Lucruri mai puțin știute despre cel de-al doilea Război Mondial

Al Doilea Război Mondial a fost una dintre cele mai devastatoare perioade din istoria omenirii. Conflagrația a schimbat totul, prin salturi tehnologice, putere nucleară și multe altele. Cu toate acestea, în afara unor repere generale, lumea nu știe foarte multe despre Al Doilea Război Mondial.

În lista de mai jos, îți prezentăm câteva adevăruri mai puțin cunoscute despre acest conflict nimicitor.

1. Aproximativ 3% din populația lumii de la 1939 a fost ucisă în Al Doilea Război Mondial

Georges Blind, din Rezistența franceză, este împușcat de un pluton de execuție german

Al Doilea Război Mondial a ucis peste 60 de milioane de oameni, adică mai mult de 3% din populația estimată a lumii în anul 1939 (adică două miliarde). Niciodată în istoria omenirii nu mai muriseră atâția oameni în urma unui război.

Dacă numărăm și morțile survenite de pe urma bolilor și a foametei generate de război, numărul victimelor urcă la 80 de milioane. Guvernul rus a raportat că URSS a pierdut 26.6 milioane de vieți în timpul războiului.

În august 2009, Institutul Polonez al Memoriei Naționale a estimat numărul de morți din Polonia a fi între 5.6 și 5.8 milioane, în timp ce pentru Germania, Rudiger Overmans, istoric al armatei germane,  a propus cifra de 5.3 milioane. România a pierdut aproximativ 300.00 de soldați și 200.000 de civili (ca urmare a activităților militare și crimelor împotriva umanității).

2. 80% dintre bărbații născuți în URSS în 1923 au murit în Al Doilea Război Mondial
Al Doilea Război Mondial

Germania și aliații săi au invadat URSS în 1941. A fost o invazie uriașă și soldații sovietici tineri, născuți la începutul anilor ’20, nu aveau experiența pentru a face față unui asemenea atac.

Au fost luați prin surprindere și au fost uciși sau au fost luați prizonieri.

3. Toate animalele veninoase de la Grădina Zoologică din Londra au fost ucise
Al Doilea Război Mondial

Când a început războiul, aproape toate animalele veninoase de la grădina zoologică din Londra au fost ucise. Asta, pentru a evita eventuale victime cauzate de animalele veninoase care ar fi putut scăpa, în cazul în care grădina zoologică ar fi fost bombardată.

Totuși, unele viețuitoare au fost cruțate: un dragon de Komodo și aligatorii din China. De asemenea, doi pitoni au fost păstrați în niște cutii mari de lemn.

4. „Operațiunea Barbarossa” a Germaniei a dus la uciderea în masă a 5.5 milioane de prizonieri
Al Doilea Război Mondial

În numai opt luni, naziștii au ucis 2.8 milioane de prizonieri sovietici. Au folosit tehnici ca înfometarea, expunerea la gaze toxice și incinerarea.

Toate acestea făceau parte din „Operațiunea Barbarossa” a lui Hitler, în cadrul căreia peste 5.5. milioane de prizonieri sovietici au fost uciși pe loc sau au fost trimiși în Germania ca să fie exterminați.

5. În apele Noii Caledonii au fost tesate 3.700 de „bombe Tsunami”
În Al Doilea Război Mondial, SUA și Noua Zeelandă au desfășurat o operațiune secretă, numită „Proiectul Seal”, în cadrul căruia au testat un dispozitiv care se putea măsura cu bomba nucleară.

Dispozitivul putea da naștere unui șir de zece explozii, care aveau drept rezultat un tsunami de zece metri, care putea inunda un oraș întreg. Testele au avut loc în Noua Caledonie și în Auckland.

6. Hitler plănuia să transforme Moscova într-un lac
Al Doilea Război Mondial

În timp ce invada Rusia, Hitler se hotărâse să folosească Moscova drept capitală administrativă, în anul 1941. Se hotărâse ca apoi, la fel ca în cazul Leningradului și al Kievului, să facă Moscova una cu pământul și să-i ucidă pe cei 4 milioane de locuitori din acest oraș.

Plănuia să acopere Moscova cu un lac artificial, scufundând orașul prin deschiderea barajelor de pe canalul Moscova-Volga.

7. În Al Doilea Război Mondial, Japonia a aruncat peste China pureci cu ciumă bubonică
Al Doilea Război Mondial

Un raport recent al unui medic din Tokyo a dat la iveală faptul că, în Al Doilea Război Mondial, un oraș din China a fost bombardat cu pureci infestați cu ciumă bubonică.

Drept rezultat, în China a izbucnit o epidemie gravă. La sfârșitul lui 1940, peste 100 de oameni au murit din cauza ciumei în orașul Ningbo, potrivit bacteriologului Huang Ketai.

8. În Al Doilea Război Mondial, soldații sovietici au violat două milioane de femei germane
Spre sfârșitul războiului, Aliații au început să ocupe teritoriul german. În această perioadă, în Germania au avut loc violuri în masă, comise mai ales de soldații sovietici.

Multe surse arată că conducerea sovietică era la curent, însă a păstrat tăcerea. Numărul cazurilor de viol este estimat la peste două milioane. Femeile siluite aveau vârste cuprinse între 13 și 70 de ani.

9. Japonezii au avut o mașină de ucis mai eficientă decât a germanilor
Cu toții știm că Adolf Hitler și naziștii au ucis milioane de evrei în Al Doilea Război Mondial. Șocant este faptul că încă și mai mulți chinezi au fost uciși de către japonezi.

Împăratul Hirohito și trupele japoneze au fost implicați în crime de război grave, comise față de civilii și prizonierii chinezi.

10. Aproximativ 1.1 milioane de copii au fost uciși în Holocaust

Potrivit memoriilor puținilor copii care au supraviețuit, aproximativ 1.1 milioane de copii evrei au fost persecutați de naziști în timpul războiului. Familiile de evrei trebuiau să se ascundă, să emigreze și să sufere din cauza atrocităților naziste.

Mulți dintre copiii care au fost băgați în închisoare au fost apoi uciși în Holocaust.

11. După război, Hitler plănuia să construiască „Muzeul unei rase dispărute”, în care să expună artifacte iudaice
Hitler plănuia să construiască „Muzeul unei rase dispărute”, în care toate artifactele și rămășițele evreilor aveau să fie păstrate după ce avea să ucidă toți evreii.

12. Japonia și Rusia încă nu au semnat un tratat prin care să ratifice sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial

Deși manualele menționează data la care s-a sfârșit Al Doilea război Mondial, acesta nu s-a sfârșit – tehnic vorbind. Japonia și Rusia nu au semnat vreun tratat de pace și încă se ceartă pentru Insulele Kurile, care au fost ocupate de ruși în timpul războiului.

Așa că războiul s-a sfârșit pentru celelalte națiuni, însă pentru ruși și japonezi el continuă sub forma disputei pentru Insulele Kurile.

13. Zilnic, în Germania sunt descoperite, în medie, 15 bombe neexplodate

Au trecut peste 70 de ani de când a fost lansată ultima bombă în timpul războiului și au fost semnate mai multe tratate de pace. Însă în Germania încă sunt găsite aproximativ 5.500 de bombe pe an.

Multe au fost detonate în anii trecuți și multe sunt încă ascunse în solul Germaniei.

Read More

Cei mai eficienți lunetiști ai celui de-al doilea război mondial

Cei mai bine pregătiţi trăgători de elită cunoscuţi drept lunetişti, un termen care îşi are originea în India Britanică şi care era folosit pentru a descrie vânătorii capabili să împuşte pasărea numită becaţă (numele dat mai multor păsări călătoare cu ciocul lung, cu carnea gustoasă, care trăiesc în regiuni mlăştinoase), becaţă=snipe bird, au devenit vitali în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Luptând pe frontul de est, sovieticii erau trăgători foarte buni, dominând astfel topul care urmează.

Uniunea Sovietică era una dintre ţările combatante care antrena unităţi de lunetişti în decada dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, şi superioritatea lor (cu excepţia celui mai bine clasat lunetist din acest top) este evidenţiată clar prin numărul de victime din dreptul fiecăruia dintre aceşti lunetişti.

Trăgători de elită cum ar fi Vasili Zaitsev, despre care se spune că a ucis 225 de soldaţi în timpul bătăliei de la Stalingrad, au dovedit fără nici o îndoială imensa lor valoare pentru armată în timpul războiului. În consecinţă, importanţa lor nu a fost niciodată subestimată.

10. Stepan Vasilievich Petrenko: 422 de victime

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică avea mai mulţi lunetişti decât orice altă ţară de pe Pământ. Datorită programelor de pregătire din anii 1930, în timp ce toate celelalte naţiuni renunţaseră la unităţile de lunetişti special antrenaţi, U.R.S.S. se putea mândri cu cei mai bine antrenaţi trăgători. Stepan Vasilievich Petrenko făcea parte din această elită. Cele 422 de victime confirmate ale sale reprezintă o mărturie a capacitaţii sale de ţintire precum şi a programului sovietic de instruire-care permitea trăgătorilor de elită să lupte alături şi de forţele obişnuite.

9. Fyodor Trofimovich Dyachenko: 425 de victime

Ca o dovadă suplimentară a maşinii de război sovietice, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial 428.335 de persoane au luat parte la pregătirea de lunetişti a Armatei Roşii, iar 9.534 dintre ei au obţinut calificarea ridicată în această artă mortală(care ţintea cu succes ofiţeri inamici greu de înlocuit în luptă).

Fyodor Trofimovich Dyachenko a fost unul din recruţii care a excelat. Un erou sovietic cu 425 de victime confirmate, a primit Crucea pentru Evidenţiere în Serviciu pentru „eroism extraordinar în cooperare cu acţiunile militare împotriva unui inamic înarmat”.

8. Fyodor Matveyevich Okhlopkov: 429 de victime

Fyodor Matveyevich Okhlopkov, unul dintre cei mai respectabili si temuţi lunetişti ai U.R.S.S., făcea parte din grupul etnic Yakut, fiind născut în satul Krest-Khaldzhay din Republica Sakha, una din extremităţile Uniunii Sovietice. Povestea spune că dupa ce el şi fratele său s-au înrolat în Armata Roşie, fratele lui Fyodor a fost ucis în luptă.

Fyodor a jurat că se va răzbuna pe cei care i-au ucis fratele ajungând astfel să ucidă 429 de persoane ca lunetist, plus multe altele cu mitraliera. Alături de cei mai valoroşi trăgători ai ţării, Okhlopkov a fost decorat ca erou al Uniunii Sovietice în 1965 primind de asemenea şi „Ordinul lui Lenin”. Un cargobot a fost numit după el în 1974.

7. Mikhail Ivanovich Budenkov: 437 de victime

Este greu de trecut cu vederea valoarea inestimabilă a lunetiştilor pentru Armata Roşie în timpul războiului. Atât de nepreţuită încât, potrivit unor surse, cel puţin un lunetist se găsea atât în plutoanele de infanterie cât şi în cele de recunoaştere.

Mikhail Ivanovich Budenkov făcea parte din acei trăgători de elită care a făcut o impresie la care mulţi doar aspirau. Un lunetist cu 437 de victime – un număr care nu include vieţile pe care le-a curmat folosind mitraliera-el reprezintă un testament al antrenamentelor Uniunii Sovietice şi al angajamentului faţă de cauza ţării din timpul războiului.

6. Vasilij Ivanovich Golosov: 442 de victime

Aşa cum am sugerat în perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi cea de dinainte de război, în ceea ce priveşte îndemânarea de a ţinti a trupelor, Uniunea Sovietică era cea mai avansată naţiune din lume. Multă doctrină militară era dedicată folosirii lunetiştilor, care erau capabili să tragă de la distanţe mari şi să elimine liderii inamicilor de pe câmpul de luptă. În timpul războiului, 261 de trăgători sovietici – atât  bărbaţi cât şi femei, fiecare cu peste 50 de victime au fost decoraţi cu titlul de lunetişti distinşi.

