Fenomene inexplicabile - Tablourile blestemate (I)

Fenomene inexplicabile - Tablourile blestemate (I)

Portretul Mariei Lopuhina

Portretul frumoasei prinţese rusoaice Maria Lopuhina, realizat de pictorul Vladimir Borovikovski, a stârnit în Moscova, la finele veacului al XVIII-lea, o adevărată groază în rândul tinerelor femei. La scurt timp după ce i-a pozat artistului, tânăra prinţesa s-a îmbolnăvit şi a murit fulgerător. Despre tatăl ei, Ivan Tolstoi, se şoptea în taină demult, prin saloanele luxoase în care se întâlnea nobilimea rusă, că era pasionat de fenomenul paranormal, un adept al misticismului şi, totodată, membru important al unei loji francmasonice. De altfel, după moartea unicei fiice, se vorbea că îndureratul tată, prin intermediul unor forţe oculte, ar fi reuşit să transfere spiritul Mariei în portretul pictat de Borovikovski, de unde, din dorinţa de răzbunare, sufletul neliniştit al prinţesei ar fi „furat” vieţile mai multor tinere de vârsta măritişului. Peste zece fete ar fi murit subit, după ce priviseră imaginea.

Lanţul nenorocirilor s-a sfârşit când colecţionarul de artă Pavel Mihailovici Tretiakov a cumpărat portretul şi l-a expus în celebra sa galerie din Moscova. Există credinţa că orice operă de artă are o energie proprie, o energie moştenită de la autorul ei, care sporeşte odată cu trecerea timpului. Fiecare privitor trăieşte în momentul admirării unui tablou sau a unei sculpturi, o anumită stare. Această dispoziţie sufletească este captată de operele de artă, înmagazinată şi apoi retransmisă celorlalţi spectatori. Deşi pare fantezistă, teoria a fost emisă şi vehiculată atât de criticii de artă, cât şi de psihologii moderni. Experţii sunt de părere că un artist, în momentul creării unei opere, o poate înzestra cu forţe nebănuite, misterioase.



 

În vremuri biblice, pe când oamenii erau poate mai neprihăniţi, ascultând cu smerenie de Cuvântul lui Dumnezeu, ei s-au ferit să-şi făurească chipuri cioplite sau pictate. Una dintre primele porunci ale lui Dumnezeu, dictată profetului Moise, spune: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul”. Timp de veacuri, poporul iudeu a respectat cu sfinţenie acest precept, făcând excepţie de la el doar pentru a reprezenta animale. Poate de aici a apărut la popoarele creştine presupunerea că între un portret şi persoana care serveşte drept model există o legătură extrem de puternică. Mulţi oameni sunt încredinţaţi, chiar şi în zilele noastre, că dacă un portret este distrus, atunci şi personajul din viaţa reală are de suferit.

Tabloul „Flora”

Unul dintre pictorii în jurul cărora plutesc o mulţime de legende este celebrul maestru al pensulei, olandezul Rembrandt. Personajele portretelor sale, femeile din viaţa artistului şi copiii lui, au avut parte de morţi subite, după ce au fost imortalizate pe pânză. Prima femeie cu care artistul şi-a unit destinul, Saskia, cea care a rămas nemuritoare prin tabloul „Flora”, a murit neaşteptat, în fragedă tinereţe, după opt ani de la căsătorie, timp în care a fost reprezentată în nenumărate tablouri. Primii lor trei copii au pierit la câţiva ani de la naştere, iar cel de-al patrulea, Titus, a trăit doar până la vârsta de 27 de ani. A doua femeie din viaţa maestrului olandez, Hendrickje Stoffels, cea care i-a fost amantă şi model, a murit, de asemenea, foarte tânără, la scurt timp după ce a fost înfăţişată într-unul din tablouri. Blestemul portretelor l-a urmărit pe artist întreaga viaţă, rând pe rând, pictorul pierzându-i pe toţi cei dragi. De parcă sângele din vinele lor ar fi suferit o transfuzie totală, prin penelul artistului, către tonurile stinse, întunecate, din tablourile sale.

