Fantomele din Amityville

Cea mai cunoscuta si totodata înfioratoare poveste cu stafii a sfârsitului de secol e probabil cea din Amityville, New York, care s-a petrecut în casa de la numarul 112 de pe Ocean Avenue. Terifianta poveste a captat atentia publicului si a facut obiectul unei carti de mare tiraj, precum si al unui film de succes. Situatia se explica prin faptul ca publicul american este mai receptiv decât oricare altul la astfel de istorii, si este mai înclinat sa creada în veridicitatea faptelor. Nu încape nici o îndoiala ca în casa de pe Ocean Avenue numarul 112, s-a întâmplat ceva îngrozitor, însa a fost într-adevar implicata o fantoma?

Casa a fost construita în 1924, în stil colonial olandez, iar proprietarii au trait fericiti în ea timp de mai multi ani. Pentru ca avea amintiri atât de frumoase si se simtea legata sufleteste de casa copilariei, fiica proprietarilor a ales sa traiasca în casa parinteasca împreuna cu propria familie. În 1960 casa a fost vânduta unui cuplu care a locuit acolo pâna în 1965, când au înstrainat-o pentru ca au divortat. În iunie 1965 casa a intrat în posesia familiei DeFeo, în sînul careia nu domnea armonia din pricina abuzurilor comise de domnul Ronald DeFeo. Timp de noua ani, în afara de evenimentele cauzate de domnul DeFeo, nu a spus nimeni ca s-ar fi produs vreun alt eveniment terifiant.
Totul s-a schimbat într-o singura noapte, cea de 18 noiembrie 1974, când unul dintre fii, Ronald DeFeo jr. si-a împuscat mama, tatal, cei doi frati si doua surori.

Dupa exact un an de zile, în decembrie 1975, casa a fost cumparata de un tânar cuplu, George si Kathy Lutz, împreuna cu cei trei copii ai lor. Cînd s-au mutat în casa membrii familiei Lutz îi cunosteau teribila istorie. Aproape imediat ei au fost martorii unor fenomene stranii – usile si ferestrele se deschideau de la sine si se auzeau sunete bizare, iar preotului catolic care venise sa alunge spiritele rele, o voce demonica i-a ordonat sa plece.

Situatia s-a înrautatit rapid. Pe pereti au început sa se prelinga urme de sânge si substante lipicioase, au aparut nori pe la ferestre, fantomele si- au manifestat prezenta mult mai des si, în plus, unul din copiii familiei a început sa comunice cu un porc, pe nume Jodie, în care se pare ca se întrupase o forta demonica. Într-una din nopti Kathy Lutz a fost chiar aruncata din pat de catre o forta supranaturala si pretinde ca a vazut fata diavolului pe peretele semineului. Dupa 28 de zile de teroare, familia Lutz s-a mutat si la scurt timp dupa aceea a aparut în presa povestea lor.

În 1976 doi dintre cei mai faimosi investigatori în domeniul paranormalului, Ed si Lorraine Warren, au fost filmati de catre o echipa a unei televiziuni de stiri în timp ce cercetau casa. Cei doi au declarat ca locuinta era într-adevar bântuita de spirite demonice, însa alti specialisti în domeniu s-au dovedit mai reticenti.

Înca de la început doctorul Stephen Kaplan, directorul executiv al Institututlui de Parapsihologie din America, care are sediul în New York, a avut serioase dubii în privinta povestii si în urma cercetarilor întreprinse, a descoperit aspecte interesante despre cei doi soti Lutz. Din pacate, cercetarile lui nu au fost luate în seama. Ulterior s-a aflat ca cei doi soti luasera legatura cu un autor, Jay Anson, care a scris o carte, „Teroarea de la Amityville -o adevarata poveste”. Cartea, publicata în 1977, s-a bucurat de un mare succes la public si, bineînteles ca s-a turnat si un film, care a fost difuzat în 1979.
Asa cum a banuit doctorul Kaplan, în spatele povestii sotilor Lutz au existat actiuni si motivatii dubioase. El a descoperit ca avocatul care l-a aparat pe tânarul DeFeo s-a întâlnit cu sotii Lutz înainte de a fi publicata povestea. Kaplan nu a gasit nici o dovada concreta care sa sustina macar o parte dintre afirmatiile publicate în carte, în schimb a descoperit ca, dupa nici doua saptamâni, sotii Lutz s-au întors în casa din care plecasera din cauza terorii. De asemenea, multi detectivi au descoperit ca cei doi soti au semnat contractele pentru publicarea cartii si turnarea filmului imediat dupa ce s-a aflat despre aceasta poveste.

Ar mai trebui mentionat un aspect important: dupa plecarea sotilor Lutz în casa din Amityville au mai locuit trei familii si, nici una dintre ele nu a semnalat fenomene ciudate.

Multi dintre cei care au cercetat cazul, precum si cinicii, au concluzionat ca întregul caz trebuie pus mai degraba pe seama lacomiei, decât a fenomenelor

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole Terra Misterioasă

Read More

Castelul Winchester ,cea mai misterioasă construcție din Statele Unite ale Americii.

Camere ciudate, scări care duc nicăieri, holuri labirintice, ferestre care se deschis spre ziduri și uși asemănătoare, băi fără uși și zeci de camere în care nu a intrat nimeni niciodată, așa arată Castelul Wincester din California. Supranumit și Casa Fantomelor, Castelul Winchester este cea mai misterioasă construcție din Statele Unite ale Americii.

Povestea Castelului Winchester începe la sfârșitul anilor 1850, când celebrul om de afaceri american, William Wirt Winchester, proprietar al fabricii de armament cu același nume, o întâlnește pe Sarah Lockwood Pardee. Sarah provenea dintr-o familie bine sudată, tatăl ei era proprietarul unei companii de trăsuri din Connecticut, motiv pentru care primise o educație aleasă. Cunoștea bunele maniere, știa să vorbească fluent mai multe limbi și prezența sa în cercurile elevate era una delicată. Acestea au fost motivele principale pentru care William s-a îndrăgostit de ea.

