Cernobîl, povestea unui dezastru

Cernobîl, povestea unui dezastru. Explozia reactorului 4 de la Centrala Nucleară de la Cernobîl, din Ucraina, din 26 aprilie 1986, se numără printre cele mai mari dezastre produse de om. Potrivit specialiştilor, efectele accidentului de la Cernobîl pot fi comparate cu cele produse în urma exploziei a 500 de bombe nucleare, de mărimea celor de la Hiroshima şi Nagasaki. Statisticile arată că peste 60 000 de oameni au murit ca urmare a radiaţiilor, iar mai mult de două milioane au avut şi mai au de suferit.

Centrala Atomoelectrică de la Cernobîl, situată într-o zonă împădurită, cu o densitate scăzută a populaţiei, la circa 130 km nord de Kiev şi aproximativ 20 km sud de frontiera cu Belarus, era compusă din patru reactoare nucleare de tip RBMK-1000, capabile de a produce 4 GW de putere electrică. Reactoarele 1 şi 2 au fost construite între anii 1970 şi 1977, în timp ce reactoarele 3 şi 4 au fost finalizate în 1983. Două reactoare RBMK se aflau în proces de construcţie la momentul accidentului.

Testul de dinaintea catastrofei

Asemenea altor centrale electrice nucleare, proiectul sovietic avea un miez de reactor care conţinea tije de combustibil radioactiv de uraniu. În reactoarele de la Cernobîl au fost folosite ca moderator blocuri de grafit în interiorul cărora se aflau încastrate tije de control din bor. Căldura emanată de tijele de combustibil era înlăturată din miez de un agent de răcire (apa normală aflată sub mare presiune pompată în miez unde fierbea şi crea un jet de aburi extrem de fierbinte). După ce era separată, apa era pompată înapoi în miez, iar aburii treceau prin turbine producând energie electrică.

[caption id="attachment_834" align="aligncenter" width="718"] Cernobîl, povestea unui dezastru[/caption]

La 25 aprilie, înainte de a opri unitatea pentru un control de rutină, echipajul reactorului de la Cernobîl 4 a început pregătirile pentru un test ce avea scopul de a determina cât timp turbinele ar continua alimentarea cu energie în cazul unei pierderi a aportului de energie electrică. Acest test mai fusese efectuat în anul precedent, însă turbinele nu au asigurat puterea necesară. Ulterior, au fost făcute îmbunătăţiri, fapt ce a determinat efectuarea unor noi teste.

Pentru efectuarea testului, era necesară reducerea capacităţii reactorului la 30%, însă autorităţile sovietice din domeniul energetic nu au aprobat acest lucru. Prin urmare, reactorul a rămas setat la 50% din capacitatea sa, pentru o perioadă de alte 9 ore, timp în care computerele şi sistemele de siguranţă au fost închise. Pe 26 aprilie, echipa de la Cernobîl a primit aprobarea pentru a relua procedurile de reducere a capacităţii reactorului. În acel moment este posibil ca operatorul să fi comis prima greşeală:în loc să menţină nivelul la 50%, a uitat să reseteze un aparat, fapt ce a determinat o scădere vertiginioasa a nivelului de producere a energiei, ajungând până la 1%. Acest nivel era mult prea scăzut pentru derularea testului.

O altă greşeală care a condus la dezastru a fost aceea că, pentru a ridica nivelul de producţie a energiei la 7%, au fost îndepărtate simultan un număr prea mare de tije de control, care au fost apoi reintroduse în reactor tot simultan, procedură care a determinat o creştere atât de dramatică a nivelului energetic, încât reactorul a fost distrus. O eroare similară, dar cu consecinţe mult mai puţin grave, se produsese deja într-un reactor de acelaşi tip în Lituania, în anul 1983, însă aceste date nu au fost transmise şi personalului operaţional de la Cernobîl.

Explozia s-a produs în jurul orei 01:30, distrugând capsula de beton din jurul reactorului. Aerul a pătruns în interior interacţionând cu grafitul fierbinte şi radioactiv, în urma reacţiei obţinându-se CO gazos inflamabil care a provocat un incendiu în reactor. În total 8 tone de substanţe radioactive au fost aruncate din reactor şi împrăştiate în jurul zonei sau luate de vânt

În primele zece ore de la producerea accidentului, a fost pompată apă în miezul reactorului pentru a stinge incendiul şi a opri eliberarea de materiale radioactive în atmosferă. Circa 200-300 de tone de apă au fost pompate pe oră în jumătatea intactă a reactorului în cadrul acestei disperate acţiuni. Încercarea nu a fost încununată de succes, existând riscul ca apa să inunde reactoarele 1 şi 2.

Următoarea încercare de stingere a flăcărilor a constat în aruncarea a circa 2 400 tone de plumb şi 1 800 tone de nisip, operaţiune demarată între 27 aprilie şi 5 mai cu ajutorul a peste 30 de elicoptere militare. Nici aceasta operatiune n-a fost eficace, din contra, a agravat situatia, caci caldura s-a intetit sub acele materiale, temperatura din reactor şi cantitatea de radatii crescând în mod dramatic. Ulterior, miezul a fost răcit cu azot, iar pe 6 mai s-a reuşit ca focul şi emisiile radioactive să fie ţinute sub control.

Urmările dezastrului

Puţini au fost cei care au ştiut ce s-a întâmplat de fapt. Oraşul Prypiat, construit special pentru muncitorii de la Cernobîl, a fost evacuat abia o zi mai târziu, pe 27 aprilie. Mai mult decat atat, abia pe 23 mai 1986 au început pregătirile pentru a se distribui populaţiei iod pentru a preveni absorbirea iodului radioactiv-practic mult prea târziu, căci cea mai mare cantitate din acest element radioactiv fusese deja eliberată în primele zece zile.

Toate persoanele implicate in acest accident (cei 600 de pompieri, precum si echipa de operare care a fost implicata in lupta cu focul) au fost sever iradiate. 134 dintre aceşti oameni au fost expuşi unor doze de radiaţii între 0, 7 şi 13 Sv, suferind de aşa-numitul Sindrom acut de radiaţii (ARS). Prin urmare, în decurs de numai câteva ore, aceşti oameni au fost expuşi unui volum de radiaţii de până la 13. 000 de ori mai mare decât 1 millisievert (doză maximă de radiaţii la care poate fi expusă populaţia care trăieşte în apropierea unei centrale nucleare).

31 de muncitori au murit la scurtă vreme după acest accident. Aproximativ 800 000 de oameni au fost implicaţi în operaţiunile de curăţare de la Cernobîl, până în anul 1989, sănătatea lor fiind sever afectată. Se pare că 300 000 dintre ei au fost expuşi unor doze de radiaţii de peste 0, 5 Sv.

În urma estimărilor, s-a ajuns la concluzia că întreaga cantitate de xenon, jumătate din cea de cesiu şi de iod şi 5% din restul elementelor radioactive din reactor au fost aruncate în atmosferă. Cea mai mare parte a contaminat zona învecinată centralei nucleare, în timp ce gazele cu densitate scăzută au fost purtate de vânt, iniţial, de-a lungul Ucrainei, Belarusului, Rusiei, iar într-o măsură mai mică, în Scandinavia, Polonia, Cehoslovacia, Austria şi sudul Germaniei. În ultimele zile, direcţia vântului s-a schimbat, emisiile radioactive afectând mai ales ţările din sudul continentului:România, Grecia, Bulgaria şi Turcia. Totuşi, suprafaţa cu cel mai mare grad de risc de iradiere includea nordul Ucrainei, sudul şi estul Belarusului şi zona de vest, la graniţa dintre Rusia şi Belarus. La momentul exploziei, în această regiune de aproximativ 140. 000 km2 locuiau 7 milioane de persoane, dintre care 3 milioane erau copii.

Depunerile radioactive au afectat România mai ales în primeIe zile ale lunii mai, din cauza schimbării direcţiei vântului. În noaptea de 1 mai, staţiile care se ocupau cu măsurarea radioactivităţii au transmis că, în anumite zone ale ţării, s-au înregistrat valori depăşite ale radioactivităţii. Cel mai ridicat grad de poluare a fost atins în Iaşi, unde s-a ajuns la nivelul de alarmare. Totodată, radioactivitatea a crescut foarte mult şi în Suceava, Târgu-Mureş, Galaţi şi Tulcea.

Pentru a opri emisiile radioactive, zona activă a reactorului a fost acoperită cu un ''sarcofag'' de beton, care opreşte radiaţiile. Oraşul Cernobîl, că şi Prypiat, au fost evacuate şi probabil nu vor mai fi locuite vreodată, întrucât nivelul de radiaţii va ajunge la cote normale în jurul anului 2525.

Read More

Sahara se extinde, a crescut cu 10% în ultimul secol

Sahara se extinde, a crescut cu 10% în ultimul secol. Încălzirea globală provoacă creşterea deşertului Sahara, sugerează rezultatele unui nou studiu.

Cercetătorii au descoperit că cel mai mare deşert din lume s-a mărit cu peste 10% în ultimul secol. Studiul sugerează că şi celelalte deşerturi din lume s-ar putea extinde din cauza schimbărilor climatice, informează Mail Online.

[caption id="attachment_826" align="aligncenter" width="720"] Sahara se extinde, a crescut cu 10% în ultimul secol[/caption]

''Rezultatele noastre sunt specifice deşertului Sahara, dar ar putea fi aplicat şi celorlalte zone deşertice de pe glob,'' a declarat Sumant Nigam, profesor din cadrul Universităţii din Maryland.

