Evenimente care au schimbat istoria

1. Asedierea Constantinopolului

În 1204, Imperiul Bizantin trecea prin vremuri grele. Era amenințat pe toate fronturile, iar dinastia curentă, Aggelori, a fost una dintre cele mai proaste dinastii care au ajuns pe tronul Imperiului Bizantin. Au asuprit populația, vioau sau organizau mari orgii și erau foarte fricoși. De asemenea, erau cunoscuți pentru trimiterea de generali orbi pe front pentru a lupta în numele lor. Chiar dacă acești generali erau foarte bravi, erau aproape inutili pe câmpul de luptă. Cruciații au asediat Constantinopolul din 5 motive:

1. Schisma bisericii creștine; 
2. Împăratul exilat Isaac a cerut ajutor;
3. Comorile;
4. Localizare strategică;
5. Veneția dorea porturile Constantinopolului.

De îndată ce Cruciații au ajuns, aduși de flota venețiană, au asediat orașul și i-au pus pe Alexios al IV-lea și pe Isaac pe tron. Isaac a murit la scurt timp, iar Alexios al IV-lea a fost executat de Alexios al V-lea, care i-a luat locul pe tron. Acest lucru i-a făcut pe Cruciați să declare din nou război Constantinopolului, oraș ce cade după al doilea asediu. După ce Cruciații au preluat orașul, l-au prădat timp de 3 zile. Multe lucrări de artă au fost distruse, iar altele, precum statui sau picturi, au fost aduse pe teritoriile controlate de Cruciați. Un exemplu bun sunt caii de bronz de la Hipodrom, care încă se regăsec pe Bazilica Sfântului Marcu din Veneția și în zilele noastre. După acest asediu, Constantinopolul nu a reușit să se mai redreseze vreoodată, urmând ca în 1453 acesta să cadă complet, iar odată cu el și Imperiul Bizantin.

2. Tratatul de la Verdun

După moartea lui Carol cel Mare, imperiul lui a trecut prin vremuri grele în perioada fiului său, Louis cel Pios, pentru că fii acestuia se tot răzvrăteau împotriva lui. După moartea lui Louis, imperiul a fost preluat de primul născut, Lothair, în timp ce ceilalți fii ai săi, Charles și Louis, și-au păstrat propriile regiuni, Aquitaine și Bavaria în interiorul Imperiului Franc. Aceștia doi au format rapid o alianță împotriva regelui Lothair. Au pornit la război și, în 841, îl înfrâng pe Lothair la Fontenay, iar în 842 îl declară nevrednic pentru a conduce imperiul. După asta, cei trei s-au întâlnit la Verdun pentru a ajunge la un acord de împărțire a Imperiului, cunoscut și ca Tratatul de la Verdun. Conform tratatului, Lothair și-a păstrat titlul de împărat, inclusiv posesia asupra Italiei, Țărilor de jos, Lorraine, Alsacia, Burgundia și Provence. Tărâmul său s-a numit Francia. Louis a primit toate pământurile la est de Rin și nord de Alpi. Aceste pământuri urmau să ajungă mai târziu Regatul German. Charles a primit porțiunea vestică a Imperiului, în ziua de azi teritoriul Franței. Acest tratat este important pentru că, fără el, națiuni precum Franța sau Germania nu ar fi existat. Conflictele între unele din aceste teritorii au durat până la cel de-Al Doilea Război Mondial.

3. Bătălia de la Tours

Cunoscută și ca bătălia de la Poitiers, aceasta a avut loc în Franța, în octombrie 732. A fost bătălia dintre Califatul Ummayad și Francezi, conduși de Charles Martel. Cele două armate s-au întâlnit într-o locație aleasă de Charles, ceea ce l-a supărat pe Abd-Al-Rahman, liderul musulman. Pentru o săptămână întreagă, cele două armate au dus lupte mici, fără victime foarte multe, prin care Rahman a încercat puterea armatei lui Charles, acestea fiind ascunse mereu în pădure. Niciunul dintre cei doi comandanți nu a dorit să atace, însă Rahman s-a simțit obligat, pentru că oamenii lui doreau să jefuiască Tours, lucru pe care îl puteau face doar dacă îi învingeau pe Francezi. Atunci când musulmanii au atacat, au făcut-o având cavaleria în față, însă infanteria experimentă a lui Charles a reușit să facă față, lucru puțin probabil în acele timpuri. În timp ce bătălia avansa, a apărut un zvon cum că, chiar francezii doreau să jefuiască Tours pentru a distrage atenția inamicilor. Când o bucată s-a separat să meargă spre Tours, pentru toți ceilalți a părut că este o retragere. Musulmanii, fără să știe ce se întâmplă, au început să se panicheze și să fie haotici în mișcări. Rahman, încercând cu disperare să își adune oamenii, moare, iar armata, acum fără lider, s-a retras în Franța. Mulți consieră că această bătălie a salvat creștinismul.

