Este ușor să ne imaginăm Sahara ca un loc lipsit de viață, unde forțele neobosite ale naturii domină isoiria umană. Totuși, urmele unor oameni străvechi ne pun pe gânduri. În Sahara Occidentală, o regiune care se întinde pe coasta de nord-vest a Africii, există peste 400 de monumente vechi de piatră care stau astăzi mărturie faptului că în trecutul îndepărtat aici existau populații destul de dezvoltate din punct de vedere cultural. Acești megaliți datează și de acum 10.000 de ani, fiind realizați, cel mai probabil, de oamenii care migrau din centrul Africii către nordul continentului sau Europa.
“Este o regiune plină de monumente de piatră și alte structuri enigmatice”, susține Joanne Clarke, specialist în arheologie preistorică la Universitatea East Anglia.
Joanne Clarke împreună cu Nick Brooks, un cercetător specializat în schimbările climatice, au studiat această zonă, la nord de satul Tifariti, încă din anul 2002. Monumentele se prezintă într-o varietate de forme și au fost construite de mai multe culturi de-a lungul secolelor. Multe par a fi simple rânduri lungi de roci înfundate, în timp ce altele sunt puse în mod intenționat unele peste altele, sau în modele circulare.
Nu este clar ce semnifică monumentele. Se presupune că ar fi morminte sau locuri dedicate ritualurilor funerare. Această dorință de a marca anumite locuri cu megaliți a fost prezentă în nenumărate culturi de pe planetă, de la sciții din vechea Siberie până la Vikingii din nordul Europei, iar oamenii vechi din Sahara Occidentală nu erau diferiți de ceilalți cu privire la această practică.
Parcul arheologic Erqueyez din Sahara Occidentală găzduiește sute de peșteri sculptate, cu picturi pe pereți, care documentează specii de animale, cum ar fi gazele și antilope, și chiar specii care nu se mai găsesc în zonă, cum ar fi girafe, elefanți și rinoceri. Prezența acestor viețuitoare în trecut, a atras, cu siguranță, și popoarele migratoare din sudul Africii, ceea ce înseamnă că în trecutul îndepărtat această regiune a Saharei nu era dominată de dunele de nisip ci de o floră și faună bogată.
Astăzi, Sahara Occidentală este dominată de un climat tropical-deșertic, cu temperaturi medii ridicate de 38°C, cu un aer deosebit de fierbinte și uscat. Precipitațiile sunt reduse, 20–200 mm/an, iar amplitudinile termice diurne sunt foarte mari – 30°C în aer și 70°C pe sol. Temperatura medie a lunii ianuarie este de +10°C, iar a lunii iulie 35°C. Zona este una endoreică, lipsită de cursuri de apă permanente, rețeaua hidrografică fiind reprezentată prin ueduri, care se umplu cu apă în timpul ploilor ocazionale. Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți. Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Grupaţi cu siguranţă într-una dintre cele mai interesante culte din sânul creştinismului, copţii se constituie şi astăzi într-o comunitate aparte, greu încercată atât în trecut, cât şi în prezent. Cumva izolaţi într-un ocean musulman deseori ostil, copţii, care se numără din punct de vedere istoric printre primii creştini ai lumii, supravieţuiesc cu o admirabilă bravură tăcută tuturor atacurilor violente la care sunt supuşi în urma recentelor evenimente politice din ţările lor de baştină. Existenţa lor rămâne o dovadă vie a creştinismului străvechi, învingător şi în vremuri de restrişte.
Creştinii Sfântului Evanghelist Marcu
Termenul de „copt” derivă din grecesul Aigyptos, care la rândul său provine din cuvântul egiptean Hiptakah, unul dintre numele Memphis-ului – prima capitală a Egiptului Antic.
Astfel, cuvântul copt a fost adresa încă din Antichitate la adresa primilor creştini din provincia romană a Egiptului. Astăzi, termenul de copt nu se mai limitează doar la creştinii din Egipt, ci este folosit şi cu trimitere directă la arta, arhitectura şi cultura acestui cult creştin străvechi.
Istoricul Bisericii Copte din Egipt se confundă de altfel cu istoria creştinismului pe aceste meleaguri. În mod tradiţional, apariţia creştinismului aici este asociată călătoriei Familiei Sfinte în Egipt, eveniment declanşat de prigoana ordonată de regele iudeu Irod. Familia compusă din Maica Domnului, Iosif şi pruncul Iisus au poposit aici, existând numeroase surse istorice care confirmă acest eveniment.
Totuşi, din punct de vedere istoric, Sfântul Evanghelist Marcu este considerat fondatorul Bisericii Copte. Sfântul Marcu a predicat învăţăturile lui Hristos în Egipt şi a suferit moartea martirică de mucenic creştin în oraşul Alexandria în perioada când Nero domnea la Roma. Sfântul Marcu, a fos tunul dintre cie patru apostoli evanghelişti, precum şi cel care a scris cea mai veche Evanghelie. În anul 828 moaştele sale au fost furate din Egipt şi duse în Catedrala din Veneţia. În anul 1970, a început construirea la Cairo a celei mai mari catedrale din Africa, Catedrala Sfântului Evanghelist Marcu. Înainte de definitivarea construcţiei, într-un gest reconciliator, Papa Ioan Paul al IV-lea a trimis înapoi Egiptului moaştele sfântului.
Primii creştini din Egipt au avut mult de suferit de pe urma administraţiei romane până în perioada edictului dat de împăratul Costantin. Biserica Coptă, care are o vechime de peste 1.900 ani, a fost subiectul multor profeţii din Vechiul Testament, precum cea a profetului Isaia în capitolul 19, versetul 19.
Istoria acestui cult creştin este marcată de cel de-al Patrulea Sinod Egumenic de la Calcedon, în urma căruia majoritatea creştinilor vor adopta dogma conform căreia Hristos a avut două naturi, una omenească şi cealaltă divină. Decizia luată de Sinodul din Calcedon nu a fost însă adoptată de discipolii extremişti ai Sfântului Chiril din Alexandria. Creştinii respectivii, denumiţi ulterior monofiziţi susţineau explicaţiile Sfântului Chiril, conform căruia, Hristos a avut doar o natură umană.
