Uluitoarea civilizaţie de la Puma Punku

Uluitoarea civilizaţie de la Puma Punku. Puma Punku, care se traduce prin „Poarta de intrare a pumei”, este cunoscut, în special, datorită pietrelor sale masive şi pentru precizia extraordinară cu care acestea au fost tăiate şi amplasate în cadrul complexului. Este unul din acele locuri de care aţi auzit, probabil, de multe ori şi în care pietrele sunt dispuse atât de precis încât o lamă de cuţit nu poate fi introdusă între ele.

Datorită acestor caracteristici, Puma Punku este, de multe ori, citată ca pe o dovadă cum că Pământul a fost vizitat de extratereştri, atlanţi sau de către alte persoane mitice care, probabil, se pricep mult mai bine la pietrărie decât oamenii.

Situată pe un platou izolat din Munţii Anzi, la o altitudine de aproape 4.000 m şi pe o suprafaţă de 3.950 m2, construcţia de la Puma Punku a folosit printre cele mai mari blocuri megalitice din lume. Multe dintre ele au o lungime de câte 8 metri şi o greutate de câte 100 de tone, dar există şi platforme mult mai mari, de până la 800 de tone.

Ceea ce frapează însă cel mai mult la Puma Punku este gradul incredibil de avansat de realizare tehnologică al structurilor de piatră, care prin caracteristicile lor sfidează şi derutează logica cercetătorilor care le studiază. Multe dintre aceste blocuri arată ca şi cum ar fi fost construite printr-o tehnologie de serie: deşi sunt deosebit de complexe, având modele şi unghiuri interioare extrem de dificil de realizat chiar şi cu tehnologia actuală, ele sunt totuşi identice între ele.

[caption id="attachment_714" align="aligncenter" width="1024"] Uluitoarea civilizaţie de la Puma Punku[/caption]

Mai mult decât atât, având o formă de „H”, aceste blocuri extrem de bine finisate se pot şi îmbina între ele precum piesele unui uriaş puzzle foarte elaborat, fiind încă foarte clar vizibile urmele unui gen de balamale ce existau cândva montate pe ele.

Suprafeţele acestor blocuri uriaşe de piatră sunt perfect plane, fără niciun fel de denivelări, iar unele dintre aceste suprafeţe sunt traversate de anumite canale, de doar câţiva milimetri adâncime, ca nişte şanţuri foarte precis prelucrate, ce au de la un capăt la celălalt exact aceeaşi adâncime şi nu prezintă nici măcar o deviere de 1 milimetru. În plus, în aceste canale foarte fine sunt realizate anumite găuri, perfect echidistante între ele.

Blocurile în formă de „H” prezintă la suprafaţă anumite modele compuse din adâncituri sculptate în unghiuri drepte de o precizie riguroasă, iar în unele cazuri au fost realizate şi găuri transversale ce străbat stânca în diferite unghiuri. Modul în care au fost realizate toate aceste operaţiuni este perfect.

Nu există erori, nu se văd urme de zgârieturi sau cioplituri. Este ca şi cum acolo ar fi lucrat numai maeştri artizani desăvârşiţi. Aceasta este cu atât mai impresionant cu cât stâncile din care au fost prelucrate respectivele blocuri de piatră sunt dintre cele mai dure care există pe planeta noastră.

Este vorba despre stânci de granit şi diorit, singura rocă ce are un grad de duritate mai mare decât ele fiind diamantul. În aceste condiţii ne întrebăm în mod firesc cum au fost prelucrate cu atâta precizie aceste stânci extrem de dure?

Totuşi, în ciuda durităţii şi complexităţii lor, din aceste uimitoare construcţii nu au mai rămas astăzi decât relativ puţine blocuri intacte, multe dintre ele fiind distruse în nenumărate fragmente ce se află împrăştiate peste tot în acea zonă.

Totul arată acum de parcă un cataclism extrem de violent ar fi rupt totul în bucăţi, cu o forţă extraordinară. Chiar şi la distanţe destul de mari de centrul propriu-zis care a mai rămas, se mai pot încă identifica fragmente care în mod evident au făcut parte din structura construcţiei iniţiale.

Pentru o analiză mai obiectivă a acestor aspecte deosebit de intrigante, în anul 2011 au fost realizate anumite teste de specialitate în laboratoarele din Danville, Illinois (SUA). Rezultatele testelor au indicat cu claritate faptul că duritatea tipului de granit şi diorit din care sunt realizate blocurile de la Puma Punku este atât de mare, încât acestea nu ar fi putut fi tăiate decât cu laserul sau cu diamantul, fiind cu totul exclus ca ele să fi fost cioplite cu unelte din piatră.

Pentru a aprecia gradul de fineţe al prelucrării suprafeţelor, au fost realizate teste de tăiere folosind dispozitive moderne pe bază de laser şi ferăstraie cu cap de diamant. Analizând apoi tăieturile la microscop, s-a constatat faptul uimitor că gradul de fineţe al suprafeţelor blocurilor de la Puma Punku este situat la standardele moderne cele mai performante, pe care uneltele primitive nu ar fi avut cum să le egaleze.

Estimările realizate de către mai mulţi specialişti în construcţii au indicat faptul că producerea în serie a unui număr atât de mare de blocuri în formă de „H” identice între ele, ar implica, având în vedere tehnologia modernă, folosirea indispensabilă a unor calcule şi planificări foarte complexe, iar dificultăţile tehnice care ar surveni ar fi foarte serioase chiar şi pentru tehnologia actuală.