În cadrul cercetării au fost analizate ploile de sezon din Africa ce au avut loc între 1920-2013. Echipa a descoperit că zonele din jurul deşertului ce anterior nu erau aride pot fi acum clasificate ca deşert. Cercetătorii susţin că cea mai mare expansiune a putut fi observată în timpul verilor. În aceste luni, deşertul s-a extins în proporţie de 16% pe parcursul celor 93 de ani analizaţi în cadrul studiului.

''Deşertul se formează în general în regiunile subtropicale din cauza circulaţiei Hadley,'' a declarat profesorul Nigam. ''Însă expansiunea sudică a Saharei sugerează existenţa altor fenomene, inclusiv ciclurile climatice precum AMO,'' adaugă el.

Cercetătorii sugerează că motivul expansiunii deşertului Sahara reprezintă o consecinţă a influenţei umane şi a schimbărilor naturale. Deşi tiparul variază în funcţie de anotimp, cercetătorii sugerează că expansiunea nu poate fi negată.

Read More

Insula de gunoaie din Pacific e mai mare decât România

Insula de gunoaie din Pacific e mai mare decât România. Cel mai mare loc în care se adună deșeurile din ocean crește de la o zi la alta. Acum, insula de gunoaie conține 79.000 de tone de material plastic.

Cercetările au descoperit că mai mare acumulare de plastic oceanic din lume, cunoscută ca insula de gunoaie din Pacific, este acum de șase ori mai mare decât România. Imaginile aeriene arată 79.000 de tone de plastic în zona uriașă de acumulare din vestul Californiei, cifră de 16 ori mai mare decât estimările anterioare.

[caption id="attachment_798" align="aligncenter" width="1024"] Insula de gunoaie din Pacific e mai mare decât România[/caption]

Rezultatele sugerează că în zonă există mult mai multe materiale plastice decât credeau oamenii de știință și că microplastica se acumulează rapid în regiune.

Micile particule toxice intră în alimentele noastre atunci când sunt consumate de pești. Astfel, ele pătrund în organele interne și pot transporta substanțe chimice toxice în organism.

„Insula de gunoi din Pacific este situat la jumătatea dintre Hawaii și California. Ea se formează prin convergența curenților la suprafața mării, care acumulează deșeuri plutitoare din plastic”, spune Laurent Lebreton, co-autorul studiului. „Deșeurile din plastic se pot descompune în mici fragmente, adesea denumite microplastice, care pot fi dăunătoare vieții marine”.

Cercetătorii au descoperit că materialele plastice constituie 99,9% din resturile din această parte a oceanului. Cel puțin 46% din plastic provenea de la plasele de pescuit, iar peste trei sferturi din material sunt resturi mai mari de cinci cm. Microplasticele reprezintă 8% din masa totală a plasticului.

Deși majoritatea obiectelor mari s-au descompus în fragmente, cercetătorii au reușit să identifice un număr mic de obiecte, inclusiv containere, sticle, capace, curele de ambalare, frânghii și plase de pescuit.

„Estimăm că în jur de 80.000 de tone de material plastic plutește în prezent într-o zonă de 1.6 milioane de km pătrați. Prin compararea rezultatelor noastre cu studiile anterioare, constatăm că poluarea plastică a crescut exponențial începând cu 1970, atunci când primele măsurători au fost raportate”, a spus Lebreton.

Imagistica aeriană a permis numărarea și măsurarea mai exactă a deșeurilor, comparativ cu studiile anterioare care au folosit sondaje. Acest lucru ar putea explica parțial motivul pentru care estimările lor sunt mai mari decât cele realizate de alți cercetători.

 

Read More

Red Sprites – Misterioasele fulgere stratosferice

Red Sprites – Misterioasele fulgere stratosferice. Luminile miscatoare au aparut de-a lungul timpului deasupra celor mai multe furtuni cu tunete, insa cercetatorii nu au inceput studierea lor decat atunci cand una dintre ele a fost inregistrata accidental pe camera, in 1989. “Fulgerele excita campul electric de deasupra furtunii, producand o strafulgerare luminoasa denumita spirit”, sustine Colin Price, geofizician al Universitatii Tel Aviv din Israel. “Intelegem acum ca numai un anumit tip de fulger declanseaza luminile misterioase.” Cercetatorii au detectat aceste fulgere la distante de 35 - 130 kilometri deasupra solului, cu mult peste zona unde au loc cele obisnuita, adica la 10-15 kilometri in atmosfera. “Spiritele” pot lua forma unor fulgere globulare.

[caption id="attachment_734" align="aligncenter" width="610"] Red Sprites – Misterioasele fulgere stratosferice[/caption]

Cauza acestor fenomene ramane necunoscuta, dar Price sugereaza ca ele ar putea explica unele dintre rapoartele de identificare a OZN-urilor din ultimii ani. Echipamentele de triangulatie de la bordul satelitilor le-au permis cercetatorilor chiar sa calculeze dimensiunea fulgerelor de la inaltime. Lumina acestora este inalta de pana la 25 kilometri, in timp ce un intreg astfel de nor luminos poate avea o latime de pana la 70 kilometri. Ele ar putea avea un oarecare efect asupra stratului de ozon al Pamantului, insa oamenii de stiinta cred ca impactul global este unul redus.

Astronauţii Staţiei Spaţiale Internaţionale au reuşit să fotografieze un fenomen atmosferic misterios, cunoscut sub denumitrea de “red sprite”, care s-a produs în timpul unei furtuni, la mare altitudine deasupra unui fulger, informează Daily Mail.

Imaginile au fost obţinute de către astronauţii din cadrul Expediţiei 31, pe când aceştia se aflau la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale. Grandiosul fenomen a fost surprins la mare altitudine deasupra statului Myanmar din sud-estul Asiei.

[caption id="attachment_735" align="aligncenter" width="999"] Red Sprites – Misterioasele fulgere stratosferice[/caption]

Fenomenele “red sprite” sunt descărcări electrice care se extind la înălţimi de până la 88,5 kilometri deasupra unui fulger. Fenomenul natural nu poate fi observat de la sol şi de aceea a rămas necunoscut până în secolul XX. El a fost fotografiat pentru prima oară în anul 1989, din greşeală.

Deseori sunt confundate cu fulgerele din straturile superioare ale atmosferei. Totuşi, sunt fenomene care au la bază plasma rece şi nu ating temperaturile ridicate ale fulgerelor troposferice.
În general, sunt asociate cu furtuni puternice, cu toate că mecanismul exact al apariţiei lor nu este cunoscut încă de lumea ştiinţifică.

Deoarece apar deasupra stratului de nori în care au loc furtunile, e puţin probabil ca Descărcările Sprite să fie observate de pe Pământ. Cu toate acestea, timp de decenii, piloţii avioanelor au raportat apariţia acestor fenomene, dar de-abia din anii 90 au început să fie fotografiate.

Oamenii de ştiinţă care le-au studiat sunt de părere că observarea unor Descărcări Sprite pe alte planete poate duce la identificarea unor medii ambiante propice vieţii.

Read More

O anomalie misterioasă sub Africa slăbeşte câmpul magnetic al Pământului

O anomalie misterioasă sub Africa slăbeşte câmpul magnetic al Pământului. O regiune care îi îngrijorează pe savanţi în acest moment este Anomalia Sud-Atlantică - o zonă foarte vastă care se întinde din Chile până în Zimbabwe. Aici, câmpul magnetic este atât de slab încât este periculos pentru sateliţii Terrei să treacă prin el, pentru că nivelul ridicat de radiaţii cosmice din această zonă poate distruge electronicele. Acum, o echipă de cercetători americani a găsit un posibil motiv pentru această anomalie, care, printre altele, poate deschide calea către o mai bună înţelegere a slăbirii şi inversării polilor magnetici.

[caption id="attachment_704" align="aligncenter" width="1024"] O anomalie misterioasă sub Africa slăbeşte câmpul magnetic al Pământului[/caption]

„Ştim de ceva timp că acest câmp magnetic se schimbă, dar nu ştiam dacă acest lucru este neobişnuit pentru regiune pe o scară mai mare a timpului sau dacă era normal”, a precizat Vincent Hare, unul dintre membrii echipei de cercetare de la Universitatea Rochester din New York.

Slăbirea curentă a câmpului magnetic al Pământului - care a avut loc în ultimii 160 de ani - a avut loc probabil din cauza unui rezervor vast de rocă densă care se găseşte la aproximativ 2.900 de kilometri sub continentul african, scrie Science Alert.

„Este o trăsătură profundă care poate fi veche de zeci de milioane de ani”, au explicat cercetătorii. „Deşi are o arie de mii de kilometri, graniţele ei sunt clare”.

Această regiune densă, care se află între fierul lichid din miezul extern al Terrei şi regiunea mai rigidă din manta, „deranjează” fierul care ajută la generarea câmpului magnetic.

Aşa cum explică şi cercetătorii, ideea convenţională de inversare a polilor este aceea că poate avea loc oriunde în miez, dar ultima descoperire arată că ce se întâmplă în câmpul magnetic de deasupra noastră poate avea legătură cu fenomene care se petrec în anumite regiuni din graniţa miez-manta.

Dacă au dreptate, un aspect important ce ţine de cunoaşterea motivului/motivelor slăbirii câmpului magnetic a fost dezvăluit, alături de un nou cadru teoretic mai complex care să explice inversarea polilor.

