Francii, moştenitorii Imperiului Roman de Apus (II)

Prima parte AICI

Carol cel Mare şi restaurarea imperiului occidental. În anul 768, Carol preia conducerea regatului, în conformitate cu dorinţa tatălui său şi cu tradiţia germanică, împărţind puterea cu fratele său Carloman. Desigur această situaţie nu convenea nici unuia dintre moştenitori şi doar moartea timpurie a lui Carloman – de care Carol se pare că nu a fost chiar străin - la numai trei ani de la preluarea puterii a făcut să se evite războiul fratricid, complicând însă lucrurile în alt sens. Văduva lui Carloman se refugiază cu copiii minori la curtea regelui longobard Dezideriu unde începe să uneltească încercând să obţină transferarea prerogativelor defunctului Carloman asupra copiilor comuni. Prin aceasta relaţiile şi aşa sensibile cu longobarzii supuşi odinioară de Pepin cel Scund şi care acum văd ocazia cea mai bună de emancipare şi eventual de revanşă, devin extrem de încordate. 

Pentru a nu afecta interesele regatului, Carol o repudiază chiar pe logodnica sa Desiderata, sora regelui longobard Desideriu, pregătindu-se de un conflict armat ce părea iminent. Între timp, în Italia situaţia se complică din ce în ce mai mult prin atitudinea regelui longobard faţă de Roma şi papalitate. După moartea papei Paul I, în anul 767, în cetatea eternă se ajunge la mari dezordini. Mai întâi, un potentat din împrejurimile Romei reuşeşte să obţină titlul de papă pentru fratele său numit Constantin al II-lea. Ajuns în scaunul pontifical împotriva prevederilor canonice, trecând din starea de laic direct în funcţia de episcop şi apoi de papă, Constantin trimite deja solii anunţând în regatul francilor apostolatul său. El este însă înlăturat cu ajutor longobard la numai un an, fiind orbit pentru a nu mai putea avea pretenţii la scaunul papal. Împotriva partidei prolongobarde care tocmai reuşise să-l răstoarne pe Constantin al II-lea, va reuşi însă să se impună în Cathedra Petri, Ştefan al III-lea (768-772) cu ajutor franc. 

Această situaţie a nemulţumit partida prolongobardă, care va întreţine permanent revolte în Roma. La moartea papei Ştefan, oştile regelui longobard Dezideriu avansează până sub zidurile Romei şi declanşează în oraş o puternică revoltă prolongobardă. Urmaşul canonic ales, papa Hadrian I (772-795), cere insistent ajutor francilor, cerere urmată fără prea mari ezitări de Carol, ce aştepta se pare un astfel de motiv pentru a-l ataca pe Dezideriu, care în cadrul deja amintitei sale politici, făcea acum chiar presiuni asupra papei pentru a-l unge rege al francilor pe fiul lui Carloman, protejatul său. Pentru Carol acest război devine deci unul de apărare a propriei coroane, mai mult decât unul de sprijinire a papalităţii. A fost un conflict scurt, debutat în anul 773 şi încheiat un an mai târziu, de data aceasta cu cucerirea capitalei longobarde Pavia, şi detronarea lui Dezideriu. Carol se încoronează la Pavia în anul 774 cu coroana de fier a longobarzilor, realizând în acest fel uniunea personală a Lombardiei cu regatul său.

Încă în acelaşi an, Carol va face o vizită la Roma, prilej cu care în ziua de Paşti este reînnoită „Dania lui Pepin”. Documentul redactat cu această ocazie a fost depus în mod solemn la mormântul Sf. Petru. Istoriografia oficială papală a epocii redactând aşanumita „Liber Pontificalis” relatează cu lux de amănunte acest ceremonial făcând însă referiri destul de succinte la conţinutul documentului, ceea ce ne lasă să înţelegem că această „danie” a fost la fel de puţin efectivă ca cea a lui Pepin.  Cu toate acestea, legăturile între papalitate şi regatul francilor se strâng din ce în ce mai mult, simultan cu ruperea aproape totală a tuturor punţilor de legătură cu Constantinopolul, care continuă să se considere singur urmaş al Imperiului Roman şi protector al Romei. 

