21:53
Just Admin
Misterele Triunghiului Bermudelor.Triunghiul Bermudelor este un subiect controversat. De-a lungul timpului, au existat numeroase dezbateri cu privire la misterioasa și inexplicabila dispariție ale vapoarelor sau avioanelor, care au pătruns în zona Triunghiului Bermudelor. Oare toate aceste cazuri sunt reale sau este vorba despre o conspirație?
CHARLES BERLITZ ȘI TRIUNGHIUL BERMUDELOR
Charles Berlitz s-a născut la New York, la 20 noiembrie 1914, că nepot al renumitului Maximilien Berlitz, întemeietorul Şcolii de Limbi Străine Berlitz. Încă de la vârsta adolescenţei, tânărul Charles stăpânea perfect opt limbi străine, pentru că la maturitate să comunice fluent în nu mai puţin de 32 de limbi. În fapt, americanul este considerat şi astăzi, la şase ani de la moartea sa, unul dintre cei mai mari lingvişti din toate timpurile.
După ce a absolvit Universitatea Yale, Berlitz a fost recrutat în serviciile speciale ale armatei americane, acolo unde a petrecut aproape 13 ani. După retragere, acesta şi-a dedicat timpul cărţilor despre fenomene inexplicabile, strângând o sumă considerabilă din romane cu titluri pompoase şi subiecte controversate: Misterele Atlantidei, Misterele lumilor uitate, Apocalipsa 1999, Lumea fenomenelor stranii, Triunghiul Dragonului, Experimentul Philadelphia – Proiectul invizibilităţii, Atlantida – continentul pierdut, acum dezvăluit, asta ca să numim doar câteva dintre titlurile sale celebre. Marea lovitură a dat-o însă cu „Triunghiul Bermudelor” din 1974, roman care i-a adus pe lângă celebritatea internaţională şi Premiul Dag Hammarskjöld pentru cele peste 20 de milioane de exemplare vândute.
[caption id="attachment_280" align="aligncenter" width="900"]
Misterele Triunghiului Bermudelor[/caption]
Şi totuşi, au existat şi oameni care au pus la îndoială veridicitatea afirmaţiilor lui Berlitz. Unul dintre aceştia a fost Lawrence David Kusche, un fost pilot american devenit între timp bibliotecar în oraşul său natal, Phoenix, Arizona. Fascinat de subiectul tratat atât de generos de Charles Berlitz, Kusche a hotărât să profite de avantajele serviciului său şi şi-a dedicat timpul strângerii de informaţii cu privire la incidentele devenite deja celebre în articolele şi cărţile vremii. Aşa cum avea să afirme ulterior în cărţile sale „Misterul Triunghiului Bermudelor – rezolvat”-1975 şi „Dispariţia Zborului 19” – 1980, americanul a fost surprins să descopere că multe dintre cazurile descrise de Berlitz fuseseră preluate fără o verificare prealabilă de cei mai mulţi dintre autorii care i-au urmat acestuia, propagând în mass-media un fals grosolan. Nu numai că unele incidente nu avuseseră loc în Triunghiul Bermudelor sau că altele aveau explicaţii cât se poate de normale, dar multe nu se petrecuseră niciodată.
Kusche publică la scurt timp după succesul enorm al „Trunghiului Bermudelor” al lui Charles Berlitz o listă de concluzii pe care mulţi nu au luat-o în acel moment în considerare. Timpul avea însă să îi dea dreptate:
Numărul navelor şi avioanelor care au dispărut în Triunghiul Diavolului nu a fost niciodată mai mare decât în alte părţi ale lumii.
Acelaşi număr a fost voit exagerat, ignorându-se informaţiile pe care autorităţile locale le puteau pune la dispoziţie.
În Triunghiul Bermudelor au loc dese furtuni tropicale, un fenomen cât se poate de normal de altfel, acesta fiind şi principalul motiv al celor câteva dispariţii certe.
Unele dispariţii nu au avut loc niciodată, fapt certificat atât de rapoartele armatei cât şi de cele ale autorităţilor portuare. Charles Berlitz şi alţi autori au ignorat, pur şi simplu, datele în care acostarea vaselor era înregistrată în registrele porturilor, aceştia anunţându-le ca dispărut.
Concluzia? Legenda Triunghiului Bermudelor a fost una fabricată în mod intenţionat, din dorinţa de a vinde un subiect senzaţional, şi a fost perpetuata ori din aceleaşi motive, ori în necunoştinţă de cauză.