Dragostea lor a fost una dificilă în primii ani, pentru că părinții celor doi amorezi s-au opus căsătoriei. În cele din urmă, dragostea a învins și William a luat-o pe Sarah de soție. Dragostea lor s-a concretizat prin nașterea unei fetițe și totul părea să meargă după un plan divin. Brusc lucrurile au luat o întorsură ciudată, pentru că inițial fetița lor s-a îmbolnăvit subit și a murit. Acest eveniment se petrecea în 1866 și a aruncat-o pe Sarah într-o depresie din care părea să nu mai iasă. Câțiva ani mai târziu, William Wirt Winchester a părăsit această lume pentru totdeauna, iar Sarah a fost devastată și aruncată de gândurile negre într-o lume obscură.

[caption id="attachment_761" align="aligncenter" width="1024"] Povestea Castelului Winchester începe la sfârșitul anilor 1850[/caption]

După moartea soțului ei, Sarah a realizat că viața familiei sale se afla sub semnul blestemului. De nenumărate ori a invocat faptul că spiritele celor omorâți de armele Winchester au pus acest blestem asupra familiei ei. Totul se petrecea într-un anumit sens, iar spiritele moarte îți căutau dreptatea.

Castelul Winchester, imaginat din lumea de dincolo

În urma celor petrecute, Sarah a încercat să-și găsească alinarea vizitând mai mulți spiritiști sau parapsihologi. Unul dintre aceștia i-a confirmat că atât familia sa, cât și averea sa, se aflau sub imperiul unui blestem. Acesta era emis de spiritele celor omorâși de puștile Wincester și era atât de puternic, încât nu mai avea scăpare.

Cu toate acestea, unul dintre spiritiști i-a sugerat să se mute în Vestul Sălbatic, acolo unde fuseseră omorâși cei mai mulți oameni de celebrele arme și să construiască o fortăreață, în care aceste spirite să aibă posibilitatea să-și găsească liniștea. În disperare de cauză, Sarah a luat decizia că este momentul să rupă acest blestem și să ofere alinare acestor suflete pierdute. În acest fel s-a născut unul dintre cele mai ciudate proiecte de case din toate timpurile, Castelul Wincester.

Legenda spune că Sarah a intrat în contact cu aceste spirite, care i-au dictat, fiecare în parte cum trebuie să arate fiecare cameră în parte. Acesta a fost punctul zero al Castelui Wincester.

În 1884, Sarah a cumpărat o fermă în Santa Clara, California. Casa fermei era neterminată și numai bună pentru a începe construcția unui castel. În acest fel, pe parcursul a câțiva ani, femeia a reușit să construiască unul dintre cele mai mari castele de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. Casa conține 160 de camere, două mii de uși, 10 mii de ferestre, 47 de scări, 47 de șeminee, 13 băi și 6. Cel mai interesant aspect este că fiecare cameră este unică, construită și mobilată după cerința spiritului căruia îi era destinată. Se spune că femeia, intra în contact cu aceste spirite, care îi dictau ceea ce își doreau.

Acesta este motivul pentru care Castelul Wincester este construit într-un stil bizar. Holuri labirintice, camere fără uși și geamuri care se deschid spre perete sau chiar băi care nu au fost deschise niciodată. Aceste elemente conferă acestui castel un mister incredibil, dar și o rază de misticism, neînțeleasă nici în ziua de astăzi de foarte mulți oameni.

Spirite și siluete inexplicabile

Castelul Winchester este supranumit și Casa Fantomelor. Motivul este că această construcție este bântuită de fantome și de spiritele celor morți de armele Wincester. Acest fenomen nu este unul care se petrece în zilele noastre, ci asemenea episoade au fost semnalate încă din clipa în care Sarah s-a mutat în el.

Aceste episoade sunt de-a dreptul terifiante și cei care au asistat la ele au descris că au văzut siluete ale unor personaje desprinse din vremurile străvechi. Ele umblă pe holurile castelului și par că sunt acasă la ele. Nu au intenții rele, din acest motiv în ziua de astăzi Castelul Wincester este transformat în muzeu și deschis publicului larg.

Se mai spune că acest castel este una dintre cele mai bântuite case de pe această planetă.

Read More

Fenomene inexplicabile - Tablourile blestemate (II)

Fenomene inexplicabile - Tablourile blestemate (II)

Tabloul „Venus la oglindă”

„Venus la oglindă”, capodopera artistului spaniol Diego Velasquez, a purtat, şi ea, peste timp, un renume nefast, din cauza faptului că toţi posesorii tabloului, după achiziţionarea lui, îşi pierdeau averile. Şirul de ghinioane a fost pus pe seama faptului că pictorul nesocotise interdicţiile Inchiziţiei, înfăţişând nud de femeie, o temă cu desăvârşire interzisă în pictura spaniolă a secolului al XVII-lea. Trupul zvelt al zeiţei este văzut din spate, iar în oglindă i se vede doar chipul. Impresia este că Venus nu îşi admiră propriul trup, ci îl urmăreşte neclintit pe cel care o priveşte. Primul ei proprietar a fost un negustor din Madrid. La foarte scurt timp după ce a cumpărat această frumuseţe mult râvnită, a ajuns în stare de faliment. Corăbiile cu care făcea negoţ pe mare au fost prădate de piraţi şi comerciantul a fost nevoit să îşi vândă toate posesiunile pentru a-şi plăti datoriile.

[caption id="attachment_745" align="aligncenter" width="500"] Fenomene inexplicabile - Tablourile blestemate[/caption]

Tabloul a trecut apoi la un nou proprietar, de asemenea negustor. Nici acestuia nu i s-a permis pentru mult timp să se bucure de senzualitatea picturii, căci clădirea în care îşi depozita mărfurile a fost lovită de un fulger, întreaga avere fiind distrusă de flăcări. Pictura a fost din nou scoasă la licitaţie, fiind de astă dată achiziţionată de un cămătar bogat. O săptămână mai târziu, casa i-a fost călcată de hoţi, cămătarul a fost ucis şi tot aurul furat. Ani de zile, moştenitorii cămătarului au încercat în zadar să vândă tabloul: renumele lui era deja nefast. În final, dorind să scape de el cu orice preţ, l-au donat unui muzeu. În 1813, pictura a ajuns în Anglia, fiind expusă în Galeria Naţională din Londra. O sută de ani mai târziu, tabloul a fost lovit de o năpastă, de parcă toate vieţile ruinate ar fi încercat să se răzbune. O fanatică a intrat în muzeu şi, cu mai multe lovituri de cuţit, a deteriorat valoroasa pânză. Din fericire, tabloul a fost restaurat.