4. Edictul de la Milano

În 313 d. Hr., împăratul Romei de Vest, Constantin, și împăratul Romei de Este, Licinus, s-au întâlnit în mediolanum (Milano din zilele noastre). Aceștia au semnat un edict cunoscut și ca edictul care îți permite să venerezi pe orcine și orice dorești. Este important de amintit acest edict, pentru că el a fost destinat tuturor religiilor, nu numai creștinilor. Lactantius a scris în cartea sa: “Atunci când vezi că asta a fost oferit de noi creștinilor, înălțimea ta să știi că acest edict este făcut și ca alte religii să aibă posibilitatea de a venera în mod liber orice adolație de dragul păcii în timpurile noastre. Fiecare are drptul să venereze în mod liber pe oricine dorește, iar acest lucru demn nu trebuie îngrădit niciunei religii”. Astfel, Edictul de la Milano a fost primul care a promovat credința liberă. Chiar dacă nu a durat mult timp, a fost un mare pas în față, având în vedere că următorul edict similar a fost făcut de ONU în 1948.

5. Bătălia de la Hastings

Această bătălie a schimbat istoria Anglie. Regele englez, Edward, a murit fără succesor în ianuarie 1066. La scurt timp, Harold al II-lea a fost încoronat Rege. Chiar și așa, el a trebuit să înfrunte după încoronare alți trei pretendenți, fratele său, Tostig, regele Harald Hardrada al Norvegiei și ducele William al Normandiei. Tostig și Harald au format o alianță pentru încoronarea celui din urmă. Chiar cacă au avut un succes inițial minor, după ce i-au înfrânt pe englezi la bătălia de la Fulford, au pierdut bătălia de la Stanford Bridge. La scurt timp după, Harold a trebuit să îl înfrunte pe William, care ancorase pe țărmurile de sud ale Angliei. Cei doi s-au luptat cu Hastings. Armata lui Harold, compusă din infanterie, a trebuit să o înfrunte pe cea a lui William, compusă din infanterie, arcași și cavaleri. Inițial, Harold a încercat să îl surprindă pe William, dar fără succes. După aceea, normanzii au încercat să loveasă armata englezească, dar fără succes, așa că au adoptat tactica “retragerii înșelătoare”, folosită cu succes de mongoli sau spartani. Aproape de finalul bătăliei, Harold a fost lovit de o săgeată în ochi și a murit, iar oamenii lui, fără lider, au început să se panicheze. William a câștigat și, până la finalul anului, a fost încoronat rege al Angliei.

Read More

Organizarea Bisericii Crestine si primele Concilii Ecumenice

O examinare a lucrărilor existente cu privire la istoria Bisericii creştine relevează faptul că cele mai multe dintre ele reflectă o anumită poziţie confesională sau teologică. Studierea originii şi evoluţiei creştinismului trebuie făcută în contextul politico-social existent în perioada ultimului secol înainte de Christos şi în primul secol al erei creştine; creştinismul devenind cea mai globală şi universală dintre toate religiile care au apărut în Orientul Apropiat şi  Îndepărtat şi pe lângă aceasta a influenţat decisiv istoria rasei umane.