Vasilij Ivanovich Golosov a fost unul dintre cei onoraţi şi este inclus în această listă cu 442 de victime confirmate.

5. Vladimir Nikolaevich Pchelintsev: 456 de victime

Lunetiştii sovietici, aşa cum evidenţiază şi acest top dominau statisticile în timpul războiului. Acest lucru este pus atât pe seama curajului şi abilităţii de a mânui arma, cât şi pe seama unei bune cunoaşteri a terenului pe care luptau şi a capacităţii de a se folosi de peisaj pentru a se ascunde de inamic (ajutaţi şi de faptul că germanii avansau în teritorii mult mai bine cunoscute de sovietici). Dintre aceşti oameni foarte bine pregătiţi, Vladimir Nikolaevich Pchelintsev făcea parte din elită, reuşind să elimine 456 de inamici în timpul luptelor.

4. Ivan Nikolayevich Kulbertinov: 489 de victime

Spre  deosebire de majoritatea naţiunilor care au luat parte la cel de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică deţinea unităţi de lunetişti care includeau şi femei. În 1942, după doi ani şi jumătate de antrenamente exclusiv pentru femei, sovieticii au pregătit aproape 55.000 de trăgători de elită, iar în 1943 când războiul era în toi, un număr de aproximativ 2.000 de femei activau ca lunetişti. Dintre acestea, Lyudmila Mykhailivna Pavlichenko era figura cea mai reprezentativă, ajungând la 309 victime în timpul războiului. Pavlichenko a devenit o legendă atât a U.R.S.S.-ului cât şi a întregii lumi, însă mulţi bărbaţi mai puţin cunoscuţi i-au depăşit performanţa.  Ivan Nikolayevich Kulbertinov a fost unul dintre aceştia. Deşi mai puţin cunoscut decât camarada sa, se regăseşte în acest top datorită celor 489 de victime care i-au fost atribuite.

3. Nikolay Yakovlevich Ilyin: 494 de victime

În 2001 la Hollywood a apărut filmul „Enemy at the gates”, despre faimosul lunetist sovietic Vasily Zaitsev. Avându-i în distribuţie pe Jude Law, Rachel Weisz şi Ed Harris, filmul prezintă evenimentele din jurul bătăliei de la Stalingrad din 1942-1943.

Din păcate despre Nikolay Yakovlevich Ilyin nu a fost făcut niciodata un film, însă contribuţia sa la războiul sovietic a fost cel puţin egală, dacă nu chiar mai mare decât cea a lui Zaitsev. Omorând 494 de soldaţi inamici, Ilyin a fost un trăgător de temut şi a constituit un alt tribut la priceperea elitei de lunetişti sovietică.

2. Ivan Mihailovich Sidorenko: aproximativ 500 de victime 

Ivan Mihailovich Sidorenko provenea dintr-o familie de ţărani din Chantsovo. A fost recrutat în 1939 la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. În timpul bătăliei de la Moscova din 1941 şi-a căpătat reputaţia de trăgător cu precizie remarcabilă. Sidorenko a devenit cel mai bun trăgător al Uniunii Sovietice, ţara sa folosindu-l atât ca lunetist de elită, cât şi ca instructor.  Printre cele mai de ispravă fapte ale sale se numără distrugerea unui tanc şi a altor trei autovehicule folosind muniţie incendiară. În urma unei răni căpătate în Estonia, rolul lui în anii care au urmat a fost acela de instructor. În 1944 Sidorenko a primit titlul de „Erou al Uniunii Sovietice”.

1. Symo Häihä:MOARTEA ALBĂ-542 de victime (plus aprox, 400 neconfirmate)

Finlandez de origine, este singurul trăgător din acest top care nu aparţine Uniunii Sovietice. Poreclit „Moartea Albă” de către soldaţii Armatei Roşii-pe care i-a torturat, îmbrăcat în camuflajul de zăpadă în timpul Războiului de Iarnă din 1939-1940-Häihä este, potrivit statisticilor, cel mai eficient lunetist din istorie. Înainte de a se înrola el era fermier şi ceea ce l-a ajutat mai târziu, un priceput vânător. Casa lui Häihä este plină cu trofee primite pentru priceperea sa. În mod incredibil, acesta prefera să folosească o cătare normală în locul celei telescopice pentru a evita să devină o ţintă pentru trăgătorii inamici (suferind totuşi de o desfigurare, după ce a fost împuşcat în faţă).

O altă tactică folosită de către Häyhä a fost de a compacta zăpada din fața lui, astfel încât lovitura să nu lase urme în zăpadă și să-i dezvăluie poziția. Din același motiv se spune că obișnuia să aibă gura plină de zăpadă, pentru a nu lăsa aburii produși de respirația sa să-i trădeze ascunzătoarea.

Rușii au încercat în nenumărate rânduri să-l elimine, folosind atât contra-lunetiști, cât și lovituri de artilerie. Pe 6 martie 1940, Häyhä a fost împușcat în maxilarul inferior stâng de către un soldat rus, glontele ricoșând si strâpungându-i capul. Unul dintre camarazii care l-au preluat, vorbind despre plaga prin împușcare, a declarat că „jumătate din capul lui lipsea”, însă Häyhä nu era mort.

De reţinut că în timpul războiului dintre Finlanda și U.R.S.S., Simo Häyhä a luptat în cadrul armatei finlandeze, la temperaturi cuprinse între -40 și -20 de grade Celsius,  victimele sale fiind înregistrate în mai puțin de 100 de zile de război, într-o perioadă a anului în care lumina naturală e de doar câteva ore pe zi.


Când a fost întrebat în 1998 (cu puţin timp înainte să moară;a murit la 96 de ani) cum a devenit un aşa priceput lunetist, a răspuns simplu:„antrenament”.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole Terra Misterioasă

Read More

Bătălia Atlanticului, pe scurt

Bătălia Atlanticului a fost cea mai lungă campanie militară continuă a celui de-al Doilea Război Mondial, începând în 1939 și terminându-se doar odată cu capitularea Germaniei Naziste în 1945. Momentul de maximă intensitate a luptelor a fost atins de la mijlocul anului 1940 până la sfârșitul anului 1943. Campania a opus vasele de suprafață și U-boot submarinele Marinei Germane Marinei Regale Britanice și Marinei Regale Canadiene și mai târziu Marinei Statelor Unite, care asigurau securitatea convoaielor aliate, care transportau materiale de primă necesitate din America de Nord și de Sud spre Regatul Unit și Uniunea Sovietică. Submarinelor germane (U-boot) li s-au adăugat cele italiene, după ce Italia a intrat în război în iunie 1940.

Numele de „Bătălia Atlanticului”, consacrat de Winston Churchill în 1941, este folosit oarecum impropriu pentru o campanie care a început în prima zi a conflictului european și a durat aproape 6 ani, a implicat mii de vase și s-a întins pe sute de mile marine într-o succesiune de peste 100 de bătălii a convoaielor și peste 1.000 de lupte navale singulare. Avantajul tactic s-a aflat de o parte sau de alta, funcție de dezvoltarea noilor arme și tactici de luptă. Britanicii și aliații lor au câștigat treptat controlul asupra traficului naval, obligând flota de suprafață a Germaniei să se retragă în locații sigure până în 1941 și învingând flota de submarine (U-boot) într-o lungă serie a bătăliilor convoaielor între martie și mai 1943. În 1945, în dotarea marinei germane a intrat o nouă generație de submarine performante, prea târziu însă pentru a mai schimba soarta războiului.

Pentru ca populația Marii Britanii să nu moară de foame în timpul războiului, Merchant Navy (Marina Comercială britanică) trebuia să câștige lupta împotriva submarinelor Marinei naziste (Kriegsmarine). A fost luptă lungă, de șase ani, al cărui scop principal a fost păstrarea liniei de aprovizionare atlantice și, implicit, păstrarea în luptă a Marii Britanii.

În martie 1941, Winston Churchill vorbea despre „bătălia Atlanticului”, descriind astfel campania începută pe 3 septembrie 1939, odată cu războiul. A fost o bătălie care s-a încheiat în ultima zi a celui de-al doilea război mondial, cea mai lungă și, probabil, cea mai ciudată confruntare a conflictului, în care marinarii britanici au ajuns să foloseasca zmeie și arme improvizate pentru a-și apăra navele.

În lupta pentru controlul coridoarelor maritime din insulele britanice până în America, Royal Navy și US Navy aveau să se confrunte cu omologul lor german, Kriegsmarine. Pentru distrugerea acestor coridoare, de care depindea abilitatea Marii Britanii de a-și hrăni populația și, în ultimă instanță, de a rămâne în război, Germania a folosit submarine, mine, nave capcană (nave de atac deghizate în vase comerciale) și atacuri aeriene. De partea cealaltă, convoaiele de nave comerciale britanice au fost apărate de o varietate de nave escortă, crucișătoare, nave comerciale armate, frigate, distrugătoare și corvete.

A fost o luptă pe tărâmul inovațiilor tehnologice, al sonarelor, radarelor și al spărgătorilor de coduri

Între 1940 și 1943 lupta din Atlantic a fost oarecum echilibrată, niciuna dintre părți nereușind să câștige decisiv. Însă de la începutul anului 1943, Aliații au început să câștige treptat avans, unul din motivele principale fiind că s-au folosit mai bine de toate aceste inovații tehnice.

Succesul sau eșecul în această bătălie se număra în tonaj:tonaj de nave scufundate, respectiv tonaj de marfă ajunsă cu succes în porturi. Și civilii de acasă au jucat un rol important în bătălia Atlanticului;prin campanii precum „Dig for Victory” sau „Make do and Mend”, guvernul îi îndemna pe cetățeni să sprijine bătălia prin reducerea cererii pentru produsele aduse din America. Însă, în fond, soarta bătăliei a fost decisă mai ales de un grup de civili:bărbații și, în unele cazuri, femeile din British Merchant Navy.

La începutul ostilităților, o treime din transporturile comerciale mondialerevenea marinei comerciale britanice. Puterea acesteia era rezultatul muncii a generații de comercianți britanici care, în ultimii 100 de ani, primiseră cu brațele deschise inovațiile tehnologice în domeniu (de la puterea velelor, a aburilor la cea a petrolului) și fuseseră pregătiți să răspundă noilor cereri de pe piață și să-și facă loc pe noile rute comerciale, pe care se transportau acum de toate, de la fructe tropicale la conserve de carne.

La 1939, flota comercială britanică era nu numai vastă, ci și foarte diversă. La fel, marinarii angajați în Merchant Navy proveneau din diverse colțuri ale imperiului, precum și din țările europene ocupate de nemți (Norvegia, Danemarca, Grecia), China, Caraibe, Africa sau Orientul Mijlociu.

Dacă sarcina lor era de a asigura supraviețuirea Marii Britanii în zilele negre din 1940-1941 și mai târziu, sarcina de a apăra flota comercială revenea forțelor Aliate navale și aeriene. De-a lungul războiului, această luptă va fi purtată din ce în ce mai eficient, datorită introducerii radarelor mai performante pe avioanele și portavioanele care supravegheau acele părți din ocean aflate în afara razei de acțiune a aviației continentale.

Convoaie și escorte

Elementul cel mai important în protejarea vaselor comericiale aliate a fost decizia crucială din 1939 de a grupa navele în convoaie, acestea urmând să fie escortate în Atlantic de nave de război. Fiecare convoi era controlat de cea mai mare dintre navele comerciale, iar comandamentul suprem al marinei militare britanice organiza rutele și schimbările de rută în funcție de informațiile primite pe parcurs.