Tabloul „Băiatul în lacrimi”

Tabloul pe care nici măcar un pompier nu l-ar accepta în casa lui, numit „Băiatul în lacrimi”, a produs o adevărată isterie în Marea Britanie, în anii ’90. Despre acest portret se spune nu doar că nu poate fi mistuit de incendii, dar că le şi provoacă. Povestea lui este aceea a unei obsesii pentru artă împinse până la nebunie. Se spune că autorul tabloului, pictorul Bruno Amadio, era stăpânit aşa de nebuneşte de pasiunea pentru pictură, încât a fost capabil să-şi sacrifice propriul copil. Mare specialist în portrete, subiectul lui predilect erau chipurile de copii plângând. Într-unul din acestea şi l-a ales ca model pe fiul său, un băieţel vesel şi zburdalnic, ca orice copil de patru-cinci ani. Tatăl, un bărbat dur, l-a aşezat în faţa sa şi i-a poruncit să plângă. Dar cum băiatul nu putea nicicum să-i facă pe voie, pictorul, smintit în pasiunea lui, l-a ars la mână cu un chibrit.

[caption id="attachment_746" align="aligncenter" width="500"] Fenomene inexplicabile - Tablourile blestemate (II)[/caption]

Atunci copilaşul a izbucnit în lacrimi şi a strigat: „Tu să arzi!”. Nu au trecut decât două săptămâni şi cuvintele aruncate de băieţel s-au materializat. Atelierul pictorului a luat foc şi însuşi artistul a pierit în flăcări, alături de preţioasele sale picturi. Spre surprinderea tuturor, singurul tablou care a supravieţuit incendiului a fost cel al fiului său. La o scurtă perioadă de timp, a murit şi băieţelul, răpus de tuberculoză. În 1985, cotidianul britanic „The Sun” publică o serie de articole sub titlul „Blestemul arzător al băiatului în lacrimi”. În paginile ziarului erau relatate mărturiile mai multor pompieri care declarau că, în urma unor incendii devastatoare, un singur obiect rămânea neatins de flăcări: un tablou semnat de Amadio (a realizat în total 60 de asemenea portrete) reprezentând un copil plângând. O ştire de ultimă oră, care informa că după tabloul original se realizaseră peste 50 de mii de copii, a creat panică în rândul populaţiei.

După un an de panică, după zeci de articole pe marginea subiectului, „The Sun” a organizat o acţiune prin care s-au ars câteva zeci de copii ale înspăimântătorului tablou, toate expediate de proprietarii lor la adresa cotidianului. Se spune că unul din birourile sediului cotidianului era ticsit cu astfel de reproduceri şi că până şi redactorul şef ajunsese să fie convins de veridicitatea blestemului. După acţiunea de incendiere voită a tablourilor, oamenii s-au încredinţat că totul fusese doar un şir de coincidenţe nefericite.

Tabloul „Mona Lisa”

„Sindromul Stendhal” denumeşte în psihiatrie o boală psihosomatică, manifestată prin palpitaţii ale inimii, ameţeală, leşin şi chiar halucinaţii, ce se manifestă la unele persoane care se află în faţa unei capodopere de artă. Afecţiunea poartă numele scriitorului francez Stendhal care, în 1817, în timpul călătoriei sale la Florenţa, s-a simţit copleşit de frumuseţea artei renascentiste. După ce a admirat minute întregi un tablou, prozatorul a leşinat.

[caption id="attachment_747" align="aligncenter" width="500"] Fenomene inexplicabile - Tablourile blestemate (II)[/caption]

„Absorbit de contemplarea frumuseţii sublime, o vedeam de aproape, aproape că o atingeam. Am ajuns la un nivel foarte înalt de emoţie, unde s-au întâlnit senzaţiile celeste, date de Artele Frumoase, şi sentimentele pătimaşe… Inima mi-a bătut mai repede, am avut «nervi», cum li se spune la Berlin. Viaţa s-a scurs din mine. Mergeam cu teamă de a nu mă prăbuşi”, scria Stendhal în cartea sa „Napoli şi Florenţa: O călătorie de la Milano la Reggio”. Sindromul a fost denumit astfel abia în 1979, de către psihiatrul italian Graziella Magherini, care a descris sute de asemenea cazuri, petrecute nu numai în Italia, ci şi în alte capitale europene. Şi la Muzeul Luvru s-au întâmplat mai multe incidente similare, îndeosebi în faţa celebrului tablou „Mona Lisa” al lui Leonardo Da Vinci. Muzeografii de la Luvru au remarcat faptul că în momentele în care muzeul este închis portretul capătă nuanţe obscure. Pânza se întunecă, se umbreşte.

Dar când galeriile de artă se redeschid publicului şi „Gioconda” este iarăşi admirată, parcă reînvie, culorile sunt mai strălucitoare, fundalul se luminează, iar surâsul ei căpătă o claritate mai pronunţată. Capodopera pare un vampir energetic. Sunt mulţi cei care au încercat să descopere care ar putea fi legătura tainică între toate aceste tablouri şi modelele lor sau proprietarii al căror destin a fost pecetluit pe veci. S-ar putea afirma că este doar o coincidenţă sau, pur şi simplu, o înlănţuire de evenimente nefaste. Deşi ideea tablourilor blestemate pare doar o plăsmuire a fanteziei, în realitate, sutele de mărturii stau drept dovadă, sfidând legile logicii şi ale raţiunii.