Kusche aduce în discuţie chiar punctul forte al celor care susţin cu tărie existenţa unor fenomene inexplicabile între Miami, Bermude şi Puerto Rico, celebrul Zbor 19. După verificarea amănunţită a arhivelor militare de la 1945, americanul a ajuns la concluzia că dispariţia escadrilei de cinci avioane de vânătoare s-a datorat unei furtuni puternice care a dereglat aparatura precară de bord a acestora. Ceea ce nu s-a spus în nicio altă carte despre Triunghiul Bermudelor şi Zborul 19, este că avioanele erau de fapt unele de antrenament, toate fiind ghidate de pilotul principal, locotenentul Charles Taylor. Lipsite de aparatura standard a avioanelor de vânătoare, acestea ar fi zburat haotic până au rămas fără combustibil. Cel de al şaselea avion trimis în căutarea acestora, despre care se spune că a dispărut în acelaşi mod, a explodat în realitate din cauza unei defecţiuni la unul dintre motoare. Rămăşiţele celor 5 avioane au fost descoperite la începutul anilor 90, în apele oceanului, la numai 250 de kilometri de Florida, confirmând spusele lui Larry Kusche.
UN ALT CAZ CONTROVERSAT
Un alt caz celebru, reluat de un alt contestatar al lui Berlitz, Howard L. Rosenberg, este cel al navei SS Marine Sulphur Queen, nava a cărei dispariţie a avut loc la 3 februarie 1963. În opinia lui Charles Berlitz, nava cu un echipaj de 39 de marinari a dispărut brusc de pe radar fără a emite măcar un semnal SOS. Singura dovadă materială a „volatilizării” cargoului a fost o vestă de salvare, descoperită în timp ce plutea în derivă, la câteva zile după incident. Ce a omis însă să spună Berlitz este că SS Marine Sulphur Queen era, în momentul dispariţiei, încărcată cu 15.000 de tone de sulf lichid.
Sulful era depozitat în patru containere uriaşe, fiecare încălzit de o reţea de boilere la temperatura de 135 de grade Celsius, ceea ce făcea din ambarcaţiune o veritabilă bomba plutitoare. Berlitz a omis să menţioneze şi raportul pazei de coastă din Honduras, care a menţionat în ziua dispariţiei navei SS Marine Sulphur Queen, prezenţa unui persistent miros de sulf în zona de coastă. Cel mai probabil, susţine Rosenberg, nava a explodat în urma unei scurgeri de sulf, cea mai mică scânteie fiind capabilă să declanşeze dezastrul. Este evident că într-o atare situaţie, nimeni nu a mai avut timp să emită vreun semnal SOS iar dacă, prin absurd, ar fi existat supravieţuitori, aceştia nu ar fi avut nicio şansă de salvare în apele înţesate de rechini şi baracude.
Vom încheia expunerea noastră, deşi listă ar putea continua cu zeci de exemple, cu un caz de asemenea celebru, cel al dispariţiei submarinului UŞŞ Scorpion, în timpul Primului Război Mondial. Legenda spună că acesta a dispărut brusc în Triunghiul Bermudelor, iar informaţiile obţinute ulterior de la armată germană, arata fără doar şi poate că acesta nu a fost supus tirului vreunui submarin. În realitate, epava submarinului a fost descoperită de nava USNS Mizar, testele dovedind faptul că acesta s-a scufundat în urma unei defecţiuni tehnice. Mai mult, submarinul a fost identificat la aproape 650 de kilometri distanţă de cel mai apropiat punct al Triunghiului Bermudelor.
CONSPIRAŢIE SAU DOAR SIMPLĂ DEZINFORMARE?
Deşi este evidentă dezinformarea masivă în ceea ce priveşte realitatea Triunghiului Bermudelor, unii dintre cei care au contestat legendele emise de Berlitz şi alţi autori au mers chiar mai departe cu supoziţiile. De ce autorităţile americane nu au negat niciodată afirmaţiile acestora şi de ce s-au mulţumit doar să declare că nu recunosc existenţa unui Triunghi al Bermudelor, asta abia după 1989 de când, în fapt, nu a mai dispărut nicio navă?
Lawrence David Kusche este poate cel mai radical dintre toţi şi afirma că subiectul era atât de ridicol încât nici un savant nu şi-ar fi pătat numele încercând să demonstreze un adevăr atât de evident. De ce ar fi făcut-o guvernul SUA?
Nu toţi sunt însă de părere cu el. Au existat voci care au susţinut că atât Triunghiul Bermudelor, cât şi Incidentul Roswell sau Experimentul Philadelphia, asta ca să enumerăm doar câteva exemple clasice, nu au fost altceva decât acel celebru „pâine şi circ” menit să distragă atenţia populaţiei de la adevăratele probleme ale naţiunii americane. O tăcere complice care nu implică în nici un fel autorităţile dar care le rezolva o parte dintre probleme. În fond, toate aceste mistere au apărut în timpul Războiului Rece, o perioadă tulbure în care ecourile conflictelor mascate dintre SUA şi URSS răzbăteau din aproape toate colţurile lumii. Poate că nu întâmplător, poziţia SUA vis-a-vis de Triunghiul Bermudelor a venit doar după căderea blocului comunist. În fond, subiectul era deja „fumat” iar opinia publică tindea să dea uitării dispariţiile din ce în ce mai contestate.