Creştinismul este religia întemeiată pe învăţătura, persoana şi viaţa lui Iisus Christos şi s-a născut în secolul I, în Imperiul Roman, aşa cum apreciază unii istorici latini precum Tacitus, Suetoniu sau Pliniu cel Tânăr, dar această religie ne este cunoscută, de la originea sa şi până în zilele noastre, în primul rând datorită  scrierilor elaborate pe vremea primelor generaţii de creştini (cele patru evanghelii). Încă de la început Iisus a adunat mulţimi, a atras ucenici, i-a ales pe cei doisprezece apostoli şi procedând astfel, el şi-a manifestat voinţa de a constitui o instituţie, căci, simbolic, cifra 12 aminteşte de cele 12 triburi care alcătuiau poporul lui Israel. Însărcinaţi să continue opera lui Christos, cei 12 apostoli anunţă evanghelia şi adună Biserica în Ierusalim, în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului (Faptele apostolilor, 1, 8). Treptat, împreună cu colaboratorii care îi însoţesc, cei 12  întemeiează comunităţi creştine şi le organizează, înfiinţând sfaturi de bătrâni înţelepţi cu căpeteniile sau preoţii lor, care asigură conducerea comunităţilor sau diversele servicii ce le sunt necesare.

Imperiul prin care au călătorit aceşti misionari cuprindea multe oraşe, mai ales în est şi acest fapt a determinat structura administrativă a Bisericii primitive. După câteva decenii de iniţiative apostolice în tot bazinul mediteranean, se constată la începutul secolului al II-lea p. Ch., o structură care se generalizează şi despre care depune mărturie Iganţiu din Antiohia,  adus la Roma pentru a fi martirizat. Se instaurează o ierarhie a preoţilor după cum urmează:

- episcopul, urmaşul apostolilor, căpetenia bisericii locale;
- preoţii, colaboratorii săi, care alcătuiesc în jurul lui un sfat;
- diaconii, care îndeplinesc diverse servicii în comunitate.

Prin activitatea apostolilor, a colaboratorilor şi succesorilor lor, care vor fi numiţi episcopi, comunităţile creştine se înmulţesc în Imperiul Roman şi în capitala sa, Roma. În secolul al II-lea, după cum o dovedesc scrisorile lui Ignaţiu din Antiohia şi scrierile lui Ireneu, episcop de Lyon, se confirmă un fenomen triplu:

· generalizarea structurii episcopale a bisericilor locale (un episcop, cu un colegiu de preoţi şi diaconi);
· conştiinţa alcătuirii unei singure Biserici prin comuniunea tuturor bisercilor cu biserica din Roma;
· consensul asupra ansamblului cărţilor Noului Testament.

Tot în secolul al II-lea ierarhia de tip misionar este înlocuită de o dublă ierarhie: de ordine (episcop, preot, diacon, subdiacon) şi de jurisdicţie (a episcopului asupra clerului şi a comunităţii sale locale).
În secolul al V-lea Biserica creştină era organizată în 5 patriarhate: Roma (deţinea primatul), Constantinopol (cea mai mare comunitate de creştini), Alexandria (număr mare de preoţi şi călugări), Antiohia (cel mai mare patriarhat, cu 17 mitropolii şi 138 de episcopate, dar cu o populaţiei eterogenă) şi Ierusalim (care îşi datora prestigiul prezenţei Locurilor Sfinte). Cei cinci patriarhi păstrau relaţii colegiale - fiecare îşi avea legatul său permanent la sediile celorlaţi patriarhi - îşi trimiteau reciproc actele Sinoadelor ţinute. Începând din sec. IX, în Imperiul Bizantin, împăratul a intervenit direct şi legal în alegerea unui patriarh dintr-o listă de trei candidaţi, reprezentată de mitropoliţi şi apoi le conferea, în cadrul unei ceremonii, investitura.

Originile poziţiei politice a Bisericii creştine  se situează într-o perioadă anterioară cu patru secole epocii carolingiene. Spre deosebire de Imperiul Roman, unde funcţiile sacerdotale erau conferite asemenea unor funcţii civile, Biserica creştină acorda aceste funcţii unor persoane alese şi consacrate printr-un ritual religios. Făcând o distincţie netă între obligaţiile religioase şi îndatoririle civice (Daţi cezarului ce se cuvine cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce i se cuvine lui Dumnezeu), Biserica se separa de stat, fapt ce a generat, la începutul mileniului II, un conflict deschis între papalitate şi Imperiul german - care se vroia continuatorul celui roman.

