Misterele Insulei Paștelui și ale impresionantelor statui moai

Misterele Insulei Paștelui și a impresionantelor statui moai. În mijlocul Pacificului de Sud, la 4.025 de kilometri distanţă de coasta de vest a Americii de Sud şi la 4.185 de kilometri de Tahiti, se află cea mai izolată fâşie de pământ locuită de oameni: un triunghi misterios, format din 163 kilometri pătraţi de rocă vulcanică, cunoscut sub numele de Insula Paştelui.

Numele i-a fost dat de Jakob Roggeveen, amiralul olandez care a zărit-o în duminica de Paşte a anului 1722, însă insula a purtat cel puţin alte două nume. Localnicii îi spuneau Rapa Nui – marea Rapa – în comparaţie cu insula Rapa, ce se întindea pe o suprafaţă mai mică. Legenda spune că atunci când primii oameni au ajuns pe insulă, regele acestora i-a dat numele Te-Pito-o-te-Henua, adică „buricul Pământului”.

Descoperirea insulei şi a statuilor moai

Expediţia olandeză din 1722 a petrecut doar o zi pe Rapa Nui, însă navigatorii din Ţările de Jos au întocmit o descriere detaliată a insulei şi a localnicilor paşnici şi prietenoşi. Relatările lui Roggeveen menţionau o insulă aproape lipsită de copaci, pe care trăiau aproximativ 3.000 de persoane ce vorbeau o limbă necunoscută.

Cea mai interesantă descoperire a exploratorilor olandezi a devenit celebră în întreaga lume: statuile gigantice, din piatră, situate de-a lungul insulei. Sutele de statui ce se găseau în aproximativ 50 de situri de-a lungul insulei i-au şocat pe exploratorii olandezi, care credeau că descoperiseră o populaţie primitivă şi nu înţelegeau cum ar fi putut aceasta să realizeze misterioasele statui. Locuitorii insulei nu cunoşteau tehnologia roţii, nu aveau instrumente din metal şi nici animale cu care să lucreze pământul.

Imposibilitatea de a înţelege cum o populaţie aparent primitivă a reuşit să realizeze nişte sculpturi gigantice a făcut ca misterul Insulei Paştelului să ajungă celebru în lumea întreagă. Relatările olandezilor aveau să facă înconjurul lumii, iar legenda a crescut de-a lungul anilor. Aveau să treacă 50 de ani până la sosirea altor străini pe ţărmul micuţei insule triunghiulare. Astăzi, la aproape trei secole de la descoperirea Insulei Paştelui de către exploratorii occidentali, oamenii de ştiinţă au reuşit să ofere răspunsuri la câteva dintre enigmele rămase în urma acestei civilizaţii îndepărtate.

[caption id="attachment_837" align="aligncenter" width="950"] Misterele Insulei Paștelui și a impresionantelor statui moai[/caption]

De unde au venit locuitorii Insulei Paştelui?

În anii ‘50, faimosul explorator Thor Heyerdahl a lansat o ipoteză conform căreia locuitorii Insulei Paştelui proveneau din America de Sud, cel mai apropiat continent. Pentru a-şi susţine teoria, Heyerdahl a lansat o expediţie spre Polinezia la bordul lui Kon-Tiki, o plută primitivă din lemn de balsa, numele său fiind o altă denumire sub care era cunoscut zeul-soare din cultura Inca, Viracocha.

Expediţia Kon-Tiki a pornit pe 28 aprilie 1947 din portul peruan Callao, ajungând în 101 zile în atolul Raroia din arhipelagul Tuamotu, aflat la 6.980 de kilometri distanţă. Expediţia a demonstrat că aceste plute primitive erau suficient de bune pentru a permite oamenilor să ajungă pe Insula Paştelui pornind din America de Sud.

Ipoteza lui Thor Heyerdahl contrazicea însă teoria susţinută de numeroşi alţi oameni de ştiinţă, care considerau mai probabil ca Insula Paştelui să fi fost populată de oameni veniţi dinspre vest, din Polinezia. Deşi majoritatea datelor arheologice şi lingvistice îl contraziceau pe Heyerdahl, ipoteza sa a continuat să fie luată în considerare. Timp de decenii a fost imposibilă descoperirea unor dovezi care să încline balanţa în favoarea unei teorii, însă recent acest lucru a fost posibil datorită analizelor genetice moderne.