Din punct de vedere defensiv, organizarea unor convoaie a fost o decizie logică, căci navele fără escortă puteau deveni ținte ușoare pentru inamic. Pe de altă parte însă, aceste convoaie reduceau eficacitatea navelor individuale. Să formezi un convoi de 40 de nave sau chiar mai multe presupunea mult timp, iar munca de coordonare era imensă și cerea implicarea unor oameni din departamente diferite. A organiza toate acestea în mijlocul războiului, a pericolului inamic, a problemelor mecanice survenite brusc sau a schimbărilor dese de rută (pentru derutarea nemților) era extrem de dificil. Apoi, unor nave le era greu să mențină viteza de deplasare a convoiului, ajungând fie în fața acestuia, fie rămânând în spate.

Cu toate acestea, navele comerciale nu s-au bazat exclusiv pe forța Royal Navy pentru protecție;pe măsură ce amenințarea germană a devenit evidentă, din ce în ce mai multe vase comerciale au fost echipate cu armament pentru a se putea apăra singure. În primele șase luni ale războiului, spre exemplu, 1900 de nave au fost înarmate cu mitraliere sau tunuri. La sfârșitul lui 1940, numărul lor ajunge la 3400.

Mai mult însă decât echipamentul armat conta caracterul marinarilor, cunoscuți pentru perseverența lor și refuzul de a ceda în fața inamicului. În porturile britanice, marinarii care nu purtau uniformă riscau să fie abuzați sau batjocoriți de oameni care credeau că au în față bărbați care s-au eschivat de la serviciul militar și datoria față de țară. Însă uniforma sau insigna de rever schimbau imediat atitudinea celor din jur, mai ales că după 1940, întreaga țară a recunoscut munca și eroismul lor, pe măsură ce presa britanică a început să scrie despre lupta din Atlantic și implicarea marinarilor.

Eroismul marinarilor Royal Navy și stoicismul celor Merchant Navy în luptă sau după distrugerea propriilor nave au devenit teme obișnuite în ziarele britanice, precum și la radio.  Această atenție publică asupra rolului jucat de Merchant Navy, precum și nevoia de a menține un flux stabil de noi recruți, a dus la mai multe inițiative guvernamentale între 1939 și 1945. Astfel, fiecare membru de echipaj supraviețuitor al unui atac inamic era intervievat de un ofițer al Royal Navy pentru a se asigura că toți marinarii învață de pe urma atacurilor și că știu ce măsuri să ia atunci când nava se scufundă. Apoi, fabricanții de nave comerciale și Consiliului pentru Cercetări Medicale au făcut tot posibilul pentru a crește șansele de supraviețuire ale marinarilor prin dezvoltarea unor noi tipuri de bărci de salvare și diverse instrumente esențiale supraviețurii, precum transmițătoare radio portabile, lumini pentru veste de salvare sau bărci de salvare antideflagrante. Între timp, Ministerul Informațiilor publica regulat postere și materiale în care promova rolul marinarilor comerciali și folosea presa, expozițiile publice și filmele pentru a accentua eforturile guvernamentale pentru a asigura supraviețuirea acestora.

În 1943-1944, devenise deja evident că submarinele germane standard tip VII și IX sunt învechite, în timp ce liderii germani sperau ca cele mai recente inovații tehnice să-i ajute în luptă. Apoi, în ultimele săptămâni ale războiului, marina germană a făcut tot posibilul pentru a reaprinde conflictul din Atlantic cu ajutorul unei noi generații de submarine:tip XXI și XXIII. Capabile să rămână mai mult timp sub apă, nedetectate de aviația Aliată, și să se deplaseze sub apă cu viteză mult mai mare decât majoritatea vaselor de escortă, aceste submarine aveau potențialul de a oferi Kriegsmarine avantajul esențial în fața Aliaților. Din nefericire pentru ei însă – și din fericire pentru echipajele Merchant Navy, care ar fi fost victimele lor –, aceste submarine nu au devenit operaționale decât prea târziu, când războiul în Europa era aproape de sfârșit, iar Germania nu mai avea cum să câștige.


Lucrul cel mai remarcabil este că după șase ani de luptă în Atlantic, moralul ambelor tabere, atât al Merchant Navy cât și al adversarilor germani, rămăsese de neclintit, în ciuda bătăliei lungi și a faptului că fiecare tabără pierduse aproximativ 30.000 de oameni.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.

Read More

Cum a fost salvat tezaurul polonez în timpul celui de-al doilea război mondial

La 1 septembrie 1939, prin atacul Germaniei asupra Poloniei, începea Al Doilea Război Mondial. În ciuda efortului militar, Polonia a fost învinsă până la sfârșitul lunii, decisivă fiind invazia sovietică declanșată la 17 septembrie. Cu toate că existau tratate defensive semnate cu România, Polonia nu a activat clauza de apărare, care oricum nu putea să producă vreun efect real. În schimb, România a ajutat guvernul și autoritățile poloneze să tranziteze țara noastră pentru a ajunge în siguranță în Occident, împreună cu o parte a armatei, mulți civili și... cu tezaurul polonez.

Când vorbim despre tezaurul polonez care a tranzitat România în 1939, vorbim de fapt despre două tezaure – cel de la castelul Wawel și tezaurul statului polonez, acesta din urmă fiind ulterior împărțit în două. Toate trei vor avea povestea lor aventuroasă, din momentul în care au scăpat din ghearele germanilor și sovieticilor, până la reîntoarcerea în țară. Un lucru e sigur: fără ajutorul românesc, acest lucru ar fi fost complet imposibil. România s-a declarat neutră, dar a permis tranzitarea teritoriului său de către materiale de război necesare Poloniei și, în ciuda protestelor germane, a permis refugierea a peste 100.000 de polonezi.

Granițele au fost închise oficial abia în data de 15 septembrie, dar s-a putut trece până când trupele sovietice au ajuns la punctele de frontieră. În ziua de 9 septembrie, în fața asaltului de neoprit al armatei germane, guvernul polonez a luat decizia de a scoate tezaurul țării peste graniță și de a-l transporta într-un loc mai sigur. A doua zi, autoritățile de la Varșovia trimiteau o notă ambasadorului polonez de la București, prin care cereau obținerea unui acord cu guvernul român pe această temă. Românii au acceptat fără condiții și au asigurat chiar partea logistică.

Pe 12 septembrie, trupele germane se apropiau de Liov, unde erau adunate mașinile – autoturisme, camioane, autobuse – în care era transportat tezaurul. Acesta conținea și diverse documente pe lângă aur, iar mașinile erau venite din diferite localități din Polonia, unde se aflau părți ale tezaurului (o parte a aurului statului polonez se afla în bănci în străinătate). Doar transporturile din Gdansk, Gdynia, Vilnius și Poznan nu ajunseseră. La Liov, trupele poloneze au reușit să îi împingă înapoi pe germani, dând răgaz transportului și populației să se retragă spre România.

A doua zi, tezaurul era la Snyatin, însoțit de angajați ai Băncii Poloniei. El era compus din 1.091 de lăzi cu lingouri de aur și 95 de saci cu monede – cu un total de 79,5 tone de aur, în valoare de 87 milioane de dolari. Transportul spre granița cu România s-a făcut noaptea, autoturismele au mers fără faruri, pentru a nu fi ținte ale aviației, încetinite de convoaiele de refugiați care inundau drumurile. Familiile angajaților băncii nu au fost lăsate de polonezi să treacă inițial granița în România. Au obținut permisiunea abia după data de 17 septembrie, când invazia sovietică era în toi și tancurile inamice erau în apropiere.

Cu toate că autoritățile române au vrut să interneze refugiații polonezi într-un lagăr de tranzit, aceștia au închiriat căruțe din satele bucovinene și majoritatea dintre ei au ajuns la Cernăuți, de unde au plecat mai departe spre București sau Constanța. La București, tezaurul a fost plasat în beciurile Băncii Naționale, iar directorii Băncii Poloniei au primit birouri și un spațiu pentru conferințe în interiorul băncii. Activitatea se derula ca de obicei. Treptat, Germania a început să pună presiune asupra României din cauza aurului polonez, pe care autoritățile germane îl considerau ca aparținându-le de drept. România nu a dat curs cererii germane, dar a rugat partea poloneză să scoată cât mai repede aurul din țară, pentru a nu se ajunge la probleme.

Din Constanța spre trei continente
Tezaurul a fost încărcat într-un tren păzit de armată, transportat în portul Constanța, încărcat de către angajații băncii la bordul micului petrolier înarmat „Eocene“, care a ajuns la Istanbul și apoi la Beirut, aflat sub mandat francez. De aici, după acceptul Franței de a găzdui tezaurul, a fost încărcat pe trei crucișătoare și a ajuns la Toulon la începutul lunii octombrie, apoi la filialele Băncii Franței de la Nevers și Angers. Familiile angajaților au mers pe uscat până în Franța, unii ajungând ulterior în Rezistența Franceză, alții plecând în alte țări.

Când Germania a invadat Ţările de Jos și apoi Franța, polonezii, la cererea șefului Trezoreriei, Henryk Strasburger, au cerut francezilor să trimită aurul în Statele Unite sau în Antilele Franceze. Francezii au trimis aurul pe 17 iunie la Angoulême, apoi a fost încărcat în portul Lorient, alături de tezaurul belgian, pe un crucișător, care de la Casablanca a schimbat ruta spre Dakar, în Africa, de unde a fost transportat la fortul Medine, lângă orașul Kayes, acum în Mali.

După capitularea Franței din 22 iunie, polonezii au apelat la britanici și americani, pentru a-i presa pe francezi să le transporte aurul în SUA sau Marea Britanie, apoi au încercat să convingă guvernul de la Vichy să le acorde o cantitate egală de aur în băncile anglo-americane cu ce aveau ei în Africa, dar nimeni nu a fost de acord cu aceste variante. Polonezii au dat în judecată Banca Franței pe 3 septembrie 1941, în SUA, iar Curtea a poprit imediat aur francez în echivalentul a 64 de milioane de dolari, depozitați la Banca Rezervelor Federale în New York.

În mai 1942, procesul a fost suspendat, deoarece avocații francezi nu aveau cum să ajungă în SUA din cauza războiului, dar polonezii nu se mai grăbeau, având în vedere poprirea anterioară. După negocieri între polonezi și forțele Franței Libere, s-a semnat un acord la Londra, în ziua de 27 octombrie 1941, prin care se prevedea retrocedarea aurului Băncii Poloneze. Abia în 1942, după succesul Operațiunii Torța (debarcarea americană în Tunisia), unul dintre directorii Băncii, maiorul Stefan Michalski, a putut merge să vadă aurul.

Francezii afirmau că nu au în posesie niciun fel de aur polonez, dar, în cele din urmă, au recunoscut că aurul se găsește într-adevăr în Africa de Vest Franceză, însă au pus condiții pentru a-l returna: polonezii să recunoască existența Comitetului Francez de Eliberare Națională. După lungi negocieri, abia la 17 decembrie 1943 s-a semnat un acord între cele două părți, iar în 1944 a luat sfârșit și procesul din SUA, prin înțelegerea amiabilă a părților.

În ianuarie 1944, doi reprezentanți ai Băncii Poloniei au plecat în Africa de Vest Franceză, au recuperat aurul și l-au transportat la Dakar, sub paza trupelor franceze. Guvernul francez a opinat însă că în Polonia, un nou guvern, diferit de cel din exil, ar fi putut să fie instalat de către sovietici, guvern care ar fi putut revendica aurul, Franța aflându-se atunci într-o situație delicată. Totuși, aurul a fost remis în februarie–martie 1944 și împărțit de polonezi între Banca Angliei (mai–august), Banca Rezervelor Federale din New York (aprilie 1944) și Banca Canadei din Ottawa (septembrie–octombrie). După război, aurul a fost repatriat în Polonia.