În opinia lui Brjen Foerster, un cunoscut autor şi cercetător în domeniul misterelor civilizaţiilor antice, este imposibil ca la acest grad de realizare tehnologică să nu se fi folosit o tehnologie mult mai avansată decât cioplirea cu dălţile de piatră, care ar fi lăsat în mod clar urme grosiere de prelucrare. „Ar fi o nebunie să credem ca toate acestea ar fi putut fi făcute de nişte oameni primitivi, cu uneltele lor rudimentare”, spune Brien Foerster.

Şi totuşi, poziţia oficială este exact aceasta: complexul de la Puma Punku a fost construit acum 2.000 de ani, prin prelucrarea manuală realizată de către indigenii locului, care au folosit unelte primitive din piatră. „Erudiţii” – specialişti în măsluirea versiunii istorice – susţin cu non-şalanţă, ignorând complet inconsistenţa acestei teorii, că aceasta construcţie uimitoare a fost realizată de către indigenii care au făcut parte din tribul Aymara. Cultura acestor băştinaşi nu a cunoscut însă nici scrierea şi nici roata, iar tehnologia lor de acum 2.000 de ani nu a depăşit nivelul dălţilor din piatră sau al uneltelor din cupru!

Un alt aspect care ridică multiple întrebări la care versiunea oficială este incapabilii să răspundă pertinent este provenienţa blocurilor de piatra şi modalitatea prin care au fost aduse pe acel platou al Anzilor. Versiunea oficială spune că stâncile au fost aduse prin rostogolire pe buşteni.

Însă cea mai apropiată carieră de piatră este la 16 km distanţă, iar acest platou se află la 3.891 metri altitudine, cu mult deasupra zonei de pădure, ceea ce înseamnă că acolo nu au crescut niciodată copaci, ci doar unele tufe răzleţe. În plus, pentru a străbate cei 16 km cu nişte stânci uriaşe împinse pe butuci, ar fi trebuit parcurse trasee care treceau prin văi şi creste foarte abrupte.

Trebuie să constatăm ca dacă în cazul construirii piramidelor egiptene teoria zecilor de mii de sclavi care transportă pe butuci de lemn două milioane de blocuri de piatră pe o suprafaţa plană mai poate încă să constituie un subiect de polemică, aceasta teorie devine, în cazul reliefului de la Puma Punku şi al populaţiei incomparabil mai mici al unor triburi de munte, pur şi simplu hilară.

Există bineînţeles şi arheologi care au susţinut că această versiune oficială este cu totul imposibilă şi care au datat construcţia la o dată cu mult anterioară, într-o cu totul altă civilizaţie. Referitor la datarea acestui ansamblu de la Puma Punku este util să menţionăm că el este plasat la câteva sute de metri de Tiahuanaco, oraş antic străvechi situat pe ţărmul sud-estic al lacului Titicaca.

Puma Punku reprezintă doar una dintre cele patru structuri ale acestui oraş pe care mai mulţi cercetători îl consideră a fi unul dintre cele mai vechi din lume. Unul dintre cei mai renumiţi arheologi care a studiat această zonă este Arthur Posnansky. Acest cunoscut arheolog şi autor austriac a ajuns în urma studierii acestui ansamblu pe o perioada de câteva zeci de ani – la concluzia că Tiahuanaco şi implicit Puma Punku au o vârstă cuprinsa între 12.000 şi 17,000 de ani.

De altfel, însăşi cultura indienilor aymara afirmă că Tiahuanaco a fost construit de nişte „uriaşi bărboşi, albi”, numiţi „Fiii Soarelui”, care au creat printre altele şi ansamblul grafic al celebrelor linii de la Nazca, Peru.

Mitologia pre-incaşă aymara afirmă că aceşti „uriaşi albi” ar fi fost conduşi de Viracocha-Creatorul şi cu toţii au coborât de undeva din ceruri, ca zei civilizatori dătători de viaţă. Conform unor mărturii datând din 1532, niciun om nu a văzut oraşul Tiahuanaco altfel decât sub formă de ruine. Astfel, există atestări conform cărora atunci când conchistadorii I-au întrebat pe regele incaş Atahualpa ce a fost la Puma Punku, acesta ar fi răspuns că „Acest templu nu a fost făcut de noi, nici de către strămoşii noştri, ci a fost făcut de zeii giganţi într-o singură noapte”.



Nu este lipsit de importanţă să observăm că în zona respectivă au fost descoperite mai multe schelete umanoide cu o înălţime de peste 2,5 metri, care însă nu aveau conformaţia craniană specifică lui Homo sapiens, ci un craniu mult mai mare şi mai alungit, având suturile craniene dispuse într-un cu totul alt mod.

Având în vedere toate acestea, Philip Coppens, autor şi jurnalist de investigaţie american concluziona pe bună dreptate că „Puma Punku iese în evidenţă ca fiind unul dintre locurile proeminente în care găsim urmele unei civilizaţii extrem de avansate ce a existat pe – sau a vizitat – planeta noastră în urmă cu mii sau zeci de mii de ani”.

Unele dintre cele mai vechi texte ale omenirii, cum ar fi de exemplu epopeele indiene Ramayana şi Mahabharata, relatează despre războaie cumplite ce au avut loc în trecut, fiind folosite aeronave (vimana) ce puteau produce efecte distructive uriaşe, comparabile cu cele atomice sau nucleare pe care le cunoaştem în prezent. Am putea aprecia că ceea ce a distrus Puma Punku este posibil să fi fost exact un asemenea război nimicitor.