mai mari pietre de construcție din lume. Fiecare bloc este perfect șlefuit și cântărește 1000 de tone.
Cine a putut să le aducă din carieră în acest loc, să le taie și să le așeze perfect în aceste ziduri? Această tehnică de construcție nu aparține nimănui, niciunei civilizații cunoscute pe pământ. Cine ar fi putut să ridice astfel de greutăți? La ora actuală, singura macara capabilă să ridice această greutate se află în Anglia, dar nu este în stare să se și deplaseze cu o astfel de încărcătură. Deci, dacă primitivii deplasau cu funii și rulouri de lemn o greutate pe care nici cea mai avansată tehnologie n-o poate face, atunci e mai bine să fii primitiv decât tehnologizat. Dar asta nu e tot. Curtea templului este așezată pe o platformă numită „Marea terasă”, care are un zid enorm, realizat cu pietre mastodont de 20 m lungime și 4 m grosime. 9 dintre aceste blocuri se află pe latura de nord a templului, 9 la sud și 6 la vest. Mai trebuie să insist ca să înțelegeți că noi, cu tehnologia noastră, suntem niște pigmei față de acești giganți ai antichității?
Mai am însă un as în mânecă. Mai există o piatră, mai mare decât toate acestea, la câțiva kilometri depărtare de Baalbek, într-o carieră de calcar (foto sus). Are 1.200 de tone și depășește 21 de metri lungime. Aceste dimensiuni impresionante o face cea mai mare piatră prelucrată dintr-un singur bloc din lume. Este numită Piatră Soarelui și are un capăt ridicat de pe pământ, iar partea opusă este încă lipită de rocă, aproape gata pentru a fi dusă la destinație.
CALCULATORUL DIN ANTIKYTHERA
În anul 1901 a fost descoperită în apele teritoriale ale Greciei, în Antikythera, o insulă aflată între Creta și Peloponez, o epavă care zăcea pe fundul apei. Pe această ambarcațiune a fost descoperit cel mai vechi calculator din lume, un instrument care a fost inventat abia în secolul trecut de către impunătoarea noastră civilizație. Păi cum este posibil? Simplu: cei care l-au făcut erau o civilizație mai avansată, mai civilizată, mai inteligentă și mai bună ca noi, logic, nu!
Calculatorul din Antikythera este construit din bronz, are nenumărate roți zimțate și se pare că a folosit la navigație sau în astronomie. Au fost recuperate 80 de fragmente din acest sofisticat mecanism, cu ajutorul cărora s-a putut reconstrui acest obiect care n-ar trebui să existe, după marii noștri oameni de știință, care l-au catalogat ca fiind un obiect în afara timpului său. Bine, bine, n-ar fi trebuit să existe dacă n-ar fi fost găsit, dar în condițiile în care el există, se vede, se poate atinge, cum mai poți să-i negi existența și să-l treci la mistere? De ce atâtea mistere? Cineva l-a făcut, din moment ce el există? În prezent, calculatorul care n-ar trebui să existe se află în muzeul din Atena.
URME UMANE DE 500 DE MILIOANE DE ANI
Câți dintre voi n-ați auzit că în lume s-au găsit diferite urme umane în piatră sau în pământ fosilizat? Cred că mulți, dar puțini sunt cei ce știu despre o urmă umană pe care oamenii de știință ai sistemului n-au putut s-o conteste. Au încercat s-o ascundă prin vreun sertar sau în catacomba vreunui muzeu, dar n-au reușit. Au făcut însă ceva: au vorbit foarte puțin despre ea, ca să nu se știe prea mult despre acestă descoperire, și au dezbătut cazul doar în lumea lor. Am să vă povestesc despre acestă urmă care pentru mulți n-are vreo valoare și nici nu e cine știe ce frumusețe. Însă după ce veți citi aceste rânduri, o veți privi cu alți ochi, vă asigur.