Read More

Nouă teorie despre formarea Lunii

Nouă teorie despre formarea Lunii. O nouă teorie despre originea Lunii a fost propusă de câțiva oameni de știință. După cum spun autorii, aceasta ar putea fi cheie descifrării misterului și ar elimina zecile de teorii încurcate despre satelit.

Luna s-ar fi putut forma dintr-un nor clocotit de roci vaporizate. Oamenii de știință de la Universitatea din California și Universitatea Harvard susțin că acest nou model de formare lunară corelează mai multe detalii pe care teoriile curente nu le-au putut rezolva.

[caption id="attachment_693" align="aligncenter" width="1024"] Nouă teorie despre formarea Lunii[/caption]

În prezent, teoria larg acceptată este că Luna a apărut ca urmare a ciocnirii unui obiect de dimensiunea lui Marte, numit Theia. Coliziunea extrem de puternică a aruncat piatră topită și metal în orbită, care în cele din urmă s-au coalizat, formând Luna. De mai bine de 20 de ani, acesta a fost modelul canonic pentru formarea Lunii și a planetei moderne Pământ. Dar, așa cum este posibil, acest model este probabil greșit, potrivit lui Simon Lock, student la Harvard.

Analizele moderne arată că atât Pământul, cât și Luna au aproape aceeași amprentă izotopică, sugerând că ambele au o sursă identică. Mai mult, modelele de traiectorie sugerează că există o gamă foarte îngustă de coliziuni care ar putea să obțină suficientă masă pe orbită.

„Există doar câteva ferestre de unghiuri de impact și o gamă foarte îngustă de dimensiuni și chiar și atunci unele detalii nu funcționează împreună”, spune Lock.

Luna s-a format în urma unui fenomen numit synestia
Lock, împreună cu colegii de la Harvard și UC Davis, au conceput un nou model care să poată explica mai bine aceste neconcordanțe. Se bazează pe un nou tip de obiect planetar numit synestia – o masă de rocă topită și vaporizată, cu o anumită materie care aparține corpului din orbita în care se află.

Termenul „synestia” a fost inventat de Lock și Sarah Stewart, profesor de științe planetare la Universitatea din California. Orice obiect rotativ are un impuls unghiular care trebuie să rămână conservat. Legea conservării momentului unghiular afirmă că atunci când un corp extern nu acționează asupra unui obiect, nu va avea loc nici o schimbare a momentului unghiular.

Din pământ-synestia, bucăți de rocă topită, care au fost aruncate în orbită după impact, au format sămânța pentru Lună. Synestia, probabil, nu durează mult – nu mai mult de câteva sute de ani – pentru că nu își poate menține căldura prea mult și se micșorează constant.

Și în timp ce pământul-synestia s-a diminuat treptat, piatra de silicat vaporizată s-a transformat în proto-Luna, ceea ce explică modul în care Luna și-a moștenit compoziția de pe Pământ.

Modelul synestia răspunde la multe întrebări îndelungate legate de formarea Pământului și a Lunii, însă această lucrare este încă în fază incipientă. Este nevoie de mult mai multă muncă pentru a rafina modelul în continuare.

Read More

NASA dezvăluie fotografii care arată cum funcţionează războiul meteo

NASA dezvăluie fotografii care arată cum funcţionează războiul meteo. De la inundații extreme până la daune pe scară largă, oamenii au asistat la puterea incredibilă a mamei natură – dar există cumva altceva implicat aici? Au existat zvonuri că guvernul american este angajat într-un efort de geo-inginerie de zeci de ani – și de ce nu? Abilitatea de a controla vremea poate fi instrumentul final pentru bine sau pentru distrugere.

După cum s-a văzut, aceleași distrugeri le poți obține fără bombe atomice, bombardamente aeriene masive sau implicarea de zeci de mii de trupe, la sol. Plus că nimeni nu este de vină, ci doar mama natură, datorită schimbărilor climatice și încălzirii globale… Oare așa să fie? Sau în spatele acestor distrugeri se află niște forțe care manevrează o tehnologie ce poate schimba vremea oriunde pe planetă?…

Chemtrails sau manipulatorii vremii prin HAARP, legătura dintre operațiunile guvernamentale sub acoperire și efectele pe care acestea le pot avea asupra vremii, nu pot fi aruncate public, doar ca teorie a conspirației în prezent. Iată acum, imaginile satelitare ale NASA care au dezvăluit ceea ce se numește „dovada șocantă a ingineriei climatice”. Priviți cum norii iau forma undelor ELF cu care sunt bombardați:

[caption id="attachment_687" align="aligncenter" width="640"] NASA dezvăluie fotografii care arată cum funcţionează războiul meteo[/caption]

 

Regiunile de coastă ale Africii sunt un focar pentru eforturile de geoinstrumentare, în ciuda faptului că sunt menționate în mass-media doar ca rezultatul „prafului” din aer. Iată cum explică un articol din Fox9 News teoria cu… praful: „În prezent, o mare parte din Golful Mexic și părți din Caraibe au o temperatură ușor mai ridicată decât temperaturile normale ale oceanelor, care ar contribui în mod normal la dezvoltarea tropicală. Dar în atmosferă există atât de mult praf și aer uscat, încât furtunile se sufocă înainte să înceapă.”

Unii presupun că tehnologia de geoengineering poate – și este deja folosită – să manipuleze sisteme de furtună mai mari, cum ar fi uraganele. De fapt, astfel de acuzații au fost deja îndreptate către uraganul Matthew, sugerând că „fluctuațiile” din fotografia furtunii de mai jos arată „valuri, unde” în concordanță cu transmisiile puternice de „radio-frecvențe / microunde și aerosoli atmosferici”. Chiar dacă acest lucru este adevărat și chiar dacă este executat cu intenții bune (personal nu cred asta, n.b.), care sunt consecințele neintenționate ale jocului de-a Dumnezeu cu vremea?

Read More

Suntem aproape de colaps ? Ce inseamna 2 grade.

 

Suntem aproape de colaps ? Ce inseamna 2 grade. În ultimii 20 de ani, problema creşterii temperaturilor cu 2 grade Celsius a fost punctul central al unor înţelegeri realizate de Consiliul Uniunii Europene. Însă de ce sunt aceste 2 grade Celsius atât de importante?

Totul a început în 1975, când economistul dr. Wiliam Nordhaus a început să vadă încălzirea globală ca pe o ameninţare la adresa economiei globale. Nordhaus susţinea că o creştere a temperaturilor la nivel global cu 2 grade Celsius (provocat de dioxidul de carbon produs de om) ar putea schimba clima, însă efectele nu ar fi putut fi vizibile ''în următoarele sute de zeci de ani.''

Însă temerile lui Nordhaus privind cele 2 grade Celsius se bazau pe studii ştiinţifice. Având în vedere faptul că dioxidul de carbon accelera încălzirea planetei, Nordhaus a calculat ce s-ar întâmpla dacă concentraţia s-ar dubla. De asemenea, el a mai prezis că omenirea se îndreaptă către ''o zonă periculoasă'', cele 2 grade Celsius fiind atinse în anul 2030, informează PopScience.



În următorii 20 de ani, cercetătorii au avertizat omenirea despre efectele dioxidului de carbon. În 1992, Naţiunile Unite au stabilit un Acord pentru Schimbările Climatice prin care se dorea oprirea efectelor realizate de oameni asupra climei. Însă nu a fost impusă nicio limită privind emisiile de carbon. Patru ani mai târziu a apărut şi politica celor 2 grade Celsius. În 2016, la aproape 40 de ani de la discuţiile provocate de Nordhaus, în cadrul Acordului de la Paris a fost impusă limita de 2 grade Celsius.

Deşi 2 grade Celsius nu pare mult, ultima oară când Pământul a fost atât de cald, oceanele acopereau 70% din planetă, totul se întâmpla practic acum 11.000 de ani.

Chiar şi în prezent, sunt resimţite consecinţele creşterii temperaturilor, vremea devenind mult mai capricioasă.

După atingerea limitei de 2 grade Celsius lumea va fi afectată de secetă, ce va avea un impact negativ asupra economiei, agriculturii, infrastructurii şi a vremii. De asemenea şi ecosistemul va fi distrus de această creştere.

Read More

Fenomen natural incredibil în Muntenegru: copacul-izvor

Fenomen natural incredibil în Muntenegru: copacul-izvor. Un fenomen natural rar face ca, de peste două decenii, dintr-un dud să curgă șuvoaie de apă. Copacul se află în satul Dinosa din Muntenegru.

RFE/RL ne oferă un videoreportaj despre acest fenomen rarisim.

[caption id="attachment_601" align="aligncenter" width="931"] Fenomen natural incredibil în Muntenegru: copacul-izvor[/caption]

Explicația? Ploile masive pot transforma un simplu copac într-un veritabil tun cu apă.

Ploaia inundă izvoarele subterane, provocând în adâncuri o presiune care începe să pompeze apă prin rădăcinile pomului. În cazul în care copacul are o gaură în trunchi, apa se adună acolo ca într-un mic bazin, iar apoi izvorăște în exterior.



„Lucrul acesta se întâmplă de 25 de ani, poate chiar de mai mult timp. Pomul are mai mult de 100 de ani, poate 150 de ani”, spune un localnic, Emir Hakramaj.

Read More

Dispare ora de vară, a hotărât U.E.

Uniunea Europeană a decis, prin majoritatea voturilor deputaților, ca anul să nu mai fie împărțit în ora de iarnă și ora de vară. Astfel, s-ar putea ca luna viitoare să nu mai fii nevoit să-ți dai ceasul înainte.

