Istoria magiei în istoria oamenilor

 Se spune că ea a izvorât din neputinţa oamenilor de a-şi explica anumite fenomene. Şi cum, în străvechime, oamenii nu-şi puteau explica mai nimic în mod raţional, întreaga lume părea pur şi simplu scăldată în magie. Zâne şi elfi, zei, nimfe, spirite şi demoni orchestrau întreaga natură. Iubirea era provocată de o săgeată a lui Eros, numit şi Cupidon, la romani, fulgerele erau rodul mâniei lui Zeus, şi până şi inspiraţia poeţilor nu era altceva decât un dar al muzelor. Pe lângă această magie a lumii în sine, exista şi o magie personală, de care se bucurau unele persoane binecuvântate. Cum ar fi vracii sau şamanii. Aceştia foloseau diferite ier­buri şi incantaţii, urmau ritualuri orânduite în deta­liu şi invocau spirite, reuşind astfel să vindece, să vadă viitorul sau să găsească soluţia optimă în faţa unei probleme imediate, cum ar fi ameninţarea ve­nită din partea unui trib sau clan duşman. Aceşti vraci sau şamani şi-au câştigat un loc central în co­munităţile umane, încă de la apariţia acestora. Ei erau înţelepţii la care se mergea pentru un sfat bun, tămăduitorii care salvau vieţi sau alinau du­rerea, intermediarii dintre lumea viilor şi cea a morţilor ori proorocii unor evenimente încă nepe­trecute. Fiindcă aveau puterea să pătrundă în lumile supe­rioare pentru a obţine răspunsuri la problemele co­mu­ni­tăţii, ei se aflau uneori şi la cârma politică a aşeză­rilor umane.

Când zeii se plimbau printre noi

Una dintre premizele fundamentale de la care porneau credinţele magice era aceea că omul poate influenţa lumea înconjurătoare folosind anumite instrumente specifice. Un exemplu clasic sunt dansul şi cântarea hipnotică, însoţite de răpăitul rit­mic al tobelor, prin care amerindienii credeau că pot aduce ploaia. Rugăciunea închinată zeilor, spirite­lor, demonilor, nimfelor şi altor asemenea făpturi reprezenta o altă metodă de a influenţa lucrurile în mod magic. Oamenii se rugau de pildă la zeiţia iu­birii, pentru a obţine inima cuiva, la zeiţa protec­toa­re a căsniciei, pentru o naştere uşoară, ori la zeul războiului, pentru victoria în luptă. Ei le aduceau zeilor (de la care doreau un favor) o ofrandă sau chiar un sacrificiu sângeros, pentru a fi mai con­vingători în ochii divinităţii şi a demonstra că sunt dispuşi să ofere ceva în schimb.

În viziunea oamenilor acelor vremuri, zeii şi alte fiinţe supranaturale se implicau, de altfel, cât se poate de activ în viaţa de zi cu zi. Oricând se putea în­tâmpla ca un zeu să-şi facă apariţia la uşa unui mu­ritor, mânat de dorinţa de a pedepsi sau, dim­potrivă, de a seduce. Zeii îşi făceau simţită prezenţa şi prin diferite semne. Zborul unei păsări sau chiar şi felul în care bătea vântul puteau constitui in­dicii preţioase privind surprizele rezervate oa­me­nilor de viitor. Cu alte cuvinte, întreaga natu­ră părea că le vorbeşte muritorilor, pentru că natura însăşi, în întregul ei, era magică. Aproape că nu exista vreun pârâiaş sau crâng care să nu fie atri­buit unei nimfe, zâne sau zeiţe sau, în alte culturi, unui spirit anume. Viaţa de zi cu zi a oamenilor era profund marcată de această prezenţă magică, ei fiind cu urechile ciulite şi ochii larg deschişi la orice semn li s-ar fi putut arăta.