Sinodul respectiv a dus la separarea permanentă dintre bisericile orientale ortodoxe şi bisericile ortodoxe bizantine. Astăzi, creştinii monofiziţi sunt prin definiţie copţii (deşi Biserica Coptă, care nu este aceeaşi cu Biserica din Alexandria, susţine doctrina miafizită, acceptată de bisericile orientale ortodoxe), Biserica Etiopiană, Bisericile Siriace Iacobite şi cele din India, precum şi Biserica Armeană.
Biserica Coptă s-a distanţat astfel de monofizismul pur, aşa cum fusese acesta definit la Sinodul din Calcedon. Fisura dintre bisericile creştine s-a adâncit mai apoi în urma atacurilor venite din partea unor biserici creştine la adresa copţilor. În momentul când arabii au invadat Egiptul în secolul 7, aceştia aproape că nu au întâmpinat rezistenţă din parrea comunităţilor copte.
Contribuţiile copţilor la creştinism
Sunt multe şi importante. Încă de la începuturile sale, Biserica Coptă a jucat un rol important în definitivarea teologiei creştine, în special în conservarea şi protejarea textelor autentice creştine de influenţele ereziilor gnostice. Biserica Coptă a scris sute de texte biblice şi studii teologice. Bibila a fost bunăoară tradusă în limba coptă încă din secolul al doilea.
Şcoala de Cateheză din Alexandria, faimoasa Didascalia a fost prima şcoală de acest fel din lume. Primul mare învăţat care a predat aici a fost Pantanaesus, dat cel mai important teolog şi autor asociat acestei şcoli a fost filozoful Origen.
Dar probabil cel mai important fenomen religios care a influenţat decisiv creştinismul copt, a fost apariţia monahismului în Egipt. Să nu uităm de Sfinţii Părinţi ai tuturor bisericilor creştine apostolice, care s-au nevoit şi desăvârşit pe aceste meleaguri. Mare parte din Pateric, este alcătuit din scrierile acestor sfinţi călugări.
Sfântul Antonie cel Mare, cel care a fondat monahismul şi primul călugăr din lume, a fost un copt din Egiptul de Sus. La fel şi Sfântul Pahomie, cel care a pus la punct regulile monahismului, a fost de asemenea un copt. Alţi Sfinţi Părinţi din Egipt au fost Sfântul Macarie cel Mare, Sfântul Moise Negrul şi Sfântul Mina cel Minunat.
Sfântul Vasile cel Mare, organizator al mişcării monastice din Asia Mică, a călătorit în Egipt în anul 357, iar scrierile sale fac baza monahismului Bisericii Ortodoxe de astăzi. Chiar înainte de apariţia creştinismului în zonă, mulţi egipteni se refugiau în deşert pentru reculegere şi împăcare, mai ales în urma tratamentului abuziv al ocupanţilor romani. Ulterior primii creştini egipteni au căutat de asemenea imensitatea deşertului pentru desăvârşirea vieţii duhovniceşti.
Mai târziu, sub autoritatea Imperiului Roman de Răsărit, patriarhii şi papii din Alecandria au jucat la rândul lor un rol important în teologia creştină. Erau prin urmare invitaţi să predice în toate colţurile imperiului.
Copţii şi Islamul
În decursul celor patru secole care au urmat invaziei arabe, Biserica Coptă a înflorit, iar Egiptul de atunci era predominant creştin. Acest fenomen neaşteptat se datorează poziţiei privilegiate de care s-au bucura copţii în faţa Profetului Muhammad, care avea o soţie egipteancă (singura de altfel care i-a dăruit un copil).
Întemeietorul Islamului a ordonat clemenţă şi milă faţă de creştinii copţi. „Când veţi cuceri Egiptul, să fiţi miloşi cu copţii, căci se află sub protecţia mea şi a voastră”, a ordonat Muhammad trupelor sale. Copţii au fost prin urmare cruţaţi, find liberi să-şi urmeze religia, evident în schimbul unei taxe „pe credinţă” denumită „Geyza”, în schimbul căreia primeau statutul de „Ahl Zemma”, adică protejat, ocrotit.
Copţii care nu aveau bani să-şi plătească „Geyza” aveau de ales între a se converti la Islam sau a pierde „protecţia” fapt care de cele mai multe ori echivala cu jefuirea, vinderea ca sclavi, violul sau chiar moartea...
Cu toate acestea, copţii au supravieţuit, şi chiar prosperat în unele dintre perioadele istorice care au urmat, după cum o confirmă textele literare monastice cu privire la dezvoltarea artelor şi meşteşugurilor proprii. Adoptarea limbii arabe şi impunerea ei în circulaţie în Egipt, a fost un fenomen lent, astfel încât şi la mijlocul secolului 15, cronicarul arab al-Makrizi scria că limba coptă era încă des folosită.
Chiar şi în zilele noastre liturghiile din bisericile copte se desfăşoară în limba proprie, derivată direct din limba demotică egipteană vorbită în perioada ocupaţiei romane. Însă cam din aceeaşi perioadă Egiptul s-a transformat dintr-un stat predominant creştin într-unul musulman. Comunitatea coptă a început să fie împinsă spre o poziţie socială inferioară, mai ales la nivel administrativ.
Paradoxal, copţii au avut mai mult de suferit atunci când la conducerea Egiptului se aflau dinastii cercheze (cum a fost cea mamelucă), sau otomane, decât în perioadele când ţara era condusă de dinastii arabe. Situaţia copţilor a început să se îmbunătăţească în secolul 10, sub regimul de stabilitate şi toleranţă promulgat de dinastia sultanului Muhammad Ali. După anul 1855, taxa Geyza a fost abolită iar copţii au primit dreptul de a se înrola în armata egipteană. Revoluţia din anul 1919 a adus un nou imbold pentru copţi care s-au implicat în omogenizarea societăţii egiptene moderne.
Copţii astăzi
Calendarul copt are treisprezece luni, iar Anul Nou copt începe în luna septembrie. Biserica coptă din prezent este condusă de Papa din Alexandria Theodoros al II-lea care l-a succedat pe Papa Shenuda al III-lea. Timp de sute de ani, reşedinţa liderilor spirituali ai copţilor a fost la Alexandria, dar în prezent este în capitala Cairo.