La sfârșitul anului trecut, Lituania a înaintat o cerere prin care îi cerea Uniunii Europene să renunțe la ora de vară. Asta pentru că era inutilă și punea în dificultate mare parte din locuitori. Lituania susținea că majoritatea oamenilor consideră enervant că trebui să-și adapteze ceasurile de două ori pe an.

Că are sau nu sens, nici nu mai contează. Cert este că rezoluția a fost votată de majoritatea deputaților, urmând ca România și restul statelor membre să fie o adopte, după ce își vor da acordul.

Deputații europeni au acționat în consecință, după ce au luat în calcul mai multe variante. Prima ar fi disconfortul creat de schimbarea ceasului de două ori pe an, a celui fizic dar și biologic. În plus, deși s-a crezut că zilele mai lungi din timpul verii ajută la economisirea energiei, lucrurile stau puțin diferit. Unele studii au arătat că, în mare parte, energia este economisită, dar nu la nivelul scontat. Deci e degeaba.

Dintre cei 549 de deputați prezenți, o majoritate de 384 au votat să se renunțe la cele două fusuri orare de peste an, iarnă și vară. Astfel, ora de vară ar urma să fie scoasă din practică, iar ora de iarnă să fie valabilă pe întreg parcursul anului.

[caption id="attachment_598" align="aligncenter" width="708"] Dispare ora de vară[/caption]

Majoritatea rezoluțiilor puternice, de impact, sunt luate din considerente economice. Ideea trecerii la ora de vară îi aparține omului de știință Benjamin Franklin, propusă în secolul al XVIII-lea. Ideea orei de vară a apărut și ca o necesitate de război.

Germania și Austro-Ungaria au fost primele țări care au adoptat acest sistem în 1916. Scopul a fost economisirea rezervelor de cărbune necesare producției de război. Puterile Antantei au adoptat această reglementare un an mai târziu. Astfel, și România a adoptat pentru prima dată ora de vară în 1917. Asta până în 1943, când practica a fost suspendată.

Statele Uniunii Europene au început să adopte ora de vară începând cu 1970 pentru a economi energie după primul șoc petrolier. În România, ora de vară a fost reintrodusă în 1979. Atunci s-a stabilit ca în ultima duminică din martie, românii să-și dea ceasurile cu o oră înainte.

Read More

Cantităţi enorme de mercur au fost descoperite în permafrost

Cantităţi enorme de mercur au fost descoperite în permafrost. Cercetătorii de la US Geological Survey (USGS) au determinat că regiunile cu permafrost (sol îngheţat) din emisfera nordică ascund o surpriză extrem de neplăcută: mercurul în cantităţi enorme - de două ori mai mult decât restul mercurului natural de pe planetă.

Descoperirea poate avea implicaţii catastrofale dacă permafrostul se dezgheaţă, scrie Science Alert.

Mai grav este că permafrostul a început să se dezgheţe, aşa cum s-a observat mai ales în Siberia. Mai mult decât atât, permafrostul poate fi considerat o cutie a Pandorei, conţinând compuşi periculoşi precum dioxidul de carbon, virusuri vechi de zeci de mii de ani şi mai nou, mercur.

„Nu ar fi nicio problemă de mediu dacă totul ar rămâne îngheţat, dar ştim că Pământul se încălzeşte”, a precizat Paul Schuster, autorul principal al studiului şi hidrolog la USGS. „Deşi măsurătorile cu privire la la rata de dezgheţare a permafrostului nu au făcut parte din studiu, un permafrost în această condiţie poate duce la eliberarea mercurului - este fizică simplă”.

[caption id="attachment_588" align="aligncenter" width="768"] Cantităţi enorme de mercur au fost descoperite în permafrost[/caption]

Mercurul natural intră în permafrost din atmosferă. Ca parte a ciclului mercurului, vaporii se leagă de materialul organic din sol, care apoi este îngropat în sediment. În timp, solul îngheaţă şi devine permafrost.

Nivelul de mercur a fost măsurat în urma analizării a 13 mostre din diferite regiuni din Alaska, forajele petrecându-se în perioada 2004 - 2012, selectate pentru caracteristicile diverse ale solurilor.

Rezultatele au fost în concordanţă cu alte studii asemănătoare. În urma calculelor, s-a aflat că există 793 milioane de kilograme de mercur îngheţat în permafrostul emisferei nordice, cantitate de aproximativ 10 ori mai mare decât emisiile de mercur provocate de oameni în ultimii 30 de ani. Dacă includem şi solurile neîngheţate din regiunile nordice unde se găseşte şi permafrostul există 1,65 de miliarde de kilograme de mercur în subteran - de două ori mai mult decât tot mercurul găsit în restul regiunilor, în ocean şi în atmosferă.

Mercurul poate ajunge în pânze freatice, iar de acolo, implicaţiile pot fi catastrofale. Mercurul anorganic poate fi transformat în metilmercur, o toxină extrem de puternică ce afectează sistemul nervos. Dacă ajunge în atmosferă, poate călători prin întreaga lume.

Notă.

Permafrost este un termen care definește solurile înghețate tot timpul anului la o adâncime între 20 și 1.500 m. Regiunile de permafrost se află în ținuturile cu climat polar, unde temperatura medie anuală nu depășește -1 °C și cantitatea medie anuală de precipitații este sub 1.000 mm.

Regiunile de permafrost se află în regiunea polară, regiunile munților înalți acoperite de ghețari, în aceste regiuni existând numai o vegetație săracă de tundră. Ținuturile de permafrost ocupă un procent de 20-25 % din suprafața de uscat a pământului.

Regiunile unde domină solurile permanent înghețate se află în Groenlanda, 99 %, Alaska, 80 %, Rusia, 50 %, Canada, 40-50 % și China, 20 %. Aceste regiuni poziționate exact din punct geografic se află în Canada de nord, Alaska de nord, toată suprafața Groenlandei, nordul Scandinaviei și regiunile din Siberia de nord, ce se întinde până în nordul Mongoliei.

Read More

Cel mai important sit arheologic subacvatic din lume

Cel mai important sit arheologic subacvatic din lume. După 10 luni de explorări intensive, savanţii mexicani au descoperit cel mai mare sistem de peşteri subacvatice, un labirint de aproape 350 de kilometri care nu este doar o minune a naturii, ci este şi o descoperire arheologică importantă cu privire la civilizaţia mayaşă.

„Această peşteră imensă reprezintă cel mai important sit arheologic subacvatic din lume”, a precizat Guillermo de Anda de la Institutul Naţional de Antropologie şi Istorie din Mexic. „Există mai mult de o sută de contexte arheologice, printre care sunt dovezi ale primilor oameni din America, faună extinctă şi, desigur, cultura mayaşă”.

De Anda este directorul GAM (Great Maya Aquifer Project), un demers care a dus la explorarea peşterilor subacvatice din Quintana Roo din Mexic, scrie Science Alert.

Regiunea are un număr impresionant de 358 de sisteme de peşteri, cu aproximativ 1.400 de kilometri de tuneluri.

[caption id="attachment_493" align="alignnone" width="1024"] Cel mai important sit arheologic subacvatic din lume[/caption]

În această reţea imensă a apărut noul „lider”. Numit Sac Actun, pasajul subteran este atât de mare încât s-a crezut iniţial că este vorba de două sisteme de peşteri diferite. Până acum, se credea că alt sistem numit Dos Ojos („Doi Ochi”), cu o dimensiune de 93 de kilometri, este separat de Sac Actun, dar o campanie de explorări subacvactice care a durat 10 luni a dovedit că cele două formau de fapt o singură cavitate gigantică.

„Era ca şi cum am fi încercat să urmărim venele dintr-un corp. Era un labirint de căi care câteodată convergeau iar câteodată se separau. Trebuia să fim foarte atenţi”, a precizat Robert Schmittner de la GAM.

Efortul a meritat, întrucât cercetătorii au aflat că Dos Ojos face parte din Sac Actun, ceea ce înseamnă că sistemul de peşteri a stabilit un nou record în dimensiunea totală a tunelurilor, care măsoară 347 de kilometri, depăşind sistemul Ox Bel Ha, aflat tot în Quintana Roo şi care se întinde pe 270 de kilometri.

Căutarea nu s-a terminat. Sac Actun poate fi şi mai mare decât atât, putând fi conectată cu alte trei sisteme de peşteri.

„Este un tunel în timp care te duce într-un loc de acum 10.000 - 12.000 de ani”

Mai mult decât atât, peşterile sunt pline de artefacte mayaşe şi rămăşiţe umane care aşteaptă să fie analizate, fiind o mină de aur pentru arheologi şi pentru cercetătorii în civilizaţia mayaşă. În ultimă instanţă, implicaţiile ştiinţifice pot fi la fel de masive ca peştera însăşi.

„Am descoperit peste 100 de elemente arheologice: rămăşiţele unei faune extincte, primii oameni, urme ale mayaşilor şi ceramică”, a precizat de Anda. „Este un tunel în timp care te duce într-un loc de acum 10.000 - 12.000 de ani”.

Read More

Incalzirea globala - Cape Town poate deveni primul mare oraş fără apă

Incalzirea globala - Cape Town poate deveni primul mare oraş fără apă.

Oficialii din Cape Town au început să roage rezidenţii şi vizitatorii să păstreze apă, avertizând că rezervele se pot termina în oraşul sud-african lovit de secetă până în aprilie 2018.