Conciliile ecumenice

În istoria Bisericii creştine au existat două mari perioade de controversă teologică: între anii 325-451 şi în perioada Reformei. Prima perioadă a controversei teologice s-a caracterizat prin convocarea de concilii ecumenice ale conducătorilor Bisericii şi aceste concilii au formulat principii universale ale bisericii creştine, cum ar fi crezul de la Niceea şi cel atanasian. A fost epoca în care au evoluat principalele dogme ale Bisericii, care erau rezultatul gândirii şi cercetării intense a Bibliei şi a scrierilor ecleziastice, dogme ce au fost stabilite cu prilejul celor 7 concilii ecumenice, care au fost reprezentative pentru întreaga Biserică. Problema relaţiei dintre Dumnezeu Tatăl şi Fiul Său Iisus Christos a devenit acută în Biserică la scurtă vreme după încetarea persecuţiilor.

1. Conciliul de la Niceea.

În anul 318 sau 319, Alexandru, episcop de Alexandria, le-a predicat prezbiterilor lui despre Marele mister al unităţii Trinităţii. Unul dintre prezbiteri, Arius, un cărturar ascet şi predicator popular, a atacat predica, deoarece el credea că nu a reuşit să menţină o distincţie între persoanele din Dumnezeire. Problema era de natură soteriologică: putea Christos să-l salveze pe om dacă El era un semizeu, inferior adevăratului Dumnezeu? Controversa a devenit atât de înverşunată, încât Alexandru a reuşit să determine condamnarea lui Arius de către conciliu, fapt ce a tras fuga condamnatului la palatul lui Eusebiu din Nicomedia. Deoarece disputa s-a centrat în Asia Mică, ea ameninţa atât unitatea imperiului cât şi a Bisericii, şi împăratul Constantin s-a văzut nevoit să convoace un conciliu ecumenic, care s-a întrunit la Niceea la începutul verii anului 325. Au fost prezenţi între două sute şi trei sute de episcopi ai Bisericii, dar din partea apuseană a imperiului au fost mai puţin de zece. Împăratul a prezidat prima şedinţă şi a plătit toate cheltuielile; pentru prima dată Biserica s-a văzut dominată de conducerea politică a capului statului; problema perenă a relaţiei dintre Biserică şi stat a răzbătut destul de clar, dar episcopii erau mult prea preocupaţi de aspectele teologice pentru a se mai gândi şi la această problemă. La conciliu au fost reliefate trei puncte de vedere:

a) Arius, sprijinit de Eusebiu din Nicomedia, a insistat că Christos nu a existat din veşnicie, ci a avut un început prin actul creator al lui Dumnezeu, înainte de timp. El credea că Christos era de esenţă diferită (heteros) de Tatăl.

b) Atanasie a devenit principalul exponent a ceea ce avea să devină doctrina ortodoxă. Ideea sa era prezentată prin lucrarea De incarnatione, fiind vorba de afirmarea existenţei din veşnicie a lui Christos, care este de aceeaşi esenţă cu Tatăl (homoousis).

c) Eusebiu din Caesarea, liderul grupului de opinie cel mai numeros, a propus o vedere moderată, care combina cele mai bune idei ale lui Arius şi ale lui Atanasie. El susţinea că Christos nu a fost creat din nimic, ci el era născut din Tatăl înainte de Timp şi pe baza acestei vederi s-a elaborat şi Crezul niceean, care este Credeul de astăzi al Bisericii Ortodoxe.

Soluţionarea la Niceea a problemei teologice referitoare la relaţia Fiului cu Tatăl a ridicat noi probleme în legătură cu relaţia dintre natura umană şi cea divină a lui Christos. În general, teologii legaţi de Alexandria puneau accentul pe divinitatea lui Christos, iar cei din Antiohia, pe umanitatea lui. Apolinarius, episcop de Laodiceea, a elaborat o concepţie despre cele două naturi ale lui Christos, care nu acordă importanţa cuvenită adevăratei umanităţi; Christos a avut cu adevărat un trup şi un spirit, dar spiritul din om a fost înlocuit în Christos de logos. În contrast cu această concepţie, Nestorie, devenit episcop de Constantinopol, a elaborat o teorie conform căreia în Christos sau combinat cele două naturi, rezultând un Om perfect.