CHARLES BERLITZ ȘI TRIUNGHIUL BERMUDELOR
Charles Berlitz s-a născut la New York, la 20 noiembrie 1914, că nepot al renumitului Maximilien Berlitz, întemeietorul Şcolii de Limbi Străine Berlitz. Încă de la vârsta adolescenţei, tânărul Charles stăpânea perfect opt limbi străine, pentru că la maturitate să comunice fluent în nu mai puţin de 32 de limbi. În fapt, americanul este considerat şi astăzi, la şase ani de la moartea sa, unul dintre cei mai mari lingvişti din toate timpurile.
După ce a absolvit Universitatea Yale, Berlitz a fost recrutat în serviciile speciale ale armatei americane, acolo unde a petrecut aproape 13 ani. După retragere, acesta şi-a dedicat timpul cărţilor despre fenomene inexplicabile, strângând o sumă considerabilă din romane cu titluri pompoase şi subiecte controversate: Misterele Atlantidei, Misterele lumilor uitate, Apocalipsa 1999, Lumea fenomenelor stranii, Triunghiul Dragonului, Experimentul Philadelphia – Proiectul invizibilităţii, Atlantida – continentul pierdut, acum dezvăluit, asta ca să numim doar câteva dintre titlurile sale celebre. Marea lovitură a dat-o însă cu „Triunghiul Bermudelor” din 1974, roman care i-a adus pe lângă celebritatea internaţională şi Premiul Dag Hammarskjöld pentru cele peste 20 de milioane de exemplare vândute.
[caption id="attachment_280" align="aligncenter" width="900"]
Misterele Triunghiului Bermudelor[/caption]Şi totuşi, au existat şi oameni care au pus la îndoială veridicitatea afirmaţiilor lui Berlitz. Unul dintre aceştia a fost Lawrence David Kusche, un fost pilot american devenit între timp bibliotecar în oraşul său natal, Phoenix, Arizona. Fascinat de subiectul tratat atât de generos de Charles Berlitz, Kusche a hotărât să profite de avantajele serviciului său şi şi-a dedicat timpul strângerii de informaţii cu privire la incidentele devenite deja celebre în articolele şi cărţile vremii. Aşa cum avea să afirme ulterior în cărţile sale „Misterul Triunghiului Bermudelor – rezolvat”-1975 şi „Dispariţia Zborului 19” – 1980, americanul a fost surprins să descopere că multe dintre cazurile descrise de Berlitz fuseseră preluate fără o verificare prealabilă de cei mai mulţi dintre autorii care i-au urmat acestuia, propagând în mass-media un fals grosolan. Nu numai că unele incidente nu avuseseră loc în Triunghiul Bermudelor sau că altele aveau explicaţii cât se poate de normale, dar multe nu se petrecuseră niciodată.
Kusche publică la scurt timp după succesul enorm al „Trunghiului Bermudelor” al lui Charles Berlitz o listă de concluzii pe care mulţi nu au luat-o în acel moment în considerare. Timpul avea însă să îi dea dreptate:
Numărul navelor şi avioanelor care au dispărut în Triunghiul Diavolului nu a fost niciodată mai mare decât în alte părţi ale lumii.
Acelaşi număr a fost voit exagerat, ignorându-se informaţiile pe care autorităţile locale le puteau pune la dispoziţie.
În Triunghiul Bermudelor au loc dese furtuni tropicale, un fenomen cât se poate de normal de altfel, acesta fiind şi principalul motiv al celor câteva dispariţii certe.
Unele dispariţii nu au avut loc niciodată, fapt certificat atât de rapoartele armatei cât şi de cele ale autorităţilor portuare. Charles Berlitz şi alţi autori au ignorat, pur şi simplu, datele în care acostarea vaselor era înregistrată în registrele porturilor, aceştia anunţându-le ca dispărut.
Concluzia? Legenda Triunghiului Bermudelor a fost una fabricată în mod intenţionat, din dorinţa de a vinde un subiect senzaţional, şi a fost perpetuata ori din aceleaşi motive, ori în necunoştinţă de cauză.