În 1968, William J. Meister se afla în împrejurimile Antelope Spring, la 43 de mile depărtare de Delta, Utah, în căutare de fosile pentru colecția lui particulară. A descoperit în acea zi foarte mulți trilobiți, niște scoici fosile din perioada Cambrian. În acea vreme, așa cum se învață încă în școli, pe pământ nu exista viață în afara scoicilor, lichenilor, meduzelor și ciupercilor. Meister a descoperit incredibila urmă când o bucată de piatră s-a deschis ca o carte atunci când ciocanul său a lovit-o. Era o urmă umană care a călcat un trilobit, mic crustaceu preistoric. În afară de faptul că era pentru prima dată în lume când se putea dovedi științific că omul a existat înaintea dinozaurilor, care în acest caz nici nu se născuseră, această urmă mai are o particularitate: piciorul care a făcut-o era încălțat. Ce chestie! Cum poți să ascunzi oamenilor o așa de mare descoperire și să continui să le spui în școală copiilor că omul nu a cunoscut dinozaurii?
Încălțămintea e lungă de 26,03 cm și lată de 8,9 cm. Călcâiul e separat de talpă și se vede destul de bine adâncitura tocului încălțămintei pe care o purta omul, așa cum rămâne de fapt orice urmă de încălțăminte pe pământ în zilele noastre. Meister n-a găsit niciun geolog dispus să analizeze supărătoarea urmă umană și atunci a publicat știrea în ziarul local The Desert News, care la scurt timp a devenit de notorietate națională. În acest fel, el a putut duce amprenta doctorului Clarence Coombs, de la Columbia Union College, și geologului Maurice Carlisle, de la Universitatea din Colorado. Carlisle a scormonit două ore înainte să găsească un strat de nămol care ar fi reprezentat proba faptului că formațiunea s-a găsit un timp la suprafață, fiind aptă să conserve urmele, dar în van, urma provenea dintr-un strat din perioada Cambriană, adică de acum 505-590 de milioane de ani. Această datare a iritat enorm mediul academic, care nici în fața probelor de necontestat n-au vrut să recunoască autenticitatea ei, refuzând să studieze în detaliu această mărturie antică a existenței umane pe pământ.
Michael A. Cremo și Richard L. Thompson, doi cercetători americani, autori ai unei cărți pe care eu o ador, pentru că demască cu probe științifice minciunile lumii academice, carte cenzurată, înjumătățită și contestată, intitulată „Arheologia interzisă”, au studiat această urmă la calculator, concluzionând că nu este cu nimic diferită de o urmă modernă, lăsată de un pantof, deci urma din Cambrian este perfect autentică.
În acest caz, nu numai că este demascată minciuna inexistenței omului în timpuri preistorice pe acestă planetă, dar este și proba cu care se dovedește clar că cel care a lăsat-o nu era un primitiv. Dacă s-ar lua în calcul măcar aceste câteva exemple, fără să se țină cont de alte mii care s-au descoperit în întreaga lume, și s-ar demonstra clar că istoria ne-a fost schimbată, că am fost mințiți, că trecutul nostru este altul, că ar trebui să se rescrie totul, iar copiii noștri n-ar mai fi nevoiți să învețe minciuni, prezentate ca adevăruri de necontestat.
ALTE MĂRTURII TEHNOLOGICE ALE TRECUTULUI
FAIMOSUL ZED – turnul lui Osiris din piramida lui Keops. Oamenii de știință nu știu ce este, deși nu e greu să-ți dai seama că e o coloană izolatoare pentru transformatoare de energie înaltă. Desigur, ei nu pot să afirme acest lucru, atâta timp cât se susține teoria idioată, conform căreia aceste opere arhitecturale sunt ridicate de oameni din epoca de piatră, cu funii și lemne. În dreapta este cel fabricat de civilizația noastră pentru transformatoare.