Read More

Fenomene inexplicabile - Tablourile blestemate (I)

Fenomene inexplicabile - Tablourile blestemate (I)

Portretul Mariei Lopuhina

Portretul frumoasei prinţese rusoaice Maria Lopuhina, realizat de pictorul Vladimir Borovikovski, a stârnit în Moscova, la finele veacului al XVIII-lea, o adevărată groază în rândul tinerelor femei. La scurt timp după ce i-a pozat artistului, tânăra prinţesa s-a îmbolnăvit şi a murit fulgerător. Despre tatăl ei, Ivan Tolstoi, se şoptea în taină demult, prin saloanele luxoase în care se întâlnea nobilimea rusă, că era pasionat de fenomenul paranormal, un adept al misticismului şi, totodată, membru important al unei loji francmasonice. De altfel, după moartea unicei fiice, se vorbea că îndureratul tată, prin intermediul unor forţe oculte, ar fi reuşit să transfere spiritul Mariei în portretul pictat de Borovikovski, de unde, din dorinţa de răzbunare, sufletul neliniştit al prinţesei ar fi „furat” vieţile mai multor tinere de vârsta măritişului. Peste zece fete ar fi murit subit, după ce priviseră imaginea.

Lanţul nenorocirilor s-a sfârşit când colecţionarul de artă Pavel Mihailovici Tretiakov a cumpărat portretul şi l-a expus în celebra sa galerie din Moscova. Există credinţa că orice operă de artă are o energie proprie, o energie moştenită de la autorul ei, care sporeşte odată cu trecerea timpului. Fiecare privitor trăieşte în momentul admirării unui tablou sau a unei sculpturi, o anumită stare. Această dispoziţie sufletească este captată de operele de artă, înmagazinată şi apoi retransmisă celorlalţi spectatori. Deşi pare fantezistă, teoria a fost emisă şi vehiculată atât de criticii de artă, cât şi de psihologii moderni. Experţii sunt de părere că un artist, în momentul creării unei opere, o poate înzestra cu forţe nebănuite, misterioase.



 

În vremuri biblice, pe când oamenii erau poate mai neprihăniţi, ascultând cu smerenie de Cuvântul lui Dumnezeu, ei s-au ferit să-şi făurească chipuri cioplite sau pictate. Una dintre primele porunci ale lui Dumnezeu, dictată profetului Moise, spune: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul”. Timp de veacuri, poporul iudeu a respectat cu sfinţenie acest precept, făcând excepţie de la el doar pentru a reprezenta animale. Poate de aici a apărut la popoarele creştine presupunerea că între un portret şi persoana care serveşte drept model există o legătură extrem de puternică. Mulţi oameni sunt încredinţaţi, chiar şi în zilele noastre, că dacă un portret este distrus, atunci şi personajul din viaţa reală are de suferit.

Tabloul „Flora”

Unul dintre pictorii în jurul cărora plutesc o mulţime de legende este celebrul maestru al pensulei, olandezul Rembrandt. Personajele portretelor sale, femeile din viaţa artistului şi copiii lui, au avut parte de morţi subite, după ce au fost imortalizate pe pânză. Prima femeie cu care artistul şi-a unit destinul, Saskia, cea care a rămas nemuritoare prin tabloul „Flora”, a murit neaşteptat, în fragedă tinereţe, după opt ani de la căsătorie, timp în care a fost reprezentată în nenumărate tablouri. Primii lor trei copii au pierit la câţiva ani de la naştere, iar cel de-al patrulea, Titus, a trăit doar până la vârsta de 27 de ani. A doua femeie din viaţa maestrului olandez, Hendrickje Stoffels, cea care i-a fost amantă şi model, a murit, de asemenea, foarte tânără, la scurt timp după ce a fost înfăţişată într-unul din tablouri. Blestemul portretelor l-a urmărit pe artist întreaga viaţă, rând pe rând, pictorul pierzându-i pe toţi cei dragi. De parcă sângele din vinele lor ar fi suferit o transfuzie totală, prin penelul artistului, către tonurile stinse, întunecate, din tablourile sale.

[caption id="attachment_739" align="alignleft" width="350"] Fenomene inexplicabile - Tablourile blestemate[/caption]

Igor Vaghin, un renumit expert rus în tanatologie (studiul asupra morţii), consideră că portretul artistic conţine spectrul bio-energetic al omului. „De ce după un divorţ oamenii distrug fotografiile partenerului? Aparent pentru a-l uita, însă în subconştient, ei doresc să îi facă rău, să se răzbune, provocându-i suferinţă. Portretul pictat, şi nu fotografiat, are o structură mult mai puternică. La vernisajele marilor pictori vin sute de oameni. Printre ei sunt şi mulţi colegi de breaslă invidioşi, răuvoitori. Către cine credeţi că se transferă toate energiile lor întunecate, toate sentimentele lor negative, ostile? Desigur către portretele pe care artistul le-a pictat cu dragoste şi pasiune. Şi cu cât mai uimitor, mai splendid este un portret, cu atât mai vulnerabil devine originalul său, omul din viaţa reală”.

Tabloul „Răspunsul cazacilor zaporojeni către sultanul Mehmed al IV-lea al Imperiului Otoman”

O altă enigmă îl priveşte şi pe pictorul rus Ilia Repin, a cărui celebritate artistică a fost dublată, în viaţa obişnuită, de blestemul propriilor sale capodopere. Una dintre operele sale cele mai apreciate, „Răspunsul cazacilor zaporojeni către sultanul Mehmed al IV-lea al Imperiului Otoman”, finalizată în 1891, a stârnit admiraţia şi încântarea tuturor criticilor, colecţionarilor şi pasionaţilor de artă. Însuşi ţarul Rusiei, Alexandru al III-lea, a fost teribil de impresionat de grandoarea şi complexitatea tabloului, achiziţionându-l imediat, contra unei sume exorbitante.