Rezerva lăsată în România
Autoritățile militare poloneze au hotărât la București că patru tone de aur din întregul tezaur vor rămâne în România, din acestea o tonă fiind vândută, iar trei predate Băncii Naționale a României, la 10 octombrie 1939, spre păstrare. Era vorba despre 51 de lăzi de peste trei tone greutate, care conțineau lingouri de aur de peste 2,7 tone. Lăzile au fost cântărite cu atenție, sigilate cu câte două sigilii de ceară din partea fiecărei părți și depuse în subsolul clădirii fostei bănci Marmorosch–Blank, clădire care aparținea BNR.

Prin documentele semnate, se prevedea clar ca partea română să restituie polonezilor exact ce fusese dat spre păstrare, nu alte bunuri sau lingouri de aceeași valoare. În aprilie 1940, Banca Poloniei, avându-și acum sediul la Paris, a cerut părții române să remită lăzile reprezentantului unei societăți poloneze cu sediul la New York, care se ocupa cu ajutorarea populației polone din teritoriile ocupate de Germania – Polish Food Commission Inc. România a refuzat, Germania protestând la rându-i, cerând totodată predarea lăzilor, care i-ar fi aparținut de drept.

BNR a păstrat însă lăzile în posesia sa, opinând că asupra depozitului există un litigiu, deci depozitul nu poate fi remis niciuneia dintre părțile care îl cereau. Guvernul român a mandatat BNR ca fiind singura responsabilă de acest depozit și singura vinovată în cazul unei restituiri eronate. Compania Polish Food Commission Inc. a dat BNR în judecată, tot în SUA, având drept obiect refuzul român de a remite lăzile cu aur. BNR a continuat să refuze acest lucru, astfel că tribunalul american a decis, la fel ca în cazul Franței, poprirea unei sume de patru milioane de dolari aflați în conturi românești în băncile americane.

În februarie 1941, BNR transmitea în SUA, prin reprezentanții săi, că aurul polonez nu putea fi remis nimănui, fiind de fapt garanția unei creanțe din toamna anului 1939. Mai exact, BNR schimbase banii refugiaților polonezi în toamna anului 1939 la un curs destul de mare, pentru a le asigura acestora mijloace de subzistență pe teritoriul României și chiar mai departe – în condițiile în care leul românesc era monedă convertibilă în acele vremuri în Europa și nu numai.

Polonia nu mai exista acum, nici moneda ei, iar Banca Poloniei era în exil, fără a avea o activitate efectivă. Prin înțelegerea din 1939, zloții puteau fi folosiți pentru achitarea de datorii românești în Polonia, dar aceasta devenise la rândul ei o imposibilitate, statul polon nemaiexistând. BNR mai anunța și că, ulterior acestei înțelegeri oneroase pentru partea română, Banca Poloniei a dat BNR cele 51 de lăzi, partea română considerând acest depozit o garanție pentru cei 240 de milioane de lei schimbați în zloți – acum inutili– în octombrie 1939. Depozitul urma a fi restituit intact o dată cu achitarea datoriei din 1939.

Depozitul polonez a urmat îndeaproape soarta tezaurului României – a rămas în București până în iulie 1944, când peste 4.000 de lăzi, conținând aproape 200 de tone de aur, plus lăzile poloneze, au fost transportate în mare secret la mănăstirea Tismana, renovată de BNR în acest scop. Exista un mare pericol de a fi capturate de trupele germane în retragere sau de cele sovietice (sovieticii pătrunseseră deja în România), astfel că, în 14–16 august, toate lăzile au fost mutate într-o grotă a cărei intrare a fost zidită.

Tezaurul româno-polon a stat în această ascunzătoare până în februarie 1947, când s-a întors în deplină siguranță la București. La 17 septembrie 1947, BNR și reprezentanții Băncii Poloniei semnau o chitanță prin care cele 51 de lăzi erau retrocedate Poloniei, fără să mai existe vreo pretenție reciprocă. În aceeași zi, două avioane militare poloneze au dus cele 51 de lăzi în Polonia.

Tezaurul fără preț
Al treilea tezaur, de o mare valoare financiară, dar inestimabil ca valoare istorică, era cel păstrat în castelul Wawel din Cracovia, capitală a Poloniei timp de aproape jumătate de mileniu, și consta în vechi obiecte de patrimoniu. S-au luat măsuri încă din martie 1939 (după ocuparea completă a Cehoslovaciei de către germani, urmată de cererea Germaniei ca Polonia să îi retrocedeze orașul Danzig/Gdansk și „coridorul polonez”) pentru a proteja și evacua cele mai prețioase piese din castel, multe datând din glorioasa perioadă medievală a Poloniei.

Au fost comandate 20 de lăzi speciale din metal, pentru ca artefactele să fie în siguranță pe parcursul transportului, și șapte cilindri metalici, special făcuți pentru prețioasele tapiserii din secolul al XVI-lea din castel. În ziua de 16 august, urmând informații care nu prevesteau nimic bun, administratorul castelului – superintendentul Taszakowski – și ajutoarele sale s-au apucat să împacheteze bunurile cele mai de preț.

Printre piesele tezaurului se numărau Spada Încoronării (Szczerbiec) folosită din 1320 până în 1764 la ceremoniile de încoronare ale regilor poloni. Era singurul obiect care mai supraviețuia, alte însemne ale încoronărilor – coroane etc. – fiind topite de prusaci după cea de-a treia partiție a Poloniei, în 1795. Alte piese ale tezaurului erau spada cu teacă și centură, și pălăria din catifea neagră, ornată cu perle, primite în dar de regele Jan Sobieski din partea Papei, după victoria de la Viena din 1683; arme capturate, bastoane de hatmani cu pietre prețioase; cadouri scumpe primite de la capete încoronate de diverși regi polonezi; tapiseriile imense, unele lungi de câte cinci metri, cusute în Flandra în prima jumătate a secolului al XVI-lea, din mătase cu fire de aur și argint, cu atât mai prețioase cu cât doar 136 din cele 300 originale mai supraviețuiau; cupe și veselă din aur; seturi de cafea din aur; ceasuri vechi; armuri medievale originale și șei din secolul al XVI-lea, acestea din urmă ornamentate cu aur, argint și pietre prețioase; documente foarte importante din arhive, inclusiv primele în limba poloneză; partituri ale lui Chopin; o Biblie tipărită de Gutenberg în 1455 etc.

Planul era ca lăzile și cilindrii să fie încărcați într-un tren, care să ajungă sub pază militară în estul Poloniei, la Jaroslav, până când armata poloneză îi va opri pe invadatorii germani și va veni ajutorul aliaților anglo-francezi. Nimeni nu putea ghici în acel moment ce soartă cruntă urma a avea Polonia...

Pe 3 septembrie, lăzile și cilindrii au fost evacuați din castel cu ajutorul poliției, al unui tractor și al unei remorci de transportat bălegar, apoi urcate într-o barjă de cărbuni pe Vistula, cu direcția Sandomierz – Kasimierz, înspre est. Alături de prețioasa încărcătură se mai găseau angajați ai castelului cu familiile, în total 82 de oameni. Pentru a nu atrage atenția aviației germane, barja era trasă ziua la mal și camuflată cu stuf și crengi, pentru a părea că e o insulă.

În ziua de 7 septembrie au ajuns la Sandomierz, oraș aflat în haos și sub atacurile germanilor, care erau foarte aproape. Călătoria a devenit foarte periculoasă, barja fiind exact în mijlocul luptelor, râul fiind „granița” dintre cele două armate. La 9 septembrie, la Kasimierz, era clar că nu se poate continua pe Vistula, tancurile germane fiind vizibile pe malul stâng. De aici s-a pornit în data de 10 cu un convoi de căruțe rechiziționate de la țărani, doar șase curatori însoțind convoiul, ceilalți de pe barjă plecând spre Lublin. Căruțele au fost schimbate de două ori, în final primind mult așteptatul transport motorizat, cu pază militară, la Tomaszovice, în 13 septembrie, după ce se reîntâlniseră cu ceilalți curatori și familiile lor, plecați pe jos spre Lublin.

În aceeași zi, au ajuns la Lublin, unde se refugiase guvernul polonez, orașul fiind sub bombardament aerian intens. Călătoria a continuat spre Zamosc, apoi Luck, unde au ajuns pe 14 septembrie, aproape concomitent cu guvernul polonez...

Tezaurul istoric polonez, în siguranță în România
De la Luck, cu o nouă escortă militară, convoiul a început să coboare spre sud, de-a lungul graniței estice a Poloniei. Până în data de 17 septembrie, călătoria a decurs fără vreun incident, în această zi trupele sovietice atacând Polonia pe toată frontiera estică. Singura cale de scăpare pentru tezaur era înspre România. Orașul de graniță Kuty era gâtuit de trafic înspre podul care lega Polonia de România peste râul Ceremuș, dar, după ore de înaintare înceată, tezaurul și paznicii săi erau în siguranță în Regatul Român.

Jozef Polkowski și Dr. Stanisláw Swierz Zaleski, cei doi curatori responsabili cu transportul și însoțitorii lor, au ajuns la București peste câteva zile, găsind ambasada Poloniei în haos și asaltată de refugiați. În clădire nu era loc pentru lăzi și cilindri, în afară de trei bucăți, așa că ambasada a sugerat că regele Carol al II-lea ar putea să le găzduiască în beciurile Palatului Regal. Polkowski nu a fost de acord. Întâlnirea cu contele polonez Alfred Potocki a fost de bun augur, acesta apelând la consulul britanic, Frank Severy, care a pus la dispoziția polonezilor un garaj al ambasadei britanice, cheia acestuia fiind dată lui Polkowski.

În fața cererilor germane de a returna tezaurul și a presiunii părții române, polonezii au respins din nou ideea de a apela la regele Carol al II-lea, dar au fost la rândul lor refuzați de Vatican. Varianta elvețiană a căzut și ea, iar ideea nebunească de a scoate aurul din țară lingou cu lingou a avut viață scurtă de asemenea. Guvernul polonez în exil părăsise România și se stabilise în Franța, cerând ca tezaurul să urmeze aceeași cale, cât mai repede.


Deși în perioada interbelică România și Polonia au constituit o alianță militară de securitate, aceasta nu a funcționat

În 18 noiembrie, lăzile și cilindrii au fost urcați pe tren și transportați la Constanța, de unde, pe 22, au fost îmbarcați pe nava comercială Ardeal, care transporta orz la Genova, alături de 90 de soldați polonezi care urmau a se înrola în armata poloneză care se forma în Franța. După o furtună care a pus în pericol nava, un control al unei nave britanice, o haltă la Pireu, Atena și una la Izmir, aceeași navă britanică a oprit vasul și l-a escortat la Malta pentru o percheziție mai amănunțită. Nava a ajuns la Genova de Crăciun, iar la Marsilia a acostat abia pe 8 ianuarie 1940. Tezaurul a fost ascuns într-o veche fabrică dezafectată la Aubusson până la invazia germană a Franței.

Cu ajutor britanic, bunurile, laolaltă cu alte bunuri de foarte mare valoare patrimonială și de părți ale tezaurelor britanic, francez și norvegian, au fost trimise, la 4 iulie 1940, cu un convoi special ultrasecret, parte a Operațiunii Fish, spre Canada. Tezaurul se afla pe nava poloneză Stefan Batory, care a avut probleme la motor, a rămas în urmă, reușind să ajungă însă la Halifax la 12 iulie. Unul dintre curatori, pe tot parcursul călătoriei, a dormit cu Spada Încoronării în mână, pentru cazul în care nava ar fi fost torpilată și s-ar fi scufundat.