Analizând ADN-ul extras din scheletele descoperite pe Insula Paştelui, oamenii de ştiinţă au descoperit un marker genetic unic, ce există doar în ADN-ul oamenilor din Polinezia. Această descoperire a reprezentat dovada fermă că cei ce au colonizat Rapa Nui au fost descendenţii marinarilor polinezieni, Insula Paştelui fiind cel mai estic teritoriu cucerit de aceşti extraordinari navigatori.

Datarea cu carbon a indicat că polinezenii au colonizat Insula Paştelui în jurul anului 1200 e.n. Cu timpul, civilizaţia de aici s-a dezvoltat cu ajutorul pescuitului şi al agriculturii, în perioada sa de vârf insula găzduind 12.000 de persoane, de trei ori mai multe decât astăzi.

Cum au fost realizate şi transportate misterioasele statui?

Mai bine de 95% din blocurile de piatră din care au fost sculptate statuile de pe Insula Paştelui provin din cariera Rano Raraku. În acest crater vulcanic au fost realizate toate statuile moai, aici găsindu-se şi astăzi peste 300 dintre ele.

Dovezile arheologice indică faptul că statuile au fost realizate de-a lungul a sute de ani, iar faptul că stilul s-a menţinut de-a lungul acestei perioade îndelungate sugerează că arta cioplitului s-a transmis în cadrul unei bresle de sculptori.

Totuşi, anumite trăsături ale statuilor s-au modificat în timp: datarea elementelor de mediu în care au fost descoperite statuile (fiind imposibilă datarea lor directă) sugerează că acestea au devenit, în timp, mai mari. Oamenii de ştiinţă cred că sculptarea unor statui tot mai mari a fost rezultatul concurenţei între diferitele clanuri de pe insulă. De asemenea, anumite statui au în vârf un „pukao” – un moţ de culoare roşie – din piatră vulcanică. Cercetătorii cred că acest moţ reprezintă un element estetic adăugat spre finalul civilizaţiei de pe Insula Paştelui.

Oamenii de ştiinţă estimează că sculptarea unei statui, folosind doar dalte de piatră, ar fi durat câţiva ani. Realizarea sculpturilor moai nu este, însă, aspectul cel mai misterios al acestor monumente unicat, ci transportarea lor. Sute de statui realizate în cariera Rano Raraku au fost amplasate de-a lungul Rapa Nui, peste văi şi dealuri şi la distanţe de 15 kilometri. Câteva dintre statuile realizate aici cântăreau şi 80 de tone, adică de două ori mai mult decât cele mai mari pietre descoperite la Stonehenge.

Din cele 887 de statui cioplite pe Insula Paştelui, 540 au fost transportate din carieră, o realizare incredibilă pentru o civilizaţie primitivă, dotată doar cu instrumente din piatră. Legenda locului spune că statuile au „mers” din carieră până la platformele situate de-a lungul insulei, iar cercetătorii au interpretat acest mit drept un indiciu al faptului că statuile au fost transportate în picioare. De altfel, de-a lungul insulei se găsesc zeci de moai abandonate şi sparte în bucăţi, iar cercetătorii afirmă că statuile nu s-ar fi spart astfel dacă erau transportate în poziţie orizontală.

[caption id="attachment_838" align="aligncenter" width="650"] Misterele Insulei Paștelui și a impresionantelor statui moai[/caption]

Principala ipoteză referitoare la modul în care au fost transportate statuile sugerează folosirea a sute de trunchiuri de copac. Alţii cercetători cred că este posibil ca acestea să fi fost transportate pe roci sferice. Niciuna dintre teoriile enunţate de oamenii de ştiinţă nu poate fi susţinută de dovezi istorice clare, astfel că misterul modului în care au fost transportate statuile de-a lungul insulei rămâne nedescifrat de ştiinţa modernă.

