Revoluțiile de la 1848 în Europa

Revoluțiile de la 1848 în Europa și România. „Primăvara popoarelor“ a reprezentat un moment istoric excepțional în cursul istoriei umanității. Ca o uriașă reacție în lanț, de la Oceanul Atlantic la Marea Nordului, de la Marea Mediterană la Marea Neagră, fluxul revoluționar a cuprins succesiv națiunile, care s-au ridicat la luptă, răsturnând sechelele Vechiului Regim restaurat și punând definitiv capăt erei Sfintei Alianțe. Întreaga Europă a fost direct sau indirect sub semnul revoluției. Cronologic, cu caracteristici proprii, marile răsturnări au început să se manifeste în Elveția și în sudul Italiei, încă de la sfârșitul anului 1847.

Dar, așa cum se întâmplase și în cele două mari izbucniri anterioare, în 1789 și în 1830, începutul real al procesului continental s-a desfășurat în Franța. Încheierea acestui mare proces revoluționar a avut loc, la sfârșitul verii și la începutul toamnei anului 1849, în Ungaria și la Veneția.

Motivațiile revoluțiilor europene

Motivații social-politice dar și motivații naționale, deseori împletite, au stat la temeiul ridicării popoarelor. Ridicându-se împotriva sechelelor Vechiului Regim, revoluționarii au urmărit aproape pretutindeni o restatornicire a relațiilor sociale, în sensul acceptării tuturor categoriilor la masa comună a fiecărei societăți, respingându-se discriminările și privilegiile. Națiunile s-au afirmat deosebit de puternic; revoluția din 1848 a reprezentat, de fapt, un moment culminant în secolul naționalităților! În realitate, era vorba cu prioritate de naționalitățile oprimate. Revoluționarii au urmărit obținerea de drepturi naționale, realizarea unificării ori dobândirea independenței.

Dar a fost și un moment în care, în cursul proceselor revoluționare, națiunile moderne și-au găsit și și-au definit mai pregnant identitatea. Pentru unele, revoluția a deschis drum către unificarea lor statală. Bastide, succesor al lui Lamartine, și-a exprimat neliniștea, în vara anului 1848, față de constituirea unei „puteri de temut“ prin probabilitatea strângerii laloaltă a 40 de milioane de germani! De la lupta de eliberare la un naționalism agresiv nu era pentru unii decât un pas și revoluția ungară a demonstrat acest lucru prin neînțelegerea și neacceptarea revendicărilor naționale ale celorlalți, decât atunci când sentința ei de moarte fusese dată!

[caption id="attachment_831" align="aligncenter" width="1024"] Revoluțiile de la 1848 în Europa[/caption]

Solidaritatea inter-revoluționară

Solidaritatea între națiuni s-a manifestat cu putere. S-a asistat la o luare de conștiință colectivă. Această solidaritate a fost manifestată, încă din zilele următoare izbânzii revoluției pariziene din februarie, atunci când delegați ai diferitelor națiuni s-au înfățișat noilor autorități republicane exprimându-le solidaritate și adeziune. La rândul său, Lamartine, ministrul afacerilor externe, a evidențiat funcțiile „internaționaliste“ ale Republicii Franceze și la 5 martie 1848 el va declara țara sa drept „aliata intelectuală și cordială a națiunilor care doresc să trăiască după aceleași principii ca ale sale“.

Parlamentul de la Frankfurt strângând la un loc pe germani s-a arătat totodată și el deschis și interesat de celelalte națiuni și a avut într-un fel un caracter european, dacă nu și universal. Trimiși ai diferitelor națiuni au luat parte la lucrările sale, de la un reprezentant diplomatic al Statelor Unite la Ioan Maiorescu, trimis al regimului revoluționar din Țara Românească, care și-a asumat sarcina reprezentării românității în integralitatea ei.