Tezaurul a ajuns cu trenul la Ottawa, unde obiectele au fost duse la o fermă experimentală, unde se puteau asigura condițiile optime de păstrare. Aici li s-au adăugat alte obiecte de patrimoniu, care se aflau în pavilionul polonez la Târgul Internațional de la New York, 1939-40. În 1945, pentru a nu cădea în mâinile sovieticilor, curatorii au început să împartă din tezaur în diferite locații din Canada, lăsând doar o mică parte la fermă. Reprezentanții guvernului comunist din Polonia au cerut ca toate piesele să fie returnate, dar autoritățile canadiene habar nu aveau unde erau lăzile care lipseau.

Unele se aflau în mănăstiri catolice, unde guvernul nu putea face percheziții. Polkowski s-a hotărât să mute din nou lăzile, după ce și-a dat seama că Zaleski, colegul său, transmite informații despre tezaur guvernului polonez. Deja se contura o criză internațională, guvernul polonez cerând returnarea imediată a întregului tezaur, în timp ce guvernul canadian încerca să nege orice autoritate asupra tezaurului și a celor care îl aveau în posesie, iar o parte a politicienilor canadieni susțineau că tezaurul aparține guvernului polonez aflat în exil la Londra.

Prim-ministrul statului Quebec, Duplessis, a și forțat mâna autorităților, mutând o parte a tezaurului dintr-o mănăstire în muzeul din capitala provinciei, unde guvernul federal din nou nu avea autoritate. Celelalte piese au rămas și ele în locurile unde fuseseră depozitate, cu toate încercările făcute de polonezi. Abia după moartea lui Stalin în 1953 și relaxarea care a urmat pe plan politic, Polonia a reluat negocierile pentru returnarea tezaurului, prima dată cu Banca din Montréal, apoi, după 1959, când a murit și Duplessis, cu statul Quebec. În anul următor s-a ajuns la un acord, iar în 1961, toate piesele tezaurului au ajuns în Polonia, după ce erau să fie pierdute într-o furtună pe mare.

Final fericit


Astfel, Polonia a avut șansa rară de a-și recupera întregul tezaur, din aur sau de patrimoniu, evacuat în cruntul an 1939. Din tezaur, Banca Poloniei a vândut o cantitate de aur guvernului polonez, pentru cheltuieli ocazionate legate de campania militară împotriva Axei, campanie în care au luptat și mulți polonezi, în unități separate. Nicio parte a tezaurului nu a fost pierdută sau furată în timpul războiului, datorită angajaților Băncii, dar și a autorităților statelor pe unde a trecut. Și, nu în ultimul rând, norocului...


Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.

Read More

Povestea soldatului japonez care a luptat 29 de ani în cel de-al doilea război mondial

Hiroo Onoda trăia într-o deasă pădure tropicală și supraviețuia hrănindu-se cu nucile de cocos care creșteau în abundență în zonă. Principalul său dușman era o armată de țânțari care se întorcea după fiecare cădere a ploii. Însă Hiroo Onoda avea și un alt inamic. Neștiind că al doilea război mondial se sfârșise în urmă cu 29 de ani, el purta încă un război de gherilă în jungla Insulei Lubang din Filipine.
Hiroo Onoda s-a născut pentru a fi soldat. A intrat în Armata Imperială Japoneză la 20 de ani și a fost antrenat pentru tactici de gherilă și intelligence. În decembrie 1944, el și un restrâns grup de soldați de elită au fost trimiși în Insula Lubang în Filipine. Misiunea lor era de a distruge pista aeriană și facilitățile portuare. Soldaților li s-a interzis, indiferent de circumstanțe, să se predea sau să se sinucidă.

Ordinul primit de Onoda îi interzicea să se sinucidă și spunea că ”poate să dureze trei ani, poate cinci, dar orice s-ar întâmpla, ne vom întoarce după voi. Atâta timp cât mai ai un soldat, trebuie să îl conduci în continuare. S-ar putea să fiți nevoiți să trăiți pe bază de nuci de cocos. Dacă se ajunge la asta, trăiți pe bază de nuci de cocos! În nici un caz nu trebuie să renunțați la viața voastră voluntar.”

Grupul nu a reușit să distrugă pista aeriană, astfel că forțele americane și filipineze au putut captura insula în februarie 1945. Majoritatea soldaților japonezi au fost fie omorâți, fie luați prizonieri. Însă Onoda și alți trei au reușit să fugă în zona deluroasă, unde au jurat că vor continua lupta. Insula era mică:25 de kilometri lungime și doar 9 lățime. Era însă acoperită de o pădure tropicală foarte deasă, astfel că cei patru soldați japonezi au putut să se ascundă cu ușurință.

Cei patru și-au petrecut timpul organizând activități de gherilă, ucigând cel puțin 30 de filipinezi și având mai multe ciocniri cu poliția. În octombrie 1945, cei patru au găsit o foaie pe care scria că ”Războiul s-a terminat pe 15 august. Coborâți din munți.”. Onoda a fost însă convins că nu era vorba decât de propaganda Aliată care urmărea capturarea soldaților inamici.

Câteva luni mai târziu, bărbații au găsit un al doilea afiș ce fusese împrăștiat pe insulă pe calea aerului. De data aceasta, era vorba de un ordin de a se preda dat de Generalul Tomoyuki Yamashita, comandantul Armatei a 14-a. Încă o dată, Onoda și oamenii săi nu au avut încredere în ceea ce scria pe afiș și au jurat să continue Rezistența.

După patru ani, grupul trăia încă în pădure. Însă unul dintre cei trei patru-Yuichi Aktsu – se săturase deja de starea în care se aflau și și-a abandonat camarazii, predându-se armatei filipineze câteva luni mai târziu. Ulterior, s-a întors în Japonia, unde și-a informat superiorii că trei dintre camarazii săi încă sunt convinși că războiul nu s-a terminat.

Doi ani mai târziu, un pachet ce conținea mai multe scrisori și fotografii din partea familiei au fost aruncat din avion în pădurea de pe insula Lubang. Onoda a găsit pachetul, dar a fost convins că e vorba doar un truc elaborat din partea armatei americane. El și cei doi colegi ai săi erau hotărâți să continue lupta până la sfârșit. Bărbații nu aveau însă decât foarte puține provizii și puțin echipament;ei au supraviețuit mâncând nuci de cocos, banane și, din când în când, mai reușeau să ucidă o vacă rătăcită.

Condițiile în care trăiau erau îngrozitoare:căldura tropicală era greu de suportat, la fel și ploile foarte dese. În plus, soldații aveau multe probleme și din cauza numeroșilor șobolani din pădure. Pentru a se adăposti pe timpul nopții, cei trei au construit un soi de cabană făcută din ramuri de copaci.

Odată cu trecerea anilor, bărbații au început să simtă și efectele îmbătrânirii. Unul din camarazii lui Onoda a fost ucis de localnici în 1954;celălalt, Kozuka, a mai trăit încă 18 ani înainte de a fi împușcat în octombrie 1972, când el și Onoda au încercat să dea foc depozitelor de orez ale fermierilor locali. Astfel, Onoda a ajuns să fie penultimul (1) soldat japonez care lupta încă în al doilea război mondial, deși acesta se încheiase cu 27 de ani înainte. Onoda fusese declarat mort încă din decembrie 1959, dar după uciderea lui Kozuka, poliția filipineză, gândindu-se că acesta nu ar fi acționat singur, a fost trimis pe teren echipe de căutare;Onoda nu a fost însă găsit.

În ciuda faptului că rămăsese singur, el a refuzat să se predea. În primăvara lui 1974 încă mai organiza raiduri în localitățile filipineze, când s-a întâlnit cu un student japonez aflat în călătorie pe insulă, Noria Suzuki. Acesta i-a spus că războiul se terminase cu foarte mult timp în urmă, însă Onoda nu l-a crezut. I-a spus acestuia că se va preda doar atunci când va primi ordine clare în acest sens de la superiorul său.

Suzuki s-a întors în Japonia având cu el fotografii cu el și Onoda, pentru a demonstra că acesta era încă în viață. Abia atunci guvernul japonez a luat măsuri pentru a pune capăt războiului lui Onoda. Fostul comandant al acestuia, Maiorul Taniguchi, a fost contactat și trimis pe insula Lubanga pentru a-i spune lui Onoda în persoană că războiul s-a terminat. Pe 9 martie 1974 cei doi s-au întâlnit, iar Taniguchi i-a spus lui Onoda că Japonia pierduse războiul și că trebuie să pună capăt imediat tuturor activităților de luptă. Primele cuvinte ale lui Onoda, șocat și îngrozit, au fost ”Am pierdut într-adevăr războiul! Cum au putut [armata japoneză] să fie atât de blegi?”

Când s-a întors în Japonia, Onoda a fost primit ca un erou național. Însă acesta nu a apreciat toată atenția din jurul său și a fost dezamăgit să descopere o Japonie care nu era decât o umbră a nobilei țări imperiale pe care o servise atâția ani.


(1) ultimul a fost Teruo Nakamura, de origine taiwaneză, care s-a predat pe 18 decembrie 1974.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.

Read More

Incredibilul jaf asupra tezaurului nazist. Aliații au dovedit aceeași dragoste pentru averi

Odată cu prăbuşirea Germaniei, naziștii  au încercat să ascundă o cantitate imensă de aur, în valoare de 7,5 miliarde de dolari, şi mii de capodopere inestimabile furate. Cea mai mare parte a tezaurului nu s-a recuperat niciodată, deşi unele piese au fost descoperite într-un orăşel din Texas în 1990.

La 3 februarie 1945, în timp ce 950 de bombardiere descărcau 2.265 de tone de explozibil deasupra Berlinului, capitala Germaniei naziste, au fost ucişi în jur de 2.000 de oameni, alţi aproximativ 120.000 au rămas fără adăpost şi cartiere întregi au fost distruse.

Multe clădiri guvernamentale importante, inclusiv Cartierul General al lui Adolf Hitler, au fost rase de pe faţa pământului sau grav avariate.

În acea sâmbătă fatală, o zi lucrătoare, 5.000 de angajaţi ai principalei bănci naziste, Reichsbank, s-au ascuns în buncărul din subsolul clădirii, în timp ce 21 de încărcături explozibile loveau impozantul edificiu, demolându-l în cele din urmă.

Când teribilul asalt a încetat, toţi lucrătorii din Reichsbank şi preşedintele acesteia, Dr. Walther Funk, supravieţuiseră, dar distrugerea centrului vital al naţiunii care pornise războiul a declanşat o stranie serie de evenimente ce aveau să ducă la unul dintre cele mai incitante mistere neelucidate ale istoriei.

Se pare că avuţia Germaniei avea să dispară fără urmă pentru a putea fi astfel pusă la adăpost în timp ce Forţele Aliate înaintau pe teritoriul german. Subsolurile din Reichsbank adăposteau cea mai mare parte a rezervelor de aur ale Germaniei naziste, estimate la 7,5 miliarde de dolari, la valoarea din zilele noastre, inclusiv circa 1,5 miliarde de dolari în aur italian.

Americanii descoperă ascunzătoarea secretă a miliardelor
Doctorul Funk a decis imediat transferul înalţilor funcţionari ai băncii în alte oraşe de unde urmau să conducă instituţia şi a ordonat ca rezervele în aur şi bani să fie transferate într-o uriaşă mină de potasiu, Kaiseroda, aflată la 320 km sud-vest de capitală. Transferul secret al grosului rezervelor naziste, circa 100 de tone de aur şi 1 000 de saci cu bancnote, a necesitat 13 vagoane de tren.