Fundamental de înţeles este însă că aceas­tă relaţie cu natura magică a lumii nu era nicidecum unidirecţională. Oamenii erau receptivi la sem­nele lumii supranaturale, dar, cel puţin în viziunea lor, şi lumea supra­na­turală era receptivă la voinţa exercitată de oameni. Ei puteau să obţină ce-şi doreau prin săvârşirea de ritualuri elaborate ori simple descântece, prin rugăciuni sau invocaţii, ofran­de ori sacrificii sau prin practici ma­gice, din­tre care nu puţine au supravieţuit până în zi­le­le noastre (să ne amintim doar de obiceiul ro­mân­celor de a-şi aşeza sub pernă flori de sânziene, în noap­tea dintre 23 şi 24 iunie, pentru a-şi visa alesul).

Trufia ştiinţei

În timpul Renaşterii, lumea a căpătat un impuls uriaş pe calea cunoaşterii raţionale. Ştiinţa a câştigat tot mai mult teren. Neputinţa oamenilor de a-şi explica anumite fenomene, cea care a stat la origi­nea credinţei în magie, s-a... dizolvat, pur şi simplu, în ma­tematică, fizică, astronomie, medicină ori chi­mie. Omenirea s-a cutremurat. S-a cutremurat aflând că lumea ei se învârte în jurul soarelui, şi nu invers. Că soarele e doar un biet astru dintre mili­ar­de şi miliarde asemenea lui, ba chiar mult mai plă­­pând decât unii dintre fraţii săi, cu adevărat gi­gantici. Că ciuma nu este răspunsul furibund al divinităţii la păcatele oamenilor, ci opera nefericită a unei minuscule bacterii. Că diferitele specii nu au apărut peste noapte. Că omul nu este stăpân peste toate, ci este mic, mic de tot, mai mic chiar decât cel mai mărunt fir de nisip, în raport cu grandioasa nemărginire a Universului.

Încet dar sigur, lumea s-a golit de sacralitate. În zilele noastre nimic nu mai este magic. Totul are o explicaţie cât se poate de logică. Există neclarităţi? Mai devreme sau mai târziu, cercetătorii vor lim­pezi cu siguranţă şi aceste chestiuni. Ei pot totul. Vom evolua pe această cale sigură şi frumoasă a cunoaşterii ştiinţifice, încercând să fim, pe cât posibil, stăpânii propriului destin, să răspundem cu temeritate şi celor mai intimidante întrebări privind natura noastră şi a lumii care ne în­conjoară şi să solu­ţionăm, cu capul bine înfipt pe umeri, toate problemele care ne-or apărea în cale... spun, co­ple­şite de încântare, mân­drele odrasle ştiinţifice ale aces­tei epoci

Este posibil ca ele să aibă drep­tate. Este însă la fel de posibil să se înşele. De ce? Pentru că, aşa cum spu­neam, magia este în ochii privi­to­rului. Până şi modestele frun­ze pot fi privite ca un miracol în sine. Un instrument incre­dibil al plantelor, de o per­fec­ţiune şocantă. Reapar, primă­vară de primăvară, în acelaşi tipar perfect. Oa­menii nu se pot reproduce "la fix" şi iden­tic.Viaţa ca­re ia naştere în pântecul femeilor ţine cont, mai de­grabă, de teoria pro­babili­tăţilor. Un miracol, în fond. Ceva magic.

Cu piciorul pe frână

Dincolo­ de aspectele pe care le putem observa în jurul nostru şi pe care putem alege sau nu să le descriem drept "magice", există şi experienţe la nivel personal care ar putea fi catalogate ca atare. Câte o premoniţie, o senzaţie apăsătoare că ceva nu va merge bine, de pildă. Şi chiar nu merge bine! Unii oameni ignoră asemenea presentimente, toc­mai pentru că nu au nimic raţional. Simţi că nu ar trebui să ieşi din casă sub nicio formă. Nu din lene. Nici pentru că ştii că la destinaţie te aşteaptă o provocare neplăcută. Ci, pur şi simplu, organic. În stomac. Şi, totuşi, ieşi din casă. Şi ai un accident de maşină. Unul absurd, care nici măcar nu s-a produs din vina ta. Alteori, câte unui şofer i se năzare să încetinească. Pune piciorul pe frână, fără să ştie nici el de ce. Drumul e liber, restricţia de viteză e de­parte de a fi fost depăşită. Şi totuşi, şoferul nostru frânează. Imediat după aceea, un câine îi sare în faţă, iar el are acum timp să îl evite. Sau, chiar după curbă, a avut loc un carambol, iar şoferul nostru, sensibil la impulsul care i-a dictat să apese aparent nemotivat frâna, scapă basma curată.
Există şi premoniţii mai simple, mai mărunte, mai "de zi cu zi". Te gândeşti la o persoană, şi chiar în acel moment îţi dă un telefon. Visezi ceva legat de o rudă şi a doua zi afli despre ea unele veşti care se potrivesc cu visul.

