Sonderkommandos, cea mai demonică crimă a naziştilor

Sonderkommandos, cea mai demonică crimă a naziştilor

Sonderkommandos reprezintă o zonă gri în istoria Holocaustului, nefiind un subiect facil de abordat, întrucât presupune atât înțelegerea mecanismului de autoapărare uman în condiții abrutizante, cât și schimbarea proprietății unor termeni ca victimă și agresor. Unitățile speciale – denumire eufemistică folosită de naziști pentru a edulcora rolul propriu-zis jucat de Sonderkommandos – făceau parte din aplicarea „soluției finale” și funcționau ca un mecanism maladiv de folosire a evreilor pentru îndeplinirea celor mai repulsive sarcini.

Astfel, Sonderkommandos puteau lua denumirile de „Schleppers”, „Leichentrager” (cei care scoteau și îngropau cadavrele din camerele de gazare), „Heizer” (cei care ardeau cadavrele în crematoriu), „Aschenkommando” (unitate care împrăștia cenușa). Întrucât naziștii au creat „soluția finală” din raționamente eminamente economice, fiecare cadavru era privit din această perspectivă, fapt pentru care existau Sonderkommandos responsabili cu extragerea dinților de aur („dentiștii”) și cu tăierea părului, folosit ulterior pentru producția de lână.

Până în 1942, SK erau grupuri formate ad-hoc din evrei de origine slovakă, aleși pe criterii de forță fizică și vârstă. Plasarea într-o astfel de unitate era o mișcare sinucigașă, întrucât SK erau uciși imediat după îndeplinirea sarcinilor date (arderea sau îngoparea cadavrelor atunci când cuptoarele nu funcționau), fiind evitată astfel răspândirea poveștilor din camerele de gazare, ce trebuiau să rămână pentru evrei „duschen”.

[caption id="attachment_286" align="aligncenter" width="480"] Sonderkommandos, cea mai demonică crimă a naziştilor[/caption]

Putem distinge astfel, pe lângă dimensiunea fizică a dramei evreilor SK – reprezentată de macabrul vizual al existenței petrecute într-un continuu sepulcru – și o dimensiune morală, ce se traduce ca o luptă continuă între salvarea proprie sau sacrificiul pentru ceilalți. Această luptă intrinsecă se manifestă în special în cazul SK din „Auskleideraum”, o anticameră a infernului nazist. Înainte de a intra în camerele de gazare, evreii erau ținuți în această cameră de așteptare, păzită de unitățile speciale, ce se aflau în poziția ingrată de a eluda adevărul și de a perpetua variantă nazistă (prizonierilor le era spus că sunt duși la dușuri). Existau însă și cazuri în care membrii SK alegeau să le spună adevărul, fapt care era plătit cu propria moarte. În memoriile supraviețuitorilor unităților speciale, cum este Filip Muller, sunt însemnate modurile în care erau pedepsiți acei Sonderkommandos când alegeau moralitatea în detrimentul vieții, un episod marcant fiind cel în care un membru al unității sale este ars de viu.

După 1943, SK a început să capete o formă mai bine definită, membrii fiind văzuți ca pioni valoroși în aplicarea „soluției finale”, nu doar ca o forță de muncă temporară, ucisă imediat după îndeplinirea sarcinilor. Pentru a preveni totuși răspândirea atrocităților din camerele de gazare printre prizonierii de rând, evreii din unitățile speciale erau izolați, fiind plasați în blocul 2 din Birkenau I și în blocul 12 din Auchwitz II. Din 1944, claustrarea s-a accentuat odată cu aplicarea unei noi măsuri naziste ce presupunea izolarea fiecărei unități SK în crematoriul în care lucra.

Astfel, Sonderkommandos nu părăseau crematoriul respectiv. Existau, totuși, momente în care reușeau să comunice cu restul lagărului și să manifeste o oarecare formă de rezistență antinazistă (cum este revolta din 1944, când au reușit să dea foc Crematoriului IV, să omoare un Kapo în crematoriul II). După acest moment, 450 de membrii ai unităților speciale au fost uciși, iar alți 150, la sfârșitul lunii decembrie 1944.

Dintre cei aprox. 2000 de evrei care au făcut parte din „unitățile speciale” doar 80 au supraviețuit. Memoriile supraviețuitorilor, dar și alte însemnări găsite ulterior pe teritoriul fostului lagăr reprezintă o modalitate directă și veridică din punct de vedere istoric pentru pătrunderea în universul nazist al lagărelor de exterminare, dar și o formă de analiză a psihicului uman în condiții de extremă înstrăinare și anulare a orcaror valori cunoscute anterior.