Legăturile inter-revoluționare s-au manifestat și au asigurat interconexiuni, dar și transferul de experiență în luptele ce erau în curs de desfășurare. Pornind de la starea obiectivă a națiunii în cauză, de la exemplele altora, dar și de la prezența în zonă a unor puteri represive, desfășurarea proceselor revoluționare a luat un curs sau altul. Interesant a fost și cazul polonezilor. Înzestrați cu experiență revoluționară, încă de la sfârșitul veacului al XVIII-lea, ei au fost în slujba revoluției în multe locuri, în Italia și în Ungaria și de asemenea și în Principatele Române Intensitățile proceselor revoluționare au fost diferite, impuse ca atare de cauzalități proprii, dar și de intervenții ale forțelor represive externe.

Oricum, a fost vorba de un fenomen european, mai ales că influența sa a fost exercitată și în spații unde n-au avut loc evenimente revoluționare ori, în perioade ulterioare, contribuind la radicalizări politice. Unele revoluții au fost de durată mai lungă, altele au fost efemere. În ceea ce privește revoluția română, ea s-a desfășurat un an și jumătate în Transilvania, ceva peste trei luni în Țara Românească și câteva zile în Moldova, datorită acțiunii represive a domnitorului Sturdza și apoi a proximității și intervenției Rusiei.

1848 – un nou model revoluționar

Ideologic, pe plan european, revoluția din 1848 a luat locul celei din 1789, marcând pe deoparte succesiunea celei din urmă, pe de alta însă modernitatea ei a impus-o, pentru cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea și chiar pentru secolul XX, ca noul model, care reflecta mersul înainte al omenirii între 1789 și 1848. Va fi noul model care va schimba sensul evoluțiilor istorice. Libertățile omului au fost din nou proclamate și s-au impus ca principii fundamentale ale vieții politice a continentului, deși deplina lor răsfrângere asupra vieții curente a oamenilor avea să mai întârzie.

Proclamarea repetată a libertăților (individuală, de întrunire, de asociere, a presei etc), a egalității în fața legii, măsurile destinate remedierii unor probleme sociale (mai ales, când a fost cazul, abolirea privilegiilor feudale), înlesnind o mai bună cuprindere în viața publică – din păcate încă neîndestulătoare – a categoriilor muncitoare, constituirea și afirmarea gărzii naționale ca apărătoare a poporului și a intereselor sale, instituirea juriului, organizarea modernă a statului, independența justiției, autonomia comunală, iată cele mai importante dintre aceste prevederi comune social-politice ale programelor revoluționare.

În Occident a existat cu acuitate o problemă muncitorească, muncitorii participând la revoluții, dar apoi, față doar de o parțială împlinire a aspirațiilor lor, nemulțumiți, s-au manifestat ca atare, insurecția muncitorilor parizieni din iunie 1848 schimbând chiar sensul evolutiv al regimului instaurat în februarie și indirect deschizând drum ascensiunii prințului Ludovic Napoleon Bonaparte, viitorul Napoleon al III-lea.

În Europa de Est și de Sud-Est problema agrară s-a impus cu stringență, iar țăranii au reprezentat una din forțele de șoc principale în procesele revoluționare. Eliberarea țăranilor și chiar înzestrarea lor cu pământ a fost la ordinea zilei. Prevederile programelor au circulat printr-un proces de osmoză ideologică pe vasele comunicante ale revoluției, contribuind la evidențierea trăsăturilor comune pe plan continental ale momentului istoric evocat.

Bonjuriștii și revoluțiile din Țările Române

Revoluția din februarie a fost punctul de interferență, exemplul ce se cerea urmat! Evenimentele de la Paris au fost totodată declanșatorul reacției în lanț mai înainte amintite, la scară europeană. Viena, Praga, Berlinul, Pesta au marcat apoi, succesiv, la scurte intervale, propagarea incendiului revoluționar pe continent. El n-a fost stăvilit decât la hotarele Rusiei autocrate, unde sistemul represiv puternic a putut exercita această funcție de „extinctor“, pentru ca apoi tot țarul să-și trimită armatele pentru a înăbuși revoluția în Principatele Române, în Transilvania și mai ales în Ungaria.