Toţi viitori preoţi copţi trebuie să se căsătorească şi să urmeze studii aprobate de cateheză înainte de a primi o parohie. Slujbele săptămânale se desfăşoară tot duminica, la fel ca în cazul celorlalte biserici apostolice, iar Crăciunul este sărbătorit pe data de 7 ianuarie.
Copţii postesc mai des decât membrii celorlalte culte creştine, prin urmare un credincios copt posteşte circa 210 zile pe an. Venerarea sfinţilor este interzisă în cultul copt, cu excepţia venerării Fecioarei Maria. Astăzi, numărul copţilor din Egipt este necunoscut, cifrele oficiale variind între 5 şi 15 milioane, cel mai probabil 9 milioane de indivizi, la o populaţie totală de peste 70 milioane.
În afara Egiptului, cele mai mari conunităţi copte se întâlnesc în Sudan, Statele Unite, Canada, Australia, Franţa, Italia, Germania, Olanda, Brazilia, India şi numeroase alte ţări din Asia şi Africa. Din nefericire, climatul de anarhie şi violenţe sociale grave provocat de evenimentele politice din ultimii doi ani din Egipt, a lovit puternic comunitatea coptă, şi aşa greu încercată de recrudescenţa islamului extremist şi de tensiunile sociale.
Tot mai frecvent, bisericile copte sunt arse şi devastate, iar credincioşii creştini din Egipt sunt atacaţi, jefuiţi şi chiar ucişi. În prezent situaţia este încă tensionată, iar experţii în domeniu declară că nu se întrevăd speranţe pe termen scurt pentru o normalizare a situaţiei.
Copţii de astăzi se văd deci nevoiţi să treacă prin încercări cumva similare cu cele la care au fost supuşi strămoşii lor. Atunci, demult, pe când creştinismul se dezvolta timid dar viguros la umbra marilor piramide... Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Populația Ket viețuiește în îndepărtata Siberie, în apropierea fluviului Enisei și constituie un grup etnic de mici dimensiuni. Niciunul dintre studiile efectuate asupra acestui mic grup etnic nu a putut stabili cu precizie care îi sunt originile. S-a afirmat că populația Ket ar proveni din America de Nord, fiind înrudită cu amerindienii. O legendă a acestor oameni simpli, ce au dus multă vreme un trai seminomad, pretinde că strămoșii lor ar fi venit, în vechime, de undeva „din stele”.
[caption id="attachment_928" align="aligncenter" width="610"] Misterioasa populație Ket din Siberia[/caption]
Acești oameni aspri își câștigă existența din creșterea renilor, vânat și pescuit, locuind în sate mici. Se estimează că populația Ket are mai mult de 1000 de membri. Însă limba Ket, considerată „o fosilă lingvistică” (dat fiind că toate limbile înrudite au dispărut), este vorbită de tot mai puține persoane.
Unii oameni de știință opinează că strămoșii populației Ket ar fi fost membri ai unui trib amerindian care a migrat în Siberia cu mii și mii de ani în urmă. Ce spun membrii populației Ket despre locul de origine al propriilor strămoși? Opiniile sunt diverse, precum meleagurile pe care s-au perindat înaintașii lor.
Unele legende sugerează că locurile de baștină ale populației Ket s-ar fi aflat în sudul Siberiei, altele că s-ar fi aflat undeva în munții Altai sau munții Sayan ori între lacul Baikal și Mongolia. Legenda cea mai fermecătoare, dar și cea mai puțin luată în seamă către știința oficială, este cea potrivit căreia strămoșii îndepărtați ai populației Ket ar fi fost ființe celeste, venite „din stele”. Nu este singura populație ce-și atribuie origini extraterestre prin propria mitologie, un alt asemenea exemplu fiind Dogonii (un grup etnic din Republica Mali, faimos pentru tradițiile sale).
Alte legende relatează că, în vechime, populația Ket a fost nevoită să își părăsească pământurile din cauza unei invazii. E posibil ca invadatorii care i-au alungat să fi fost războinici ai stepelor, poate chiar înaintașii hunilor – migratori nemiloși care, peste veacuri, aveau să terorizeze și popoarele europene.
Limba Ket este diferită de oricare altă limbă vorbită în Siberia de azi. Ea este încadrată în grupul limbilor eniseiene. Acestea au fost folosite în zonele străbătute de către fluviul Enisei. Singura limbă a acestui grup care mai este folosită și azi este limba Ket. Limbile Kott și Arin au dispărut în secolul XIX, odată cu ultimii lor vorbitori. Nu este exclus ca același lucru să se întâmple și cu limba Ket, în următoarele decenii.
Populația Ket este stabilă, fără scăderi sau creșteri importante ale numărului de membri. Scade continuu numai numărul de vorbitori. În 1989 populația Ket număra 1113 membri declarați. Doar jumătate mai vorbeau graiul strămoșesc, restul fuseseră aproape rusificați. Într-un reportaj realizat în urmă cu doi ani se relata că au mai rămas „doar câteva duzini” de persoane capabile să vorbească limba Ket în mod fluent, cei mai mulți dintre ei fiind oameni vârstnici.
Unii lingviști consideră că existau asemănări consistente între limba proto-eniseiană și limbile vorbite de către triburile Navajo și Tlingit, din America de Nord. Astăzi, mulți dintre membrii comunității Ket sunt creștini, însă mai persistă și practicile șamanice.
Misterele Insulei Paștelui și a impresionantelor statui moai. În mijlocul Pacificului de Sud, la 4.025 de kilometri distanţă de coasta de vest a Americii de Sud şi la 4.185 de kilometri de Tahiti, se află cea mai izolată fâşie de pământ locuită de oameni: un triunghi misterios, format din 163 kilometri pătraţi de rocă vulcanică, cunoscut sub numele de Insula Paştelui.
Numele i-a fost dat de Jakob Roggeveen, amiralul olandez care a zărit-o în duminica de Paşte a anului 1722, însă insula a purtat cel puţin alte două nume. Localnicii îi spuneau Rapa Nui – marea Rapa – în comparaţie cu insula Rapa, ce se întindea pe o suprafaţă mai mică. Legenda spune că atunci când primii oameni au ajuns pe insulă, regele acestora i-a dat numele Te-Pito-o-te-Henua, adică „buricul Pământului”.