2. Conciliul de la Constantinopol.

Între anii 325-361, sub Constantin şi fiii săi, ortodoxia (doctrina lui Atanasie) a avut de rezistat la o reacţie ce a dus la impunerea arianismului în detrimentul ei, dar în anul 381, Teodosiu a definit, într-un edict emis la Tessalonic, credinţa adevăraţilor creştini ca fiind vederile formulate de ortodocşi la Niceea şi pentru a da legitimitate şi din punct de vedere teologic a convocat un nou conciliu ecumenic. În mai 381 s-au întrunit la Constantinopol 150 de episcopi, care au restabilit teza lui Atanasie şi au impus ierarhia între cele cinci patriarhate, în sensul că cel din Constantinopol urma, ca importanţă, celui din Roma. Episcopii întruniţi la Constantinopol au definitivat teza cu privire la un Dumnezeu în trei ipostaze: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

3. Conciliul de la Efes.

Problemele legate de naturile lui Christos nu au fost rezolvate nici în urma acestui conciliu şi ca urmare a răspândirii tezelor lui Nestorie a fost convocat un nou conciliu la Efes în anul 431. Conciliul a fost deschis şi condus de Ciril de Alexandria, în 22 iunie 431 şi s-a desfăşurat în catedrala din Efes. Încă de la început, cei 198 de episcopi, au aprobat cele 12 anatematisme ale lui Ciril şi au declarat că în Christos sunt două firi, una divină şi alta umană, dar o singură persoană, cea divină a fiului lui Dumnezeu, condamnând nestorianismul şi excomunicându-l pe Nestorie. Ca reacţie la opiniile nestorienilor a fost din nou acccentuată natura divină a lui Christos în dauna naturii lui umane şi reprezentantul acestei opinii a fost Eutih, arhimandrit al unei mănăstiri din Constantinopol. Teoria acestuia susţinea faptul că după întrupare cele două naturi ale lui Christos, cea umană şi cea divină, s-au contopit în una singură - cea divină. Această concepţie a avut drept urmare negarea adevăratei umanităţi a lui Christos, fiind condamnată într-o lungă scrisoare, cunoscută sub numele de Tomul, scrisă de Leon I, episcop al Romei (440-461).

4. Conciliul de la Calcedon.

 Împăratul Marcian, informându-l pe Leon I de urcarea s-a pe tron, i-a comunicat şi intenţia sa de a convoca un conciliu ecumenic pentru data de 1 septembrie 451, la Niceea. Conciliul a fost convocat la 8 octombrie 451 dar la Calcedon, cu toată opoziţia manifestată de Leon I; majoritatea reprezentanţilor au fost din răsărit, apusul fiind reprezentat de trimişii lui Leon I şi de episcopii africani. Hotărârile acestui conciliu sunt foarte importante pentru organizarea administrativă a Bisericii creştine, deoarece acum s-a definitivat organizarea acesteia în cinci patriarhate iar monahismul a fost supus disciplinei ierarhice a scaunelor episcopale. O altă hotărâre importantă pentru evoluţia ulterioară a celor două părţi ale fostului Imperiu roman, a fost cea prin care s-a proclamat egalitatea între scaunele episcopale din Constantinopol şi Roma, episcopul Romei păstrând primul rang onorific. Conciliul a elaborat şi o cristologie în concordanţă cu Scriptura, stabilindu-se că Christos a fost complet în ce priveşte Dumnezeirea Lui şi complet în ceea ce priveşte umanitatea Lui. Conform acestei teze, opiniile lui Eutih au fost combătute, dar ele au fost reînviate în monofizitism, curent care a tulburat pacea Imperiului Răsăritean până la jumătatea secolului al VI-lea şi păstrători ai acestei opinii mai sunt şi astăzi în Egipt, Etiopia, Liban, Turcia şi Rusia (bisericile copte).

După rezolvarea acestor probleme diverse în Biserica Răsăriteană, părţii din est a creştinismului i-au rămas puţine contribuţii de adus la cursul principal al creştinismului. Cu excepţia contribuţiilor lui Ioan din Damasc în secolul al VIII-lea, teologia răsăriteană a stagnat până în timpurile moderne. Rezolvarea relaţiei dintre natura umană şi divină a lui Christos a fost urmată de discuţia asupra relaţiei voinţelor Lui.