În mai puţin de şapte săptămâni însă, Armata a III-a a Statelor Unite, sub conducerea generalului George S. Patton, înainta spre zona respectivă. De necrezut, dar din cauza vacanţei de Paşti nu s-au putut găsi destule trenuri pentru ca aurul să fie salvat; totuşi reprezentanţii Reichsbank au reuşit să pună la adăpost 450 de saci plini cu bancnote.

La 4 aprilie au sosit americanii și au aflat de îndată de locul unde fusese ascunsă comoara. La 7 aprilie, ofiţeri americani au coborât cu liftul la o adâncime de 640 de metri, unde au găsit un miliard de mărci germane.

După ce au dinamitat uşa de oţel a Camerei nr. 8, au descoperit peste 7.000 de saci numerotaţi, depozitul conţinând 8.527 de lingouri de aur, monede de aur şi încă şi mai multe teancuri de bancnote. Bare de aur şi argint, aplatizate pentru a fi mai uşor de depozitat, erau împachetate în lăzi şi cufere.

Erau şi geamantane, pline cu diamante, perle şi alte pietre preţioase furate de la victimele lagărelor de exterminare, precum şi saci plini cu lucrări dentare din aur. Întreaga captură se dovedea a fi unul dintre cele mai bogate tezaure din lume la acea vreme.

El reprezenta un procent uimitor de 93,17% din întreaga rezervă financiară a Germaniei la momentul când războiul se apropia de sfârşit. Dar aceasta nu era tot. În alte galerii care se întreţeseau prin stânca de sare, s-au mai descoperit 400 de tone de obiecte de artă, inclusiv picturi din cele 15 muzee germane şi cărţi valoroase din colecţia Goethe de la Weimar.

Sub o supraveghere severă, comorile găsite în salină au fost închise în 11.750 de containere şi încărcate în 32 de camioane a câte 10 tone fiecare, pentru a fi transportate la Frankfurt, unde au fost depozitate în subsolurile filialei locale Reichsbank. În pofida zvonurilor insistente despre dispariția unuia dintre camioanele convoiului, nu s-a pierdut nimic din aur sau operele de artă pe durata transportului.

Și totuși, milioanele se „evaporă”

În opinia lui Joseph Goebbels, şeful propagandei hitleriste, vinovată de ajungerea tezaurului naţiunii în mâinile Aliaţilor era „criminala neglijenţă în serviciu“ a lui Funk. Führerul aprobase iniţiativa de evacuare a rezervelor rămase. De fapt, autorul planului fusese chiar ofiţerul însărcinat cu paza lui personală, un colonel de poliţie cu numele de Friedrich Josef Rauch.

Acesta a sugerat ca 6,83% din rezervele oficiale de aur rămase în Reichsbank să fie trimise în Bavaria pentru a fi puse la adăpost. Lingourile de aur şi monedele ce aveau să fie trimise ar fi avut astăzi o valoare de 150 de milioane de dolari.

În cursul lunilor următoare, bombardamentele Aliaţilor au întrerupt comunicaţiile şi iniţiativele individuale au creat un scenariu complicat care nu a fost niciodată elucidat în mod satisfăcător. Valuta a fost încărcată în două trenuri, în timp ce un convoi de camioane a fost pregătit să transporte lingourile de aur şi monedele.

În haosul unui imperiu care se prăbuşea, trenurile au avut nevoie de două săptămâni ca să străbată drumul de 800 de kilometri până la München. Pe parcurs, colegul doctorului Funk, Hans Alfred von Rosenberg-Lipinski, a ordonat ca sacii cu valută să fie luaţi din tren şi transferaţi în convoiul de camioane.

În cele din urmă, camioanele au dus banii, monedele de aur, lingourile şi valuta străină într-un orăşel din Alpii Bavariei, în vreme ce trenurile s-au îndreptat spre München. Între timp, Rosenberg-Lipinski a reţinut un sac cu valută străină şi cinci lăzi mici „pentru anumite raţiuni“.

Nu se ştie care a fost soarta acestora, dar este posibil ca, dată fiind prăbuşirea iminentă a Germaniei naziste, oficialul băncii să-şi fi pregătit un viitor confortabil.

Unde-a dispărut comoara din Casa din Pădure?

Alţii i-au urmat exemplul. Camioanele încărcate cu comori au străbătut des împăduriţii munţi Karwendel până la o tabără de antrenament pentru infanterie. În timp ce ofiţerii hărţuiţi discutau unde să ascundă ce mai rămăsese din tezaurul naţiunii, se pare că Emil Januszewski de la Reichsbank a luat două lingouri de aur (valorând astăzi aproape jumătate de milion de dolari).

Când nu s-a mai putut aprinde focul într-o sobă de la popota ofiţerilor şi cineva a dat peste acestea blocând coşul, bătrânul şi respectabilul Januszewski s-a sinucis. Între timp, restul rezervelor de aur fusese îngropat în ascunzători bine protejate în apropierea unei mici cabane alpine izolate, cunoscută sub numele de Casa din Pădure.

Valuta sub formă de bancnote fusese împărţită în trei depozite şi ascunsă pe trei vârfuri de munte diferite. Ulterior, cele două lingouri de aur recuperate şi o mare cantitate de valută au sfârşit prin a ajunge în grija unui anume Karl Jacob, un funcţionar local.

Nu au mai fost văzute vreodată. Mai mulţi nazişti de rang inferior implicaţi în ascunderea comorii, inclusiv militari distinşi, se pare că nu au rezistat tentaţiei.

Curând, dr. Funk şi alţi oficiali nazişti de marcă au fost arestaţi de Forţele Aliate, dar nici unul nu a mărturisit că ar fi ştiut unde se află ascunse rezervele de aur dispărute.

În cele din urmă, armata americană a recuperat o parte din aurul de la Reichsbank în valoare de circa 14 milioane de dolari, precum şi aur german provenind de la alte agenţii guvernamentale valorând 41 milioane de dolari, însă comoara de la Casa din Pădure nu a putut fi găsită.

Timp de patru ani, anchetatori americani au încercat cu insistenţă să elucideze misterul, dar în cele din urmă au fost nevoiţi să raporteze că circa 3,5 milioane (46,5 milioane astăzi) în aur şi circa 2 milioane (12 milioane astăzi) în bancnote dispăruseră fără urmă.

Jaful cuceritorilor

Nemţii nu au fost singurii care au profitat de ocaziile surprinzătoare oferite de risipirea aurului. Mulți soldaţi americani cădeau pradă ispitei, lucrări de artă valoroase fiind transportate ilegal în Statele Unite. Vinovaţii au fost judecaţi pentru furt şi fie condamnaţi la închisoare, fie disponibilizați.

Mai târziu, în 1990, lumea a fost şocată să afle că veritabile comori de artă germană, inclusiv una dintre cele mai valoroase şi însemnate, din punct de vedere istoric, lucrări de artă medievală, erau oferite spre vânzare de moştenitorii unui obscur veteran de război din Whitewright, un orăşel de provincie texan.

Până la moartea sa în 1980, Joe T. Meador a păstrat înfăşurat într-o pătură un inestimabil manuscris al celor patru Evanghelii datând din secolul al IX-lea. Legat într-o lucrătură fină de argint şi aur, manuscrisul vechi de 1.100 de ani şi cuprinzând anluminuri şi ilustraţii provenea dintr-o biserică din Quedlinburg, Germania. A fost vândut pe neaşteptate în Elveţia pentru 3 milioane de dolari.


După cum s-a dovedit, comoara lui Meador mai cuprindea un manuscris din 1513 şi un relicvariu din secolul al X-lea. Tezaurul fusese luat din biserica din Quedlinburg şi ascuns într-un puţ de mină pentru a fi pus la adăpost de trupele aliate.

Se pare că Meador, la acea vreme locotenent, a sustras obiectele şi le-a expediat în Statele Unite, reuşind astfel să ducă la bun sfârşit unul dintre cele mai mari furturi de obiecte de artă ale secolului XX.


După moartea sa, când moştenitorii au început să scoată la vânzare obiectele de la Quedlinburg, agenţii americane precum IRS şi FBI au demarat o serie de cercetări. După luni de manevre juridice, moştenitorii au acceptat să renunţe la întreaga comoară pentru suma totală de 2,75 milioane de dolari, cu 1 milion mai mult decât plata în numerar deja primită pentru Evanghelii.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.

Read More

Gustav, cel mai mare tun din istorie

Schwerer Gustav a fost construit la sfârșitul anilor 1930 de către membrii Krupp, ca artilerie de asediu cu scopul explicit de a distruge linia franceza Maginot, cea mai puternică fortificație din lume la acea vreme. În anii 1930, Franța a construit o serie de fortificații masive numite linia Maginot pentru a proteja țara împotriva unei noi invazii venite din est. Aceste fortificații erau unele dintre cele mai puternice existente la acea vreme, cu buncăre subterane, adăposturi pentru infanterie, baricade și mine antitanc.

Pentru a putea străpunge o asemenea apărare Hitler credea că are nevoie de o armă extrem de puternică, motiv pentru care a cerut construirea celui mai puternic tun din lume. Inginerul Erich Müller a calculat că, pentru a trece de șapte metri de beton armat sau un metru de placă blindată de oțel, un obuz ar trebui să fie propulsat de un tun de dimensiuni uriașe. Arma ar fi trebuit să aibă un diametru interior mai mare de 80 cm, o lungime mai mare de 30 de metri, și o greutate de peste 1300 de tone. Când aceste idei i-au fost prezentate lui Hitler, acesta le-a aprobat, iar fabricarea armei enorme a început în 1937.

În mai puțin de doi ani, tunul era gata de testare. Avea 1.350 de tone și trăgea cu proiectile ce aveau o greutate de șapte tone pe o distanță de 47 de kilometri. Schwerer Gustav era un monstru absolut ce nu putea fi mișcat asamblat. În schimb, tunul a fost împărțit în mai multe bucăți, fiind transportat cu ajutorul a 25 de vagoane de marfă spre locul de desfășurare a testării. Aici, a fost reasamblat, o sarcină la care au luat parte 250 de bărbați, care au avut nevoie de trei zile pentru a reface întreaga armă. Deși testul armei a fost un succes, potrivit naziștilor prezenți la fața locului, arma nu prea a fost folosită în cel de-al Doilea Război Mondial. În ciuda timpului și a banilor cheltuiți pentru construirea armei, aceasta a văzut puțină acțiune pe câmpul de luptă și nu a fost folosită deloc împotriva francezilor. Germania a invadat și ocupat Franța în 1940, înainte ca arma să fie gata.

Schwerer Gustav a fost dislocat totuși pe Frontul de Est la Sevastopol, în Rusia, în timpul asediului din 1942. A fost nevoie de 4000 de bărbați și de cinci săptămâni pentru ca arma să fie pregătită de tragere. În următoarele patru săptămâni, Gustav a tras de 48 de ori, distrugând o fabrică de armament și alte obiective strategice sovietice din zonă. După ce au pierdut războiul pe frontul de Est, nemții au distrus uimitoarea mașinărie de luptă, de teamă ca nu cumva tehnologia să ajungă pe mâinile sovieticilor.

Read More

Messerschmitt Me-262, primul avion militar cu reacţie din lume

Chiar dacă a fost introdus târziu în dotarea Luftwaffe şi nu a reuşit să joace un rol decisiv în ultima parte a războiului, Messerschmitt  Me-262 rămâne unul dintre cele mai revoluţionare avioane din istoria aviaţiei moderne.  Este primul avion militar  operaţional cu reacţie  din lume . Me-262, prin elementele sale structurale, a reprezentat o platformă de dezvoltare pentru viitoarele avioane supersonice.