Descoperirea insulei şi a statuilor moai
Expediţia olandeză din 1722 a petrecut doar o zi pe Rapa Nui, însă navigatorii din Ţările de Jos au întocmit o descriere detaliată a insulei şi a localnicilor paşnici şi prietenoşi. Relatările lui Roggeveen menţionau o insulă aproape lipsită de copaci, pe care trăiau aproximativ 3.000 de persoane ce vorbeau o limbă necunoscută.
Cea mai interesantă descoperire a exploratorilor olandezi a devenit celebră în întreaga lume: statuile gigantice, din piatră, situate de-a lungul insulei. Sutele de statui ce se găseau în aproximativ 50 de situri de-a lungul insulei i-au şocat pe exploratorii olandezi, care credeau că descoperiseră o populaţie primitivă şi nu înţelegeau cum ar fi putut aceasta să realizeze misterioasele statui. Locuitorii insulei nu cunoşteau tehnologia roţii, nu aveau instrumente din metal şi nici animale cu care să lucreze pământul.
Imposibilitatea de a înţelege cum o populaţie aparent primitivă a reuşit să realizeze nişte sculpturi gigantice a făcut ca misterul Insulei Paştelului să ajungă celebru în lumea întreagă. Relatările olandezilor aveau să facă înconjurul lumii, iar legenda a crescut de-a lungul anilor. Aveau să treacă 50 de ani până la sosirea altor străini pe ţărmul micuţei insule triunghiulare. Astăzi, la aproape trei secole de la descoperirea Insulei Paştelui de către exploratorii occidentali, oamenii de ştiinţă au reuşit să ofere răspunsuri la câteva dintre enigmele rămase în urma acestei civilizaţii îndepărtate.
[caption id="attachment_837" align="aligncenter" width="950"] Misterele Insulei Paștelui și a impresionantelor statui moai[/caption]
De unde au venit locuitorii Insulei Paştelui?
În anii ‘50, faimosul explorator Thor Heyerdahl a lansat o ipoteză conform căreia locuitorii Insulei Paştelui proveneau din America de Sud, cel mai apropiat continent. Pentru a-şi susţine teoria, Heyerdahl a lansat o expediţie spre Polinezia la bordul lui Kon-Tiki, o plută primitivă din lemn de balsa, numele său fiind o altă denumire sub care era cunoscut zeul-soare din cultura Inca, Viracocha.
Expediţia Kon-Tiki a pornit pe 28 aprilie 1947 din portul peruan Callao, ajungând în 101 zile în atolul Raroia din arhipelagul Tuamotu, aflat la 6.980 de kilometri distanţă. Expediţia a demonstrat că aceste plute primitive erau suficient de bune pentru a permite oamenilor să ajungă pe Insula Paştelui pornind din America de Sud.
Ipoteza lui Thor Heyerdahl contrazicea însă teoria susţinută de numeroşi alţi oameni de ştiinţă, care considerau mai probabil ca Insula Paştelui să fi fost populată de oameni veniţi dinspre vest, din Polinezia. Deşi majoritatea datelor arheologice şi lingvistice îl contraziceau pe Heyerdahl, ipoteza sa a continuat să fie luată în considerare. Timp de decenii a fost imposibilă descoperirea unor dovezi care să încline balanţa în favoarea unei teorii, însă recent acest lucru a fost posibil datorită analizelor genetice moderne.
Analizând ADN-ul extras din scheletele descoperite pe Insula Paştelui, oamenii de ştiinţă au descoperit un marker genetic unic, ce există doar în ADN-ul oamenilor din Polinezia. Această descoperire a reprezentat dovada fermă că cei ce au colonizat Rapa Nui au fost descendenţii marinarilor polinezieni, Insula Paştelui fiind cel mai estic teritoriu cucerit de aceşti extraordinari navigatori.
Datarea cu carbon a indicat că polinezenii au colonizat Insula Paştelui în jurul anului 1200 e.n. Cu timpul, civilizaţia de aici s-a dezvoltat cu ajutorul pescuitului şi al agriculturii, în perioada sa de vârf insula găzduind 12.000 de persoane, de trei ori mai multe decât astăzi.
Cum au fost realizate şi transportate misterioasele statui?
Mai bine de 95% din blocurile de piatră din care au fost sculptate statuile de pe Insula Paştelui provin din cariera Rano Raraku. În acest crater vulcanic au fost realizate toate statuile moai, aici găsindu-se şi astăzi peste 300 dintre ele.
Dovezile arheologice indică faptul că statuile au fost realizate de-a lungul a sute de ani, iar faptul că stilul s-a menţinut de-a lungul acestei perioade îndelungate sugerează că arta cioplitului s-a transmis în cadrul unei bresle de sculptori.
Totuşi, anumite trăsături ale statuilor s-au modificat în timp: datarea elementelor de mediu în care au fost descoperite statuile (fiind imposibilă datarea lor directă) sugerează că acestea au devenit, în timp, mai mari. Oamenii de ştiinţă cred că sculptarea unor statui tot mai mari a fost rezultatul concurenţei între diferitele clanuri de pe insulă. De asemenea, anumite statui au în vârf un „pukao” – un moţ de culoare roşie – din piatră vulcanică. Cercetătorii cred că acest moţ reprezintă un element estetic adăugat spre finalul civilizaţiei de pe Insula Paştelui.
Oamenii de ştiinţă estimează că sculptarea unei statui, folosind doar dalte de piatră, ar fi durat câţiva ani. Realizarea sculpturilor moai nu este, însă, aspectul cel mai misterios al acestor monumente unicat, ci transportarea lor. Sute de statui realizate în cariera Rano Raraku au fost amplasate de-a lungul Rapa Nui, peste văi şi dealuri şi la distanţe de 15 kilometri. Câteva dintre statuile realizate aici cântăreau şi 80 de tone, adică de două ori mai mult decât cele mai mari pietre descoperite la Stonehenge.