CRANIUL DE CRISTAL MITCHELL-HEDGES a fost descoperit în 1927, într-o așezare Maya. Cântărește 5,19 kg și este prelucrat dintr-un singur bloc de cristal. Craniul a fost supus unor analize complexe la laboratoarele Hewlett Packard din California, în urma cărora s-a constatat că a fost sculptat în sensul invers al axei naturale a cristalului. Această tehnică este imposibilă fără ajutorul laserului. Ceea ce mai surprinde la acest craniu este lumina, care se focalizează dinspre ceafa craniului spre orbite. Pentru a obține acest efect, unui sculptor din ziua de azi i-ar trebui un model 3D al craniului, pe care să-l urmeze. Pe suprafața sa nu s-a găsit nicio imperfecțiune, iar dacă astăzi cineva ar vrea să realizeze o astfel de lucrare, cu cele mai moderne lasere actuale, i-ar trebui cel puțin un an ca să-l termine.
FIGURINELE ACAMBARO sunt niște figurine mici de ceramică, găsite în Acambaro, Mexic, în 1944. Au fost descoperite accidental și sunt în număr de 32.000. Reprezintă tot felul de ființe, de la dinozauri până la egipteni, sumerieni și caucazieni bărboși. Potrivit cărților de istorie, pe vremea dinozaurilor nu existau oameni, și aceste figurinele dau peste cap teoria darwinistă, iar istoria ar trebui rescrisă.
CRANIUL UMAN CU COARNE. Sayre este o regiune din Bradford County, Pennsylvania, unde în 1880 a fost descoperită o movilă funerară care conținea câteva cranii și oase umane ciudate. Scheletele au aparținut unor ființe umane normale din punct de vedere anatomic, dar craniile lor aveau coarne. Înălțimea lor depășea cu puțin 2 metri. Nu era însă pentru prima oară când schelete mari și încornorate erau dezgropate în America.
CĂLCÂIUL DE ALUMINIU DE LA AIUD. La 2 kilometri est de Aiud, niște muncitori au dezgropat în 1974 trei obiecte. Două erau oase fosilizate de mamuți, iar al treilea, un obiect de cca 20 cm, din aluminiu, în formă de ciocan, cu două găuri de mărimi diferite. Aluminiul a fost descoperit pentru prima dată în 1825. Stratul de oxid pe care aluminiul îl face în contact cu oxigenul era destul de gros, sugerând o vechime de 20.000 de ani. Ufologii care au aflat de existența acestui obiect a opinat că ar fi vorba despre o talpă de aterizare pentru aeronave extraterestre. S-au emis și alte ipoteze, dar un lucru este sigur: „călcâiul de aluminiu de la Aiud” rămâne un mare mister.
HARTA LUI PIRI REIS. Palatul Topkapi din Istanbul este un monument istoric ce poate fi vizitat. În 1929, acesta a devenit muzeu, timp în care au fost descoperite mai multe artefacte în interiorul său, printre care și harta amiralului turc Piri Reis, desenată pe piele de gazelă, în 1513. Jumătatea de hartă care a supraviețuit arată coastele vestice ale Europei, nordul Africii și coasta Braziliei, dar și diferite insule din Atlantic, chiar și mitica insulă Antilia și, posibil, Japonia. Cel mai ciudat este faptul că pe această hartă apare și Antarctica, dacă avem în vedere că prima expediție atestată istoric în acea zonă este cea rusească, din 1820. Ciudățenia constă în faptul că Antarctica este desenată în detaliu și neacoperită de gheață. După estimările cercetătorilor, acest continent a fost acoperit de gheață în ultimii 6.000 de ani.
AVIOANE ANTICE. În anul 1898, într-un mormânt din Saqqara, Egipt, un explorator descoperea o ciudată machetă din lemn, a unui obiect cu aripi. Cum la acea vreme avionul nu fusese încă inventat, cercetătorii au considerat artefactul drept reprezentarea unei păsări și l-au uitat într-un muzeu din Cairo. În 1972, arheologul Kalil Messiha a dat întâmplator peste această machetă și a rămas șocat de formele sale aerodinamice și de curbura aripilor, identică celei a unui avion Concorde.
CIOCANUL PREISTORIC DIN TEXAS. Acest ciocan din fier cu coada de lemn a fost descoperit în 1936 de către o echipă de arheologi americani și britanici, pe un șantier arheologic de la marginea localității London, statul Texas. Unealta era încastrată într-o rocă veche de 400 de milioane de ani, iar testele efectuate asupra sa au relevat faptul că a fost făurită în urmă cu 500 de milioane de ani. De menționat că fierul ciocanului respectiv este mai pur decât orice fier produs prin tehnologiile moderne.