Istoricul dezvoltării  avioanelor cu reacţie Me-262

Programul de dezvoltare a avionului german cu reacţie Me-262 a început în 1936, o dată cu crearea primului motor cu reacţie operaţional de către inginerul german  Hans von Ohain . Motorul construit de Hans von Ohain  a pus în mişcare primul avion cu reacţie din lume, prototipul  Heinkel He-178.

Lucrul la modelul Me-262 a debutat încă din aprilie 1939, cu numele de Proiect 1065. Între 1939 şi 1940, Messerschmitt a creat primele prototipe ale avionului pentru ai testa structura mecanică .  Progresul programului de construcţie a modelului Me-262, a fost întârziat datorită diferitelor probleme tehnice apărute şi a subfinanţării datorate  lipsei de interes faţă de proiect, manifestată de înalţii oficiali nazişti care credeau în primă fază că războiul poate fi câştigat de avioane convenţionale. Primul prototip de Me-262 a fost construit în aprilie 1941,   nefiind înzestrat cu un motor cu reacţie, ci de un motor în 12 cilindri, Juno Junkers 210.  Cele două turboreactoare BMW de tip 003 au fost montate ulterior, păstrându-se ca măsură de siguranţă şi motorul Juno Junkers 210.

La primul zbor al prototipului Me-262, amebele  turboreactoare BMW au cedat, obligând pilotul să aterizeze folosindu-se de motorul de rezervă în 12 cilindri montat în botul avionului. Avionul Me-262, a fost testat chiar de inginerul  Willy Messerschmitt. Motoarele cu reacţie BMW au fost înlocuite de turboreactoarele Jumo 004.(ceva mai fezabile decât turboreactoarele BMW 003).

Prototipul V3 de Me-262  echipat doar cu motoare cu reacţie a zburat abia pe 18 iulie 1942. Principala problemă întâmpinată de Me-262, era lipsa unor aliaje care  să crească rezistenţa termică a fuselajului. De dezvoltarea elementelor aerodinamice ale avionului cu reacţie german s-a ocupat inginerul Ludwig Bölkow. Aripile lui Me-262, sunt în formă de săgeată, dar au o înclinaţie de doar 18.5°.  P . Un  Me-262 putea atinge o viteză maximă de aproape 975 km/h(o viteză neconfirmată oficial). Construcţia unui Me-262 se întindea pe aproape 6400 de ore de muncă, fiind construite până la încheierea războiului aproape 1400 de avioane. Din aceste 1400 de avioane, doar 200 au fost operaţionale.

Misiunile îndeplinite în cadrul Luftwaffe

Messerschmitt Me 262 intră în dotarea Luftwaffe în aprilie 1944. Au fost create două variante de Me-262, pentru a îndeplini două tipuri de misiuni. Me-262 A”Schwalbe” a îndeplinit rolul de avion de luptă interceptor care să apere principalele obiective industriale germane de atacurile bombardierelor inamice. Cealaltă variantă de Avion Me-262 A denumită Sturmvogel a îndeplinit rolul de bombardier, pentru a satisface una din dorinţa lui Hitler de a avea un bombardier rapid.

Prima escadrilă care a avut în dotare avioane cu reacţie Me-262  s-a numitErprobungskommando 262  , înfiinţată în aprilie 1944 şi preluată începând cu iulie 1944 sub comanda maiorului  Walter Novotny. Ulterior escadrila este redenumită Kommando Novotny. Primul Me-262 intră în luptă pe 28 august 1944 şi este doborât în luptă  de către un echipaj de pe avionul P-47Thunderbolts format din maiorul Jseph Meyers şi locotenentul secund  Manford Croy.

Noi formaţiii de Me-262 sunt organizate începând cu ianuarie 1945. Una dintre cele mai faimoase formaţii de Me-262 care au devenit operaţionale a fost şi cea denumită Jagdverband 44, condusă de renumitul pilot Adolf Gallant  Escadrila general-locotenetului Gallant şi-a început misiunile din februarie 1944. Datorită vitezei sale înalte, Me-262 reuşea să doboare în cele mai  multe cazuri, orice fel de bombardier al Aliaţilor, mai ales nescortat. Strategia preferată a piloţilor de pe Me-262 era să atace în picaj cu cele 4 tunuri de 30mm pe care le aveau în dotare.

Piloţii de pe avioanele americane  au elaborat mai multe strategii pentru a se apăra împotriva atacurilor avioanelor germane Me-262. Punctul slab al avioanelor cu reacţie germane era manevrabilitatea. Piloţii de pe avioanele americane P-51 Mustang au identificat rapid această slăbiciune a Me-262, şi reuşeau să-l atace atunci când efectua viraje de întoarcere. În plus bombardierele Aliaţilor au început să beneficieze de escorte din ce în ce mai puternice.

Un alt punct slab al Me-262 era că avea nevoie de piste de beton pentru a decola şi a ateriza. Ca urmare, Aliaţii au introdus pe lista ţintelor atacurilor lor aeriene, bazele de pe care operau avioanele cu reacţie germane. Multe avioane Me-262 au ajuns să fie atacate în timp ce decolau sau aterizau. Desemenea este de menţionat faptul că la viteză mică, Me-262 înregistra performanţe foarte slabe. De altfel, piloţilor germani  li se recomanda să nu zboare cu o viteză mai mică de 300 km/h.

Chiar şi în aceste circumstanţe dificile, avioanele Me-262 au reuşit să  doboare aproximativ 500 de avioane inamice, pierzând în schimb 100.

 Un avion care a  revoluţionat aeronautica mondială

Chiar dacă avionul cu reacţie Messerschmit nu a putut juca un rol major în ultima parte a războiului, constucţia sa a revoluţionat complet  industria aeronautică mondială.  Me-262 a marcat începutul erei avioanelor supersonice.

Me -262 a reprezentat punctul de pornire în dezvoltarea supersonicelor viitorului. După terminarea războiului, avioanele ME-262 rămase au ajuns să fie un obiect de studiu în cercetările Aliaţilor. În anii care au urmat războiul, Me-262 a fost supus la diferite teste de viteză. Aşa s-a ajuns ca multe elemente care îşi au originea de la Me-262  să fie incorporate în structura viitoarelor avioane cu reacţie, cum ar fi  americanul  F-86 Sabre şi  Boeing B-47 Stratojet . Cehoslovacia  a produs până în 1951, avioane Me-262 redenumite sub numele de Avia S-92.

Read More

De ce nu a ajuns Hitler la Moscova ?

Când a atacat Uniunea Sovietică, Adolf Hitler nici nu concepea că până la sfârşitul anului 1940, nu va călca în capitala URSS-ului. Visul lui Hitler avea să fie spulberat chiar de propriile erori.

Hitler a invadat URSS-ul la 22 iunie 1941 cu trei mari grupuri de armată, fiecare având propriul obiectiv. Astfel, grupul de armate Nord, condus de Wilhelm von Leeb, declanşa ofensiva din Prusia Orientală prin statele baltice spre Leningrad. Grupul de armate Centru, sub comanda lui Fedor von Bock, îşi concentra atacul principal pe direcţia Minsk, Smolensk, Moscova. Grupul de armate Sud, comandat de Gerd von Rundstedt, desfăşura ofensiva la sud de mlaştinile Pripiatului până la Marea Neagră, pe direcţia Nipru şi Kiev.

Succesul rapid obţinut de Grupul de armate Centru în primele luni de război a avut un efect contrar aşteptărilor, creând o anumită confuzie şi stare tensionată între Hitler şi generalii Wehrmacht-lui. La sfârşitul lui august, Smolensk-ul, „poarta de intrare în Moscova”, era ca şi cucerit, iar comandanţii germani von Bock, Heinz Guderian, Halder şi Brauchitsch susţineau declanşarea cât mai rapidă a ofensivei către Moscova, de care îi mai despărţeau doar 350 de kilometri. Acesta a fost momentul în care Hitler nu a mai respectat planul iniţial, considerând prioritare la acel moment cucerirea Crimeii şi a bazinului Doneţk.

Neînţelegerile între el şi ofiţerii germani au dus la pierderea unui timp preţios. Mai mult, Hitler îşi va impune punctul de vedere, detaşând diviziile de tancuri ale Grupului de armate Centru, conduse de Guderian, către grupul de armate Sud, cu scopul ocupării Kievului, unde erau masate importante forţe sovietice. Înaintarea către Moscova a fost temporar oprită. Mişcarea i-a luat prin surprindere pe ruşi, mai multe armate sovietice fiind încercuite şi distruse;nemţii au capturat peste 600.000 de soldaţi.

Strălucita învăluire şi victorie a naziştilor a fost umbrită însă de apropierea iernii. Generalul Guderian, unul dintre artizanii victoriei asupra Kievului, avea să se întrebe mai târziu: „Kievul a fost fără nicio îndoială un strălucit succes tactic, dar problema dacă a avut vreo importanţă semnificativă strategică rămâne încă deschisă. Totul depindea de acum de capacitatea noastră de a atinge rezultatele aşteptate mai înainte de venirea iernii sau chiar mai înainte de ploile de toamnă”. Înaintarea către Moscova a fost reluată abia la 30 septembrie 1941. Hitler întârziase nepermis de mult, aşa cum o făcuse şi Napoleon. Ofensiva înspre Moscova a început cum nu se putea mai bine pentru germani. Nemţii au încercuit oraşele Viasma şi Briansk, capturând peste 650.000 de soldaţi sovietici. Drumul spre Moscova era acum larg deschis. Doar 800.000 de soldaţi şi 770 de tancuri se mai interpuneau între germani şi capitala URSS-ului.

Începutul sfârşitului:iarna rusească

Situaţia avea să se schimbe radical în octombrie. Prima zăpadă a căzut chiar la începutul lunii, pe data de 7, fiind urmată de ploi torenţiale. Trupele germane erau istovite, întreg ţinutul se transformaseră într-o imensă mocirlă, pe măsura ce vremea se înrăutăţea. „Drumurile s-au transformat rapid în nişte canale de noroi fără fund, pe care vehiculele noastre avansau doar cu viteza melcului şi cu o mare uzură a motoretelor”, scria Guderian.

În aceste condiţii, majoritatea generalilor germani au insistat pentru întreruperea ofensivei şi consolidarea poziţiilor. Mulţi dintre ei şi-au amintit de campania lui Napoleon şi au început să recitească sumbra relatare a lui Caulaincourt din 1812. Bock, Halder şi Brauchitsch au insistat însă ca Operaţiunea Taifun pentru cucerirea Moscovei să continue. Rasputiţa, perioada noroioasă din Rusia, a atins apogeul la finalul lunii octombrie, zădărnicind orice deplasare a trupelor germane.

Profitând de ameliorarea vremii şi de venirea îngheţului, pe 15 noiembrie, trupele Wehrmacht-ului au reluat înaintarea către Moscova. Răgazul a fost suficient pentru ruşi, care au reuşit să organizeze apărarea oraşului. Beneficiind de informaţiile primite din Japonia, de la spionul Richard Sorge, cum că Japonia nu va ataca URSS-ul, Stalin a dat ordin armatei sovietice din Extremul Orient să vină în apărarea Moscovei. 12 divizii foarte bine echipate şi antrenate, cu peste 250.000 de oameni, dotate cu 1.700 de tancuri şi 1.500 de avioane, au fost transferate spre Moscova.

Când au ajuns la doar 36 de kilometri de Moscova, trupele germane erau istovite, epuizate fizic şi material de apărarea concentrică organizată de generalul Jukov. Temperaturile scăzute de minus 20 de grade au afectat atât soldaţii germani, cărora le lipsea îmbrăcămintea de iarnă, cât şi tehnica de luptă. Totuşi, la 2 decembrie 1941, cu un efort disperat, germanii au declanşat ultimul asalt către Moscova. Vlăguite şi cu efectivele serios diminuate, trupele lui Hitler nu au putut face faţă contraofensivei sovietice declanşate pe 5 decembrie de patru armate sovietice, fiind împinse înapoi cu peste 100 de kilometri. Ordinul lui Hitler de a rezista şi de a refuza retragerea generală a salvat armata germană de la o fugă dezordonată a trupelor.