Papa Hadrian devine naşul lui Pepin, fiul lui Carol, iar vizitele la Roma ale regelui franc încep să devină ceva normal. Din anul 781, papa renunţă la datarea documentelor curiei sale după domniile împăraţilor din Constantinopol recurgând la cronologia bazată pe pontificatele papale. Încă în acelaşi an, papalitatea va bate şi monedă nouă, înlocuind efigia împăraţilor fără nici o autoritate asupra Romei cu efigia papală. Toate acestea arată clar ruptura definitivă a Romei de Imperiul Roman de Răsărit, născându-se premisele restaurării unui imperiu în Europa Apuseană.

Această situaţie de linişte şi înflorire a autorităţii papale în Roma a fost tulburată însă la începutul pontificatului următorului papă, Leon al III-lea (795-816), acuzat de populaţia urbei de tot felul de nelegiuiri. Când nemulţumirile romanilor s-au transformat în revoltă, papa fuge din oraş căutând adăpost la Carol cel Mare, pe care îl găseşte în tabăra militară de la Padeborn. Tot spre tabăra lui Carol se îndreptau şi reprezentanţii opoziţiei romane cu plângerile lor împotriva papei. Iată deci cum Carol se vede practic pus în situaţia de judecător al cauzei romane. Suveranul franc hotărăşte să îl repună pe Leon al III-lea în Cathedra Petri, promiţând în acelaşi timp cetăţenilor Romei o analiză atentă a plângerilor lor. Problema se rezolvă într-un conciliu organizat de Carol cel Mare la Roma în luna decembrie a anului 800, în cadrul căruia papa este repus în toate drepturile sale, după ce depune în mod solemn un jurământ de purificare. 

Câteva zile mai târziu, respectiv în ziua de Crăciun a anului 800, în Domul Sf. Petru, proaspăt reabilitatul papă îi va aşeza lui Carol pe cap diadema imperială în timp ce acesta era cufundat în rugăciune la Confesio Petri şi în timp ce poporul Romei aclama cu cuvintele „Augustus” şi „Imperator”. Din nou Occidentul avea un împărat şi un franc din dinastia carolingiană a fost cel ce a obţinut această supremă funcţie lumească. Interesant este că în „Vita Caroli Magni” redactată de călugărul Einhard, un contemporan al evenimentelor şi un apropiat al lui Carol cel Mare, cele petrecute în noaptea de Crăciun a anului 800 la Roma sunt menţionate aproape marginal. Se pare că autorul cronicii nu a considerat încoronarea imperială ca un eveniment deosebit şi nicidecum ca punct culminant al vieţii lui Carol cel Mare.

 După unele izvoare, actul încoronării imperiale ar fi displăcut profund nobililor franci din suita lui Carol, care nici nu s-au sculat în picioare în momentul aclamării noului împărat. De asemenea se afirmă că nici Carol nu ar fi fost încântat de iniţiativa papei, afirmând că dacă ar fi ştiut ce i se pregăteşte nu ar fi călcat în biserică în acea zi. Pe de altă parte există însă izvoare ce afirmă că împotriva aparenţelor, Carol personal ar fi pus la cale întregul scenariu încă din tabăra de la Padeborn, ultimele amănunte fiind stabilite în Conciliuul de la Roma, încoronarea fiind preţul pe care Leon a trebuit să-l plătească pentru reabilitarea sa.

Dacă aceste evenimente s-au întâmplat cu sau fără voia lui Carol se pare că nu vom şti niciodată şi în fond acest aspect nici nu are o importanţă deosebită pentru cursul ulterior al istoriei. Ceea ce în schimb va marca toată istoria medievală a Occidentului European, va fi relaţia dintre papalitate şi imperiu în general şi între papă şi împărat în particular. Desigur se poate considera încoronarea ca un act de mulţumire a lui Leon al III-lea pentru reabilitarea sa din pragul Crăciunului, reabilitare mijlocită de suveranul franc. 