Puterea asupra altora

Există oameni cu un magnetism inexplicabil, dat fiind că nu sunt neapărat nici cei mai frumoşi, nici cei mai deştepţi dintre muritori. Se spune că au "charismă". Sau "farmec". Sau "şarm". Hmmm... V-aţi întrebat vreodată de ce sunt folosiţi tocmai termeni de acest tip, care duc, etimologic vorbind, cu gândul la magie?

Unii cred şi în deochi, o superstiţie care spune că anumite persoane pot fi "vătămate" printr-o pri­vire admirativă sau invidioasă. Un alt exemplu este empatia, capacitatea de a recunoaşte sentimentele care sunt experimentate de o altă fiinţă, chiar dacă aceasta nu le exprimă explicit. Uneori, însă, părem să simţim în ce ape se scaldă un om care nici măcar nu se află în prezenţa noastră. Ceva ne spune că nu ar fi indicat să-i dăm telefon, pentru că l-am prinde într-un moment nepotrivit. Ba chiar putem pătrunde adânc în psihicul cuiva care ne-a captat atenţia din cine ştie ce motiv - pentru că exercită asupra noastră o puternică poziţie de autoritate sau pentru că... ne-am îndrăgostit. Putem să-i decriptăm cele mai profunde dorinţe, să-i sesizăm cele mai mă­runte impulsuri sau să-i desluşim cele mai întorto­cheate raţionamente. Asta nu e magie? Şi putem face chiar şi mai mult de atât. Să influenţăm toate aceste lucruri, fără să mişcăm un deget. Sau o sprânceană. Cine a iubit şi-a fost iubit ştie prea bine.

Dorinţele

Un al lucru "magic" care ni se întâmplă mai tot timpul este legat de dorinţele noastre. Se întâmplă să râvnim la ceva cu tot dinadinsul. Avem cinci ani şi vrem musai bomboane. Pe loc, o doamnă drăguţă, mai în vârstă, apare de nicăieri şi ni le oferă. Din­tr-un impuls.
Ne dorim din tot sufletul o schimbare în carieră. Nu ştim exact ce şi cum. Nu avem un plan, o strategie. Pur şi simplu, creşte treptat în noi dorinţa copleşitoare de a modifica ceva în mod funda­men­tal, de a putea fi, de pildă, mai creativi la locul de muncă, de a avea şansa să co­or­donăm noi înşine nu ştiu ce operaţiuni complexe. Şi primim un telefon de la vreun prieten, care ne anunţă că o verişoară a lui, care este directoarea unei companii, are nevoie de cineva exact ca noi, care să facă exact treaba la care tânjeam de atâta vreme în tăcere. Şi care mai este şi dispusă să ne plătească regeşte, pe deasupra.
Atât de fenomenală este această putere a do­rinţei, încât în ultima perioadă s-au scris cărţi întregi care descriu metode practice de a transforma do­rinţa în realitate. Magic! Iată câteva exemple. Do­reşti o casă mare cu piscină? Nu trebuie decât să te înconjori de fotografii cu vila visurilor tale, să fii con­vins în sinea ta că o vei avea, să te şi închipui even­tual dereticând-o şi, abracadabra, a ta va fi! Ori­cât de improbabil ar părea. Vrei să vizitezi Ti­betul? Nicio problemă. Nu trebuie decât să te vezi deja acolo şi vei ajunge negreşit la destinaţie. Dacă magia nu îţi iese imediat, înseamnă doar că, undeva, în adâncurile fiinţei tale, există unele îndoieli care frânează îndeplinirea dorinţei. Scapă repede de ele şi vei vedea că lucrurile se aran­jează de la si­ne. Dacă însă nici aşa nu-ţi iese, ar putea fi pur şi simplu semn că nu asta îţi do­reşti cu ade­vărat.