Hitler:înfrângerea a fost provocată de neaşteptata instalare a iernii

Führer-ul a pus eşecul pe seama iernii grele. Pierderile se ridicau la peste 775.000 de oameni – morţi, răniţi, dispăruţi, aproape o pătrime din efectivul total al armatelor terestre germane. Furios că armata sa a fost incapabilă să cucerească Moscova, Hitler a demis mai mulţi generali de frunte, printre care se numărau Rundstedt, Bock, Leeb, Strauss şi, poate cel mai important, Guderian, principalul artizan al victoriilor sale. Frontul avea să se stabilizeze abia în luna februarie a anului 1942, dar trupele germane erau deja împinse înapoi cu 150-200 de kilometri distanţă de Moscova

Hitler căzuse şi el în aceeaşi capcană ca şi Napoleon. „Rusia este o ţară în care intri uşor, dar din care ieşi foarte greu”,  spunea Antoine-Henri Jomini, după experinţa din 1812. Hitler nu l-a ascultat.

Read More

10 decizii care puteau schimba soarta celui de-al doilea Război Mondial

Deciziile luate de liderii mondiali în timpul războaielor au fost cruciale. Fiecare „mutare” avea potențialul de a schimba cursul istoriei. O serie de versiuni și scenarii ar fi putut duce la cu totul alt sfârșit al celui de-Al Doilea Război Mondial. De-a lungul timpului, mulți istorici s-au întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost luate decizii diferite și cum ar fi arătat lumea pe care o știm acum.

Istoria ar fi arătat altfel dacă cel de-Al Doilea Război Mondial s-ar fi terminat altfel. O lume paralelă, pe care putem doar să ne-o imaginăm. Iată 10 scenarii care ar fi schimbat cursul istoriei.

1. Germania invadează Marea Britanie, nu Uniunea Sovietică

Invazia Uniunii Sovietice, în anul 1941, a fost greșeala lui Adolf Hitler, dar putea să se termine altfel. După ce Franța a fost învinsă un an mai devreme, liderul nazist avea intenții serioase de a invada Marea Britanie. De fapt, chiar și-a pus subordonații să vină cu un plan, o operațiune numită „Sea Lion”. Pregătirile erau în toi, iar americanii și britanicii credeau că o invazie era iminentă. Mai mult, datorită pactului Ribbentrop-Molotov, Hitler nu avea de ce să se îngrijoreze cu privire la o invazie a sovieticilor. Stalin era mulțumit cu Polonia și pusese deja ochii pe Finlanda. Dar Hitler a renunțat la planurile de a invada Marea Britanie. În primul rând, o invanzie în 1940 ar fi eșuat cu siguranță. Navele britanicilor controlau Canalul Mânecii, iar Luftwaffe (armata aeriană germană) n-ar fi putut să domine cerul, în cazul unui atac.

Un alt motiv este că Hitler era foarte nerăbdător să atace Rusia. Unii istorici susțin că se convinsese că va muri tânăr, deci trebuia să-și împlinească visul cât mai repede. Drept urmare, cel mai faimos parior din istoria omenirii a făcut prima mutare, potrivit Gizmodo.

Ce s-ar fi putut schimba dacă nu se răzgândea? Hitler ar fi putut să atace Rusia mai târziu, în 1942 sau 1943. Germania ar fi putut să continue raidurile aeriene din spațiul Marii Britanii și ar fi putut să le blocheze navele în Insulele Britanice. Apoi, ar fi putut să invadeze Marea Britanie în 1941 sau 1942. Nu este o teorie ridicolă, având în vedere cât le-a luat Aliaților să se pregătească să invadeze Normandia, eveniment care a avut loc în 1944.

Dacă operațiunea ”Sea Lion” ar fi avut succes, guvernul britanic și monarhia s-ar fi mutat în Canada. De acolo, lucrând alături de americani, Aliații ar fi putut să plănuiască o invazie în Africa, care ar fi avut repercusiuni asupra Italiei și țărilor balcanice.

2. Japonia nu atacă Pearl Harbor

America nu era încă hotărâtă să intre în război, mai ales după experiența din Primul Război Mondial, dar după ce japonezii au atacat Pearl Harbor și i-au forțat mâna președintelui american Franklin D. Roosevelt. Decizia fatidică a japonezilor a fost luată din nevoia de a securiza rezervele de petrol din Indiile de Est Olandeze și din Asia. Dacă americanii nu ar fi primit o astfel de „invitație” de a intra în război, lucrurile ar fi stat altfel. Marea Britanie și coloniile aliate ar fi fost lăsate cu ochii în soare. Americanii ar fi sprijinit URSS și Regatul Unit doar cu ajutoare materiale. Armata aviatică regală nu s-ar fi descurcat în Africa. Frontul de vest nu ar fi existat. Cel mai probabil, chiar și așa, Uniunea Sovietică ar fi învins Germania, dar i-ar fi luat mai mult timp, iar în condițiile astea, toată Europa ar fi fost a lui Stalin.

3.Germanii pun stăpânire pe Moscova în 1941

Istoricii dezbat de foarte mult timp ce s-ar fi întâmplat dacă Operațiunea Barbossa ar fi reușit. Mai multe greșeli au fost cruciale, inclusiv amânarea invaziei cu 38 de zile și decizia catastrofică a lui Hitler a „devia” de la direcția principală, pentru a ajuta Grupul de Armate Sud să pună stăpânire pe Ucraina. Când Grupul Armatelor Centrale a ajuns la Moscova, în decembrie 1941, era deja iarnă, iar planurile lui Hitler au fost deturnate complet. Acesta este unul dintre cele mai importante evenimente din cel de-Al Doilea Război Mondial, dacă nu chiar cel mai important. Dacă Uniunea Sovietică ar fi căzut, lucrurile ar fi luat o întorsătură dramatică. În primul rând, o mare putere militară ar fi fost nimicită. Apoi, înarmată cu resursele sovieticilor, Germania Nazistă ar fi dus la capăt fanteziile lui Hitler.

4. Germania și Rusia fac pace

Dacă Stalin și Hitler ar fi făcut pace și ar fi încetat războaiele pe Frontul de Est, Germania s-ar fi putut concentra pe invazia Marii Britanii. E o teorie un pic mai dificilă. În primul rând, Germania ar fi avut nevoie de rezervele de petrol ale rușilor pentru a continua războiul. În al doilea rând, Stalin ar fi ezitat să îi lase pe germani să facă ce vor ei în Europa. Germania nazistă ar fi continuat să fie o amenințare a URSS. Dar posibilitatea unui acord între Stalin și Hitler este înfricoșătoare.

5.Naziștii dezvoltă bomba atomică înaintea Aliaților

Hitler avea o pasiune pentru „armele minune”, deci nu există nicio îndoială că ar fi folosit bomba atomică, dacă ar fi avut-o. Naziștii au folosit chiar și țânțarii drept arme biologice. Nu încape îndoială că Aliații ar fi fost nimiciți dacă naziștii ar fi avut bomba atomică înaintea lor. Ar fi rezultat un câștig al Germaniei pe toate fronturile. Dar germanii n-au apreciat niciodată potențialul unei arme asociate cu evreii.

6.Fără Frontul de Vest

Dacă ar fi fost după Winston Churchill, nu ar fi existat Frontul de Vest, din cauza amintirii Frontului de Vest din Primul Război Mondial. Churchill nu avea nicio ambiție și nicio strategie de atac în acest război. După ce a intrat America în război, Winston Churchill a trebuit să facă un pas în spate. Desigur, și Stalin a vrut un Front de Vest, pentru a face față pierderilor masive suferite de Armata Roșie, dar și pentru a-i împiedica pe Aliați să-și stabilească forțele în estul și în centrul Europei. Stalin se gândea deja cum va arăta Europa după terminarea războiului. Dacă nu ar fi fost Frontul de Vest, o invazie a Aliaților în Italia și în Balcani ar fi avut loc. O altă invazie în forță ar fi avut loc prin Norvegia, motiv pentru care Hitler a insistat să țină 400.000 de soldați acolo, pe toată durata războiului, chiar și în timp ce Berlinul ardea sub ochii lui. Cu toate acestea, cel mai probabil, Germania ar fi fost învinsă, dar e interesant de imaginat care ar fi fost soarta Franței în acest scenariu.

7.Planul de asasinare a lui Hitler reușește

Planul de la 20 iulie 1944 de a-l asasina pe Adolf Hitler a fost o tragedie colosală. Nu numai că și-a ratat obiectivul principal și a dus la capturarea a 7.000 de oameni, dintre care 4.980 au fost executați, dar a avut drept efect o radicalizare și mai mare a naziștilor. Planul de asasinare a fost numit Operațiunea Valkyrie și a fost organizat de ofițerii Wehrmacht, care voiau ca Hitler să iasă din peisaj. Aceștia sperau să facă pace cu Aliații și să continue lupta împotriva URSS, deși, cel mai probabil, Aliații de Vest nu ar fi vrut pace (vezi discursul lui Roosevelt, „despre capitularea necondiționată”). Cu toate acestea, moartea lui Hitler nu ar fi oprit partidul naziștilor și nu ar fi scos Germania din schema războiului. Cultul personalității din jurul lui Hitler ar fi fost încă viu.

8.Armata Roșie a lui Stalin se îndreaptă spre est, după cucerirea Berlinului
stalin

După ce s-a încheiat Bătălia de la Stalingrad, Uniunea Sovietică trecuse de la statutul de mare putere, la statutul de superputere. La începutul anului 1943, Armata Roșie a lui Stalin alunga Wermacht-ul („Forța de Apărare” a lui Hitler) înapoi în Germania. După cum a notat istoricul Anthony Bevor, Stalin, chiar dacă pentru puțin timp, chiar voia ca toată Europa să fie a lui. Ar fi fost în stare să reușească, chiar dacă Rusia își lua multe bunuri materiale din Statele Unite ale Americii: soldații ruși consumau conserve provenite din America, conduceau autovehicule Jeep și Studebaker. Dar după căderea Berlinului, Armata Roșie, formată din 12 milioane de oameni, a fost împărțită în 300 de divizii. Între timp, Aliații aveau 4 milioane de oameni, împărțiți în 85 de trupe.

9. Churchill începe cel de-Al Treilea Război Mondial

Este foarte important să fie luată în considerare Operațiunea Inimaginabil, planul lui Winston Churchill de a continua războiului împotriva Uniunii Sovietice, după căderea Germaniei Naziste. La fel ca Stalin, Churchill era paranoic chiar și după încheierea războiului și se gândea că cel de-Al Treilea Război Mondial va începe aproape imediat. Dar capetele mai limpezi au câștigat. Armata Roșie s-a oprit la Berlin, iar Eisenhower nu avea de gând să se lupte cu rușii.

10. Aliații invadează Japonia

Bomba atomică a fost lansată în Japonia, deoarece șefii armatei i-au spus președintelui Truman că milioane de americani vor muri dacă așteaptă ca japonezii să se predea. Dacă Truman ar fi refuzat să lanseze bomba asupra japonezilor, Operațiunea Downfall ar fi fost pusă în acțiune - planul de invazie care presupunea invadarea sudului Japoniei în octombrie 1945 și invadarea nordului în martie 1946. Ar fi putut fi cea mai mare invazie pe apă și pe uscat, din istoria omenirii.  Operațiunea Downfall era împărțită în două: Olympic – care ar fi vizat capturarea insulei Kyushu, și Coronet - planul de invadare a Kanto Plain, din apropierea orașului Tokyo.

Read More