Totuşi, o ipoteză lansată anul trecut de doi cercetători în urma unor studii efectuate la faţa locului pare să fi lămurit misterul. Un experiment realizat pe insulă de către Terry Hunt şi Carl Lipo a arătat că statuile pot fi mutate în picioare de către 15-20 de persoane. În studiul realizat de cei doi cercetători s-a demonstrat că statuile pot fi transportate la fel ca un frigider: prin clătinarea lor repetată, dintr-o parte în alta, pe drumurile construite de localnici. Această ipoteză pare să explice legenda „statuilor care merg”, arătând cum ar fi putut lua naştere acest mit referitor la deplasarea misterioaselor statui.

Ce reprezentau statuile moai?

De-a lungul timpului, cercetătorii au lansat diferite ipoteze referitoare la scopul misterioaselor statui de pe Rapa Nui. Unii au susţinut că statuile ar fi reprezentările artistice ale unor zei, alţii au lansat teorii fantastice, conform cărora acestea au fost inspirate de extratereştri. Indiciile ce aveau să permită dezlegarea acestui mister au provenit din limba vorbită pe Rapa Nui.

Pe lângă „moai”, localnicii obişnuiau să se refere la statuile de pe insulă prin sintagma „arena ora ata atepuna”, însemnând „faţa vie a strămoşilor noştri”. Studiind fragmentele de coral descoperite pe insulă, cercetătorii şi-au dat seama că acestea se potrivesc perfect în scobiturile concave situate în dreptul orbitelor statuilor. Astfel, oamenii de ştiinţă şi-au dat seama că statuile fuseseră dotate cu ochi din coral, ceea ce le făcea să pară aproape vii, justificând denumirea de „faţa vie a strămoşilor noştri”.

Cercetătorii au concluzionat că statuile fac parte din tradiţia polineziană de adorare a strămoşilor, fiecare dintre ele fiind reprezentarea unui şef de trib din trecut. Statuile erau amplasate pe platforme înalte, intitulate „ahu”, situându-se astfel între zei şi oameni, şi erau îndreptate cu faţa spre interiorul insulei, ca să poată cuprinde totul cu privirea lor protectoare.

Se crede că puterea socială şi economică a unui şef de clan se măsura în numărul de statui moai aflate deasupra mormintelor familiei, astfel că exista o veritabilă concurenţă între şefi. De aceea, pe insulă se găsesc statui de dimensiuni între 3 şi 8 metri înălţime, în funcţie de importanţa şefului de clan care le-a construit.



De ce au dispărut locuitorii Insulei Paştelui?

Cercetătorii au crezut foarte mult timp că locuitorii Insulei Paştelui au fost victimele unui dezastru ecologic provocat chiar de ei. Astfel, ipoteza oamenilor de ştiinţă, popularizată de Jared Diamond în cartea „Collapse”, susţinea că locuitorii de pe Rapa Nui au defrişat în mod voluntar pădurile de pe insulă pentru a obţine teren agricol şi pentru a folosi trunchiurile de copac la transportarea statuilor gigantice, iar această decizie sinucigaşă a dus la degradarea solului insulei, la foamete şi la război civil.

Numeroşi scriitori au făcut o paralelă între Insula Paştelui şi civilizaţia modernă, afirmând că acest exemplu al unei societăţi care se distruge singură prin supraexploatarea resurselor oferă un avertisment puternic referitor la viitorul societăţii contemporane.

Ipoteza autodistrugerii a fost infirmată de un studiu recent, efectuat la faţa locului de-a lungul unui deceniu de Terry Hunt şi Carl Lipo, doi specialişti în arheologie şi antropologie. Cercetarea a arătat că pădurea a dispărut de pe Insula Paştelui mult mai repede decât se credea până acum, în doar câteva decenii, nu de-a lungul secolelor. De asemenea, pe insulă s-au găsit puţine dovezi care să sugereze că agricultura era folosită pe scară largă, ceea ce infirmă ipoteza conform căreia copacii au fost tăiaţi pentru a mări suprafaţa agricolă.