Pentru a preveni criza, locuitorii vor avea alocaţi doar 50 de litri pe zi, comparativ cu 87 ca până acum, scrie Live Science.

„Mai sunt doar trei luni până când ajungem la Ziua Zero”, a precizat Patricia de Lille, primarul capitalei legislative a Africii de Sud. „Ziua Zero este atunci când oraşul va fi forţat să închidă o mare parte din rezerve, iar fiecare rezident va avea la dispoziţie doar 25 de litri pe zi”.

[caption id="attachment_483" align="aligncenter" width="740"] Incalzirea globala - Cape Town poate deveni primul mare oraş fără apă[/caption]

Ca o comparaţie, un american obişnuit foloseşte între 300 şi 380 de litri de apă pe zi. Doar o baie are nevoie de aproximativ 130 de litri. Un duş de zece minute ar termina resursa de 50 de litri a sud-africanului. Pentru a rămâne în limita de 50 de litri şi încă să mai ai apă de băut, o persoană trebuie să facă un duş de două minute, să tragă apa de la toaletă o singură dată, să spele vasele tot o singură dată, într-o chiuvetă plină şi să gătească o singură dată.

Deşi există mai multe demersuri de a obţine apă din surse alternative, acestea nu vor rezolva problema pe termen lung. Sursa problemei este creşterea temperaturii la nivel global, lucru care se vede atât în termometre, cât şi în efectele asupra planetei care pot fi văzute chiar din spaţiu (pot fi văzute aici pentru zona Western Cape, unde se găseşte şi Cape Town).

Read More

Cum a influentat "Schimbul Columbian", rezultat in urma descoperirii Americii, lumea

Cum a influentat "Schimbul Columbian", rezultat in urma descoperirii Americii, lumea,

În noaptea de 11 spre 12 octombrie a anului 1492, un marinar de pe nava Pinta - una dintre cele trei corăbii cu care Cristofor Columb pornise să descopere un drum spre Indii, prin vest - a strigat că se zăreşte uscatul. Când, în zorii zilei, Columb a debarcat, credea că ajunsese în India, dar, de fapt, se găsea pe una dintre insulele Bahamas. A fost evenimentul care a declanşat unul dintre cele mai ample fenomene culturale din istoria lumii. Numit de antropologi şi istorici Schimbul Columbian, el a adus lumea la forma ei de astăzi, iar fără el, viaţa noastră ar fi... inimaginabil de altfel.

Schimbul Columbian, sau Marele Schimb, denumeşte transferul de specii de vieţuitoare, de populaţii umane, de tehnologii, de idei care a urmat descoperirii Americii de către Cristofor Columb, în 1492.

Început în urmă cu peste o jumătate de mileniu, Marele Schimb continuă şi astăzi şi rămâne unul dintre cele mai importante procese transformatoare din istoria lumii, influenţând profund agricultura, ecologia, cultura, demografia...

E într-adevăr greu de spus cum ar fi arătat planeta noastră dacă acest schimb n-ar fi existat, într-atât de însemnată a fost contribuţia sa la prefacerea lumii - de la la remodelarea ecosistemelor la transformarea realităţilor sociale pentru grupuri mari de oameni, de la vehicularea unor boli la schimbarea unor mentalităţi.

Astăzi, se ştie că nu Cristofor Columb şi oamenii din echipajul său au fost primii europeni care au ajuns în America; aventura transatlantică fusese întreprinsă cu succes cu altă jumătate de mileniu mai devreme, probabil în anul 1000, de către vikingi, care au întemeiat cel puţin o aşezare pe coastele insulei Newfoundland, în nordul Atlanticului. Dar colonizarea vikingă a fost de scurtă durată, iar aventura lor - neconsemnată în documente oficiale, ci doar în poemele tradiţionale (saga) - a rămas aproape necunoscută până de curând şi n-a avut urmări importante. Aveau să mai treacă aproape 5 secole până când europenii să ajungă din nou în America. De data aceasta, însă, impactul a fost extrem de puternic şi şi a avut consecinţe serioase.

De-a lungul celor 5 secole care au urmat, între continentele Lumii Vechi şi Lumea Nouă au avut loc transferuri în ambele sensuri. Plante şi animale, mase mari de oameni, tehnologii de tot felul, chiar şi boli infecţioase, precum şi idei, concepţii, mentalităţi, au traversat Atlanticul într-un sens şi în celălalt, iar acest fenomen se petrece şi în ziua de azi, chiar dacă sub forme mai puţin evidente decât în trecut.

Marele Schimb vegetal

Poate cele mai vizibile urmări ale acestui transfer sunt influenţele americane în bucătăria lumii. Cultura culinară a unei mari părţi a lumii ar fi complet diferită de ceea ce cunoaştem azi, dacă n-ar fi existat Marele Schimb. Închipuiţi-vă bucătăria italiană fără sosul de roşii, bucătăria ungurească fără boia de ardei, bucătăriile nordice fără cartofi sau bucătăria noastră, românească, fără mămăligă şi iahnie de fasole! Şi totuşi, aşa ar fi fost, dacă nu era fatidica întâlnire de acum 500 de ani, care a declanşat Marele Schimb.

Roşiile, ardeii, cartofii, fasolea, porumbul, ca şi dovleacul, floarea-soarelui, cacao şi alte câteva zeci de plante alimentare au trecut oceanul de la vest spre est, împământenindu-se care unde a găsit condiţii bune, în Europa, Africa şi Asia şi devenind, în multe cazuri, culturi tradiţionale şi alimente de bază ale bucătăriei ţărilor din Lumea Veche. Porumbul, baza mămăligii noastre neaoşe, este una dintre aceste plante mult mai noi decât par. El a început să fie cultivat în Ţările Române în secolul al XVII-lea, înlocuind meiul - „materia primă” a mămăligii de până atunci - şi devenind atât de „al nostru”, încât mulţi se miră aflând că nu-l cunoaştem decât de vreo 300 de ani.

Diverse alte plante exotice, ajunse mai recent prin magazinele şi farfuriile europenilor, încă necultivate aici, dar importate, au şi ele de-a face cu Schimbul Columbian. Avocado, agave, amarantul, quinoa - o pseudocereală foarte la modă în prezent -, caju, arahidele, cartofii dulci, fructul pasiunii - toate sunt originare din Americi; ştim despre ele şi le folosim doar datorită Marelui Schimb, care continuă şi azi.

Nu numai plantele alimentare au trecut Atlanticul din America în Lumea Veche, ci şi alte produse de origine vegetală. Cauciucul, de pildă - cauciucul natural -, este produs din seva lăptoasă a unor copaci sudamericani, sevă care se solidifică în contact cu aerul. (Mult timp a fost singurul tip de cauciuc cunoscut şi utilizat. Datorită cererii mari de cauciuc, chimiştii au reuşit, în secolul al XIX-lea, să pună la punct procedee de fabricare a cauciucului sintetic, un material de importanţă excepţională în economia de azi.) Iar tutunul, răspândit azi pe toate continentele locuite de om, este şi el originar din America.

Transferul a fost însă bidirecţional; nici vorbă ca Americile să fi dat Lumii Vechi de toate şi să nu fi primit nimic în schimb. Au primit, şi mai primesc încă, atât lucruri bune, cât şi rele.

Ca să rămânem la plantele alimentare: varza, orezul, grâul şi secara, ceapa şi usturoiul, piersicile, nucile şi pepenii, portocalele, strugurii, cafeau şi multe, multe alte plante bune de mâncat au reprezentat aspectul „invers” al schimbului început acum 5 veacuri, ele trecând oceanul, din Europa, Asia şi Africa, spre Americi, unele dintre ele stând la temelia unor recolte principale în ţări nord-, sud- şi central-americane. Portocalele şi piersicile cu care se mândreşte azi California nu ar fi putut exista acolo fără Marele Schimb; tot aşa, cafeaua - pentru care unele ţări din America de Sud şi Centrală sunt renumite, provine din Africa şi Asia şi a fost aclimatizată aici, unde existau condiţii bune de cultură, devenind una dintre cele mai importante mărfuri de export ale ţărilor cu pricina.

Capre contra cobai

Animalele sunt şi ele o parte extrem de importantă mai Schimbului Columbian. Înainte de venirea europenilor, populaţiile Americii nu cunoşteau calul, după cum nu cunoşteau nici vacile, oile şi caprele, gâştele şi găinile ori mistreţii. Toate aceste specii - şi altele - au fost aduse în Americi de europeni, în anii care au urmat descoperirii Lumii Noi de către Columb. În schimb, lamele alpaca - erbivore crescute pentru lâna lor - sunt originare din America de Sud şi dacă au ajuns să fie crescute azi şi în Europa, prin unele ferme - mai ales în Marea Britanie - acesta este un aspect al Marelui Schimb.

Şi cobaii, simpaticele rozătoare utlizate ca animale de laborator, iar mai recent ca animale de companie (sunt cele care se vând sub numele de porcuşori de Guinea) sunt, de asemenea, originare din America de Sud şi au trecut oceanul - la câteva secole distanţă - ca urmare a evenimentului din 1492. Tot aşa, şi curcanul, azi o pasăre domestică foarte răspândită în Europa, provine din curcanii sălbatici ai Americii de Nord.

Ca orice lucru, schimbul de specii a avut laturile sale bune şi pe cele rele. Europenii au motive să se bucure că au acces la gustoasa carne de curcan, dar mult mai puţine motive să se bucure de faptul că invazia nurcii americane (vizon), de pildă, a contribuit la decimarea nurcii europene (ajunsă azi o specie ameninţată). Schimbul de plante şi animale continuă şi în ziua de azi şi se înfăţişează de multe ori tocmai sub acest aspect - al apariţiei unor specii alogene (străine), invazive, care în multe cazuri pun probleme agriculturii şi deranjează echilibrul ecosistemelor naturale.