Ereziile şi controversele generate de primele patru sinoade ecumenice au constituit probleme mai ales în partea răsăriteană a Imperiului. Teologia şi cristologia nu au fost probleme grave în Apus, unde filosofia romană, mai practică, şi-a impus modelul şi asupra gândirii bisericeşti,  orientând-o mai ales spre problemele practice. Biserica Apuseană nu era interesată atât de teologia metafizică speculativă, cât erau gânditorii greci, mai raţionalişti, ai Bisericii Răsăritene.

Read More

Săgeata care a provocat distrugerea Imperiul Roman de Apus

În anul 378, un soldat a făcut o greşeală ce a accelerat în mod considerabil, dacă nu chiar a provocat, distrugerea a Imperiul Roman de Apus. Totul a început departe de Roma, în stepele Asiei, locul de baştină al majorităţii triburilor de călăreţi nomazi. Printre alţii, goţii au trăit în aceste stepe înainte să se mute în Europa de Est. Goţii erau duri, însă s-au apropiat de graniţa cu imperiile Romane (de Apus şi de Răsărit) deoarece alţi barbari, mult mai duri, îi presau. Aceştia erau hunii, făcuţi celebri de Attila o generaţie mai târziu, când au devastat Europa.

În această perioadă, însă, hunii erau o ameninţare aflată la mare depărtare, pe când goţii erau la graniţa Romei, unde cereau să traverseze şi să se aşeze pe teritorii controlate de Imperiul de Apus. Goţii erau împărţiţi în două grupuri, ostrogoţii (din est) şi vizigoţii (din vest). Liderii vizigoţi s-au întâlnit cu oficialii romani şi le-au cerut permisiunea ca poporul lor să pătrundă pe teritoriul roman. Cele două părţi au căzut de acord că, în cazul în care îşi vor lăsa armele în urmă, vor fi bineveniţi. De asemenea, romanii au înţeles că vizigoţii nu aveau cum să aibă parte de o recoltă imediat, astfel că Roma a decis să le ofere alimente până la următoarea recoltă.

Întreaga populaţie a migrat, sute de mii de bărbaţi, femei şi copii traversând graniţa în Imperiul Roman. Deşi ostrogoţii nu făcuseră parte din înţelegerea cu romanii, ei au trecut la rândul lor râul ce reprezenta graniţa cu Imperiul Roman. La scurt timp după a devenit evident că romanii nu aveau suficientă hrană pentru toţii goţii, vizigoţii au început să captureze sursele de hrană pe care le găseau, jefuind de multe ori satele ce le ieşeau în cale. Din acest motiv, grupuri restrânse de goţi se luptau în mod constant cu grupuri de soldaţi romani.

Pentru a încerca să rezolve această problemă, guvernatorii romani au solicitat o întâlnire cu toţi liderii vizigoţi. Întâlnirea era, de fapt, un truc prin care romanii doreau să asasineze toată conducerea vizigotă, moment după care ar fi putut transforma în sclavi vizigoţii înfometaţi şi fără conducător.

Tentativa de asasinat a eşuat, liderii vizigoţi reuşind să evadeze, iar armata acestora a primit în scurt timp întăriri de la ostrogoţi. Timp de câteva luni, cele două părţi s-au luptat constant. În cele din urmă, împăratul Valens a sosit în zonă pentru a pune punct războiului. Liderul roman spera să câştige o bătălie decisivă prin care să îi distrugă sau să îi gonească pe goţi. Regele vizigot Fritigern a propus romanilor încetarea ostilităţilor dacă poporul său putea prelua controlul asupra Traciei. Valens nu a fost de acord cu propunerea lui Fritigern, adunând o armată mare compusă din cavalerie şi infanterie. Fritigern i-a strâns la rândul său pe goţi, însă a făcut încă o propunere de negociere.