Copacii nu ar fi putut fi folosiţi nici pentru transportarea giganticelor statui moai, dintr-un motiv foarte simplu: palmierii care creşteau aici aveau lemnul moale şi fibros, iar dacă trunchiurile lor ar fi fost folosite pe post de cilindri de transport, acestea ar fi fost zdrobite sub greutatea imensă a statuilor.

Cei doi cercetători au descoperit adevăratul motiv pentru care pădurea de palmieri a dispărut de pe Insula Paştelui: şobolanul polinezian (Rattus exulans), care a sosit pe insulă odată cu primii navigatori.

În condiţii de laborator, populaţiile de şobolani polinezieni se dublează în 47 de zile. Pe o insulă lipsită de prădători, sosirea acestor rozătoare a reprezentat o veritabilă catastrofă ecologică. Două din alimentele preferate ale şobolanului polinezian sunt lăstarii şi seminţele copacilor. Cercetătorii estimează că populaţia de şobolani de pe Rapa Nui a ajuns în scurt timp să numere milioane de exemplare, fapt care a avut un efect devastator asupra pădurilor de palmieri.

În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea locuitorii de pe Rapa Nui au suferit consecinţele negative ale descoperirii lor de către occidentali. Populaţia de pe Insula Paştelui nu era pregătită să se apere, astfel că o bună parte din ea a căzut pradă expediţiilor în căutare de sclavi. Localnicii erau capturaţi şi transportaţi în Peru, unde erau puşi la muncă în minele de guano.

Atraşi de noile instrumente şi veşminte aduse de exploratorii europeni, localnicii au abandonat valorile străvechi, iar statuile moai au fost neglijate. Cu timpul, insula a devenit un punct de atracţie pentru aventurieri, iar unii căpitani evitau să acosteze aici din cauza reputaţiei de „centru al sifilisului” pe care o căpătase insula.

Relatările din anii 1870-1880 arată că populaţia de pe insulă, afectată atât de bolile aduse de exploratori, cât şi de comerţul cu sclavi, scăzuse la un nivel minim: 110 oameni.

La 1888, Chile a anexat insula şi a dat-o spre folosinţă fermierilor. În jurul anului 1900 puţinii locuitori rămaşi pe insulă trăiau închişi în structuri similare unor închisori, iar vegetaţia a fost distrusă de miile de oi aduse de colonizatori.

Astfel, locuitorii din Insula Paştelui nu au fost victimele unei „sinucideri” în masă, ci au avut aceeaşi soartă lipsită de noroc ca alte populaţii băştinaşe la contactul cu lumea „civilizată”.



Rapa Nui astăzi

Astăzi, Rapa Nui aparţine de Chile, unde este cunoscută sub numele Isla de Pascua. Aici locuiesc 3.000 de persoane, Hanga Roa fiind singurul oraş de pe insulă. Lângă Hanga Roa se află unicul aeroport de pe insulă, ce leagă cel mai izolată aşezare locuită de pe Terra de restul lumii.

În 1967, aeroportul de pe Rapa Nui a început să fie folosit ca punct de realimentare pentru avioanele ce călătoreau între Santiago de Chile şi Tahiti. Această decizie a marcat momentul în care insula a devenit deschisă lumii largi şi a adus nenumărate beneficii locuitorilor de Rapa Nui.

În prezent, tot mai mulţi turişti sosesc pentru a admira acest loc unic de pe Terra. Rapa Nui este astăzi un parc natural naţional, fiind inclus în Patrimoniul Mondial al UNESCO.

Printre atracţiile de astăzi ale insulei se numără misterioasele statui moai, numeroasele peşteri şi apele cristaline căutate de pasionaţii de scuba diving. Locuitorii de astăzi ai Insulei Paştelui sunt mândri de istoria şi cultura lor, organizând în fiecare an, în luna februarie, festivalul Tapati Rapa Nui. În cadrul acestuia localnicii îşi arată talentele de artizani, gătind, sculptând şi pictându-se pe corp în stil tradiţional polinezian.