Boli, tehnologii şi alte aspecte ale Marelui Schimb

[caption id="attachment_460" align="aligncenter" width="634"] Evenimente care au schimbat lumea - Cum a influentat "Schimbul Columbian", rezultat in urma descoperirii Americii, lumea[/caption]

Apoi, sunt bolile - şi ele un element extrem de important al Schimbului Columbian. S-a spus adesea că marinarii lui Columb sunt cei care ar fi adus în Europa sifilisul, boală pe care o contractaseră de la populaţiile amerindiene, care însă aveau, se pare, o imunitate mai bună la această maladie. Lucrurile nu sunt nici pe departe stabilite limpede, deoarece se tot descoperă dovezi pro şi contra ale faptului. În schimb, e cât se poate de clar că europenii au dus cu ei în Americi boli devastatoare, care au avut un efect cumplit asupra unor populaţii amerindiene. Variola (vărsatul negru), boală azi eradicată, dar care acum o jumătate de mileniu bântuia cu furie prin Europa, îi desfigura pe mulţi, dar nu ucidea un număr atât de mare de oameni. În schimb, în America, unde populaţiile locale nu aveau niciun fel de imunitate împotriva acestei boli necunoscute lor, variola a avut un efect îngrozitor, omorând sute de mii de oameni în epidemii de o intensitate înspăimântătoare. Specialiştii care au studiat fenomenul Schimbului Columbian sub aspectul patologiilor implicate consideră că agenţii patogeni a zeci de boli au fost transferaţi în acest fel din Lumea Veche spre cea Nouă, printre aceste maladii numărându-se varicela, pojarul, difteria, tusea convulsivă, ciuma bubonică, holera, malaria, scarlatina, tifosul, febra tifoidă ş.a.

Prin contrast, numărul bolilor transferate invers, din Americi în Lumea Veche, este uimitor de mic: sunt recunoscute ca atare boala Chagas (sau tripanosomiaza americană, o boală produsă de infestarea cu un protozoar transmis prin înţepătura unor specii americane de ploşniţe) şi celebrul sifilis, în privinţa căruia, totuşi, am mai spus-o, lucrurile nu sunt definitiv lămurite.

Acest dezechilibru este destul de surprinzător. O posibilă explicaţie ar fi faptul că, în Lumea Nouă, oamenii trăiau de mai puţin timp în aşezări dens populate - oraşe -, în comparaţie cu cei din Lumea Veche. De asemenea, populaţiile amerindiene creşteau un număr mic de specii de animale domestice şi, astfel, aveau mai puţine boli în comun cu aceste animalele, în vreme ce oamenii Lumii Vechi creşteau numeroase specii de animale, de multă vreme domesticite; or, acestea sunt o sursă bogată de microorganisme patogene, care în unele cazuri pot infecta şi oamenii (virusul gripei porcine este un exemplu bun în acest sens).

Marele Schimb nu s-a mărginit însă la specii de vieţuitoare, fie ele animale, plante, bacterii sau virusuri. Tehnologiile au făcut şi ele obiectul transferului între cele două lumi, una remarcabilă fiind cea legată de vehiculele cu roţi. Se spune adesea că popoarele precolumbiene nu cunoşteau roata; totuşi, descoperirea recentă a unor jucării cu rotiţe, datând din epoca precolumbiană, arată că se apropiaseră mult de acest concept. Ceea ce nu cunoşteau ei, de fapt, era transportul cu vehicule cu roţi, pe care oamenii Lumii Vechi îl inventaseră şi îl foloseau de milenii. Cauza ar fi fost, după părerea antropologilor, inexistenţa în America precolumbiană a unor animale domestice de povară capabile să tragă asemenea vehicule. În Lumea Veche, caii şi boii erau „motoarele” vii ale carelor şi trăsurilor; populaţiile amerindiene, în schimb, nu aveau asemenea animale. Singurul animal de povară din Americi era lama sud-americană, dar aceasta era de dimensiuni destul de mici, incapabilă să tragă încărcături grele, iar aria ei de răspândire a rămas multă vreme limitată la zonele muntoase din Anzi. Prin urmare, marile civilizaţii precolumbiene nu cunoşteau transportul cu căruţe şi alte vehicule cu roţi, o invenţie care impulsionase atât de mult dezvoltarea economică şi, consecutiv, şi culturală, a Lumii Vechi.

Ca urmare a Schimbului Columbian, această tehnologie - cu siguranţă una dintre cele mai importante născocite vreodată - a ajuns în cele două Americi, iar urmările au fost spectaculoase şi dramatice, la scara istoriei: cucerirea şi colonizarea, de către populaţiile de origine europeană, a marilor întinderi ale Americii de Nord s-a făcut, într-o primă fază, cu ajutorul cailor şi al căruţelor.

La fel, praful de puşcă şi armele de foc - tehnologii necunoscute populaţiilor amerindiene la vremea când Columb a ajuns în America - au contribuit în felul lor la scrierea istoriei lumii: i-au ajutat pe europeni să cucerească teritoriile Americilor, cu preţul unor conflicte dure şi al masacrării populaţiilor locale de nativi americani, o poveste sângeroasă şi tristă care face parte din drumul spre alcătuirea de astăzi a lumii.

Tot un capitol trist şi dureros al poveştii multiseculare a Marelui Schimb este cel despre modul în care europenii şi descendenţii lor au înfiinţat în cele două Americi plantaţii de bumbac, de trestie de zahăr etc., care au devenit profitabile datorită muncii sclavilor, încurajându-se astfel comerţul cu fiinţe umane smulse din mediul lor şi duse în robie peste ocean.

Comerţul cu sclavi de origine africană a avut, la rândul lui, consecinţe greu de anticipat, printre altele în plan religios.

Una dintre consecinţele Schimbului Columbian, în plan cultural, a fost răspândirea catolicismului pe teritorii enorme, în ceea ce numim azi America Latină, dar catolicismul lationo-american nu este peste tot acelaşi. În Brazilia, de pildă, fenomenul religios este unul aparte, uluitor şi fascinant: acolo avem de-a face cu un sincretism - îmbinarea unor credinţe de variate origini într-un ansamblu surprinzător de bine închegat. Spiritele pădurii amazoniene, sfinţii catolici şi practicile magice africane coexistă într-un conglomerat complex, zăpăcitor la prima vedere, dar coerent, consolidat prin trecerea timpului.

Cum stau lucrurile azi?

Pe urmele fenomenului declanşat în urmă cu 5 secole, schimbul între emisfera vestică şi estică a Pământului continuă. Noi specii de plante şi animale ajung dintr-o parte în celalaltă a planetei, uneori cu consecinţe neplăcute, fie că e vorba despre specii care produc dezechilibre în ecosistemele sălbatice, fie despre (noi) dăunători agricoli ori forestieri.

Chiar şi ceea ce unii numesc „americanizarea” modului de viaţă este, într-un fel, o urmare tardivă a evenimentului din 1492, un aspect al transferurilor culturale prilejuite de acesta. Însă, în realitate, influenţele se fac simţite în ambele sensuri şi efectele pe termen lung sunt extrem de complexe.

Cei plecaţi peste Atlantic la sfârşitul secolului al XV-lea şi în cursul secolului următor erau mânaţi de interese economice, politice şi religioase; plecau cu gândul să găsească resurse preţioase, să extindă un imperiu şi să-i convertească pe cei numiţi de ei „păgâni”. Dar consecinţele acestor călătorii transatlantice au depăşit tot ce şi-ar fi putut imagina vreodată un om al acelor vremuri. Ireversibile şi vaste la scara planetei, efectele Marelui Schimb se perpetuează în timp, influenţând profund mersul civilizaţiei umane. Nimeni n-ar putea spune cum ar fi arătat lumea noastră de azi dacă, în urmă cu cinci veacuri, un navigator temerar n-ar fi pornit pe ocean în căutarea bogăţiilor Indiilor - fără a găsi ceea ce căuta, dar găsind, în schimb, ceva ce nu căutase -, întâlnind în drum un continent despre care nu ştia nimic şi descoperind astfel Lumea Nouă.

Read More

Solstiţiul de iarnă 2017

SOLSTIŢIUL DE IARNĂ 2017. Solstiţiul de iarnă reprezintă ziua cea mai scurtă şi noaptea cea mai lungă. Ca în fiecare an, acesta are loc pe 21 decembrie.

În această zi, emisfera nordică a planetei este în punctul cel mai îndepărtat faţă de soare, scrie USA Today.

Momentul exact are loc în acelaşi timp peste tot pe Terra. În România, are loc la 18:28.

Una dintre cele mai faimoase celebrări are loc la Stonehenge din Anglia, unde druizii, păgânii şi alţii se adună în fiecare an pentru a celebra evenimentul.

[caption id="attachment_360" align="aligncenter" width="728"] Solstiţiul de iarnă reprezintă ziua cea mai scurtă şi noaptea cea mai lungă. Ca în fiecare an, acesta are loc pe 21 decembrie.[/caption]

Solstiţiul de iarnă, la fel ca cel de vară şi echinocţiile de toamnă şi primăvară, sunt evenimente centrale în culturile precreştine.