Din cele 887 de statui cioplite pe Insula Paştelui, 540 au fost transportate din carieră, o realizare incredibilă pentru o civilizaţie primitivă, dotată doar cu instrumente din piatră. Legenda locului spune că statuile au „mers” din carieră până la platformele situate de-a lungul insulei, iar cercetătorii au interpretat acest mit drept un indiciu al faptului că statuile au fost transportate în picioare. De altfel, de-a lungul insulei se găsesc zeci de moai abandonate şi sparte în bucăţi, iar cercetătorii afirmă că statuile nu s-ar fi spart astfel dacă erau transportate în poziţie orizontală.
[caption id="attachment_838" align="aligncenter" width="650"] Misterele Insulei Paștelui și a impresionantelor statui moai[/caption]
Principala ipoteză referitoare la modul în care au fost transportate statuile sugerează folosirea a sute de trunchiuri de copac. Alţii cercetători cred că este posibil ca acestea să fi fost transportate pe roci sferice. Niciuna dintre teoriile enunţate de oamenii de ştiinţă nu poate fi susţinută de dovezi istorice clare, astfel că misterul modului în care au fost transportate statuile de-a lungul insulei rămâne nedescifrat de ştiinţa modernă.
Totuşi, o ipoteză lansată anul trecut de doi cercetători în urma unor studii efectuate la faţa locului pare să fi lămurit misterul. Un experiment realizat pe insulă de către Terry Hunt şi Carl Lipo a arătat că statuile pot fi mutate în picioare de către 15-20 de persoane. În studiul realizat de cei doi cercetători s-a demonstrat că statuile pot fi transportate la fel ca un frigider: prin clătinarea lor repetată, dintr-o parte în alta, pe drumurile construite de localnici. Această ipoteză pare să explice legenda „statuilor care merg”, arătând cum ar fi putut lua naştere acest mit referitor la deplasarea misterioaselor statui.
Ce reprezentau statuile moai?
De-a lungul timpului, cercetătorii au lansat diferite ipoteze referitoare la scopul misterioaselor statui de pe Rapa Nui. Unii au susţinut că statuile ar fi reprezentările artistice ale unor zei, alţii au lansat teorii fantastice, conform cărora acestea au fost inspirate de extratereştri. Indiciile ce aveau să permită dezlegarea acestui mister au provenit din limba vorbită pe Rapa Nui.
Pe lângă „moai”, localnicii obişnuiau să se refere la statuile de pe insulă prin sintagma „arena ora ata atepuna”, însemnând „faţa vie a strămoşilor noştri”. Studiind fragmentele de coral descoperite pe insulă, cercetătorii şi-au dat seama că acestea se potrivesc perfect în scobiturile concave situate în dreptul orbitelor statuilor. Astfel, oamenii de ştiinţă şi-au dat seama că statuile fuseseră dotate cu ochi din coral, ceea ce le făcea să pară aproape vii, justificând denumirea de „faţa vie a strămoşilor noştri”.
Cercetătorii au concluzionat că statuile fac parte din tradiţia polineziană de adorare a strămoşilor, fiecare dintre ele fiind reprezentarea unui şef de trib din trecut. Statuile erau amplasate pe platforme înalte, intitulate „ahu”, situându-se astfel între zei şi oameni, şi erau îndreptate cu faţa spre interiorul insulei, ca să poată cuprinde totul cu privirea lor protectoare.
Se crede că puterea socială şi economică a unui şef de clan se măsura în numărul de statui moai aflate deasupra mormintelor familiei, astfel că exista o veritabilă concurenţă între şefi. De aceea, pe insulă se găsesc statui de dimensiuni între 3 şi 8 metri înălţime, în funcţie de importanţa şefului de clan care le-a construit.
De ce au dispărut locuitorii Insulei Paştelui?
Cercetătorii au crezut foarte mult timp că locuitorii Insulei Paştelui au fost victimele unui dezastru ecologic provocat chiar de ei. Astfel, ipoteza oamenilor de ştiinţă, popularizată de Jared Diamond în cartea „Collapse”, susţinea că locuitorii de pe Rapa Nui au defrişat în mod voluntar pădurile de pe insulă pentru a obţine teren agricol şi pentru a folosi trunchiurile de copac la transportarea statuilor gigantice, iar această decizie sinucigaşă a dus la degradarea solului insulei, la foamete şi la război civil.
Numeroşi scriitori au făcut o paralelă între Insula Paştelui şi civilizaţia modernă, afirmând că acest exemplu al unei societăţi care se distruge singură prin supraexploatarea resurselor oferă un avertisment puternic referitor la viitorul societăţii contemporane.
Ipoteza autodistrugerii a fost infirmată de un studiu recent, efectuat la faţa locului de-a lungul unui deceniu de Terry Hunt şi Carl Lipo, doi specialişti în arheologie şi antropologie. Cercetarea a arătat că pădurea a dispărut de pe Insula Paştelui mult mai repede decât se credea până acum, în doar câteva decenii, nu de-a lungul secolelor. De asemenea, pe insulă s-au găsit puţine dovezi care să sugereze că agricultura era folosită pe scară largă, ceea ce infirmă ipoteza conform căreia copacii au fost tăiaţi pentru a mări suprafaţa agricolă.
Copacii nu ar fi putut fi folosiţi nici pentru transportarea giganticelor statui moai, dintr-un motiv foarte simplu: palmierii care creşteau aici aveau lemnul moale şi fibros, iar dacă trunchiurile lor ar fi fost folosite pe post de cilindri de transport, acestea ar fi fost zdrobite sub greutatea imensă a statuilor.
Cei doi cercetători au descoperit adevăratul motiv pentru care pădurea de palmieri a dispărut de pe Insula Paştelui: şobolanul polinezian (Rattus exulans), care a sosit pe insulă odată cu primii navigatori.
În condiţii de laborator, populaţiile de şobolani polinezieni se dublează în 47 de zile. Pe o insulă lipsită de prădători, sosirea acestor rozătoare a reprezentat o veritabilă catastrofă ecologică. Două din alimentele preferate ale şobolanului polinezian sunt lăstarii şi seminţele copacilor. Cercetătorii estimează că populaţia de şobolani de pe Rapa Nui a ajuns în scurt timp să numere milioane de exemplare, fapt care a avut un efect devastator asupra pădurilor de palmieri.