[caption id="attachment_740" align="alignleft" width="450"] Fenomene inexplicabile - Tablourile blestemate[/caption]

Dar la scurt timp după acest succes răsunător, a început un şir de nenorociri, toate atribuite nefericitului tablou. Poate nu întâmplător, maestrul a lucrat la această capodoperă timp de 13 ani, un număr considerat aducător de ghinion. Prototipurile personajelor principale ale picturii sunt prieteni ai artistului. Dacă ar fi ştiut ce răsucire cumplită a vieţii lor va produce această creaţie superbă! Atamanul Ivan Sirko, figura centrală, a fost întruchipat sub înfăţişarea amicului său, Mihail Dragomirov, general, erou al Războiului Ruso-Turc. Repin căutase o lungă perioadă de timp un chip care să îl reprezinte pe vestitul ataman. Generalul Dragomirov, un om blând, glumeţ şi foarte popular în Kiev, i s-a părut artistului cel mai potrivit pentru a „juca” acest rol. Dar iată că la numai câteva luni după ce figura sa a fost imortalizată pe pânză, Mihail Dragomirov s-a transformat, peste noapte, într-un alt om. A căzut în patima beţiei, iar viaţa lui paşnică, de familist, a devenit un iad. Se purta tiranic cu propriii fii, îi teroriza şi îi chinuia.

Până când doi dintre ei şi-au pus capăt zilelor, iar singura fiica şi-a pierdut minţile. Vasâli Tarnovski, un vestit colecţionar de antichităţi, un mecena al artei ruse, a fost cel care a servit drept model pentru cazacul cu cuşma neagră, un personaj ursuz, printre puţinii eroi din tablou care nu zâmbesc. La scurt timp, deşi foarte bogat, Tarnovski şi-a pierdut dintr-o dată întreaga avere şi a sfârşit cumplit, într-un azil de săraci. Un alt personaj – cel care scrie documentul către sultan, l-a avut drept model pe unul dintre cei mai de seamă cercetători ai istoriei cazacilor zaporojeni. Destinul său s-a încheiat la fel de zguduitor: a fost arestat pe motive politice, exilat în Taşkent, unde a murit de pneumonie, din cauza condiţiilor mizere. Toate aceste evenimente tragice l-au determinat pe artist să creadă că tabloul său este blestemat, iar personajele reprezentate în el, printr-o forţă tainică, diabolică, au schimbat destinul celor ce s-au oferit drept modele. Îngrozit, Repin a şters de pe pânză figura unui micuţ cazac, înfăţişat sub fizionomia propriului său fiu, Iuri.

Dar seria tablourilor negre ale lui Repin nu s-a încheiat aici. Artistul l-a rugat pe renumitul chirurg şi anatomist rus Nikolai Ivanovici Pirogov să îi pozeze pentru un portret. Medicul a consimţit, curând tabloul a fost finalizat, dar, chiar a doua zi, Nikolai Pirogov a murit. Aceeaşi soartă a avut-o şi celebrul compozitor Modest Musorgski. Portretul lui a fost desăvârşit pe 5 martie 1881, iar pe data de 28 martie a aceluiaşi an, viaţa lui se sfârşea.

Read More

Proiectul Stargate, spionii paranormali

Multe serviciile de informaţii de mare anvergură de pe glob se folosesc  de subiecţi sau de angajaţi cu calităţi care ţin de domeniul  paranormalului. Se pare că agenţiile respective au acceptat realitatea  fenomenologiei paranormale înaintea forurilor ştiinţifice. Mai mult  decât atât, nu s-au sfiit deloc să profite de persoanele cu astfel de  capacităţi. Existenţa unor adevărate unităţi de „paranormali”, cum li se spune în limbaj curent, sau de agenţi psy, conform terminologiei  specifice, a fost de mult timp confirmată sub diferite forme.

În ciuda aparenţelor, domeniul acesta nu are legătură cu duiumul de romane semnate Pavel Coruţ. Este un univers  aparte, cât se poate de serios, chiar daca multora le poate părea greu  de acceptat. Unul dintre cele mai cunoscute episoade adevărate de acest gen este  aşa-numitul Proiect Stargate, ce denumeşte un ansamblu de experimente  ordonate de guvernul federal al Statelor Unite pentru a investiga  fenomenele paranormale cu aplicaţii în domeniul spionajului şi cel  militar. Oficialii americani erau interesaţi în mod deosebit de  identificarea şi antrenarea persoanelor care să poată „vedea” evenimente care se întâmplă la mii de kilometri distanţă sau pot afla prin  puterile stranii ale minţii şi spiritului uman secrete militare,  informaţii greu de obţinut sau locaţii ale serviciilor rivale din alte  ţări.

Fenomenele psy au fost multă vreme  catalogate undeva la marginea ştiinţelor convenţionale. Clarviziunea,  telepatia, telekinezia şi mai ales călătoriile astrale au fost  contestate în numeroase rânduri de scepticii ştiinţei, care le-au negat  existenţa. Cu toate acestea, în anul 1995,  conducerea de atunci a CIA a decis declasificarea unui program din  categoria Top Secret început încă din anul 1970, moment în care celebra  agenţie americană de informaţii a început antrenarea unor subiecţi  capabili să „vadă la distanţă”.

Războiul Rece prin prisma Războiului Psy

La nivelul anilor 1970, informaţiile deţinute de americani indicau o  dezvoltare a cercetărilor asupra parapsihologiei efectuate în ţările  străine (în particular în URSS şi China). În aceste condiţii, şefii de  departamente din CIA considerau că pierd teren în faţa puterilor rivale  care făcuseră paşi importanţi în acest domeniu controversat pentru  „civili” şi oamenii obişnuiţi. În consecinţă, programele din cadrul  Project Stargate au fost lansate anual, alocându-se fonduri în acest  scop. Cei din CIA erau interesaţi în mod deosebit de tainele  clarviziunii. Această capacitate paranormală a fost testată şi studiată  în condiţii ştiinţifice de laborator. Americanii ar fi vrut ca, prin  intermediul unor persoane cu capacităţi deosebit de avansate în domeniul clarviziunii, să obţină date despre activităţi de spionaj îndreptate  împotriva SUA, potenţiale acte de terorism, baze militare secrete sau  locurile de lansare a unor rachete intercontinentale încă nedetectate.