Pe de altă parte, papa avea nevoie de un împărat puternic pentru a-şi întări poziţia în Italia, împărat care spre deosebire de cei din Constantinopol să poată interveni efectiv în cazul în care Roma era ameninţată şi în acelaşi timp să se afle la o distanţă suficient de mare de Italia pentru ca papalitatea să nu fie sufocată de autoritatea sa în politica peninsulară. Nu este însă sigur că lui Carol cel Mare i-a convenit să primească coroana imperială din mâna papei şi cu atât mai puţin din mâna unui papă ca Leon al III-lea, atât de contestat în Roma. Cert este că atunci când Carol îl ridică în anul 813 pe fiul său Ludovic la rangul de co-imperator la Aachen, analele france relatează că acesta a fost încoronat de chiar Carol, fără intervenţia papei sau a unui legat papal. În cronica lui Einhard, "Vita Caroli Magni" se spune chiar că Ludovic şi-a pus singur pe cap coroana aşezată iniţial de tatăl său pe masa altarului capelei palatine. 

Care variantă este reală, este lipsit de importanţă, relevant este faptul că acum se neagă practic pentru prima dată exclusivitatea dreptului încoronării de către papalitate, propagându-se ideea unui imperiu al francilor independent de Roma. Această idee nu s-a bucurat însă de prea mare succes, o legitimitate de necontestat fiind preferată de toţi suveranii franci urmaşi ai lui Carol. Acest lucru se demonstrează deja în anul 816, când Ştefan al IV-lea, urmaşul lui Leon al III-lea, întreprinde o călătorie în regatul francilor, prilej cu care Ludovic se lasă din nou încoronat la Reims cu o coroană adusă de la Roma şi care se spune că a fost făurită din diadema imperială a lui Constantin cel Mare. Şi celălalt fiu al lui Carol cel Mare, Lothar, încoronat în anul 817 co-imperator de tatăl său fără papă, se lasă încoronat din nou la Roma din mâna papei în anul 823 iar în anul 850 îl trimite şi pe fiul său Ludovic al II-lea să fie încoronat deşi era doar coregent. 

De acum, prin aceste acte ale urmaşilor lui Carol, a dispărut orice dubiu şi s-a consfinţit faptul că Roma şi episcopul ei sunt singura autoritate care poate înfăptui încoronarea imperială. Iată deci cum visul papilor de a deveni suverani ai suveranilor Occidentului începe să prindă contur, în mare parte datorită slăbiciunii suveranilor franci ce abandonează linia politică destul de tranşantă pe care Carol cel Mare o trasează în relaţiile cu Roma şi conform căreia papa era doar reprezentantul spiritual al imperiului. Această concepţie a lui Carol reiese clar din răspunsul pe care i-l trimite papei Leon al III-lea cu prilejul tradiţionalei predări a cheii de la mormântul Sf. Petru: "Episcopul Romei, are datoria asemeni lui Moise să-l ajute pe suveran prin rugăciune în misiunea acestuia de a răspândi şi înălţa creştinismul".

 

Expansiunea teritorială a francilor sub Carol cel Mare. Statul carolingienilor se întindea deja în momentul încoronării imperiale a lui Carol cel Mare asupra majorităţii teritoriilor Europei Occidentale creştine. Această expansiune teritorială impresionantă s-a datorat mai multor campanii militare victorioase, desfăşurate în parte în interiorul regatului în cadrul liniei politice carolingiene de anihilare a forţelor centrifuge, dar şi în afara graniţelor, în scopul cuceririi de noi teritorii atât pentru folosul regatului, cât şi al misiunii de creştinare.

După ocuparea teritoriilor longobarzilor din Italia de Nord, Carol porneşte cu oastea francă spre sud unde supune Beneventul devenit independent după desfiinţarea statului lui Dezideriu, sub autoritatea ginerelui acestuia Arichis. În acest caz, ducatul nu a fost definitiv desfiinţat, Carol preferând să existe acest "tampon" între imperiul său şi posesiunile bizantine, chiar dacă supunerea este evidentă din moment ce urmaşul lui Arichis, ducele Grimoald, nu poate prelua conducerea Beneventului decât cu acceptul şi confirmarea lui Carol.

