Bizarul Experiment Tuskegee

Experimentul Tuskegee a fost deosebit de crud și inuman. Cunoscut oficial ca „Studiul Tuskegee despre sifilisul netratat la masculul negru”, studiul (desfășurat între 1932 și 1972) a fost demarat într-o perioadă în care nu se cunoștea niciun tratament pentru această boală.

Celor aproape 400 de bărbați infectați cu sifilis le-a fost interzis tratamentul pentru a observa efectele pe termen lung ale acestei boli. La sfârșitul experimentului, majoritatea muriseră din cauza maladiei, soțiile lor fuseseră și ele infectate, în timp ce mai mulți copii se născuseră cu sifilis.

După ce au fost recrutați cu promisiunea că vor avea parte de îngrijire medicală gratuită, în experimentul Tuskegee au fost înscriși 600 de bărbați. Participanții erau în primul rând zilieri în agricultură și mulți dintre ei nu mai fuseseră vreodată la medic.

Doctorii de la Serviciul de Sănătate Publică al SUA (SSP), care derula studiul, au informat participanții – 399 de bărbați cu sifilis latent și un grup de control de alți 201, care nu sufereau de această boală – că erau tratați de „sânge rău”, un termen larg folosit în zonă la acea vreme pentru a desemna diferite afecțiuni.

Bărbații erau monitorizați de cadre medicale, însă li se dădeau numai medicamente placebo, cum ar fi aspirina și suplimentele minerale, în ciuda faptului că penicilina începuse să fie recomandată pentru tratarea sifilisului în 1947. Cercetătorii SSP au convins doctorii să nu trateze participanții, iar cercetările s-au desfășurat la Institutul Tuskegee.

Pentru a urmări progresul bolii, cercetătorii nu au oferit niciun medicament eficient pe măsură ce bărbații mureau, orbeau sau înnebuneau ori se confruntau cu alte probleme de sănătate cauzate de sifilisul netratat.

La mijlocul anilor ’60, Peter Buxton, un cercetător de la SSP din domeniul bolilor venerice, a aflat despre studiul Tuskegee și și-a exprimat față de superiorii săi îngrijorarea că era un experiment lipsit de etică.

Ca răspuns, oficialii SSP au înființat o comisie care să evalueze studiul, însă în cele din urmă au ales să-l continue, cu scopul de a urmări participanții până când toți aveau să moară și aveau să se facă autopsii, iar datele adunate de proiect ar fi putut fi astfel analizate.

Prin urmare, Buxton i-a furnizat informațiile unui prieten reporter, care le-a transmis altui coleg, Jean Heller, de la Associated Press. Heller a făcut publică povestea în iulie 1972, stârnind furia publicului și determinând oprirea studiului.

Până atunci, 28 de participanți muriseră deja de sifilis, alți 100 muriseră de complicații legate de sifilis, cel puțin 40 de soții fuseseră diagnosticate cu sifilis, în vreme ce boala fusese transmisă la naștere altor 19 copii.

Herman Shaw, fost participant la studiu, vorbește în timp ce președintele Bill Clinton asistă, în cadrul ceremoniilor de la Casa Albă de pe 16 mai 1997, în timpul cărora Clinton și-a cerut scuze supraviețuitorilor și familiilor victimelor care au fost implicate fără voia lor în experimentul Tuskegee.

În 1973, Congresul SUA a desfășurat audieri legate de experimentul Tuskegee, iar în anul următor, participanții care au supraviețuit, alături de moștenitorii celor care muriseră, au căzut la înțelegere pentru suma de 10 milioane de dolari. În plus, s-au emis noi reguli pentru a proteja subiecții umani în cadrul proiectelor de cercetare finanțate de guvernul SUA.

În 1947 se instituise Codul Nuremberg ca reacție la experimentele oribile ale doctorilor naziști din lagărele de concentrare din Al Doilea Război Mondial. Documentul stabilea niște principii etice de bază pentru cercetarea medicală care implica subiecți umani, cum ar fi cerința conform căreia o persoană trebuia să-și dea consimțământul în cunoștință de cauză înainte de a participa la un experiment.

Reacția guvernului SUA: „Vă rugăm să ne scuzați!”
Ca rezultat al experimentului Tuskegee, mulți afro-americani au dezvoltat o neîncredere profundă față de oficialii din sistemul de sănătate publică. Pentru a încuraja reconcilierea rasială, președintele Clinton a prezentat scuze publice în 1997, declarând:

„Guvernul SUA a făcut un lucru greșit – profund greșit din punct de vedere moral. Nu trebuie să uităm acest trecut rușinos.”

Ultimul participant la studiu a murit în 2004.

În 2010, președintele Barack Obama și alți oficiali americani și-au cerut scuze pentru un alt studiu lipsit de etică, sponsorizat de guvern, desfășurat cu câteva decenii în urmă, de data aceasta în Guatemala. În cadrul acelui studiu, între 1946 și 1948, aproape 700 de bărbați și femei – prizonieri, soldați, pacienți cu probleme mintale – au fost infectați în mod intenționat cu sifilis, fără știința sau consimțământul lor.

Sute de alți oameni au fost expuși la boli cu transmitere sexuală ca parte a studiului. Scopul acestui experiment era să stabilească dacă penicilina putea să prevină – și nu doar să vindece – infecția cu sifilis. Unii dintre cei infectați nu au primit niciun fel de tratament medical.

Rezultatele studiului, care a fost derulat în cooperare cu guvernul Guatemalei, nu au fost publicate niciodată. Cercetătorul american care coordona proiectul, doctorul John Cutler, a devenit cercetător coordonator în cadrul experimentului Tuskegee.

După moartea lui Cutler, în 2003, istoricul Susan Reverby a scos la iveală documentele referitoare la experimentul cu sifilis din Guatemala, în timp ce făcea cercetări legate de experimentul Tuskegee. În 2010, a informat oficialii SUA despre cele descoperite.

Curând după aceea, secretarul de stat, Hillary Clinton, a prezentat scuze referitoare la studiu, iar președintele Obama i-a cerut președintelui Guatemalei să-și ceară scuze pentru experimente.