Kusche aduce în discuţie chiar punctul forte al celor care susţin cu tărie existenţa unor fenomene inexplicabile între Miami, Bermude şi Puerto Rico, celebrul Zbor 19. După verificarea amănunţită a arhivelor militare de la 1945, americanul a ajuns la concluzia că dispariţia escadrilei de cinci avioane de vânătoare s-a datorat unei furtuni puternice care a dereglat aparatura precară de bord a acestora. Ceea ce nu s-a spus în nicio altă carte despre Triunghiul Bermudelor şi Zborul 19, este că avioanele erau de fapt unele de antrenament, toate fiind ghidate de pilotul principal, locotenentul Charles Taylor. Lipsite de aparatura standard a avioanelor de vânătoare, acestea ar fi zburat haotic până au rămas fără combustibil. Cel de al şaselea avion trimis în căutarea acestora, despre care se spune că a dispărut în acelaşi mod, a explodat în realitate din cauza unei defecţiuni la unul dintre motoare. Rămăşiţele celor 5 avioane au fost descoperite la începutul anilor 90, în apele oceanului, la numai 250 de kilometri de Florida, confirmând spusele lui Larry Kusche.
UN ALT CAZ CONTROVERSAT
Un alt caz celebru, reluat de un alt contestatar al lui Berlitz, Howard L. Rosenberg, este cel al navei SS Marine Sulphur Queen, nava a cărei dispariţie a avut loc la 3 februarie 1963. În opinia lui Charles Berlitz, nava cu un echipaj de 39 de marinari a dispărut brusc de pe radar fără a emite măcar un semnal SOS. Singura dovadă materială a „volatilizării” cargoului a fost o vestă de salvare, descoperită în timp ce plutea în derivă, la câteva zile după incident. Ce a omis însă să spună Berlitz este că SS Marine Sulphur Queen era, în momentul dispariţiei, încărcată cu 15.000 de tone de sulf lichid.
Sulful era depozitat în patru containere uriaşe, fiecare încălzit de o reţea de boilere la temperatura de 135 de grade Celsius, ceea ce făcea din ambarcaţiune o veritabilă bomba plutitoare. Berlitz a omis să menţioneze şi raportul pazei de coastă din Honduras, care a menţionat în ziua dispariţiei navei SS Marine Sulphur Queen, prezenţa unui persistent miros de sulf în zona de coastă. Cel mai probabil, susţine Rosenberg, nava a explodat în urma unei scurgeri de sulf, cea mai mică scânteie fiind capabilă să declanşeze dezastrul. Este evident că într-o atare situaţie, nimeni nu a mai avut timp să emită vreun semnal SOS iar dacă, prin absurd, ar fi existat supravieţuitori, aceştia nu ar fi avut nicio şansă de salvare în apele înţesate de rechini şi baracude.
Vom încheia expunerea noastră, deşi listă ar putea continua cu zeci de exemple, cu un caz de asemenea celebru, cel al dispariţiei submarinului UŞŞ Scorpion, în timpul Primului Război Mondial. Legenda spună că acesta a dispărut brusc în Triunghiul Bermudelor, iar informaţiile obţinute ulterior de la armată germană, arata fără doar şi poate că acesta nu a fost supus tirului vreunui submarin. În realitate, epava submarinului a fost descoperită de nava USNS Mizar, testele dovedind faptul că acesta s-a scufundat în urma unei defecţiuni tehnice. Mai mult, submarinul a fost identificat la aproape 650 de kilometri distanţă de cel mai apropiat punct al Triunghiului Bermudelor.
CONSPIRAŢIE SAU DOAR SIMPLĂ DEZINFORMARE?
Deşi este evidentă dezinformarea masivă în ceea ce priveşte realitatea Triunghiului Bermudelor, unii dintre cei care au contestat legendele emise de Berlitz şi alţi autori au mers chiar mai departe cu supoziţiile. De ce autorităţile americane nu au negat niciodată afirmaţiile acestora şi de ce s-au mulţumit doar să declare că nu recunosc existenţa unui Triunghi al Bermudelor, asta abia după 1989 de când, în fapt, nu a mai dispărut nicio navă?
Lawrence David Kusche este poate cel mai radical dintre toţi şi afirma că subiectul era atât de ridicol încât nici un savant nu şi-ar fi pătat numele încercând să demonstreze un adevăr atât de evident. De ce ar fi făcut-o guvernul SUA?
Nu toţi sunt însă de părere cu el. Au existat voci care au susţinut că atât Triunghiul Bermudelor, cât şi Incidentul Roswell sau Experimentul Philadelphia, asta ca să enumerăm doar câteva exemple clasice, nu au fost altceva decât acel celebru „pâine şi circ” menit să distragă atenţia populaţiei de la adevăratele probleme ale naţiunii americane. O tăcere complice care nu implică în nici un fel autorităţile dar care le rezolva o parte dintre probleme. În fond, toate aceste mistere au apărut în timpul Războiului Rece, o perioadă tulbure în care ecourile conflictelor mascate dintre SUA şi URSS răzbăteau din aproape toate colţurile lumii. Poate că nu întâmplător, poziţia SUA vis-a-vis de Triunghiul Bermudelor a venit doar după căderea blocului comunist. În fond, subiectul era deja „fumat” iar opinia publică tindea să dea uitării dispariţiile din ce în ce mai contestate.
