Organizarea Bisericii Crestine si primele Concilii Ecumenice

O examinare a lucrărilor existente cu privire la istoria Bisericii creştine relevează faptul că cele mai multe dintre ele reflectă o anumită poziţie confesională sau teologică. Studierea originii şi evoluţiei creştinismului trebuie făcută în contextul politico-social existent în perioada ultimului secol înainte de Christos şi în primul secol al erei creştine; creştinismul devenind cea mai globală şi universală dintre toate religiile care au apărut în Orientul Apropiat şi  Îndepărtat şi pe lângă aceasta a influenţat decisiv istoria rasei umane.

Creştinismul este religia întemeiată pe învăţătura, persoana şi viaţa lui Iisus Christos şi s-a născut în secolul I, în Imperiul Roman, aşa cum apreciază unii istorici latini precum Tacitus, Suetoniu sau Pliniu cel Tânăr, dar această religie ne este cunoscută, de la originea sa şi până în zilele noastre, în primul rând datorită  scrierilor elaborate pe vremea primelor generaţii de creştini (cele patru evanghelii). Încă de la început Iisus a adunat mulţimi, a atras ucenici, i-a ales pe cei doisprezece apostoli şi procedând astfel, el şi-a manifestat voinţa de a constitui o instituţie, căci, simbolic, cifra 12 aminteşte de cele 12 triburi care alcătuiau poporul lui Israel. Însărcinaţi să continue opera lui Christos, cei 12 apostoli anunţă evanghelia şi adună Biserica în Ierusalim, în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului (Faptele apostolilor, 1, 8). Treptat, împreună cu colaboratorii care îi însoţesc, cei 12  întemeiează comunităţi creştine şi le organizează, înfiinţând sfaturi de bătrâni înţelepţi cu căpeteniile sau preoţii lor, care asigură conducerea comunităţilor sau diversele servicii ce le sunt necesare.

Imperiul prin care au călătorit aceşti misionari cuprindea multe oraşe, mai ales în est şi acest fapt a determinat structura administrativă a Bisericii primitive. După câteva decenii de iniţiative apostolice în tot bazinul mediteranean, se constată la începutul secolului al II-lea p. Ch., o structură care se generalizează şi despre care depune mărturie Iganţiu din Antiohia,  adus la Roma pentru a fi martirizat. Se instaurează o ierarhie a preoţilor după cum urmează:

- episcopul, urmaşul apostolilor, căpetenia bisericii locale;
- preoţii, colaboratorii săi, care alcătuiesc în jurul lui un sfat;
- diaconii, care îndeplinesc diverse servicii în comunitate.

Prin activitatea apostolilor, a colaboratorilor şi succesorilor lor, care vor fi numiţi episcopi, comunităţile creştine se înmulţesc în Imperiul Roman şi în capitala sa, Roma. În secolul al II-lea, după cum o dovedesc scrisorile lui Ignaţiu din Antiohia şi scrierile lui Ireneu, episcop de Lyon, se confirmă un fenomen triplu:

· generalizarea structurii episcopale a bisericilor locale (un episcop, cu un colegiu de preoţi şi diaconi);
· conştiinţa alcătuirii unei singure Biserici prin comuniunea tuturor bisercilor cu biserica din Roma;
· consensul asupra ansamblului cărţilor Noului Testament.

Tot în secolul al II-lea ierarhia de tip misionar este înlocuită de o dublă ierarhie: de ordine (episcop, preot, diacon, subdiacon) şi de jurisdicţie (a episcopului asupra clerului şi a comunităţii sale locale).
În secolul al V-lea Biserica creştină era organizată în 5 patriarhate: Roma (deţinea primatul), Constantinopol (cea mai mare comunitate de creştini), Alexandria (număr mare de preoţi şi călugări), Antiohia (cel mai mare patriarhat, cu 17 mitropolii şi 138 de episcopate, dar cu o populaţiei eterogenă) şi Ierusalim (care îşi datora prestigiul prezenţei Locurilor Sfinte). Cei cinci patriarhi păstrau relaţii colegiale - fiecare îşi avea legatul său permanent la sediile celorlaţi patriarhi - îşi trimiteau reciproc actele Sinoadelor ţinute. Începând din sec. IX, în Imperiul Bizantin, împăratul a intervenit direct şi legal în alegerea unui patriarh dintr-o listă de trei candidaţi, reprezentată de mitropoliţi şi apoi le conferea, în cadrul unei ceremonii, investitura.