Un alt ginere al lui Dezideriu, era ducele Bavariei, Tassilo (748-788), care conducea aproape independent acest ducat şi care îşi extinde autoritatea şi asupra zonelor Carintiei, locuite în majoritate de slavi. În aceste regiuni el susţine şi misiunea de creştinare promovată de francul Rupert, ctitor al mănăstirii Sf. Petru, primul centru de misionarizare al zonei şi care ulterior va deveni episcop de Salzburg. In anul 772, Tassilo reuşeşte chiar să înfrângă o răscoală a slavilor carantani păgâni, ceea ce îi dă şi mai mare încredere în forţa şi independenţa ducatului său. Susţinerea de către Tassilo a socrului său Dezideriu şi a cumnatului Arichis, au oferit însă motive întemeiate lui Carol să intervină militar pentru supunerea acestui ducat. La început, ducele se supune formal lui Carol, reuşind în acest fel să-şi păstreze titlul şi stăpânirea, dar pregătirile de război ale lui Tassilo şi mai ales chemarea avarilor în ajutor îl determină pe suveranul franc să cucerească definitiv Bavaria şi să o anexeze definitiv desfiinţând instituţia ducatului. Ducele părăsit de vasalii săi este prins şi judecat în anul 788 la Ingelheim pentru înaltă trădare şi condamnat la moarte, pedeapsă comutată din ordinul lui Carol la mănăstire pe viaţă în afara Bavariei.

Din conflictul cu Bavaria şi cu ducele Tassilo, se naşte practic războiul cu avarii aliaţi ai bavarezilor. Aceşti călăreţi asiatici aşezaţi în răsăritul Câmpiei Pannonice, nu mai înspăimântau în această perioadă Europa cu expediţiile lor de jaf, aşa cum cu o uşoară notă propagandistică reiese din izvoarele france interesate să confere războiului caracter de apărare a creştinătăţii. Avarii întârzie cu ajutorul în călăreţi promis lui Tassilo şi văzând că nu îşi mai pot salva aliatul s-au mulţumit să prade Bavaria şi toate teritoriile de dincolo de Enns. Fiind înfrânţi de mai multe ori de cavaleria francă se văd însă nevoiţi să înceapă negocieri de pace cu noii şi puternicii lor vecini din vest. Dar tratativele purtate la Worms în anul 790 eşuează datorită neînţelegerilor legate de frontiera comună ducând implicit la declanşarea războiului în anul următor. Însoţită de o flotă ce coboară pe Dunăre, armata francă se îndreaptă sub comanda personală a lui Carol cel Mare spre răsărit trecând râul Enns şi făcând joncţiunea în zona vărsării râului Raba cu o a doua coloană venită din Italia şi comandată de viceregele Pepin. 

După mai multe ciocniri, în anul 796, întregul teritoriu dintre Tisa şi Dunăre este ocupat de franci fiind cucerit şi „Hringul avaric”, reşedinţa fortificată cu mai multe valuri concentrice de pământ a kaganului iar impresionantele comori ale acestuia sunt duse la Aachen şi Roma. Slăbiţi şi de lupte interne, avarii ajung în părţile apusene sub dominaţie francă iar în părţile răsăritene sub dominaţie bulgară. Avari creştinaţi mai sunt pomeniţi în anul 805 când sunt aşezaţi în zona de la vest de Raba iar până în anul 822 sunt menţionaţi reprezentanţi ai acestora participanţi la conciliile imperiale, dispărând apoi definitiv din peisajul isto­riei.

La procesul intentat lui Tassilo la Ingelheim, unul dintre capetele de acuzare îl constituia şi felonia, trădarea şi laşitatea dovedită de acesta încă pe vremea lui Pepin cel Scund, în timpul războiului cu Aquitania, când ducele bavarez, pe motiv de boală, a părăsit cu oştenii săi armata regală. Supunerea Aquitaniei nu i-a reuşit lui Pepin, acest teritoriu rămânând la fel ca şi Bavaria într-o situaţie de largă autonomie, vecină cu independenţa. Carol cel Mare va îndeplini ceea ce nu a putut realiza tatăl său profitând de unele probleme interne ale ducatului ce culminează cu uciderea ducelui Waifar de către proprii săi vasali în anul 768. Carol intervine pentru restabilirea ordinii iar urmaşul ducelui ucis se refugiază în Gasconia de unde este însă extrădat de comitele acestei provincii, pe nume Lupus. Deducem din această situaţie că la acea dată comitele Lupus al Gasconiei era deja supus lui Carol cel Mare iar în ceea ce priveşte Aquitania, după anul 768 nu mai este pomenit de izvoare vreun duce.