În acest punct istoriei, goţii erau un popor aproape la fel de civilizat ca romanii, fiind chiar mai cultivaţi decât cetăţenii romani din Galia. Liderii lor erau furioşi, însă percepeau totodată că ambele părţi aveau mai mult de pierdut decât de câştigat. Goţii nu-şi doreau un război care i-ar fi distrus ca popor în cazul eşecului. Chiar şi o victorie ar fi dus doar la slăbirea unui potenţial aliat în lupta contra hunilor. Ce îşi doreau cu adevărat goţii era un teritoriu în care să se stabilească. Acest lucru este demonstrat de faptul că goţii s-au unit în cele din urmă, 80 ani mai târziu, cu ultima armată romană adevărată pentru a-i învinge pe Attila şi pe hunii săi. Vizigoţilor nu le plăcea Roma, însă se temeau şi mai tare de huni.

Cele două armate s-au întâlnit în apropiere de Adrianopol şi fiecare dintre ele şi-a stabilit tabăra în câmpul vizual al adversarului. Cele două părţi au căzut de acord ca Valens să trimită o delegaţie în ringul de caruri ce delimita tabăra vizigoţilor. Fiecare tabără veghea cu atenţie la semnele unei posibile trădări, pregătindu-şi trupele de cavalerie pentru atac în caz că era nevoie. Fritigern părea dispus să discute la modul serios despre pace. Totuşi, o mică greşeală avea să vină de hac Romei.

În mod cert, delegaţia romană era ezitantă în drumul său spre tabăra vizigotă. Reprezentanţii Romei erau conştienţi că un astfel de truc fusese folosit chiar de romani pentru a încerca asasinarea liderilor pe care acum aveau să îi cunoască. În jurul lor, mii de cavaleri înarmaţi cu arcuri şi lănci erau pregătiţi de atac. De altfel, în ultimele luni membrii celor două armate se întâlniseră de multe ori pe câmpul de luptă, astfel că atmosfera era foarte tensionată.

Pe fondul acestei tensiuni, unul dintre soldaţii care păzeau delegaţia romană a reacţionat brusc la ceva ce a zărit în tabăra vizigoţilor. Nu este clar dacă soldatul a recunoscut vreun inamic vechi sau dacă a văzut o mişcare neaşteptată, însă ce se ştie sigur este că acesta a tras cu săgeata în direcţia taberei vizigoţilor. Aceştia au reacţionat prompt cu un tir de săgeţi, iar majoritatea componenţilor delegaţiei romane au căzut la pământ.

Văzând acest lucru, cavaleria romană a atacat tabăra goţilor din ambele părţi, însă nu a reuşit să o penetreze. Cavaleria grea a vizigoţilor şi a ostrogoţilor se ascunsese în pădure, astfel că în momentul atacului roman aceasta a ieşit la iveală şi a lansat contraatacul. Asaltată de săgeţile provenite din tabăra vizigotă şi de forţele călare, cavaleria romană a decis să abandoneze lupta, lăsând în urma neprotejate forţele de infanterie. Prost pregătiţi şi echipaţi sumar, soldaţii romani au reprezentat o pradă uşoară pentru forţele goţilor, care au ucis 40.000 de combatanţi. Acest lucru avea să însemne distrugerea pentru totdeauna a invincibilităţii Imperiului Roman de Apus. Armatele romane aveau să devină din ce în ce mai puţin romane şi mai degrabă barbare. Roma nu avea să mai conducă vreodată regiuni din afara Italiei, iar la un secol distanţă avea să fie cucerită de două ori, barbarul Odoacru obţinând titlul de împărat.

Dacă acea săgeată nu ar fi fost lansată spre tabăra goţilor, ar fi existat şanse ca întâlnirea să se fi concretizat cu pace. Vizigoţii fuseseră cei ce ceruseră discuţiile, aceştia având solicitări concrete, iar Valens ar fi fost avantajat să-i aibă aliaţi şi nu inamici. Fără dezastrul de la Adrianopol, Roma ar fi rămas mai puternică şi capabilă să se apere. O Romă cu o armată reală şi cu goţii ca aliaţi ar fi putut să menţină nivelul cultural ridicat multă vreme. Secolele ce au urmat Bătăliei de la Adrianopol au rămas în istorie sub numele de „Evul întunericului” sau „Epoca tenebrelor”. Fără acea săgeată lansată de un soldat anonim, acele secole ar fi putut fi mult mai puţin întunecate.

Read More