Templierii, legendarii călugări soldați ai Evului Mediu (documentar)

Asa zisii Soldati Saraci ai lui Hristos si ai Templului lui Solomon (in latina: Pauperes commilitones Christi Templique Solomonici), cunoscuti de marele public sub numele de Cavalerii Templieri, Ordinul Templului (in franceza: Ordre du Temple sau Templiers) sau pur si simplu ca templieri, au fost printre cele mai cunoscute ordine militare crestine. Organizatia lor a existat timp de aproximativ doua secole în Evul Mediu.

Aprobat oficial de catre Biserica Romano-Catolica în jurul anului 1129, Ordinul a devenit o organizatie de caritate favorizata   în întreaga crestinatate. Cavalerii templieri, în pelerinele lor distinctive albe cu o cruce rosie  au fost printre cele mai calificate unitati de lupta din timpul cruciadelor. Membrii non-combatanti ai Ordinului au reusit sa puna la punct o puternica infrastructura economica în întreaga crestinatate cu ajutorul unor inovatoare tehnici financiare, care au fost o forma timpurie a institutiilor bancare, si au construit numeroase fortificatii în Europa si Tara Sfânta.

Existenta templierilor a fost strâns legata de cruciade, când Tara Sfânta a fost pierduta, sprijinul pentru existenta ordinului s-a stins. Zvonurile despre ceremoniile initiatice secrete au creat neîncredere, iar regele Filip al IV-lea al Frantei, puternic îndatorat ordinului, a profitat de situatie. În 1307, multi dintre membrii Ordinului din Franta au fost arestati, torturati pentru a da marturii false, si apoi arsi pe rug. Sub presiunea regelui Filip, papa Clement al V-lea desfiinteaza Ordinul în 1312. Disparitia brusca a unei parti importante a infrastructurii europene a dat nastere la speculatii si legende, care au tinut „templierii” vii si astazi in lumea moderna.

Templierii au fost organizati ca un ordin monahal similar cu Ordinul cistercian al lui Bernard,  care a fost considerat prima organizatie internationala eficace din Europa. Structura organizatorica a avut un puternic lant al autoritatii. Fiecare tara cu o prezenta notabila a templierilor (Franta, Anglia, Aragon, Portugalia, Poitou, Apulia, Ierusalim, Tripoli, Antiohia, Anjou, Ungaria, si Croatia) avea un Maestru al Ordinului Templierilor în acea regiune. Toate acestea au fost supuse catre Marele Maestru, numit pe viata.

Nu exista numere precise, dar se estimeaza ca in perioada de varf a Ordinului, existau între  15000 si 20000 de templieri, dintre care aproximativ o zecime erau cavaleri adevarati.

Printre acestia se numara Bernard de Clairvaux si fondatorul Hugues de Payens, care a conceput codul specific de comportament al Ordinului Templierilor, cunoscut istoricilor moderni ca regula de latina. 72 de clauze ale sale defineau comportamentul ideal al cavalerilor, cum ar fi tipurile de articole de îmbracaminte pe care puteau sa le poarte sau câti cai puteau avea. Cavalerii trebuiau sa ia masa în liniste, sa nu manânce carne mai mult de trei ori pe saptamâna, si sa nu aiba contact fizic cu orice fel cu femeie.

Odata ce Ordinul a crescut, mai multe linii directoare au fost adaugate, si lista initiala de 72 de clauze a fost extinsa la cateva sute in forma sa finala.

O impartire pe trei nivele marca structura Templierilor: cavaleri aristocrati nascuti nobili, sergentii inferior-nascuti si clerul. Cavalerii erau obligati sa fie de origine aristocratica si sa poarte mantii albe. Ei au fost echipati drept cavalerie grea, cu trei sau patru cai si unul sau doi paji. Pajii sau scutierii nu au fost, în general membri ai Ordinului, dar în schimb au fost oameni din afara ordinului care au fost angajati pentru o perioada de timp.  Ei au fost fie echipati drept cavalerie usoara cu un singur cal sau serveau în alte moduri, cum ar fi administrarea proprietatii Ordinului, treburi domestice sau/si meserii. Capelanii, constituind a treia clasa a templierilor, erau preoti hirotoniti care aveau grija de nevoile spirituale ale templierilor.

Cavalerii  purtau o scurta alba cu o cruce rosie si o manta alba; sergentii purtau o tunica neagra cu o cruce rosie în fata si în spate si o manta neagra sau maro. Mantaua alba a fost atribuita templierilor la Conciliul de la Troyes în 1129, iar crucea a fost cel mai probabil, adaugata la hainele lor la lansarea celei de-a doua cruciade în 1147, când Papa Eugen al III-lea, regele Ludovic al VII-lea al Frantei, si multe alte personalitati notabile la acea vreme au participat la o întâlnire a templierilor francezi, la sediul lor de lânga Paris. Potrivit Normei lor, cavalerii trebuiau sa poarte mantaua alba în orice moment.

Initierea, cunoscut sub numele de Receptie (receptio), în cadrul Ordinului era un profund angajament si implica o ceremonie solemna. Necunoscutii erau descurajati a participa la ceremonie, care a trezit suspiciuni în rândurile inchizitorilor medievali în timpul proceselor ulterioare.

Noii membri trebuiau sa semneze de buna voie predarea întregii averi si a bunurilor lor catre Ordin si sa faca juraminte de saracie, castitate, pietate si obedienta. Majoritatea fratilor se alaturau pe viata. Uneori, unui om însurat îi era permis sa se alature daca avea permisiunea sotiei sale, dar el nu avea voie sa poarte mantaua alba.

Crucea rosie pe care templierii o purtau pe robe era un simbol al martiriului, iar sa moara în lupta era considerata o mare onoare, care asigura un loc în cer. Nu a fost o regula cardinala ca razboinicii Ordinului nu ar trebui sa se predea cu exceptia cazului în care pavilionul Templierilor ar fi cazut, si chiar si atunci acestia trebuiau mai intai sa încerce sa se regrupeze cu un alt ordin crestin, cum ar fi cel al Ospitalierilor.

Numai dupa ce toate steagurile ar fi cazut le era permis sa paraseasca câmpul de lupta. Aceste principii, lipsa compromisului împreuna cu reputatia lor pentru curaj, pregatirea excelenta si armamentul greu, a facut din templieri una dintre fortele de lupta cele mai de temut din timpurile medievale.