Din Aquitania, Carol îşi îndreaptă privirile peste Pirinei, spre posesiunile arabe, unde o invazie i se părea posibilă după anul 778, când Emiratul Omeiazilor se desprinsese de Califatul Arab şi se confrunta cu probleme interne ce păreau a-l face vulnerabil. Izvoarele menţionează chiar o delegaţie a opoziţiei arabe ce vine în tabăra lui Carol de la Padeborn încă în anul 777, solicitând ajutor franc şi făcând să încolţească în mintea lui Carol ideea eliberării creştinătăţii hispanice. Planul era îndrăzneţ şi periculos iar importanţa pe care regele o dă acestei expediţii se poate vedea din faptul că se pune personal în fruntea armatei care trece Pirineii într-o coloană principală prin Gasconia, peste Pamplona secondată de o a doua armată ce vine dinspre Septimania, peste Barcelona.

 După joncţiune, masiva armată reuşeşte să înainteze până la Zaragoza, punct strategic ce putea asigura forţarea fluviului Ebro deschizând accesul spre partea de sud a peninsulei. Puternicele fortificaţii ale Zaragozei rezistă însă asediului francilor iar Carol se vede nevoit să renunţe la ofensivă. Mai mult, la retragerea peste Pirinei, o ambuscadă a bascilor aduce mari pierderi ariergardei armatei france în trecătoarea Roncesvalles, unde îşi pierde viaţa şi Roland, marcgraful Bretoniei, devenit erou al poemeului „Cântecul lui Roland” capodoperă a creaţiei literare medievale. Cert este că Peninsula Iberică a trebuit abandonată şi carolingienii au fost nevoiţi să se mulţumească cu Catalonia, care în anul 801, după cucerirea definitivă a Barcelonei devine Marca Spaniolă a regatului.

Retragerea din Spania a fost foarte precipitată şi se pare că nu s-a datorat doar zidurilor Zaragozei ci şi unor veşti rele ce soseau în tabăra lui Carol tocmai din Saxonia, unde izbucneşte o puternică răscoală. Conflicte cu neamul încă necreştinat al saxonilor au existat cu mult timp înainte ca Saxonia să fie supusă de Carol după un război anevoios şi lung de aproape 30 de ani. Conflictul a început în anul 772, cu o expediţie de pedepsire organizată de franci ca răspuns la permanentele incursiuni de jaf ale saxonilor. Cu acest prilej a fost distrus de franci un important loc de cult al saxonilor păgâni şi o coloană sacră numită „Irminsul”, ceea ce a generat o puternică indignare şi o violentă mişcare de rezistenţă generalizată. Rezultatul a fost o permanentă stare de război în care saxonii sunt sprijiniţi şi de frizoni şi danezi. Chiar după ce în urma victoriei obţinute de Carol cel Mare la Verden pe râul Aller sunt executaţi în mare parte rebelii căzuţi prizonieri, revolta continuă şi se manifestă în anumite zone şi după creştinare. O oarecare liniştire a acestei provincii se înregistrează abia după ce se efectuează masive schimburi de populaţii prin care se sparge unitatea etnică a Saxoniei. Prin integrarea treptată a acestui teritoriu, se deschide şi posibilitatea extinderii regatului în secolele următoare spre teritoriile locuite de slavi la est de Sale şi Elba.

În acest fel, imperiul stăpânit de Carol cel Mare devine cel mai întins stat european de după prăbuşirea Imperiului Roman, acoperind un spaţiu imens, din Catalonia până în Pannonia şi din Benevent până la gurile Elbei.

 

Organizarea Imperiului Carolingian. 

Un stat atât de întins ca cel al carolingienilor implica desigur destule probleme de administrare şi conducere. În perioada precedentă s-a demonstrat destul de evident că administrarea prin duci sau conţi cu puteri mari în ducatele şi comitatele lor, poate duce la desprinderea unor teritorii sau cel puţin la o autonomie periculoasă cu mari tendinţe centrifuge. Exemplele Bavariei sau Aquitaniei sunt concludente în acest sens. 