Cercetările iniţiale au fost efectuate  în incinta Institutului de Cercetări Stanford, unde mintea umană a fost  supusă unor investigaţii extensive fără precedent pe teritoriul  american. Costurile totale ale cercetărilor de la Stanford au fost  acoperite de către CIA şi alte agenţii guvernamentale timp de peste  douăzeci de ani.

Cercetătorii Russel Targ, Hal Puthnoff  şi Ingo Swann au fost fondatorii acestui program cândva secret. Scopul  lor principal era acela de a înţelege abilităţile paranormale ale  subiecţilor, a le îmbunătăţi pe cât posibil şi a colecta informaţii  despre Uniunea Sovietică în contextul Războiului Rece din acea perioadă.  Cum sovieticii deţineau unităţi de „paranormali” încă mai impresionanţi  şi experimentaţi, nu putem decât să ne imaginăm amploarea duelurilor  mentale desfăşurate între aceşti agenţi secreţi nemaivăzuţi, aflaţi la  distanţe de mii de kilometri unii de alţii.

Generalul american Albert Stubblebine,  la acea dată şef al serviciilor de spionaj din cadrul Pentagonului, avea sub ordinele sale circa 16.000 de experţi în contrainformaţii. Controla pe atunci toate operaţiile militare sub acoperire derulate de SUA în  lume, jucând un rol important şi în invaziile americane din Panama şi  Grenada. A fost implicat puternic şi în celebrele programe MK Ultra.  Personalitate cu mult înaintea vremurilor sale, generalul Stubblebine a  anticipat încă de atunci că războaiele viitorului nu vor mai fi purtate  doar cu rachete şi tancuri, ci şi prin metode neconvenţionale, între  care puterea dezlănţuită a subconştientului uman va juca un rol tot mai  important.

[caption id="attachment_289" align="aligncenter" width="640"] Proiectul Stargate, spionii paranormali[/caption]

Aceştia au fost primii agenţi psy –  denumiţi astfel după termenul propus de Jim Marrs, un expert în domeniu –  care au lucrat pentru interesele americane.

Printre succesele remarcabile ale  paranormalilor americani au fost raportate: identificarea cu succes a  unor baze secrete sovietice, confirmate ulterior de agenţii oficiali ai  CIA; divulgarea unor detalii din timpul crizei ostaticilor declanşată de organizaţia teroristă Brigăzile Roşii în Italia; identificarea  locaţiilor unde erau deţinute victimele din timpul crizei sportivilor  ostatici israelieni din timpul Olimpiadei din München, identificarea  precisă a locaţiilor unde regimul lui Saddam Husein deţinea rachetele  Scud în perioada primului Război din Golf şi cireaşa de pe tort :  avertizarea precisă asupra atacurilor care au vizat Turnurile Gemene din ziua de 11 septembrie 2001. Avertizarea a fost făcută de un colaborator particular cu capacităţi premonitorii din cadrul CIA, dar a fost  complet ignorată de autorităţi. La mult timp după tragicele evenimente,  autorităţile şi-au amintit de previziunea sa…

Momentul dezvăluirilor din anul 1995 cu  privire la existenţa spionilor paranormali a fost puternic reflectat în  presa americană a momentului. Ziare şi posturi TV precum ABC, The Washington Post sau The New York Times au alocat spaţii largi, iar reporterii acestor publicaţii au oferit  cititorilor chiar unele detalii surprinzătoare. Persoane puternic  implicate în acest proiect, precum Ingo Swann, Russel Targ, Pat Price,  Hal Puthoff sau Joseph McMoneagle au acceptat în premieră să vorbească  despre experimentele care se desfăşurau între zidurile Institutului  Stanford.

La începuturi, agenţii psy se bazau pe  aprofundarea şi perfecţionarea „tehnicii Ganzfeld”. Aceasta consta în  provocarea unui anumit tip de transă, în care conştiinţa agenţilor era  modificată. Erau apoi introduşi într-o cameră cu pereţii izolaţi fonic,  în linişte totală. Vederea le era blocată prin jumătăţi de mingi de ping pong aşezate pe orbite. Încăperile erau luminate cu o lumină caldă,  roşiatică. Subiecţii primeau plicuri sigilate cu coordonatele geografice  şi militare ale locaţiilor. Agenţii aveau voie să atingă plicurile, dar nu să le deschidă. Conform declaraţiilor lor, prin activarea  calităţilor psihocognitive, imagini, trăiri şi informaţii le apăreau  brusc în minte, adesea sugerând cu mare exactitate locul vizat. Astfel,  Joseph McMoneagle, un veteran al Războiului din Vietnam, afirma că a  reuşit să identifice unele dintre bazele secrete ale Uniunii Sovietice. La baza Fort Meade din Maryland, McMoneagle a lucrat peste 20 ani pentru  spionajul american, declarând ulterior că rata sa de succes era de  aproximativ 28%. Informaţiile furnizate de spionii psy erau confruntate  ulterior cu cele obţinute cu ajutorul sateliţilor militari şi coincideau de multe ori.

Paranormalii ucigaşi?

Încântaţi de primele succese, şefii din CIA priveau chiar mai departe:  aspirau să creeze un fel de unităţi ofensive de paranormali care ar fi  putut să ucidă de la distanţă sau să implanteze gânduri sinucigaşe în  minţile ţintelor umane care trebuiau lichidate fără intervenţii  militare. Se vehicula ideea că sovieticii şi chinezii ajunseseră deja la aceste etape şi, probabil, americanii simţeau că ei rămăseseră în urmă.  Tocmai se lansase bizara eră a „înarmării psihotronice”.

La sfârşitul anilor 1960, cercetătorii  americani au făcut un experiment neobişnuit, în urma căruia au declarat  că descoperiseră faptul că focalizarea energiilor şi gândurilor negative asupra unei culturi de mucegaiuri inhiba în mod clar creşterea  acesteia. Dintr-un eşantion de 194 mostre de mucegaiuri „blestemate”,  191 s-ar fi oprit din creştere, semn că efectul energiilor negative  lansate de oameni aflaţi la sute de kilometri de laboratoare se făcea  simţit din plin. Alţi cercetători au descoperit cu stupoare că gândurile negative pot încetini dezvoltarea temutei bacterii Escherichia coli.  Şefii din Pentagon au tras conlcuzia că energia mentala există, iar ca  nişte militari sadea ce erau, s-au gândit imediat la aplicarea ei pentru crearea unor asasini ca să ucidă prin puterea minţii. Au mers până într-atât încât au vrut să-l racoleze pe celebrul medium israelian Uri Geller, căruia i-au cerut să ucidă în mod demonstrativ, cu puterile sale psy, un… porc! Indignat, Geller i-a refuzat, declarând că a fost dintotdeauna un iubitor de animale.