Insula Paştelui a fost unul dintre ultimele locuri de pe Terra colonizate de oameni, reprezentând astfel punctul culminant al călătoriei pe care oamenii au început-o atunci când au părăsit Africa. Istoria acestei insule izolate din Oceanul Pacific oferă multe lecţii despre omenire, iar o mai bună înţelegere a acestui loc misterios ne-ar putea ajuta să construim un viitor mai bun.



Recent, arheologii au facut recent o descoperire remarcabila. Corpurile celebrelor statui de pe Insula Pastelui au fost scoase la lumina de cercetatori.
Intreaga lume a putut vedea astfel corpuri ingropate adanc in pamant ale statuilor, prin intermediul unor imagini impresionante facute publice de arheologi.

Sefa echipei de arheologi care a facut impresionanta descoperire, Jo Anne van Tilburg, a declarat ca „sapaturile au descoperit busturile unor statui inalte de 7 metri”. „Sute, poate mii, de vizitatori pe insula au fost uimiti sa vada ca, intr-adevar, statuile de pe Insula Pastelui au corpuri! Totusi, mai important e ca am descoperit multe lucruri despre tehnicile Rapa Nui de inginerie antica”.

Echipa de cercetatori a mai constatat ca pamantul care a ingropat statuile a fost adus de ploaie de amonte, ceea ce inseamna ca statuile nu au fost ingropate intentionat.

Statuile stau pe un pavaj de piatra, deci nu s-a dorit sa fie sprijinite de pamant. In roca de baza au fost cioplite gauri care sa sprijine trunchiuri de copaci in pozitie verticala. Statuile au fost sculptate folosind franghii, pietre si unelte din piatra.
Insula Pastelui este una dintre cele mai izolate insule locuite din lume, fiind situata la peste 3000 de kilometri departare de Chile. Statuile Moai au fost realizate de bastinasii Rapu Nai undeva intre anii 1250 si 1500 d. Hr. Cea mai inalta dintre cele 887 de statui masoara peste 9 metri si cantareste 82 de tone.

Read More

Uluitoarea civilizaţie de la Puma Punku

Uluitoarea civilizaţie de la Puma Punku. Puma Punku, care se traduce prin „Poarta de intrare a pumei”, este cunoscut, în special, datorită pietrelor sale masive şi pentru precizia extraordinară cu care acestea au fost tăiate şi amplasate în cadrul complexului. Este unul din acele locuri de care aţi auzit, probabil, de multe ori şi în care pietrele sunt dispuse atât de precis încât o lamă de cuţit nu poate fi introdusă între ele.

Datorită acestor caracteristici, Puma Punku este, de multe ori, citată ca pe o dovadă cum că Pământul a fost vizitat de extratereştri, atlanţi sau de către alte persoane mitice care, probabil, se pricep mult mai bine la pietrărie decât oamenii.

Situată pe un platou izolat din Munţii Anzi, la o altitudine de aproape 4.000 m şi pe o suprafaţă de 3.950 m2, construcţia de la Puma Punku a folosit printre cele mai mari blocuri megalitice din lume. Multe dintre ele au o lungime de câte 8 metri şi o greutate de câte 100 de tone, dar există şi platforme mult mai mari, de până la 800 de tone.

Ceea ce frapează însă cel mai mult la Puma Punku este gradul incredibil de avansat de realizare tehnologică al structurilor de piatră, care prin caracteristicile lor sfidează şi derutează logica cercetătorilor care le studiază. Multe dintre aceste blocuri arată ca şi cum ar fi fost construite printr-o tehnologie de serie: deşi sunt deosebit de complexe, având modele şi unghiuri interioare extrem de dificil de realizat chiar şi cu tehnologia actuală, ele sunt totuşi identice între ele.

[caption id="attachment_714" align="aligncenter" width="1024"] Uluitoarea civilizaţie de la Puma Punku[/caption]

Mai mult decât atât, având o formă de „H”, aceste blocuri extrem de bine finisate se pot şi îmbina între ele precum piesele unui uriaş puzzle foarte elaborat, fiind încă foarte clar vizibile urmele unui gen de balamale ce existau cândva montate pe ele.