Probabil din aceste motive Carol cel Mare nu mai numeşte un nou duce al Aquitaniei în persoana vreunui vasal puternic, ci îl desemnează în anul 781 vicerege pe fiul său Ludovic, născut în timpul campaniei din Spania şi încoronat de papă. Astfel locuitorii şi nobilii Aquitaniei au fost încântaţi să îşi păstreze integritatea teritorială şi chiar să devină regat având în frunte un minor, deşi în realitate provincia se supunea direct suveranului şi toată puterea se concentra în mâna lui Carol. În Saxonia supusă cu greu şi aflată practic permanent sub ceea ce astăzi am numi „lege marţială” şi care atunci a fost stipulată în actul numit „Capitulatio de partibus Saxonie” redactat în anul 782, adunările poporului specifice democraţiei militare sunt interzise.

 Pentru un control mai eficient teritoriul a fost împărţit în mai multe comitate ce nu respectau graniţele vechilor teritorii tribale şi care au fost  supuse direct puterii centrale în numele căreia conduceau nu nobili, ci funţionari. În Bavaria, după înlăturarea lui Tassilo, ducatul este desfiinţat iar administraţia provinciei este încredinţată unui cumnat de-a lui Carol, pe nume Gerold, originar din Suabia şi care nu a fost numit duce ci prefect. Şi în alte provincii funcţiile ducale au fost desfiinţate, existând eventual posibilitatea ridicării unor baroni în funcţii administrative fără însă a li se acorda un titlu superior. Prin aceasta ei nu se diferenţiau prin titlu de ceilalţi seniori ai provinciei şi ca atare aceştia nu le puteau deveni vasali, toată nobilimea unei astfel de provincii având deci un singur senior comun în persoana regelui.  Prefectul Bavariei, Gerold, a fost însărcinat iniţial şi cu supravegherea teritoriilor avarice proaspăt cucerite, dar după moartea sa survenită într-o luptă cu avarii răzvrătiţi aceste teritorii trec sub o administraţie militară primind în anul 805 forma unei mărci de graniţă conduse de un marcgraf sau marchiz cu largi atribuţiuni militare. În acest fel se introduce o nouă formă de administrare specifică teritoriilor de graniţă permanent ameninţate: marca. 

Asemenea mărci s-au mai înfiinţat şi în alte părţi ale imperiului pentru protecţia provinciilor limitrofe cum ar fi: în Catalonia Marca Spaniolă, în zona Boemiei Marca Sorbă, în zona galilor din Armorica Marca Bretonă sau în zona Iutlandei Marca Daneză. În aceste teritorii, marcgraful avea puteri mult mai mari decât comiţii din interiorul regatului, în special în domeniul militar, ceea ce va duce treptat la reînnoirea puterii ducale în aceste zone, în special după moartea lui Carol cel Mare. Îndesirea reţelei comiţilor şi comitatelor, subordonarea directă a acestora prin dispariţia instituţiei ducale mijlocitoare, au generat necesitatea instituirii unei noi forme de control a administraţiilor locale din imensul teritoriu. 

Această funcţie a fost preluată de aşa-numiţii „împuterniciţi regali” sau „missi dominici”, trimişi anual în provincii începând din anul 802. Se pare că în acelaşi an, întregul teritoriu a fost împărţit în regiuni missatice, care fiecare în parte erau vizitate de un reprezentant laic, de obicei funcţionar şi unul eclesiastic, de obicei călugăr. Aceştia îl informau pe suveran asupra problemelor şi situaţiilor specifice fiecărei regiuni şi aveau în acelaşi timp datoria să facă cunoscute poruncile monarhului în aceste zone, să supravegheze administraţia locală şi să ţină scaun de judecată în numele regelui. 

Această instituţie utilă dar pentru mulţi deranjantă a decăzut şi a fost abandonată după moartea lui Carol cel Mare, pierzându-şi orice eficienţă în momentul în care conciliile imperiale încep să-şi impună voinţa în alegerea unor missi care nu mai sunt oameni de încredere ai regelui ci dimpotrivă, aleşi din rândul celor pe care ar fi trebuit să-i controleze. O ultimă şi decisivă lovitură se dă acestei instituţii în momentul în care nu se mai ţine cont de împărţirea în regiuni missatice, repartizarea missilor făcându-se pe vechile regiuni istorice cu puternică personalitate şi când episcopii preiau calitatea missatică pentru diocezele lor în domeniul bisericesc iar comiţii devin missi pentru teritoriile lor administrative în domeniul laic.