În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea locuitorii de pe Rapa Nui au suferit consecinţele negative ale descoperirii lor de către occidentali. Populaţia de pe Insula Paştelui nu era pregătită să se apere, astfel că o bună parte din ea a căzut pradă expediţiilor în căutare de sclavi. Localnicii erau capturaţi şi transportaţi în Peru, unde erau puşi la muncă în minele de guano.
Atraşi de noile instrumente şi veşminte aduse de exploratorii europeni, localnicii au abandonat valorile străvechi, iar statuile moai au fost neglijate. Cu timpul, insula a devenit un punct de atracţie pentru aventurieri, iar unii căpitani evitau să acosteze aici din cauza reputaţiei de „centru al sifilisului” pe care o căpătase insula.
Relatările din anii 1870-1880 arată că populaţia de pe insulă, afectată atât de bolile aduse de exploratori, cât şi de comerţul cu sclavi, scăzuse la un nivel minim: 110 oameni.
La 1888, Chile a anexat insula şi a dat-o spre folosinţă fermierilor. În jurul anului 1900 puţinii locuitori rămaşi pe insulă trăiau închişi în structuri similare unor închisori, iar vegetaţia a fost distrusă de miile de oi aduse de colonizatori.
Astfel, locuitorii din Insula Paştelui nu au fost victimele unei „sinucideri” în masă, ci au avut aceeaşi soartă lipsită de noroc ca alte populaţii băştinaşe la contactul cu lumea „civilizată”.
Rapa Nui astăzi
Astăzi, Rapa Nui aparţine de Chile, unde este cunoscută sub numele Isla de Pascua. Aici locuiesc 3.000 de persoane, Hanga Roa fiind singurul oraş de pe insulă. Lângă Hanga Roa se află unicul aeroport de pe insulă, ce leagă cel mai izolată aşezare locuită de pe Terra de restul lumii.
În 1967, aeroportul de pe Rapa Nui a început să fie folosit ca punct de realimentare pentru avioanele ce călătoreau între Santiago de Chile şi Tahiti. Această decizie a marcat momentul în care insula a devenit deschisă lumii largi şi a adus nenumărate beneficii locuitorilor de Rapa Nui.
În prezent, tot mai mulţi turişti sosesc pentru a admira acest loc unic de pe Terra. Rapa Nui este astăzi un parc natural naţional, fiind inclus în Patrimoniul Mondial al UNESCO.
Printre atracţiile de astăzi ale insulei se numără misterioasele statui moai, numeroasele peşteri şi apele cristaline căutate de pasionaţii de scuba diving. Locuitorii de astăzi ai Insulei Paştelui sunt mândri de istoria şi cultura lor, organizând în fiecare an, în luna februarie, festivalul Tapati Rapa Nui. În cadrul acestuia localnicii îşi arată talentele de artizani, gătind, sculptând şi pictându-se pe corp în stil tradiţional polinezian.
Insula Paştelui a fost unul dintre ultimele locuri de pe Terra colonizate de oameni, reprezentând astfel punctul culminant al călătoriei pe care oamenii au început-o atunci când au părăsit Africa. Istoria acestei insule izolate din Oceanul Pacific oferă multe lecţii despre omenire, iar o mai bună înţelegere a acestui loc misterios ne-ar putea ajuta să construim un viitor mai bun.
Recent, arheologii au facut recent o descoperire remarcabila. Corpurile celebrelor statui de pe Insula Pastelui au fost scoase la lumina de cercetatori. Intreaga lume a putut vedea astfel corpuri ingropate adanc in pamant ale statuilor, prin intermediul unor imagini impresionante facute publice de arheologi.
Sefa echipei de arheologi care a facut impresionanta descoperire, Jo Anne van Tilburg, a declarat ca „sapaturile au descoperit busturile unor statui inalte de 7 metri”. „Sute, poate mii, de vizitatori pe insula au fost uimiti sa vada ca, intr-adevar, statuile de pe Insula Pastelui au corpuri! Totusi, mai important e ca am descoperit multe lucruri despre tehnicile Rapa Nui de inginerie antica”.
Echipa de cercetatori a mai constatat ca pamantul care a ingropat statuile a fost adus de ploaie de amonte, ceea ce inseamna ca statuile nu au fost ingropate intentionat.
Statuile stau pe un pavaj de piatra, deci nu s-a dorit sa fie sprijinite de pamant. In roca de baza au fost cioplite gauri care sa sprijine trunchiuri de copaci in pozitie verticala. Statuile au fost sculptate folosind franghii, pietre si unelte din piatra. Insula Pastelui este una dintre cele mai izolate insule locuite din lume, fiind situata la peste 3000 de kilometri departare de Chile. Statuile Moai au fost realizate de bastinasii Rapu Nai undeva intre anii 1250 si 1500 d. Hr. Cea mai inalta dintre cele 887 de statui masoara peste 9 metri si cantareste 82 de tone.
Uluitoarea civilizaţie de la Puma Punku. Puma Punku, care se traduce prin „Poarta de intrare a pumei”, este cunoscut, în special, datorită pietrelor sale masive şi pentru precizia extraordinară cu care acestea au fost tăiate şi amplasate în cadrul complexului. Este unul din acele locuri de care aţi auzit, probabil, de multe ori şi în care pietrele sunt dispuse atât de precis încât o lamă de cuţit nu poate fi introdusă între ele.
Datorită acestor caracteristici, Puma Punku este, de multe ori, citată ca pe o dovadă cum că Pământul a fost vizitat de extratereştri, atlanţi sau de către alte persoane mitice care, probabil, se pricep mult mai bine la pietrărie decât oamenii.
Situată pe un platou izolat din Munţii Anzi, la o altitudine de aproape 4.000 m şi pe o suprafaţă de 3.950 m2, construcţia de la Puma Punku a folosit printre cele mai mari blocuri megalitice din lume. Multe dintre ele au o lungime de câte 8 metri şi o greutate de câte 100 de tone, dar există şi platforme mult mai mari, de până la 800 de tone.
Ceea ce frapează însă cel mai mult la Puma Punku este gradul incredibil de avansat de realizare tehnologică al structurilor de piatră, care prin caracteristicile lor sfidează şi derutează logica cercetătorilor care le studiază. Multe dintre aceste blocuri arată ca şi cum ar fi fost construite printr-o tehnologie de serie: deşi sunt deosebit de complexe, având modele şi unghiuri interioare extrem de dificil de realizat chiar şi cu tehnologia actuală, ele sunt totuşi identice între ele.