Rugăciunea

În rugăciune, omul cere ceea ce simte că nu-şi poate procura singur. Şi, culmea, i se dă. Nu mereu, desigur. Cum nu mereu calitatea rugăciunii este aceeaşi. Însă nu puţini dintre noi au experimentat pe propria piele fe­nomenala putere a unei ru­gă­ciuni făcute aşa cum se cu­vine, la momentul potrivit. Se întâm­plă ca cel mai disperat om, aflat în cea mai disperată situa­ţie, să vadă cum, sub ochii lui mi­raţi, după ce a înălţat o rugăciune fierbinte către Ceruri, lucrurile se reaşează exact aşa cum tre­buie, în mod aproape miraculos, fără ca el să fi intervenit în vreun fel - în afară de rugăciune.

Arhitecţii lumii noastre

Dacă admitem că există magie, cum o putem explica? Să ne întoarcem la ştiinţă. Ştiinţa a avansat în ultimele decenii poate în cel mai alert ritm al îndelungatei ei existenţe. Doar că, în mod paradoxal, cercetătorii au fost siliţi să devină tot mai prudenţi şi mai modeşti. Au înţeles cât de riscant este să vorbească despre certitudini, ca urmare a faptului că acestea au fost în decursul timpului, rând pe rând, aruncate în aer de noile des­co­periri. După ce zeci de ani a existat aproape un mo­nopol privind explicaţiile vizând naşterea Uni­ver­sului, acum avem o puzderie de teorii, care mai de care mai exotice. Ca să nu mai vorbim de re­vo­lu­ţia provocată în lumea ştiinţifică de fizica cuan­tică. Nicio explicaţie nu mai pare astăzi de neclintit. Şi nicio teorie nu mai pare prea nebunească.

În acest peisaj ştiinţific am aflat, de pildă, că teleportarea există, măcar la nivel cuantic. Că două particule, aflate la mare distanţă una de altă, se pot comporta identic. E de-a dreptul şocant. Cum este şocant şi că, la o adică, suntem cu toţii plămădiţi din aceleaşi elemente: praf de stele. La propriu! Şi din aceleaşi particule - atomi. Între noi şi piatră, pom, apă sau pământ nu există, din acest punct de vedere, nicio diferenţă. În moduri, este drept, extrem de subtile şi încă insuficient înţelese, fiecare particulă o influen­ţează pe alta şi toate for­mează o nesfârşită ţesătură. Tragi uşor de un fir şi toată pânza se modifică. Un pic măcar. Dacă ştii de care fir să tragi şi cât de tare, când să o faci şi, mai ales, când să te abţii să o faci, se poate spune că stăpâ­neşti magia.

O magie asumată nu es­te decât rodul unei înţe­le­geri intuitive, dar foarte profun­de, a modului în care sunt alcătuite lucrurile. Cu­vân­tul "magie" este, în ul­timă ins­tanţă, un termen şi nimic mai mult. Putem spu­ne că descrie fenomene care pur şi sim­plu nu au fost încă în­ţelese. Şi probabil că este corect. Dar poate descrie şi mecanismul prin care au loc aceste feno­me­ne. Iar acest mecanism poate fi înţeles. Şi ma­nipulat. Nu este oare păcat să nu ne fo­losim de el, atâ­ta vreme cât există? Şi să ne trans­formăm, atât cât ne permit re­ceptivititatea şi intuiţia noastră, în arhitecţii pro­priei vieţi?

autor

• Alina Olteanu