Decăderea şi destrămarea Imperiului Carolingian. 

Carol cel Mare a încetat din viaţă la Aachen pe data de 28 ianuarie 814, în vârstă de cca. 70 de ani şi a fost înmormântat în atriumul capelei palatine ctitorite de el. Încă cu 8 ani înainte, Carol stabileşte dreptul la succesiunea şi administrarea imperiului după moartea sa, cuprinzându-le într-un act normativ numit "Divisio Imperii" pe care au prestat jurământ mai marii imperiului după ce fusese supus autentificării papale. Prin acest act, teritoriile Aquitaniei şi Italiei existente deja ca regate erau extinse prin alipirea unor teritorii marginale şi alături de teritoriul Franciei propriu-zise urmau să formeze cele trei unităţi teritoriale mari ce urmau a fi moştenite de cei trei fii ai lui Carol. La această decizie au contribuit tradiţia francă şi dreptul succesoral germanic, dar şi realitatea imposibilităţii administrării unitare a imensului teritoriu de către vreunul dintre urmaşii marelui suveran. În plus, pe baza unui principiu al cărui faliment s-a demonstrat deja de mai multe ori în cursul istoriei, se vroia ca prin dragoste frăţească şi înţelegere, unitatea imperiului să se menţină.

 Dar nu acest principiu, ci doar moartea timpurie a lui Pepin, fratele ce primise ca moştenire Italia şi a celorlalţi urmaşi în 810 şi 811, au făcut ca fiul mai mare Ludovic zis cel Pios să ajungă să conducă singur aproape întregul imperiu al tatălui său. Urmând exemplul ilustrului său părinte, Ludovic se îngrijeşte încă din timpul vieţii să asigure succesiunea cât mai dreaptă între urmaşii săi. Deja în anul 817, după ce monarhul suferise la vârsta de numai 40 de ani, un accident ce l-ar fi putut costa viaţa, el impune în adunarea imperială de la Aachen, în prezenţa celor mai mari potentaţi ai imperiului, actul numit "Ordinatio Imperii". Prin acest document succesoral, fiul mai vârstnic, Lothar, este asociat la domnie şi numit succesor principal al celei mai mari părţi a teritoriului şi moştenitor al titlului imperial. 

Fraţii săi mai tineri, Pepin şi Ludovic trebuiau să se mulţumească cu regatele Aquitaniei şi Bavariei. Prin acest act, pentru prima dată la franci se încerca impunerea principiului primogeniturii, deci legiferarea tuturor drepturilor pentru primul născut masculin, reducerea pretenţiilor celorlalţi moştenitori şi ca atare păstrarea unităţii statale, anihilarea luptelor dinastice şi a războaielor fratricide. Acestea au fost şi motivele pentru care noile măsuri au fost repede îmbrăţişate atât de marii seniori cât şi de capii bisericii, cu toate că practic ele încălcau vechea tradiţie francă de egalitate între urmaşii masculini. Bineînţeles, au existat şi nemulţumiri în rândul celor ce se considerau nedreptăţiţi conform tradiţiei de moştenire. 

Astfel deja în acelaşi an, Bernhard, nepotul împăratului ce conducea regatul Italiei ca regent, se ridică împotriva autorităţii centrale. Revolta este însă repede înfrântă iar Bernhard pedepsit prin orbire şi alte torturi în urma cărora a şi murit la scurt timp. Pedepsirea aspră a răzvrătitului italian se vroia un exemplu pentru toţi cei ce ar fi nutrit tendinţe separatiste sau ar fi încercat să se opună ordinaţiei imperiale de la Aachen.