DESENELE DE LA NAZCA au fost descoperite în anul 1930 când aviația SUA a inaugurat două linii comerciale ce survolau pampasul peruan. Acoperind o suprafață de 450 km², liniile de la Nazca înfățișează diverse plante și animale. Cele mai mari reprezentări ajung la 200 m lungime. Printre acestea, apar și unele figuri ciudate, numite de cercetători geoglife. În timp ce comunitatea științifică este rezervată în privința folosirii geoglifelor, unii entuziaști afirmă că ele ar fi hărți astronomice sau puncte de reper pentru OZN-uri. Dar indiferent la ce au folosit, desenele de la Nazca n-ar fi putut fi realizate decât printr-o coordonare venită din aer, de la mare înălțime.
NAN MADOL, ORAȘUL PREISTORIC DE PE RECIFUL DE CORALI, a fost construit pe un recif din Micronezia. Acesta este alcătuit din circa 250 de milioane de tone de blocuri de bazalt suprapuse. Așezarea se întinde pe o suprafață de 18 km² și este formată din peste 100 de insulițe artificiale, unite între ele prin viaducte. Nimeni nu poate explica felul în care au fost transportate acolo blocurile de bazalt și nici cum a fost construit orașul. Pentru ridicarea lui, astăzi ar fi nevoie de zeci de macarale gigantice.
ZIDURILE SACSAYHUAMAN. Trei ziduri concentrice, lungi de 360 m și înalte de 6 m, au fost construite în jurul fortăreței incașe Sacsayhuaman din Cuzco, Peru. La înălțarea lor s-au folosit blocuri de piatră imense, cântărind până la 300 de tone bucata. Incașii nu au folosit mortar pentru a fixa bolovanii, care sunt atât de bine îmbinați, încât nu se poate strecura între ei nici o lamă de cuțit.
BATERIA DIN BAGDAD. Știința contemporană consemnează faptul că bateria a fost inventată în anul 1800 de către contele Allesandro Volta. Cu toate acestea, în ruinele unei așezări din apropierea orașului irakian a fost descoperită în anul 1930 această baterie antică, ce poate funcționa și astăzi. Bateria este alcătuită dintr-un vas de ceramică, măsurând 12 cm înălțime. Înăuntru se găsește un cilindru de cupru, cu o bară de fier oxidat în interior. Experții care au analizat obiectul (care datează din jurul anului 250 î.e.n.), au ajuns la concluzia că este de-ajuns ca vasul să fie umplut cu un lichid acid, pentru a produce curent electric.
APRINZĂTORUL DIN PIATRĂ. În 1961, un grup de tineri au descoperit în apropiere de Olancha (statul California) ceea ce ei au considerat a fi o geodă (piatră scobită, în care se pot găsi tot felul de cristale). Spre stupefacția lor, au găsit în interior un obiect de porțelan alb, evident făcut de mâna omului, în care se afla un mecanism din metal, având în centru o tijă cu un arc minuscul la unul dintre capete. Misteriosul obiect poartă numele de „artefactul din Coso”. Pentru omul modern, obiectul seamănă cu un dispozitiv de aprindere. Problema este că acesta a fost găsit în interiorul unei pietre care, conform geologilor, a avut nevoie de 500.000 de ani pentru a se forma.
MINGILE DE PIATRĂ. Muncitorii angajați să curețe o zonă din jungla din Costa Rica au găsit mii de bile de piatră perfect sferice, având dimensiuni diferite: de la o minge de tenis, până la bile uriașe, de 2,5 m diametru și o greutate de 16 tone. Mingile au fost descoperite pe malurile unor râuri și în cimitire antice.