Modelul „revoluției din februarie” din Franța a avut un deosebit impact asupra a ceea ce a avut loc în Țara Românească. Au contribuit la acest lucru bonjuriștii formați social-politic în Franța, în timpul anilor pe care-i petrecuseră acolo, unii dintre ei fiind și participanți la răsturnarea regelui Ludovic Filip. Exceptând nobilimea conservatoare, toate celelalte categorii sociale au fost cuprinse în vârtejul marei răsturnări. De la nobilii liberali – foarte prezenți mai ales în Europa centrală și de sud-est – la orășenime – direct interesată – la muncitori și la țărani, puțini au fost cei ce au stat deoparte.

Intelectualii s-au implicat și ei, ocupând deseori și poziții-cheie în sânul guvernelor provizorii impuse în procesul revoluționar. O categorie aparte au reprezentat-o și studenții, prezenți mai ales în marile centre ale continentului, în primele rânduri, constituind – ca la Viena – unități de luptă revoluționară și situându-se, de obicei, pe poziții radicale. Neîndoielnic, valul revoluționar a cuprins toate categoriile societății, dar motivațiile și obiectivele acestora nu erau totdeauna similare, uneori chiar contrazicându-se în domeniul social-politic, întâlnindu-se însă în cel național.

Modernizarea Europei

Revoluția a contestat pretutindeni monarhia absolută, urmărindu-se transformarea acesteia în monarhie constituțională sau republică – unii radicali aveau în vedere și republica socială, inclusiv dintre fruntașii revoluționari români. Unii monarhi au fost înlăturați, în alte părți au fost alungați miniștri de tipul lui Metternich. Importanța Constituției – garanta schimbărilor! –, ca și a Parlamentului s-au vădit pretutindeni. Un singur monarh, țarul Nicolae I a rămas intransigent pe pozițiile sale, adevărat „jandarm al Europei“, pe care nu avea să-l înfrângă decât moartea, șapte ani mai târziu. Scenariile revoluției au fost asemănătoare, găsindu-se în general, în această privință, sub impactul revoluțiilor franceze din 1789, 1830 și 1848.

Ridicări populare, manifestații, cortegii, explozia publicațiilor periodice și a broșurilor politice se reîntâlnesc pretutindeni, orașul – și mai ales capitala – afirmându-se puternic ca scenă de desfășurare a marilor momente. Garda națională, legiunile de studenți sau cele ale ostașilor țărani din Munții Apuseni, generali din rândul celor ridicați la luptă – un Garibaldi, generalii polonezi de la Bem la Dembinski sau Mieroslawski, dar și un Avram Iancu ori un Magheru – se afirmă cu putere intrând în legendă.

An al marilor speranțe, anul 1848 n-a adus imediat împlinirile așteptate decât în puține locuri. Represiunea a acționat succesiv, înăbușind procesele revoluționare. Dar, de fapt, revoluția era marea biruitoare. Au urmat, în deceniul următor, acțiunile contrarevoluționare, „liniștea“ părea a fi restatornicită, dar, în realitate zăgazurile fuseseră rupte. Europa Sfintei Alianțe fusese definitiv îngropată. Nici cancelarul Metternich nu a fost rechemat să-și reia funcțiile! În anii 6o ai secolului al XIX-lea în marile imperii ale Franței și Austriei aveau să se instaureze regimuri liberale și chiar și în Rusia avea să se efectueze reforma agrară și să se instituie zemstvele.

A doua jumătate a secolului naționalităților a avut cu totul altă înfățișare decât cea dintâi. Românii, italienii și germanii și-au realizat succesiv unitățile statale și modernizarea și liberalizarea s-au afirmat aproape pretutindeni. În perspectiva istoriei umanității și mai ales a proceselor de devenire ale continentului european anul 1848 rămâne o piatră de hotar și un moment inaugural al unei noi etape istorice.