Drama trăită de Sonderkommandos apare în proza de specialitate sub denumirea de „zona gri”, întrucât linia de demarcație dintre opresor și victimă este foarte fină. Pe de-o parte, evreii cu acest statut special trăiau în condiții vag mai bune decât restul deținuților și aveau certitudinea că vor supraviețui (că nu vor fi trimiși către camerele de gazare) pentru o perioadă mai lungă de timp, însă prețul plătit pentru acest statut era întoarcerea împotriva propriului seamăn. Trăind într-un dualism perpetuu, supraviețuitorii Sonderkommandos se autocaracterizează ca indivizi lipsiți de identitate, niște „figure patetice, aproape obscene; nu pe deplin inocente, dar nici vinovate” (Primo Levi, supraviețuior și fost membru SK, în memoriile sale Cei înecați și cei salvați).

Levi merge mai departe și denumește SK ca fiind „cea mai demonică crimă a național-socialismului”, întrucât scopul final era de a-i transforma pe evrei din inamici, „din colaboratori originari ai grupului adversar, ex-inamici, nedemni de încredere prin definiție” în complici. Acest demers putea fi realizat doar „îngropându-i în vină, pătându-le mâinile cu sânge, compromițându-i cât de mult cu putință și stabilind astfel o legătură de complicitate ce nu le mai permitea să dea înapoi”. Levi face referire și la mitul biblic al lui Cain și Abel, schițând implicațiile profunde ale creării „unităților speciale”: „Am reușit. Nu mai sunteți cealaltă rasă, primul inamic al Reichului milenial, nu mai sunteți oamenii care resping idoli. V-am corupt, v-am tras la fund odată cu noi. Acum sunteți ca noi, voi oameni mândri: v-ați pătat mâinile cu propriul sânge. Voi, asemenea nouă și asemenea lui Cain, v-ați ucis propriul frate.” Cu alte cuvinte, scopul creării acestor unități nu era strict o necesitate, ci o formă de a distrugere totală, nu doar a fizicului, ci și a spiritului. Anihilarea temporară a moralității apare în opera lui Levi sub denumirea de „spirit echivoc”, concept ce este similar cu cel folosit de Lawrence Langer (teoretician al Holocaustului), „sine ad libitum”, ce presupune o anihilare paradoxală a sinelui de către el însuși pentru a supraviețui. Pentru a îndeplini sarcinile de Sonderkommandos, membrii acestor unități au renunțat la normele culturale și etice aplicate anterior, devenind de la o zi la altă simpli executanți ai unor acțiuni prescrise.

Deși majoritatea evreilor din „unitățile speciale” nu au supraviețuit, mărturiile scrise îngropate de aceștia în jurul crematoriilor reprezintă o importantă componentă în documentarea Holocaustului (alături de autobigrafiile și publicațiile supraviețuitorilor). Oameni ca Zalman Gradowski, Zalman Lewenthal și Leyb Langfus , deși știau că vor muri, au avut tăria să scrie despre toate atrocitățile pe care le-au văzut în lagăr, sperând într-o viitoare eliberare și devoalare a celor petrecute la Auschwitz. Reprezentativă în acest sens rămâne scrisoarea lui Zalman Gradowski (redactată în ultima zi a vieții sale și îngropată alături de 81 de pagini de manuscris la Birkenau). Supraviețuitorii, oameni ca Shlomo Venezia și Ya’akov Silberberg, mărturisesc în memoriile lor faptul că drama trăită în „unitățile speciale” a rămas perpetuu parte a ființei lor și le-a umbrit întreaga existență, fiind o barieră în calea normalității.

Această componentă a Holocaustului, de multe ori, nu foarte atent dezbătută, suprinde în cea mai pură formă urmările nazismului și consecințele permanente pe care astfel de atitudini extremiste le au asupra spiritului uman. De multe ori, scrierile despre Holocaust se concentrează asupra persecuției fizice și asupra violenței vizuale a „unitățile speciale”, însă cu adevărat dramatic este maladismul psihic din spatele „unitățile speciale” ce vizează anularea completă a tot ceea ce este uman în individ, ștergerea orcăror rămășite de moralitate și de normalitate, fapt pentru care este vital să cunoaștem trecutul istoric și să conștientizăm gravitatea extremismului.