PIETRELE DROPA. În 1938, un chinez a descoperit în munții Baian-Kara-Ula un lanț de peșteri care au adăpostit cândva o civilizație. Aici au fost găsite sute de discuri de piatră cu diametrul de 23 cm fiecare, cu șanțuri concentrice pe suprafața lor și cu o gaură în mijloc, ca la plăcile de patefon. La o examinare mai amănunțită, s-a constatat că șanțurile sunt formate din sute de hieroglife minuscule. Vechimea pietrelor a fost estimată la 10-12.000 de ani. Un alt set de teste a relevat faptul că discurile au fost cândva încărcate electric. Analiza pietrei în sine a scos la iveală o înaltă concentrație de cobalt, lângă alte materiale. După îndelungi cercetări, savanții chinezi au descoperit o poveste minunată, despre niște nave extraterestre care s-au prăbușit. Navele aparțineau unor oameni care se numeau dropa. La ora actuală, în acel loc trăiește un trib de pigmei care-și spun „dropa”.
SFERELE METALICE. Minerii din Africa de Sud au scos la lumină sute de sfere metalice, de origine necunoscută. Ele au circa 3 cm diametru, iar unele au încrustate linii paralele, asemeni unor șanțuri, de jur-împrejur. Metalul din care sunt făcute este atât de dur, încât nu poate fi zgâriat nici cu un instrument din oțel. Până în prezent, au fost descoperite două feluri de sfere: unele au o tentă albăstruie cu reflexe alburii, iar altele sunt scobite pe dinăuntru și umplute cu o substanță albă, poroasă. Stratul de rocă din care au fost extrase aceste sfere datează din precambrian, iar vechimea rocii este estimată la 2,8 miliarde de ani.
ASTRONAUȚII DIN ITALIA ȘI JAPONIA. În orășelul Val Camonica din Italia, pe o piatră antică există o pictură veche de cca 10.000 de ani , care reprezintă vizitatori extratereștri, echipați cu costume de astronauți. În Japonia a fost descoperită o figurină, numită Dogu , care reprezintă o ființă îmbrăcată într-un costum spațial. Deși stilizarea poate da naștere la interpretări, detaliile nu pot lăsa nicio urmă de îndoială că acesta este un astronaut.
ZEUL COSMONAUT. Palenque este una dintre cele mai importante regiuni în care civilizația Maya a lăsat urmele existenței sale. Acolo se află o grotă săpată în stâncă, unde pe 15 iulie 1952 arheologul mexican Alberto Ruz Lhuiller a făcut descoperirea vieții sale. Este vorba despre un sarcofag care, conform inscripţiei, ar fi aparținut regelui Pakal. Acest sarcofag a devenit celebru și învăluit în mister datorită basoreliefului de pe placa superioară, care îl înfățișează pe rege într-un fel de navetă spațială, în care manevrează diverse manete.
Misterele Triunghiului Bermudelor.Triunghiul Bermudelor este un subiect controversat. De-a lungul timpului, au existat numeroase dezbateri cu privire la misterioasa și inexplicabila dispariție ale vapoarelor sau avioanelor, care au pătruns în zona Triunghiului Bermudelor. Oare toate aceste cazuri sunt reale sau este vorba despre o conspirație?
CHARLES BERLITZ ȘI TRIUNGHIUL BERMUDELOR
Charles Berlitz s-a născut la New York, la 20 noiembrie 1914, că nepot al renumitului Maximilien Berlitz, întemeietorul Şcolii de Limbi Străine Berlitz. Încă de la vârsta adolescenţei, tânărul Charles stăpânea perfect opt limbi străine, pentru că la maturitate să comunice fluent în nu mai puţin de 32 de limbi. În fapt, americanul este considerat şi astăzi, la şase ani de la moartea sa, unul dintre cei mai mari lingvişti din toate timpurile.
După ce a absolvit Universitatea Yale, Berlitz a fost recrutat în serviciile speciale ale armatei americane, acolo unde a petrecut aproape 13 ani. După retragere, acesta şi-a dedicat timpul cărţilor despre fenomene inexplicabile, strângând o sumă considerabilă din romane cu titluri pompoase şi subiecte controversate: Misterele Atlantidei, Misterele lumilor uitate, Apocalipsa 1999, Lumea fenomenelor stranii, Triunghiul Dragonului, Experimentul Philadelphia – Proiectul invizibilităţii, Atlantida – continentul pierdut, acum dezvăluit, asta ca să numim doar câteva dintre titlurile sale celebre. Marea lovitură a dat-o însă cu „Triunghiul Bermudelor” din 1974, roman care i-a adus pe lângă celebritatea internaţională şi Premiul Dag Hammarskjöld pentru cele peste 20 de milioane de exemplare vândute.