Originile poziţiei politice a Bisericii creştine  se situează într-o perioadă anterioară cu patru secole epocii carolingiene. Spre deosebire de Imperiul Roman, unde funcţiile sacerdotale erau conferite asemenea unor funcţii civile, Biserica creştină acorda aceste funcţii unor persoane alese şi consacrate printr-un ritual religios. Făcând o distincţie netă între obligaţiile religioase şi îndatoririle civice (Daţi cezarului ce se cuvine cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce i se cuvine lui Dumnezeu), Biserica se separa de stat, fapt ce a generat, la începutul mileniului II, un conflict deschis între papalitate şi Imperiul german - care se vroia continuatorul celui roman.

Conciliile ecumenice

În istoria Bisericii creştine au existat două mari perioade de controversă teologică: între anii 325-451 şi în perioada Reformei. Prima perioadă a controversei teologice s-a caracterizat prin convocarea de concilii ecumenice ale conducătorilor Bisericii şi aceste concilii au formulat principii universale ale bisericii creştine, cum ar fi crezul de la Niceea şi cel atanasian. A fost epoca în care au evoluat principalele dogme ale Bisericii, care erau rezultatul gândirii şi cercetării intense a Bibliei şi a scrierilor ecleziastice, dogme ce au fost stabilite cu prilejul celor 7 concilii ecumenice, care au fost reprezentative pentru întreaga Biserică. Problema relaţiei dintre Dumnezeu Tatăl şi Fiul Său Iisus Christos a devenit acută în Biserică la scurtă vreme după încetarea persecuţiilor.

1. Conciliul de la Niceea.

În anul 318 sau 319, Alexandru, episcop de Alexandria, le-a predicat prezbiterilor lui despre Marele mister al unităţii Trinităţii. Unul dintre prezbiteri, Arius, un cărturar ascet şi predicator popular, a atacat predica, deoarece el credea că nu a reuşit să menţină o distincţie între persoanele din Dumnezeire. Problema era de natură soteriologică: putea Christos să-l salveze pe om dacă El era un semizeu, inferior adevăratului Dumnezeu? Controversa a devenit atât de înverşunată, încât Alexandru a reuşit să determine condamnarea lui Arius de către conciliu, fapt ce a tras fuga condamnatului la palatul lui Eusebiu din Nicomedia. Deoarece disputa s-a centrat în Asia Mică, ea ameninţa atât unitatea imperiului cât şi a Bisericii, şi împăratul Constantin s-a văzut nevoit să convoace un conciliu ecumenic, care s-a întrunit la Niceea la începutul verii anului 325. Au fost prezenţi între două sute şi trei sute de episcopi ai Bisericii, dar din partea apuseană a imperiului au fost mai puţin de zece. Împăratul a prezidat prima şedinţă şi a plătit toate cheltuielile; pentru prima dată Biserica s-a văzut dominată de conducerea politică a capului statului; problema perenă a relaţiei dintre Biserică şi stat a răzbătut destul de clar, dar episcopii erau mult prea preocupaţi de aspectele teologice pentru a se mai gândi şi la această problemă. La conciliu au fost reliefate trei puncte de vedere:

a) Arius, sprijinit de Eusebiu din Nicomedia, a insistat că Christos nu a existat din veşnicie, ci a avut un început prin actul creator al lui Dumnezeu, înainte de timp. El credea că Christos era de esenţă diferită (heteros) de Tatăl.

b) Atanasie a devenit principalul exponent a ceea ce avea să devină doctrina ortodoxă. Ideea sa era prezentată prin lucrarea De incarnatione, fiind vorba de afirmarea existenţei din veşnicie a lui Christos, care este de aceeaşi esenţă cu Tatăl (homoousis).

c) Eusebiu din Caesarea, liderul grupului de opinie cel mai numeros, a propus o vedere moderată, care combina cele mai bune idei ale lui Arius şi ale lui Atanasie. El susţinea că Christos nu a fost creat din nimic, ci el era născut din Tatăl înainte de Timp şi pe baza acestei vederi s-a elaborat şi Crezul niceean, care este Credeul de astăzi al Bisericii Ortodoxe.

Soluţionarea la Niceea a problemei teologice referitoare la relaţia Fiului cu Tatăl a ridicat noi probleme în legătură cu relaţia dintre natura umană şi cea divină a lui Christos. În general, teologii legaţi de Alexandria puneau accentul pe divinitatea lui Christos, iar cei din Antiohia, pe umanitatea lui. Apolinarius, episcop de Laodiceea, a elaborat o concepţie despre cele două naturi ale lui Christos, care nu acordă importanţa cuvenită adevăratei umanităţi; Christos a avut cu adevărat un trup şi un spirit, dar spiritul din om a fost înlocuit în Christos de logos. În contrast cu această concepţie, Nestorie, devenit episcop de Constantinopol, a elaborat o teorie conform căreia în Christos sau combinat cele două naturi, rezultând un Om perfect.