[caption id="attachment_714" align="aligncenter" width="1024"] Uluitoarea civilizaţie de la Puma Punku[/caption]
Mai mult decât atât, având o formă de „H”, aceste blocuri extrem de bine finisate se pot şi îmbina între ele precum piesele unui uriaş puzzle foarte elaborat, fiind încă foarte clar vizibile urmele unui gen de balamale ce existau cândva montate pe ele.
Suprafeţele acestor blocuri uriaşe de piatră sunt perfect plane, fără niciun fel de denivelări, iar unele dintre aceste suprafeţe sunt traversate de anumite canale, de doar câţiva milimetri adâncime, ca nişte şanţuri foarte precis prelucrate, ce au de la un capăt la celălalt exact aceeaşi adâncime şi nu prezintă nici măcar o deviere de 1 milimetru. În plus, în aceste canale foarte fine sunt realizate anumite găuri, perfect echidistante între ele.
Blocurile în formă de „H” prezintă la suprafaţă anumite modele compuse din adâncituri sculptate în unghiuri drepte de o precizie riguroasă, iar în unele cazuri au fost realizate şi găuri transversale ce străbat stânca în diferite unghiuri. Modul în care au fost realizate toate aceste operaţiuni este perfect.
Nu există erori, nu se văd urme de zgârieturi sau cioplituri. Este ca şi cum acolo ar fi lucrat numai maeştri artizani desăvârşiţi. Aceasta este cu atât mai impresionant cu cât stâncile din care au fost prelucrate respectivele blocuri de piatră sunt dintre cele mai dure care există pe planeta noastră.
Este vorba despre stânci de granit şi diorit, singura rocă ce are un grad de duritate mai mare decât ele fiind diamantul. În aceste condiţii ne întrebăm în mod firesc cum au fost prelucrate cu atâta precizie aceste stânci extrem de dure?
Totuşi, în ciuda durităţii şi complexităţii lor, din aceste uimitoare construcţii nu au mai rămas astăzi decât relativ puţine blocuri intacte, multe dintre ele fiind distruse în nenumărate fragmente ce se află împrăştiate peste tot în acea zonă.
Totul arată acum de parcă un cataclism extrem de violent ar fi rupt totul în bucăţi, cu o forţă extraordinară. Chiar şi la distanţe destul de mari de centrul propriu-zis care a mai rămas, se mai pot încă identifica fragmente care în mod evident au făcut parte din structura construcţiei iniţiale.
Pentru o analiză mai obiectivă a acestor aspecte deosebit de intrigante, în anul 2011 au fost realizate anumite teste de specialitate în laboratoarele din Danville, Illinois (SUA). Rezultatele testelor au indicat cu claritate faptul că duritatea tipului de granit şi diorit din care sunt realizate blocurile de la Puma Punku este atât de mare, încât acestea nu ar fi putut fi tăiate decât cu laserul sau cu diamantul, fiind cu totul exclus ca ele să fi fost cioplite cu unelte din piatră.
Pentru a aprecia gradul de fineţe al prelucrării suprafeţelor, au fost realizate teste de tăiere folosind dispozitive moderne pe bază de laser şi ferăstraie cu cap de diamant. Analizând apoi tăieturile la microscop, s-a constatat faptul uimitor că gradul de fineţe al suprafeţelor blocurilor de la Puma Punku este situat la standardele moderne cele mai performante, pe care uneltele primitive nu ar fi avut cum să le egaleze.
Estimările realizate de către mai mulţi specialişti în construcţii au indicat faptul că producerea în serie a unui număr atât de mare de blocuri în formă de „H” identice între ele, ar implica, având în vedere tehnologia modernă, folosirea indispensabilă a unor calcule şi planificări foarte complexe, iar dificultăţile tehnice care ar surveni ar fi foarte serioase chiar şi pentru tehnologia actuală.
În opinia lui Brjen Foerster, un cunoscut autor şi cercetător în domeniul misterelor civilizaţiilor antice, este imposibil ca la acest grad de realizare tehnologică să nu se fi folosit o tehnologie mult mai avansată decât cioplirea cu dălţile de piatră, care ar fi lăsat în mod clar urme grosiere de prelucrare. „Ar fi o nebunie să credem ca toate acestea ar fi putut fi făcute de nişte oameni primitivi, cu uneltele lor rudimentare”, spune Brien Foerster.
Şi totuşi, poziţia oficială este exact aceasta: complexul de la Puma Punku a fost construit acum 2.000 de ani, prin prelucrarea manuală realizată de către indigenii locului, care au folosit unelte primitive din piatră. „Erudiţii” – specialişti în măsluirea versiunii istorice – susţin cu non-şalanţă, ignorând complet inconsistenţa acestei teorii, că aceasta construcţie uimitoare a fost realizată de către indigenii care au făcut parte din tribul Aymara. Cultura acestor băştinaşi nu a cunoscut însă nici scrierea şi nici roata, iar tehnologia lor de acum 2.000 de ani nu a depăşit nivelul dălţilor din piatră sau al uneltelor din cupru!
Un alt aspect care ridică multiple întrebări la care versiunea oficială este incapabilii să răspundă pertinent este provenienţa blocurilor de piatra şi modalitatea prin care au fost aduse pe acel platou al Anzilor. Versiunea oficială spune că stâncile au fost aduse prin rostogolire pe buşteni.
Însă cea mai apropiată carieră de piatră este la 16 km distanţă, iar acest platou se află la 3.891 metri altitudine, cu mult deasupra zonei de pădure, ceea ce înseamnă că acolo nu au crescut niciodată copaci, ci doar unele tufe răzleţe. În plus, pentru a străbate cei 16 km cu nişte stânci uriaşe împinse pe butuci, ar fi trebuit parcurse trasee care treceau prin văi şi creste foarte abrupte.
Trebuie să constatăm ca dacă în cazul construirii piramidelor egiptene teoria zecilor de mii de sclavi care transportă pe butuci de lemn două milioane de blocuri de piatră pe o suprafaţa plană mai poate încă să constituie un subiect de polemică, aceasta teorie devine, în cazul reliefului de la Puma Punku şi al populaţiei incomparabil mai mici al unor triburi de munte, pur şi simplu hilară.