„Din punct de vedere cultural, solstiţiile şi echinocţiile sunt folosite pentru a puncta începuturile sau mijlocul sezoanelor”, a precizat Rick Kline de la Spacecraft Planetary Imaging Facility, ce ţine de Universitatea Cornell.

SOLSTIŢIUL DE IARNĂ 2017. Solstiţiul este începutul astronomic al iernii, chiar dacă meteorologii văd 1 decembrie ca fiind începutul anotimpului, ce marchează începutul celor mai reci trei luni din an din Emisfera Nordică. După solstiţiu, zilele încep din nou să crească.

Mai mult decât atât, de obicei, cea mai scurtă zi din an nu este şi cea mai friguroasă, fiind vorba desigur de o serie de alţi factori care influenţează temperatura atmosferică. De asemenea, chiar dacă ziua începe să crească, există o întârziere a Pământului în ceea ce priveşte pierderea căldurii, adică pierde mai multă căldură decât primeşte în săptămânile de după solstiţiu. Astfel că ianuarie, Gerarul, este cea mai friguroasă lună.

SOLSTIŢIUL DE IARNĂ 2017. Aşadar, axa înclinată a Pământului creează atât solstiţiile, cât şi echinocţiile. În cele 365 de zile cât îi ia Terrei să completeze o orbită în jurul Soarelui, planeta, cu axa sa înclinată, trece prin toate fazele. De aceea, în emisfera cealaltă, 21 decembrie marchează echinocţiul de vară, fiind ziua în care partea sudică a Pământului este cea mai apropiată de Soare.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:

Read More

Vampirii energetici chiar există

Vampirii energetici chiar există.Un nou studiu, realizat de oamenii de știință de la Universitatea din Bielefeld, demonstrează că atât planetele, cât și oamenii, pot extrage sau fura energie de la semenii lor.


Această constatare, spun experții, ar putea avea un impact major asupra viitorului bioenergiei și a modului în care o înțelegem. Cu atât mai mult, descoperirea deschide noi universuri pentru a înțelege mai bine cum oamenii își împart energiile atunci când interacționează.

Ideea că oamenii pot absorbi energie de la ceilalți oameni nu este o noutate, cel puțin din punct de vedere spiritual. Pentru știința modernă, aceasta este o mare descoperire și bioenergia devine un subiect explicabil și accesibil pentru oricine. Dar nu trebuie să uităm, că transferul energetic este un subiect de care erau conștienți anticii și despre care vorbeau cu lejeritate.

TRANSFERUL ENERGETIC LA PLANTE

[caption id="attachment_330" align="aligncenter" width="720"] Vampirii energetici chiar există[/caption]

Profesorul Dr. Olaf Kruse și echipa sa de cercetare biologică au descoperit că alga verde, Chlamydomonas Reinhardtii, se ocupă nu numai de fotosinteză, ci „alimentează o sursă alternativă de energie”. Această constatare se traduce prin capacitatea acestei alge de a extrage energia din alte alge. Rezultatele au fost publicate în revista Nature Communications.

În ultima perioadă, s-a mai descoperit și faptul că plantele de același tip pot comunica între ele și chiar cânta atunci când condițiile de mediu în care trăiesc devin optime.

Experții au reușit să demonstreze printr-o serie de experimente, prin cultivarea Chlamydomonas reinhardtii, că, atunci când se confruntă cu o lipsă de energie, acestea o fură pur și simplu de la celelalte plante.

Alga poate secreta enzime care „digera” celuloza si o descompune in componente mai mici. Ulterior, componentele sunt transportate în celule și transformate într-o sursă de energie, permițând alga să continue să crească.

ENERGIILE OMULUI

De partea cealaltă, omul funcționează într-un mod similar. Psihologul Olivia Bader-Lee susține că florile au nevoie de apă și de lumină pentru a crește, iar oamenii nu sunt atât de diferiți de planete. Trupurile noastre fizice sunt ca bureți și putem absorbi din mediul încojurător diverse energii. Unele sunt benefice pentru noi, în timp ce altele ne dăunează.

energia sufletului - Oamenii de știință confirmă că oamenii pot fura energia de la alți oameni

„Acesta este motivul pentru care există anumite persoane care se simt inconfortabile în grupuri specifice în care există un amestec de energie și emoții”, spune dr. Bader-Lee.

În acest sens, oamenii devin vampiri energetici atunci când un dezechilibru major se produce în organismul lor. La fel ca și plantele, ei nu mai sunt capabili să se echilibreze și astfel fură energia care le lipsește.

Read More

Mai multe cutremure pe Terra în 2018

Mai multe cutremure pe Terra în 2018 .Doi cercetători americani au efectuat un studiu statistic asupra cutremurelor de mare intensitate din trecut, ajungând la concluzia că în anul 2018 numărul cutremurelor de mare intensitate ar putea să crească, în corelaţie cu încetinirea rotaţiei Pământului.Cutremurele de mare intensitate distrug oraşe şi curmă multe vieţi. La ora actuală nu există metode pentru a prevedea când şi unde s-ar putea produce astfel de cutremure, motiv pentru care orice teorie care ar putea să prevadă oarecum aceste fenomene este privită cu mult interes atât de oamenii de ştiinţă, cât şi de largul public.

În acest context un studiu prezentat recent de către doi oameni de ştiinţă americani la Geological Society of America a stârnit mult interes, dar şi multe discuţii. Roger Bilham şi Rebecca Bendick, de la universităţile din Colorado şi Montana au efectuat un studiu statistic asupra cutremurelor care au avut loc din 1900 în prezent. Rezultatele studiului au fost publicate în revista Geophyscal Research Letters.

Cercetătorii au ajuns la concluzia că marile cutremure au loc în clustere cu durata de circa 5 ani. În anii de activitate intensă se înregistrează circa 25-30 de mari cutremure (mai mari de 7 grade pe scara Richter), faţă de cele aproximativ 15-20 dintr-un an “normal”.

[caption id="attachment_313" align="aligncenter" width="700"] Mai multe cutremure pe Terra în 2018[/caption]

În urma analizei evoluţiei numărului şi intensităţii cutremurelor în raport cu evoluţia mişcării Pământului, cei doi cercetători au tras concluzia că ar putea fi o legătură între cele două fenomene. La fiecare 25-30 de ani rotaţia Pământului începe să încetinească, iar această încetinire are loc exact înainte ca numărul de cutremure de mare intensitate să crească, conform datelor identificate de aceştia în bazele de date existente. Încetinirea temporară a rotaţiei Pământului în jurul propriei axe din ciclul identificat de cercetători durează aproximativ 5 ani, iar ultimul an din această perioadă ar fi anul cu cele mai puternice cutremure.

În genere, viteza de rotaţie a Pământului continuă să se micşoreze, dar această evoluţie a mişcării planetei noastre este neperceptibilă pentru noi; pentru cercetători însă, care dispun de instrumente din ce în ce mai precise, aspectul prezintă un interes deosebit.

Încetinirea vitezei de rotaţie este datorată forţei de atracţie dintre planetă noastră şi Lună. Zona mai apropiată Lunii resimte o forţă de atracţie gravitaţională mai puternică, în timp ce partea mai îndepărtată resimte o forţă mai mică. Această diferenţă de forţe are ca efect încetinirea rotaţiei Pământului. Din această cauză acum circa 400 de milioane de ani o zi dura doar 21 de ore, în loc de cele 24 din prezent. Un an terestru dura în acea perioadă îndepărtată 400 de zile (de 21 de ore). Într-un an o zi “creşte” cu câteva milisecunde – ceea ce, de-a lungul vieţii noastre, nu produce efecte vizibile. Totuşi, aceste variaţiuni ar putea avea efecte geologice.

Deşi este un trend general de scădere a vitezei de rotaţie, aşa cum a fost sugerat mai sus, există însă şi cicluri de creştere - descreştere a vitezei de rotaţie.

Tocmai aceste variaţii ale vitezei de rotaţie a Pământului ar putea avea ca rezultat modificări în forma nucleului Pământului. Mantaua terestră ar adera, la rândul ei, la scoarţa terestră, astfel încât din cauza variaţiunilor de viteză de rotaţie ale Pământului s-ar genera o diferenţă între viteză scoarţei solide şi a mantalei - ceea ce ar duce în final la eliberarea tensiunilor create sub formă de cutremure.

Cutremurele, dacă e să dăm crezare studiului celor doi americani, se intensifică pentru perioade cu durata de 5 ani, iar 2018 ar fi ultimul an al unei astfel de perioade, în care cutremurele de mare intensitate ar fi cele mai numeroase.

Acest studiu a generat intense discuţii şi dezbateri între oameni de ştiinţă. Nu există încă o explicaţie convingătoare privind legătura dintre aceste clustere de cutremure şi viteza de rotaţie a Pământului. Nu a fost propus un mecanism fizic convingător care să stabilească o legătură clară între cele două fenomene. Pe de altă parte, în anul 2017 au fost consemnate doar 7 cutremure cu o intensitate de peste 7 grade, media fiind de 15-20.

Totuşi, studiul acesta a atras atenţia asupra importanţei continuării unei analize ştiinţifice asupra cauzelor marilor cutremure. Aceste cauze sunt complexe şi ar putea avea mai multe explicaţii, nu doar una singură.

Vom vedea deci în 2018 dacă într-adevăr numărul cutremurelor de mare intensitate, în special în zonele tropicale, care ar putea fi afectate mai puternic, va creşte sau nu. O eventuală intensificare a numărului de astfel de cutremure ar putea aduce noi dovezi asupra validităţii teoriei legăturii dintre cutremure şi încetinirea vitezei de rotaţie terestră.