[caption id="attachment_739" align="alignleft" width="350"] Fenomene inexplicabile - Tablourile blestemate[/caption]

Igor Vaghin, un renumit expert rus în tanatologie (studiul asupra morţii), consideră că portretul artistic conţine spectrul bio-energetic al omului. „De ce după un divorţ oamenii distrug fotografiile partenerului? Aparent pentru a-l uita, însă în subconştient, ei doresc să îi facă rău, să se răzbune, provocându-i suferinţă. Portretul pictat, şi nu fotografiat, are o structură mult mai puternică. La vernisajele marilor pictori vin sute de oameni. Printre ei sunt şi mulţi colegi de breaslă invidioşi, răuvoitori. Către cine credeţi că se transferă toate energiile lor întunecate, toate sentimentele lor negative, ostile? Desigur către portretele pe care artistul le-a pictat cu dragoste şi pasiune. Şi cu cât mai uimitor, mai splendid este un portret, cu atât mai vulnerabil devine originalul său, omul din viaţa reală”.

Tabloul „Răspunsul cazacilor zaporojeni către sultanul Mehmed al IV-lea al Imperiului Otoman”

O altă enigmă îl priveşte şi pe pictorul rus Ilia Repin, a cărui celebritate artistică a fost dublată, în viaţa obişnuită, de blestemul propriilor sale capodopere. Una dintre operele sale cele mai apreciate, „Răspunsul cazacilor zaporojeni către sultanul Mehmed al IV-lea al Imperiului Otoman”, finalizată în 1891, a stârnit admiraţia şi încântarea tuturor criticilor, colecţionarilor şi pasionaţilor de artă. Însuşi ţarul Rusiei, Alexandru al III-lea, a fost teribil de impresionat de grandoarea şi complexitatea tabloului, achiziţionându-l imediat, contra unei sume exorbitante.

[caption id="attachment_740" align="alignleft" width="450"] Fenomene inexplicabile - Tablourile blestemate[/caption]

Dar la scurt timp după acest succes răsunător, a început un şir de nenorociri, toate atribuite nefericitului tablou. Poate nu întâmplător, maestrul a lucrat la această capodoperă timp de 13 ani, un număr considerat aducător de ghinion. Prototipurile personajelor principale ale picturii sunt prieteni ai artistului. Dacă ar fi ştiut ce răsucire cumplită a vieţii lor va produce această creaţie superbă! Atamanul Ivan Sirko, figura centrală, a fost întruchipat sub înfăţişarea amicului său, Mihail Dragomirov, general, erou al Războiului Ruso-Turc. Repin căutase o lungă perioadă de timp un chip care să îl reprezinte pe vestitul ataman. Generalul Dragomirov, un om blând, glumeţ şi foarte popular în Kiev, i s-a părut artistului cel mai potrivit pentru a „juca” acest rol. Dar iată că la numai câteva luni după ce figura sa a fost imortalizată pe pânză, Mihail Dragomirov s-a transformat, peste noapte, într-un alt om. A căzut în patima beţiei, iar viaţa lui paşnică, de familist, a devenit un iad. Se purta tiranic cu propriii fii, îi teroriza şi îi chinuia.

Până când doi dintre ei şi-au pus capăt zilelor, iar singura fiica şi-a pierdut minţile. Vasâli Tarnovski, un vestit colecţionar de antichităţi, un mecena al artei ruse, a fost cel care a servit drept model pentru cazacul cu cuşma neagră, un personaj ursuz, printre puţinii eroi din tablou care nu zâmbesc. La scurt timp, deşi foarte bogat, Tarnovski şi-a pierdut dintr-o dată întreaga avere şi a sfârşit cumplit, într-un azil de săraci. Un alt personaj – cel care scrie documentul către sultan, l-a avut drept model pe unul dintre cei mai de seamă cercetători ai istoriei cazacilor zaporojeni. Destinul său s-a încheiat la fel de zguduitor: a fost arestat pe motive politice, exilat în Taşkent, unde a murit de pneumonie, din cauza condiţiilor mizere. Toate aceste evenimente tragice l-au determinat pe artist să creadă că tabloul său este blestemat, iar personajele reprezentate în el, printr-o forţă tainică, diabolică, au schimbat destinul celor ce s-au oferit drept modele. Îngrozit, Repin a şters de pe pânză figura unui micuţ cazac, înfăţişat sub fizionomia propriului său fiu, Iuri.

Dar seria tablourilor negre ale lui Repin nu s-a încheiat aici. Artistul l-a rugat pe renumitul chirurg şi anatomist rus Nikolai Ivanovici Pirogov să îi pozeze pentru un portret. Medicul a consimţit, curând tabloul a fost finalizat, dar, chiar a doua zi, Nikolai Pirogov a murit. Aceeaşi soartă a avut-o şi celebrul compozitor Modest Musorgski. Portretul lui a fost desăvârşit pe 5 martie 1881, iar pe data de 28 martie a aceluiaşi an, viaţa lui se sfârşea.