În mod oficial, Proiectul Stargate a  încetat odată cu pensionarea generalului Stubblebine. Firesc, râmân  multe întrebări fără răspuns. Oricum, este greu de crezut că, dacă cei  din CIA ajunseseră la astfel de rezultate la nivelul anilor 1970-1980,  ar fi abandonat total cercetările. Subiectul este deosebit de interesant chiar şi numai din perspectiva cunoaşterii umane, nemaivorbind de  avantajele evidente pe care nişte astfel de unităţi de paranormali le-ar putea aduce „angajatorilor” lor, dacă aceste capacităţi ar opera  într-adevăr cu asemenea eficienţă. Dar… cine ştie la ce performanţe au ajuns agenţii psy din prezent, sau care este amestecul lor în marile  afaceri politice, economice şi militare din întreaga lume…

Read More

Care sunt cele mai des întâlnite coşmaruri ce ne bântuie nopţile?

Care sunt cele mai des întâlnite coşmaruri ce ne bântuie nopţile?De mai bine de un secol, oamenii de ştiinţă analizează coşmarurile, iar rezultatele studiilor lor au dus uneori la descoperiri bizare. Informaţii bizare sunt şi acelea care dezvăluie cele mai des întâlnite coşmaruri ale oamenilor.

Înainte de a începe să discutăm despre cele mai comune coşmaruri ar trebui să lămurim la ce ne referim când spunem „coşmar”. Un adevărat coşmar , aşa cum este descris de specialişti astăzi, este un vis perturbator şi intens din punct de vedere emoţional care îl face pe visător să se trezească. În cazul în care vânătorul nu se trezeşte în timpul visului, atunci specialiştii susţin că el a avut doar un vis urât.

Estimările arată că doar 5% dintre adulţi suferă coşmaruri regulat şi cu toate acestea majoritatea oamenilor (statisticile diferă în funcţie de studiu, dar în general este vorba de 70% - 90%) au avut un coşmar cel puţin o dată în viaţă.

În mod foarte ciudat, ştim destul de puţine lucruri referitoare la ceea ce visează oamenii cu adevărat atunci când au coşmaruri. În mare, problema este că, de cele mai multe ori, coşmarurile descriu lucruri foarte personale.

[caption id="attachment_224" align="aligncenter" width="634"] Care sunt cele mai des întâlnite coşmaruri ce ne bântuie nopţile[/caption]

Într-un studiu, Antonio Zadra, specialist în studierea somnului de la Universitatea din Montreal, enumeră câteva motive pentru care avem nevoie de conturarea unei imagini mai cuprinzătoare a conţinutului unui coşmar. Pe baza unei meta-analize ce a cuprins 12 studii la care au luat parte 1935 de adulţi, Zadra a concluzionat că astfel de investigaţii tind să „varieze mult în funcţie de populaţia examinată şi în funcţie de instrumentele folosite”. În majoritatea studiilor, spune Zadra, cercetătorii au folosit chestionare şi interviuri, însă el susţine că cea mai bună metodă este utilizarea unui jurnal în care participanţii să îşi noteze zilnic visele.

„Chestionarele sau instrumentele similare de retrospectivă pot duce la povestirea inexactă a unor coşmaruri din cauza naturii fragile a amintirii viselor”, a explicat Zadra.

„Atunci când sunt rugaţi să îşi amintească un coşmar, majoritatea subiecţilor au tendinţa de a-şi aminti, în general, vise intense, neobişnuite şi nu experienţele tipice. Acest lucru ar putea explica de ce, în studiile realizate prin chestionare şi interviuri, coşmarurile legate de teme precum căderea în gol sau zborul apar mai des decât în cazul jurnalelor”, a mai explicat specialistul.

Cele mai des întâlnite coşmaruri

Unul dintre primele studii care au investigat temele coşmarurilor des întâlnite a fost coordonat de psihologul Hulsey Cason, în anii `30. La această cercetare au fost intervievaţi adulţi sănătoşi, adulţi „nebuni”, copii şi studenţi orbi. Pe baza acestor interviuri la care au luat parte cei 258 subiecţi, cele mai des întâlnite teme au fost referitoare la :

1. Animale (27%)

2. Senzaţia de a fi urmărit (27%)

3. Familie/casă (26%)

4.Moarte/crimă (22%)

5. Cădere (21%)

6. Alte subiecte (19%)

7. Accidente (17%)

Desigur, acest studiu include limite precum faptul că participanţii nu au ţinut un jurnal al viselor şi faptul că în lucrare nu se specifică dacă definiţia coşmarului a inclus criteriul trezirii în timpul visului.

Un alt studiu similar a fost realizat în 1988 de psihologul Dierdre Barrett, de la Harvard, şi a inclus 79 de participanţi.

Rezultatele au dus la alcătuirea unui alt top cu cele mai frecvente coşmaruri, care arată astfel:

1. A fi urmărit/ă (72%)

2. Moartea unui membru al familiei sau a unui prieten (64%)

3. Căderea (53%)

4. Propria moarte (39%)

5. Animale/monştrii (33%)

6. Război/violenţă/dezastre naturale (24%)

În 1978, Scott Lawrence şi Anthony Celluci de la University of North Carolina-Greensboro au realizat un studiu în care nu numai că le-au cerut subiecţilor (29 de subiecţi care aveau frecvent coşmaruri) să menţină un jurnal, dar este primul studiu care ia în considerare criteriu trezitului.