Şi totuşi, au existat şi oameni care au pus la îndoială veridicitatea afirmaţiilor lui Berlitz. Unul dintre aceştia a fost Lawrence David Kusche, un fost pilot american devenit între timp bibliotecar în oraşul său natal, Phoenix, Arizona. Fascinat de subiectul tratat atât de generos de Charles Berlitz, Kusche a hotărât să profite de avantajele serviciului său şi şi-a dedicat timpul strângerii de informaţii cu privire la incidentele devenite deja celebre în articolele şi cărţile vremii. Aşa cum avea să afirme ulterior în cărţile sale „Misterul Triunghiului Bermudelor – rezolvat”-1975 şi „Dispariţia Zborului 19” – 1980, americanul a fost surprins să descopere că multe dintre cazurile descrise de Berlitz fuseseră preluate fără o verificare prealabilă de cei mai mulţi dintre autorii care i-au urmat acestuia, propagând în mass-media un fals grosolan. Nu numai că unele incidente nu avuseseră loc în Triunghiul Bermudelor sau că altele aveau explicaţii cât se poate de normale, dar multe nu se petrecuseră niciodată.
Kusche publică la scurt timp după succesul enorm al „Trunghiului Bermudelor” al lui Charles Berlitz o listă de concluzii pe care mulţi nu au luat-o în acel moment în considerare. Timpul avea însă să îi dea dreptate:
Numărul navelor şi avioanelor care au dispărut în Triunghiul Diavolului nu a fost niciodată mai mare decât în alte părţi ale lumii. Acelaşi număr a fost voit exagerat, ignorându-se informaţiile pe care autorităţile locale le puteau pune la dispoziţie. În Triunghiul Bermudelor au loc dese furtuni tropicale, un fenomen cât se poate de normal de altfel, acesta fiind şi principalul motiv al celor câteva dispariţii certe.
Unele dispariţii nu au avut loc niciodată, fapt certificat atât de rapoartele armatei cât şi de cele ale autorităţilor portuare. Charles Berlitz şi alţi autori au ignorat, pur şi simplu, datele în care acostarea vaselor era înregistrată în registrele porturilor, aceştia anunţându-le ca dispărut. Concluzia? Legenda Triunghiului Bermudelor a fost una fabricată în mod intenţionat, din dorinţa de a vinde un subiect senzaţional, şi a fost perpetuata ori din aceleaşi motive, ori în necunoştinţă de cauză.
Kusche aduce în discuţie chiar punctul forte al celor care susţin cu tărie existenţa unor fenomene inexplicabile între Miami, Bermude şi Puerto Rico, celebrul Zbor 19. După verificarea amănunţită a arhivelor militare de la 1945, americanul a ajuns la concluzia că dispariţia escadrilei de cinci avioane de vânătoare s-a datorat unei furtuni puternice care a dereglat aparatura precară de bord a acestora. Ceea ce nu s-a spus în nicio altă carte despre Triunghiul Bermudelor şi Zborul 19, este că avioanele erau de fapt unele de antrenament, toate fiind ghidate de pilotul principal, locotenentul Charles Taylor. Lipsite de aparatura standard a avioanelor de vânătoare, acestea ar fi zburat haotic până au rămas fără combustibil. Cel de al şaselea avion trimis în căutarea acestora, despre care se spune că a dispărut în acelaşi mod, a explodat în realitate din cauza unei defecţiuni la unul dintre motoare. Rămăşiţele celor 5 avioane au fost descoperite la începutul anilor 90, în apele oceanului, la numai 250 de kilometri de Florida, confirmând spusele lui Larry Kusche.