Suprafeţele acestor blocuri uriaşe de piatră sunt perfect plane, fără niciun fel de denivelări, iar unele dintre aceste suprafeţe sunt traversate de anumite canale, de doar câţiva milimetri adâncime, ca nişte şanţuri foarte precis prelucrate, ce au de la un capăt la celălalt exact aceeaşi adâncime şi nu prezintă nici măcar o deviere de 1 milimetru. În plus, în aceste canale foarte fine sunt realizate anumite găuri, perfect echidistante între ele.

Blocurile în formă de „H” prezintă la suprafaţă anumite modele compuse din adâncituri sculptate în unghiuri drepte de o precizie riguroasă, iar în unele cazuri au fost realizate şi găuri transversale ce străbat stânca în diferite unghiuri. Modul în care au fost realizate toate aceste operaţiuni este perfect.

Nu există erori, nu se văd urme de zgârieturi sau cioplituri. Este ca şi cum acolo ar fi lucrat numai maeştri artizani desăvârşiţi. Aceasta este cu atât mai impresionant cu cât stâncile din care au fost prelucrate respectivele blocuri de piatră sunt dintre cele mai dure care există pe planeta noastră.

Este vorba despre stânci de granit şi diorit, singura rocă ce are un grad de duritate mai mare decât ele fiind diamantul. În aceste condiţii ne întrebăm în mod firesc cum au fost prelucrate cu atâta precizie aceste stânci extrem de dure?

Totuşi, în ciuda durităţii şi complexităţii lor, din aceste uimitoare construcţii nu au mai rămas astăzi decât relativ puţine blocuri intacte, multe dintre ele fiind distruse în nenumărate fragmente ce se află împrăştiate peste tot în acea zonă.

Totul arată acum de parcă un cataclism extrem de violent ar fi rupt totul în bucăţi, cu o forţă extraordinară. Chiar şi la distanţe destul de mari de centrul propriu-zis care a mai rămas, se mai pot încă identifica fragmente care în mod evident au făcut parte din structura construcţiei iniţiale.

Pentru o analiză mai obiectivă a acestor aspecte deosebit de intrigante, în anul 2011 au fost realizate anumite teste de specialitate în laboratoarele din Danville, Illinois (SUA). Rezultatele testelor au indicat cu claritate faptul că duritatea tipului de granit şi diorit din care sunt realizate blocurile de la Puma Punku este atât de mare, încât acestea nu ar fi putut fi tăiate decât cu laserul sau cu diamantul, fiind cu totul exclus ca ele să fi fost cioplite cu unelte din piatră.

Pentru a aprecia gradul de fineţe al prelucrării suprafeţelor, au fost realizate teste de tăiere folosind dispozitive moderne pe bază de laser şi ferăstraie cu cap de diamant. Analizând apoi tăieturile la microscop, s-a constatat faptul uimitor că gradul de fineţe al suprafeţelor blocurilor de la Puma Punku este situat la standardele moderne cele mai performante, pe care uneltele primitive nu ar fi avut cum să le egaleze.

Estimările realizate de către mai mulţi specialişti în construcţii au indicat faptul că producerea în serie a unui număr atât de mare de blocuri în formă de „H” identice între ele, ar implica, având în vedere tehnologia modernă, folosirea indispensabilă a unor calcule şi planificări foarte complexe, iar dificultăţile tehnice care ar surveni ar fi foarte serioase chiar şi pentru tehnologia actuală.

În opinia lui Brjen Foerster, un cunoscut autor şi cercetător în domeniul misterelor civilizaţiilor antice, este imposibil ca la acest grad de realizare tehnologică să nu se fi folosit o tehnologie mult mai avansată decât cioplirea cu dălţile de piatră, care ar fi lăsat în mod clar urme grosiere de prelucrare. „Ar fi o nebunie să credem ca toate acestea ar fi putut fi făcute de nişte oameni primitivi, cu uneltele lor rudimentare”, spune Brien Foerster.