În urma acestui studiu s-a constatat că cele mai des întâlnite coşmaruri sunt:

1. Ameninţare la adresa integrităţii fizice (16%)

2. Răni/ Moartea altora (15%)

3. Conflicte interpersonale (15%)

Unul dintre cele mai mari şi cuprinzătoare studii realizate asupra coşmarurilor a fost publicat în 2010 de Michael Schredl of the Central Institute of Mental Health din Germania. Schredl a examinat conţinutul tematic al coşmarurilor pe un eşantion de peste 1000 de adulţi (indivizi cu vârsta peste 16 ani) care declaraseră că experimentează mai multe coşmaruri de-a lungul anului. Rezultatele au indicat cele mai întâlnite coşmaruri sunt referitoare la:

1. Cădere (40%)

2. Urmărire (26%)

3. Senzaţia de a fi paralizat (25%)

4. Întârzierea la un eveniment important (24%)

5. Dispariţia sau moartea unei persoane apropiate (21%)

Scopul studiului realizat chiar de Zadra a fost de a „obţine o descriere amplă şi comparativă a viselor urâte şi a coşmarurilor”. Studiul a fost realizat pe un eşantion mare şi a fost realizat pe baza jurnalelor ţinute de participanţi.

Astfel, Zadra a colectat 10.000 de relatări legate de vise urâte şi coşmaruri. Dintre acestea, doar 253 de coşmaruri şi 431 dintre visele urâte raportate de 331 subiecţi au fost destul de detaliate pentru a fi folosite în analiză.

Astfel, primele 5 cele mai des întâlnite coşmaruri au fost cele legate de:

1. Agresiune fizică (48.6%)

2. Conflicte interpersonale (21%)

3. Eşec sau neputinţă (16.2%)

3. Moarte şi probleme de sănătate (9.1%)

4. Griji sau teamă (8.7%)

Sursa: io9

Read More

Semne care iti arata ca ai un spirit malefic in casa

Crezi ca apartamentul tau nu e afectat ? Nu doar casele asezate pe pamant sufera de prezenta fantomelor. Iata semnele care iti arata ca ai un spirit malefic in casa. Considerate fenomene paranormale, întâmplările despre fantome ridica numeroase semne de întrebare. Unii oameni cred că există posibilitatea că spiritele să stea în preajmă noastră, în timp ce altele consideră că este vorba doar despre povești menite să înspăimânte lumea, scrie realitatea.net.

Iată 10 semne care îți vor schimbă percepția asupra a ceea ce se întâmplă în jurul tău!

Deși nu multe persoane cred că există fantome, specialiștii în domeniu încearcă să ne avertizeze în legătură cu diferite întâmplări bizare. Așa că nu ar trebui să tratezi cu indiferentă anumite semne care îți pot indică că un spirit încearcă să ia legătură cu ține. Poate că el vrea să te avertizeze că ești în pericol ori, dimpotrivă, să își apere teritoriul în care bântuie.

1. Simți deseori că nu ești singură într-o încăpere. Dacă ți s-a întâmplat să mai simți o prezența în apropierea ta, cu siguranță ai intrat în câmpul energetic al unui spirit. În funcție de senzația pe care ai avut-o în acel moment, el are intenții bune ori nu.

2. Simți brusc că îți este frig într-o cameră în care te simțeai bine. Acum un minut te simțeai confortabil, iar acum simți că a trecut un curent de aer rece pe lângă ține, deși nu există o explicație clară pentru acest lucru.

3. Până de curent inexplicabilă. Fantomele sunt des asociate cu problemele de energie electrică dintr-o locuită. Astfel de întâmplări ridica semne de întrebare, în special atunci când specialiștii nu găsesc o explicație clară pentru aceste fenomene.

4. Animalele de companie se comportă ciudat. Animalele simț imediat prezența unui spirit în preajmă lor. Nu ar trebui să te mai întrebi dacă există fantome atunci când ele privesc în gol ori se agită în prejmă a ceva ce pare invizibil, ci să iei lucrurile în serios. Unele își ies din minți, altele păr să își fi găsit o nouă preocupare interesantă, în funcție de intențiile și de energia (pozitivă ori negativă) pe care o are spiritul respectiv.

5. Auzi ciocănituri, dar nu vezi niciun musafir. Cercetătorii spun că astfel de semne demonstrează că spiritul din preajmă încearcă să ia legătură cu ține. Fie încearcă se te avetizeze de ceea ce ți s-ar putea întâmplă, fie încearcă să își rezolve o problemă din perioadă în care trăia.

[caption id="attachment_79" align="aligncenter" width="1600"] Semne care iti arata ca ai un spirit malefic in casa[/caption]

6. Ți se pare că îți auzi numele, însă nu este nimeni în zonă. Dacă ți s-a întâmplat în ultima perioadă să auzi că te-a strigăt cineva, ar trebui să iei în calcul că există fantome. Persoanele dragi decedate încearcă să ia cumva legătură cu ține.

7. Ușile se deschid și se închid singure. Mulți cercetători care investigheaza fenomenele paranormale au ajuns la concluzia că acesta este unul dintre cele mai întâlnite semne care demonstrează că există fantome într-o casă.

8. Miros ciudat în încăpere. Deși aerisești casă zilnic, totuși nu poți să scapi de un anumit miros. Dacă el îți amiteste de o persoană dragă care a murit, s-ar putea că spiritul ei să fie mai aproape de ține decât îți închipui. Nu te speria, poate doar încearcă să te protejeze ori nu se poate despărți de ține.

9. Simți că cineva te atinge ușor. Nu este nimeni lângă ține, însă tu simți că te mângâie cineva pe braț ori pe păr? Dacă simți des această senzație, ar trebui să iei în considerare că ai un spirit în preajmă ta care încearcă să între în contact cu ține.

10. Detectezi o apariție. Fie că observi o umbră ciudată într-o fotografie, fie că reușești să vezi cu coadă ochiului o siluetă stranie, ar trebui să îți pui întrebări dacă existența fantomelor chiar este un mit.

Ai observat aceste semne care, în opinia specialiștilor, demonstrează că există fantome sau ai auzit astfel de întâmplări? Crezi că sunt doar coincidențe ori totul indică prezența unui spirit în apropiere?

 

Read More