2. Conciliul de la Constantinopol.

Între anii 325-361, sub Constantin şi fiii săi, ortodoxia (doctrina lui Atanasie) a avut de rezistat la o reacţie ce a dus la impunerea arianismului în detrimentul ei, dar în anul 381, Teodosiu a definit, într-un edict emis la Tessalonic, credinţa adevăraţilor creştini ca fiind vederile formulate de ortodocşi la Niceea şi pentru a da legitimitate şi din punct de vedere teologic a convocat un nou conciliu ecumenic. În mai 381 s-au întrunit la Constantinopol 150 de episcopi, care au restabilit teza lui Atanasie şi au impus ierarhia între cele cinci patriarhate, în sensul că cel din Constantinopol urma, ca importanţă, celui din Roma. Episcopii întruniţi la Constantinopol au definitivat teza cu privire la un Dumnezeu în trei ipostaze: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

3. Conciliul de la Efes.

Problemele legate de naturile lui Christos nu au fost rezolvate nici în urma acestui conciliu şi ca urmare a răspândirii tezelor lui Nestorie a fost convocat un nou conciliu la Efes în anul 431. Conciliul a fost deschis şi condus de Ciril de Alexandria, în 22 iunie 431 şi s-a desfăşurat în catedrala din Efes. Încă de la început, cei 198 de episcopi, au aprobat cele 12 anatematisme ale lui Ciril şi au declarat că în Christos sunt două firi, una divină şi alta umană, dar o singură persoană, cea divină a fiului lui Dumnezeu, condamnând nestorianismul şi excomunicându-l pe Nestorie. Ca reacţie la opiniile nestorienilor a fost din nou acccentuată natura divină a lui Christos în dauna naturii lui umane şi reprezentantul acestei opinii a fost Eutih, arhimandrit al unei mănăstiri din Constantinopol. Teoria acestuia susţinea faptul că după întrupare cele două naturi ale lui Christos, cea umană şi cea divină, s-au contopit în una singură - cea divină. Această concepţie a avut drept urmare negarea adevăratei umanităţi a lui Christos, fiind condamnată într-o lungă scrisoare, cunoscută sub numele de Tomul, scrisă de Leon I, episcop al Romei (440-461).

4. Conciliul de la Calcedon.

 Împăratul Marcian, informându-l pe Leon I de urcarea s-a pe tron, i-a comunicat şi intenţia sa de a convoca un conciliu ecumenic pentru data de 1 septembrie 451, la Niceea. Conciliul a fost convocat la 8 octombrie 451 dar la Calcedon, cu toată opoziţia manifestată de Leon I; majoritatea reprezentanţilor au fost din răsărit, apusul fiind reprezentat de trimişii lui Leon I şi de episcopii africani. Hotărârile acestui conciliu sunt foarte importante pentru organizarea administrativă a Bisericii creştine, deoarece acum s-a definitivat organizarea acesteia în cinci patriarhate iar monahismul a fost supus disciplinei ierarhice a scaunelor episcopale. O altă hotărâre importantă pentru evoluţia ulterioară a celor două părţi ale fostului Imperiu roman, a fost cea prin care s-a proclamat egalitatea între scaunele episcopale din Constantinopol şi Roma, episcopul Romei păstrând primul rang onorific. Conciliul a elaborat şi o cristologie în concordanţă cu Scriptura, stabilindu-se că Christos a fost complet în ce priveşte Dumnezeirea Lui şi complet în ceea ce priveşte umanitatea Lui. Conform acestei teze, opiniile lui Eutih au fost combătute, dar ele au fost reînviate în monofizitism, curent care a tulburat pacea Imperiului Răsăritean până la jumătatea secolului al VI-lea şi păstrători ai acestei opinii mai sunt şi astăzi în Egipt, Etiopia, Liban, Turcia şi Rusia (bisericile copte).

După rezolvarea acestor probleme diverse în Biserica Răsăriteană, părţii din est a creştinismului i-au rămas puţine contribuţii de adus la cursul principal al creştinismului. Cu excepţia contribuţiilor lui Ioan din Damasc în secolul al VIII-lea, teologia răsăriteană a stagnat până în timpurile moderne. Rezolvarea relaţiei dintre natura umană şi divină a lui Christos a fost urmată de discuţia asupra relaţiei voinţelor Lui.

Ereziile şi controversele generate de primele patru sinoade ecumenice au constituit probleme mai ales în partea răsăriteană a Imperiului. Teologia şi cristologia nu au fost probleme grave în Apus, unde filosofia romană, mai practică, şi-a impus modelul şi asupra gândirii bisericeşti,  orientând-o mai ales spre problemele practice. Biserica Apuseană nu era interesată atât de teologia metafizică speculativă, cât erau gânditorii greci, mai raţionalişti, ai Bisericii Răsăritene.