Şi totuşi, poziţia oficială este exact aceasta: complexul de la Puma Punku a fost construit acum 2.000 de ani, prin prelucrarea manuală realizată de către indigenii locului, care au folosit unelte primitive din piatră. „Erudiţii” – specialişti în măsluirea versiunii istorice – susţin cu non-şalanţă, ignorând complet inconsistenţa acestei teorii, că aceasta construcţie uimitoare a fost realizată de către indigenii care au făcut parte din tribul Aymara. Cultura acestor băştinaşi nu a cunoscut însă nici scrierea şi nici roata, iar tehnologia lor de acum 2.000 de ani nu a depăşit nivelul dălţilor din piatră sau al uneltelor din cupru!

Un alt aspect care ridică multiple întrebări la care versiunea oficială este incapabilii să răspundă pertinent este provenienţa blocurilor de piatra şi modalitatea prin care au fost aduse pe acel platou al Anzilor. Versiunea oficială spune că stâncile au fost aduse prin rostogolire pe buşteni.

Însă cea mai apropiată carieră de piatră este la 16 km distanţă, iar acest platou se află la 3.891 metri altitudine, cu mult deasupra zonei de pădure, ceea ce înseamnă că acolo nu au crescut niciodată copaci, ci doar unele tufe răzleţe. În plus, pentru a străbate cei 16 km cu nişte stânci uriaşe împinse pe butuci, ar fi trebuit parcurse trasee care treceau prin văi şi creste foarte abrupte.

Trebuie să constatăm ca dacă în cazul construirii piramidelor egiptene teoria zecilor de mii de sclavi care transportă pe butuci de lemn două milioane de blocuri de piatră pe o suprafaţa plană mai poate încă să constituie un subiect de polemică, aceasta teorie devine, în cazul reliefului de la Puma Punku şi al populaţiei incomparabil mai mici al unor triburi de munte, pur şi simplu hilară.

Există bineînţeles şi arheologi care au susţinut că această versiune oficială este cu totul imposibilă şi care au datat construcţia la o dată cu mult anterioară, într-o cu totul altă civilizaţie. Referitor la datarea acestui ansamblu de la Puma Punku este util să menţionăm că el este plasat la câteva sute de metri de Tiahuanaco, oraş antic străvechi situat pe ţărmul sud-estic al lacului Titicaca.

Puma Punku reprezintă doar una dintre cele patru structuri ale acestui oraş pe care mai mulţi cercetători îl consideră a fi unul dintre cele mai vechi din lume. Unul dintre cei mai renumiţi arheologi care a studiat această zonă este Arthur Posnansky. Acest cunoscut arheolog şi autor austriac a ajuns în urma studierii acestui ansamblu pe o perioada de câteva zeci de ani – la concluzia că Tiahuanaco şi implicit Puma Punku au o vârstă cuprinsa între 12.000 şi 17,000 de ani.

De altfel, însăşi cultura indienilor aymara afirmă că Tiahuanaco a fost construit de nişte „uriaşi bărboşi, albi”, numiţi „Fiii Soarelui”, care au creat printre altele şi ansamblul grafic al celebrelor linii de la Nazca, Peru.

Mitologia pre-incaşă aymara afirmă că aceşti „uriaşi albi” ar fi fost conduşi de Viracocha-Creatorul şi cu toţii au coborât de undeva din ceruri, ca zei civilizatori dătători de viaţă. Conform unor mărturii datând din 1532, niciun om nu a văzut oraşul Tiahuanaco altfel decât sub formă de ruine. Astfel, există atestări conform cărora atunci când conchistadorii I-au întrebat pe regele incaş Atahualpa ce a fost la Puma Punku, acesta ar fi răspuns că „Acest templu nu a fost făcut de noi, nici de către strămoşii noştri, ci a fost făcut de zeii giganţi într-o singură noapte”.



Nu este lipsit de importanţă să observăm că în zona respectivă au fost descoperite mai multe schelete umanoide cu o înălţime de peste 2,5 metri, care însă nu aveau conformaţia craniană specifică lui Homo sapiens, ci un craniu mult mai mare şi mai alungit, având suturile craniene dispuse într-un cu totul alt mod.

Având în vedere toate acestea, Philip Coppens, autor şi jurnalist de investigaţie american concluziona pe bună dreptate că „Puma Punku iese în evidenţă ca fiind unul dintre locurile proeminente în care găsim urmele unei civilizaţii extrem de avansate ce a existat pe – sau a vizitat – planeta noastră în urmă cu mii sau zeci de mii de ani”.