Există bineînţeles şi arheologi care au susţinut că această versiune oficială este cu totul imposibilă şi care au datat construcţia la o dată cu mult anterioară, într-o cu totul altă civilizaţie. Referitor la datarea acestui ansamblu de la Puma Punku este util să menţionăm că el este plasat la câteva sute de metri de Tiahuanaco, oraş antic străvechi situat pe ţărmul sud-estic al lacului Titicaca.
Puma Punku reprezintă doar una dintre cele patru structuri ale acestui oraş pe care mai mulţi cercetători îl consideră a fi unul dintre cele mai vechi din lume. Unul dintre cei mai renumiţi arheologi care a studiat această zonă este Arthur Posnansky. Acest cunoscut arheolog şi autor austriac a ajuns în urma studierii acestui ansamblu pe o perioada de câteva zeci de ani – la concluzia că Tiahuanaco şi implicit Puma Punku au o vârstă cuprinsa între 12.000 şi 17,000 de ani.
De altfel, însăşi cultura indienilor aymara afirmă că Tiahuanaco a fost construit de nişte „uriaşi bărboşi, albi”, numiţi „Fiii Soarelui”, care au creat printre altele şi ansamblul grafic al celebrelor linii de la Nazca, Peru.
Mitologia pre-incaşă aymara afirmă că aceşti „uriaşi albi” ar fi fost conduşi de Viracocha-Creatorul şi cu toţii au coborât de undeva din ceruri, ca zei civilizatori dătători de viaţă. Conform unor mărturii datând din 1532, niciun om nu a văzut oraşul Tiahuanaco altfel decât sub formă de ruine. Astfel, există atestări conform cărora atunci când conchistadorii I-au întrebat pe regele incaş Atahualpa ce a fost la Puma Punku, acesta ar fi răspuns că „Acest templu nu a fost făcut de noi, nici de către strămoşii noştri, ci a fost făcut de zeii giganţi într-o singură noapte”.
Nu este lipsit de importanţă să observăm că în zona respectivă au fost descoperite mai multe schelete umanoide cu o înălţime de peste 2,5 metri, care însă nu aveau conformaţia craniană specifică lui Homo sapiens, ci un craniu mult mai mare şi mai alungit, având suturile craniene dispuse într-un cu totul alt mod.
Având în vedere toate acestea, Philip Coppens, autor şi jurnalist de investigaţie american concluziona pe bună dreptate că „Puma Punku iese în evidenţă ca fiind unul dintre locurile proeminente în care găsim urmele unei civilizaţii extrem de avansate ce a existat pe – sau a vizitat – planeta noastră în urmă cu mii sau zeci de mii de ani”.
Unele dintre cele mai vechi texte ale omenirii, cum ar fi de exemplu epopeele indiene Ramayana şi Mahabharata, relatează despre războaie cumplite ce au avut loc în trecut, fiind folosite aeronave (vimana) ce puteau produce efecte distructive uriaşe, comparabile cu cele atomice sau nucleare pe care le cunoaştem în prezent. Am putea aprecia că ceea ce a distrus Puma Punku este posibil să fi fost exact un asemenea război nimicitor.
Misterul monumentului de la Newgrange. În Irlanda, la circa 8 km pe direcția vest de Drogheda – unul dintre cele mai vechi și încărcate de istorie orașe ale țării și la nord de râul Boyne, se află un misterios și impresionant vestigiu preistoric. Monumentul a fost construit în Neolitic, în jurul anului 3200 î.e.n., fiind astfel mai vechi decât piramidele egiptene (cele mai timpurii fiind piramidele de la Saqqara). În irlandeză, străvechea construcție este numită Sí an Bhrú, în vreme ce populația de limbă engleză îi spune Newgrange.
Aspectul monumentului este spectaculos, atât în exterior, cât și la interior. La exterior, monumentul are înfățișarea unei movile imense; înăuntru, adăpostește camere și pasaje care, prin modul în care au fost construite, dezvăluie măiestria meșterilor de acum cinci milenii.Multe dintre blocurie masive de piatră de la Newgrange oferă mostre de artă străveche. Movila, înaltă de 12 metri, este înconjurată de către un zid făurit din piatră. O bună parte din piatra utilizată la construirea străvechiului monument a fost adusă de la o distanță considerabilă, din munții Wicklow și Mournes. Ansamblul acoperă peste 4000 de metri pătrați.
[caption id="attachment_707" align="aligncenter" width="1024"] Misterul monumentului de la Newgrange[/caption]
Oamenii de știință nu s-au putut pune, încă, de acord, asupra unui aspect foarte important. Întrebarea care îi frământă este: în ce scop a fost construit monumentul din Newgrange? Se crede că structura avea, la fel ca și alte monumente din Europa acelor vremuri, o însemnătate religioasă (și un rol funerar). Intrarea indică punctul în care răsare Soarele la solstițiul de iarnă. La acel moment al anului, razele astrului zilei străbat pasajul de la intrare și ajung până în încăperea de la capătul acestuia.
Monumentul de la Newgrange prezintă similitudini cu alte vestigii preistorice, precum Maeshowe (Scoția) sau Bryn Celli Ddu (Wales). Pentru construirea lui s-au folosit aproximativ 200.000 de tone de piatră și alte materiale.
Vreme de milenii, intrarea în monument a fost blocată. Cu toate acestea, el a avut un loc special în mitologia și folclorul irlandez. A intrat în atenția istoricilor târziu, în secolul XVII. În prezent, misterioasa structură de la Newgrange este considerată drept „monument național al Irlandei” și, totodată, una dintre cele mai importante structuri megalitice ale Europei.
Monumentul de la Newgrange, astăzi restaurat și pus în valoare, este cu sute de ani mai vechi decât Marea Piramidă de la Gizeh, vârsta sa aproximativă fiind stabilită în urma a nu mai puțin de 14 datări cu radiocarbon. Momentul construirii sale (~ 3200 î.Hr.) coincide cu primele etape ale edificării ansamblului de la Stonehenge. Se crede că Soarele avea un rol important în religia celor care au construit impresionanta structură.
09:44
Just Admin