Deşi pentru publicul larg studiul celor doi americani reprezintă o veste proastă (mai multe cutremure puternice anul următor), pentru oamenii de ştiinţă confirmarea teoriei ar reprezenta un mare succes, dat fiind că se ştiu atât de puţine astăzi despre cutremure.

Read More

Lacul "extraterestru" din Canada

Aflat în apropierea localității Osoyoos din Columbia Britanică (Canada), Lacul Pătat este, fără îndoială, una dintre cele mai ciudate ape stătătoare de pe mapamond. Prin aspectul său, pare să fie o parte a unui decor de pe o altă planetă. Fie că este văzut de sus ori de la nivelul solului, într-o anumită parte a anului acest lac oferă imagini nepământene!

Fiind un lac cu aspect neobișnuit, este de bănuit, încă de la prima vedere, că apa sa are proprietăți speciale. Este vorba despre un lac al cărui conținut de săruri este cu mult peste medie. Printre acestea se află la un nivel foarte mare sulfatul de magneziu, precum și sulfații de sodiu și de calciu. În cantități mai mici au fost identificate elemente precum titanul și argintul.

 

În sezonul estival, o mare parte din apa lacului se evaporă și în urmă rămân „pete” mari, ce reprezintă adâncituri de variate culori, pline cu apă bogată în săruri minerale. Caracteristicile fiecărei pete (ochi de apă) vor fi determinate de către substanța predominantă, rămasă în urmă după evaporarea celei mai mari părți din apa lacului.

[caption id="attachment_200" align="aligncenter" width="800"] Lacul extraterestru din Canada[/caption]

Pe durata Primului Război Mondial, o parte dintre mineralele din Lacul Pătat au fost extrase, deoarece erau utilizate în fabricarea munițiilor livrate militarilor. În fiecare zi, muncitorii chinezi desfășurau o muncă dificilă, extrăgând până la o tonă de materie primă, ce era trimisă, apoi, la fabricile de muniție aflate în estul Canadei.

 

Pentru băștinașii amerindieni din Valea Okanagan, bizarul lac era cunoscut sub numele de Kliluk, fiind considerat un loc sacru. De aceea, exploatarea substanțelor pe care le conține în scop comercial a generat proteste puternice ale populației native.

Amerindienii știu, de secole, că atât apa Lacului Pătat, cât și nămolul său posedă virtuți tămăduitoare, având, în opinia lor, capacitatea de a vindeca sau ameliora numeroase afecțiuni sau stări de disconfort de tip dureros. O poveste de demult spune că după ce s-au luptat pe viață și pe moarte într-un război de durată, două triburi ai căror membri se urau cumplit au ajuns la un armistițiu doar pentru ca ambele tabere să își poată trata răniții cu apa Lacului Pătat.

[caption id="attachment_201" align="aligncenter" width="1050"] Lacul extraterestru din Canada[/caption]

 

Vreme de câteva decenii Lacul Pătat a fost deținut de către o anume familie Smith. În urmă cu aproape 40 de ani, membrii acestei familii plănuiau ca pe țărmurile lacului să costruiască un centru balnear, spre disperarea comunității amerindiene, care considera că lacul trebuia să rămână așa cum l-a lăsat Creatorul. Vreme de două decenii, reprezentanții populației native au negociat cu investitorii dornici să își vadă buzunarele doldora și, în urmă cu 16 ani, și-au atins scopul, reușind să-și recupereze lacul, prin cumpărare, achitând o sumă consistentă.

Dacă Lacul Pătat își mai păstrează și astăzi aspectul unic, specific, parcă, unei alte lumi, acest lucru este datorat în cea mai mare parte perseverenței și hotărârii amerindienilor din populația Okanagan – care a viețuit mii de ani pe țărmurile acestei ape stătătoare, în armonie cu Natura și în respect față de minunățiile sale.

Read More

În ultimii 27 de ani, populaţia de insecte zburătoare a scăzut cu 75%

În ultimii 27 de ani, populaţia de insecte zburătoare a scăzut cu 75%. Această scădere ar putea provoca probleme ale polenizării şi a lipsei de hrană pentru alte animale, afirmă specialiştii.

Noile informaţii sugerează că, din totalul populaţiei de insecte zburătoare, 75% au suferit un declin în ultimii 27 de ani. Conform Futurism, până în prezent specialiştii nu au reuşit să identifice cauza acestui fenomen.

În cadrul unui studiu publicat în jurnalul PLOS ONE, cercetătorii au măsurat ''biomasa insectelor zburătoare'' din 63 de zone protejate din Germania. Specialiştii au analizat zone precum dune, păşuni şi păduri prin intermediul plaselor de prindere cu care au colectat peste 53,52 de kilograme de insecte pe o perioadă de 27 de ani. Aceştia se aşteptau să detectate un anumit declin, dar nivelul scăderii este ''alarmant,'' spun cercetătorii.

Conform Living Planet Index, abundenţa vietăţilor de pe Pământ a scăzut cu 58% între 1970 şi 2012. Fluturii, albinele şi moliile au scăzut drastic în Europa. Însă, dispariţia la nivel global descoperită de cercetători este extremă. La mijlocul verii, atunci când temperatura atinge nivelul maxim, ar trebui să existe un număr mult mai mare de insecte decât toamna sau primăvara, însă în această perioadă a fost detectată o scădere mult mai accentuată, descreşterea atingând un procent de 82%.

[caption id="attachment_145" align="aligncenter" width="747"] În ultimii 27 de ani, populaţia de insecte zburătoare a scăzut cu 75%[/caption]

Lipsa insectelor reprezintă o problemă deoarece ar putea provoca o ruptură în lanţul trofic, una dintre sursele de hrană pentru alte insecte sau animale. Aproximativ 80% dintre plante se bazează pe polenizare. În Germania, lipsa hranei pentru anumite păsări a dus la o scădere de 15% în ultimii 12 ani.

Până în prezent, cercetătorii nu au reuşit să detecteze cauza scăderii numărului de insecte zburătoare. În toate zonele analizate au fost detectate aceleaşi descreşteri, iar cercetătorii nu cred că schimbările climatice sunt o explicaţie validă pentru acest lucru.

Specialiştii germani au sugerat că principala cauză ar putea fi ''utilizarea pesticidelor pe tot parcursul anului, creşterea utilizării fertilizanţilor şi măsurătorile agronomice frecvente ''.

 

Read More

Crater uriaş apărut în Brazilia

Cu mare surprindere, cetățenii unei localități liniștite din Brazilia au constatat că, subit, în mijlocul unei plantații de soia s-a format un „crater” imens. O groapă de o adâncime și lărgime înfricoșătoare. Diametrul gropii este de aproape 20 de metri, în vreme ce adâncimea sa nu a fost încă determinată. Cavitatea apărută din senin are o formă de pâlnie și un aspect înspăimântător.Micul și liniștitul oraș în care s-a produs deloc obișnuitul fenomen se numește Coromandel, se află în statul (unitatea federativă) Minas Gerais din Brazilia și are o populație de circa 28.000 de persoane. Populația activă se ocupă, în special, cu agricultura, cultivând mai ales cafea, porumb și soia. În zonă se află și mine de adâncime, din care se extrage calcarul de calitate superioară. Pentru formarea uriașei cavități au fost învinuiți, în primul rând, operatorii economici care au exploatat roca de calcar din adâncuri.

[caption id="attachment_97" align="aligncenter" width="1020"] Crater uriaş apărut în Brazilia[/caption]

 

Geologii veniți la fața locului au constatat că imensa gaură sub formă de pâlnie s-a format prin prăbușirea plafonului de calcar al cavităților din subteran. Orașul Coromandel și împrejurimile sale se află deasupra unor astfel de cavități. Nu doar exploatarea minieră a rocilor poate duce la producerea unor asemenea fenomene de prăbușire, ci și activitatea carstică din subteran, prin care plafonul de rocă al unor grote se macină, în timp.

Apa provenită din ploile acide (determinate de către poluare) tinde să accentueze procesele de degradare și descompunere a calcarului. Cu timpul, carbonatul de calciu se descompune în calciu, dioxid de carbon și apă. Acesta este unul dintre motivele pentru care sculptorii utilizează mai rar calcarul, pentru realizarea unor monumente destinate să fie amplasate în aer liber. Aceste statui nu trec testul timpului la fel de lesne precum o fac cele sculptate în marmură.

Întrucât în Coromandel, Brazilia, nu s-a mai petrecut, în timpurile recente, un asemenea fenomen de prăbușire subită, locuitorii au crezut inițial, la vederea uriașului crater format peste noapte, că pe plantația de soia din preajma orașului lor a căzut vreun meteorit, mai ales că impresionanta gaură din sol avea forma unei pâlnii.

Această ipoteză a fost exclusă imediat de către profesorii din unitățile de învățământ din localitate, care au arătat că, în cazul unui crater determinat de către impactul cu un meteorit, solul dislocat s-ar fi aflat, în mare cantitate, pe marginile gropii nou formate, nefiind înghițit în adâncuri, ca în cazul de față.

În regiune se află o atracție turistică, numită Poço Verde, ce reprezintă o cavitate ce a luat naștere, cu multă vreme în urmă, în același fel precum „craterul” nou format, și care, cu timpul, s-a transformat într-un lac fermecător.

[caption id="attachment_96" align="aligncenter" width="1024"] Crater uriaş apărut în Brazilia[/caption]

Read More