Unele dintre cele mai vechi texte ale omenirii, cum ar fi de exemplu epopeele indiene Ramayana şi Mahabharata, relatează despre războaie cumplite ce au avut loc în trecut, fiind folosite aeronave (vimana) ce puteau produce efecte distructive uriaşe, comparabile cu cele atomice sau nucleare pe care le cunoaştem în prezent. Am putea aprecia că ceea ce a distrus Puma Punku este posibil să fi fost exact un asemenea război nimicitor.

Read More

Misterul pietrelor scrise din Bornhold.

Misterul pietrelor scrise din Bornhold..Bornholm este o insulă din Marea Baltică, ce are o suprafață de 588 km2 și reprezintă un teritoriu ce aparține de Danemarca. În această insulă care, în secolul trecut a fost ocupată atât de către armatele hitleriste, dar și de către cele sovietice, a fost făcută o descoperire arheologică importantă.

Este vorba despre aproximativ 300 de fragmente misterioase de piatră, numite „pietrele Soarelui”. Pe suprafața acestor mici lespezi se observă incizii sau inscripții neobișnuite, al căror sens oamenii de știință nu l-au putut elucida, cu tot interesul ce le-a fost acordat.

[caption id="attachment_350" align="aligncenter" width="1024"] În această insulă care, în secolul trecut a fost ocupată atât de către armatele hitleriste, dar și de către cele sovietice, a fost făcută o descoperire arheologică importantă.[/caption]

S-a ajuns la concluzia că inscripțiile de pe pietrele din Insula Bornholm au fost incizate în urmă cu 5000 de ani. Unele dintre pietre au formă aproape pătrată și semnele enigmatice pe care le conțin formează desene care, uneori, par să reprezinte câmpuri cultivate sau pânze de păianjen.

 

Pietrele au fost descoperite în zona Vasagård, aflată în partea de sud a insulei. Unele dintre bucățile de rocă par să fie foarte tocite, ca și cum cineva le-ar fi utilizat foarte frecvent, în activitatea de zi cu zi. Prima lespede de acest fel a fost descoperită în urmă cu 22 de ani, într-un perimetru arheologic situat la 8 kilometri de Vasagård. După cum observă Lars Larson, prefesor la Universitatea din Lund (Suedia), este foarte dificil de stabilit rolul misterioaselor bucăți de rocă.

 

Unii oameni de știință consideră că unele pietre inscripționate de la Bornholm ar reprezenta hărți vechi de cinci milenii ale unor zone de pe insulă. Acestea ar fi fost utilizate, potrivit unor teorii, în ritualurile arhaice menite să îmbuneze Soarele și celelalte divinități ale văzduhului, pentru ca vremea să fie prielnică culturilor agricole. Cu alte cuvinte, erau obiecte magice sau obiecte de cult primitive. Acum 5000 de ani, locuitorii insulei din Marea Baltică erau, se pare, ca și alți europeni din acea epocă îndepărtată, adepți ai unei religii arhaice în care era venerat Soarele, ca divinitate de prim rang.

[caption id="attachment_351" align="aligncenter" width="460"] Unii oameni de știință consideră că unele pietre inscripționate de la Bornholm ar reprezenta hărți vechi de cinci milenii ale unor zone de pe insulă.[/caption]

Una dintre pietre conține un desen complex, ce ar putea reprezenta un fel de hartă, după cum consideră arheologul Flemming Kaul, cercetător la Muzeul Național din Danemarca. De altfel, bucăți de piatră ce prezintă incizii de acest tip au mai fost identificate, după cum arată specialistul menționat, și în zona montană din nordul Italiei, acelea fiind interpretate drept reprezentări simbolice ale reliefului local, adică un fel de hărți arhaice. Anumite pietre incizate de pe insula Bornholm din Marea Baltică ar putea fi, astfel, unele dintre cele mai vechi hărți descoperite până acum, nu doar pe continentul european, ci și pe mapamond.

Read More