UN ALT CAZ CONTROVERSAT
Un alt caz celebru, reluat de un alt contestatar al lui Berlitz, Howard L. Rosenberg, este cel al navei SS Marine Sulphur Queen, nava a cărei dispariţie a avut loc la 3 februarie 1963. În opinia lui Charles Berlitz, nava cu un echipaj de 39 de marinari a dispărut brusc de pe radar fără a emite măcar un semnal SOS. Singura dovadă materială a „volatilizării” cargoului a fost o vestă de salvare, descoperită în timp ce plutea în derivă, la câteva zile după incident. Ce a omis însă să spună Berlitz este că SS Marine Sulphur Queen era, în momentul dispariţiei, încărcată cu 15.000 de tone de sulf lichid.
Sulful era depozitat în patru containere uriaşe, fiecare încălzit de o reţea de boilere la temperatura de 135 de grade Celsius, ceea ce făcea din ambarcaţiune o veritabilă bomba plutitoare. Berlitz a omis să menţioneze şi raportul pazei de coastă din Honduras, care a menţionat în ziua dispariţiei navei SS Marine Sulphur Queen, prezenţa unui persistent miros de sulf în zona de coastă. Cel mai probabil, susţine Rosenberg, nava a explodat în urma unei scurgeri de sulf, cea mai mică scânteie fiind capabilă să declanşeze dezastrul. Este evident că într-o atare situaţie, nimeni nu a mai avut timp să emită vreun semnal SOS iar dacă, prin absurd, ar fi existat supravieţuitori, aceştia nu ar fi avut nicio şansă de salvare în apele înţesate de rechini şi baracude.
Vom încheia expunerea noastră, deşi listă ar putea continua cu zeci de exemple, cu un caz de asemenea celebru, cel al dispariţiei submarinului UŞŞ Scorpion, în timpul Primului Război Mondial. Legenda spună că acesta a dispărut brusc în Triunghiul Bermudelor, iar informaţiile obţinute ulterior de la armată germană, arata fără doar şi poate că acesta nu a fost supus tirului vreunui submarin. În realitate, epava submarinului a fost descoperită de nava USNS Mizar, testele dovedind faptul că acesta s-a scufundat în urma unei defecţiuni tehnice. Mai mult, submarinul a fost identificat la aproape 650 de kilometri distanţă de cel mai apropiat punct al Triunghiului Bermudelor.
CONSPIRAŢIE SAU DOAR SIMPLĂ DEZINFORMARE?
Deşi este evidentă dezinformarea masivă în ceea ce priveşte realitatea Triunghiului Bermudelor, unii dintre cei care au contestat legendele emise de Berlitz şi alţi autori au mers chiar mai departe cu supoziţiile. De ce autorităţile americane nu au negat niciodată afirmaţiile acestora şi de ce s-au mulţumit doar să declare că nu recunosc existenţa unui Triunghi al Bermudelor, asta abia după 1989 de când, în fapt, nu a mai dispărut nicio navă?
Lawrence David Kusche este poate cel mai radical dintre toţi şi afirma că subiectul era atât de ridicol încât nici un savant nu şi-ar fi pătat numele încercând să demonstreze un adevăr atât de evident. De ce ar fi făcut-o guvernul SUA?
Nu toţi sunt însă de părere cu el. Au existat voci care au susţinut că atât Triunghiul Bermudelor, cât şi Incidentul Roswell sau Experimentul Philadelphia, asta ca să enumerăm doar câteva exemple clasice, nu au fost altceva decât acel celebru „pâine şi circ” menit să distragă atenţia populaţiei de la adevăratele probleme ale naţiunii americane. O tăcere complice care nu implică în nici un fel autorităţile dar care le rezolva o parte dintre probleme. În fond, toate aceste mistere au apărut în timpul Războiului Rece, o perioadă tulbure în care ecourile conflictelor mascate dintre SUA şi URSS răzbăteau din aproape toate colţurile lumii. Poate că nu întâmplător, poziţia SUA vis-a-vis de Triunghiul Bermudelor a venit doar după căderea blocului comunist. În fond, subiectul era deja „fumat” iar opinia publică tindea să dea uitării dispariţiile din ce în ce mai contestate.
10:14
Just Admin