Ironia istoriei a făcut însă ca prima încercare de încălcare a ordinaţiei să fie făcută de chiar iniţiatorul ei Ludovic cel Pios. Suveranul încearcă introducerea testamentară şi a celui de-al patrulea fiu, născut ulterior emiterii actului succesoral, dintr-o a doua căsătorie cu Judith de Welfen. Ambiţioasa regină dorea să impună chiar poziţia primordială pentru fiul ei Carol, zis ulterior Pleşuvul. Primele demersuri pentru modificări la "Ordinatio Imperii" se fac cu prilejul conciliului imperial de la Worms din anul 829, dată de la care se declanşează un adevărat război de familie, de fapt un război dinastic izbucnit în mod paradoxal înainte ca suveranul să fi murit.

 Primul care se revoltă, în anul 831, este fireşte fiul cel mai afectat de modificarea ordinaţiei, Lothar, care se împacă însă la scurt timp cu tatăl său spre indignarea celorlalţi doi fii Pepin şi Ludovic, ce îşi văd ameninţate stăpânirile şi aşa mici promise lor. Acum aceşti doi prinţi se revoltă, după ce fuseseră aliaţi ai tatălui lor, împotriva lui Lothar. Un an mai târziu, în 832, toţi cei trei moştenitori se aliază împotriva tatălui lor, care tot mai influienţat de Judith de Welfen îl favorizează din ce în ce mai mult pe mezinul Carol. 

Când confruntarea armată părea inevitabilă, înaintea bătăliei, întreaga armată imperială trece în tabăra prinţilor de la Kolmar, tabără în care poposise şi papa venit de la Roma pentru a mijloci pacea şi care este cu dibăcie folosit de prinţi care lasă să se înţeleagă în tabăra imperială că suveranul pontif este de partea lor. Rezultatul este că Ludovic cel Pios cade prizonier fiind obligat în anul 833 la Soissons în faţa lui Lothar, a potentaţilor imperiului şi a poporului uimit să recunoască numeroasele învinuiri ce-i erau aduse, să se umilească depunând spada şi însemnele puterii pe altarul bisericii şi să renunţe la domnie. 

Cu acest spectacol dezolant pentru o societate bazată pe relaţii vasalice, Lothar a întins coarda peste măsură fiind părăsit de fraţii săi care trec din nou în tabăra lui Ludovic cel Pios pe care îl scot din mămăstirea St. Denis repunându-l în tron. De data aceasta Lothar se vede nevoit să se umilească implorând iertare fiind obligat să se retragă în Italia, teritoriu ce i-a fost desemnat spre stăpânire şi oarecum exil. El este însă însoţit de mulţi prieteni de-ai săi şi partizani ai ordinaţiei din 817, adepţi ai unui imperiu stabil şi puternic cu dreptul succesoral legiferat, ce le putea garanta posesiunile.

Perioada următoare este marcată de numeroase tentative de modificare a actului succesoral din anul 817, negociate pe rând cu fiecare dintre urmaşii interesaţi şi încheiate fără prea mari rezultate. Tratative s-au purtat în 835, 837 şi 839, de fiecare dată influenţabilul Ludovic dând dreptate fiului cu care tocmai se purtau negocieri şi defavorizând pe cei cu care tocmai negociase sau urma să negocieze, generând un perpetuu cerc vicios şi o perioadă de incertitudine politică. Singura simplificare a situaţiei se produce în anul 838, când se stinge de moarte bună unul dintre pretendenţi, prinţul Pepin.

În anul 840, la Ingelheim moare apoi şi Ludovic cel Pios. Cel ce deja de la vârsta de 40 de ani a dorit să lase în bună ordine succesiunea imperiului se stinge fără o legislaţie succesorală unanim acceptată, lăsând ţara într-o anarhie totală, în care toate condiţiile erau prielnice unui lung şi sângeros război dinastic. Deja în anul următor, Ludovic de Bavaria se aliază cu fratele său vitreg Carol Pleşuvul împotriva lui Lothar, care se considera moştenitor de drept al imperiului pe baza ordinaţiei imperiale ce de fapt nu fusese niciodată anulată sau modificată. Ludovic şi Carol stăpâneau Bavaria şi Aquitania în calitate de regi, de fapt tot în conformitate cu ordinaţia din 817, doar că în locul defunctului Pepin moştenirea este preluată de Carol. Lothar este însă blocat în Italia unde are puţin suport politic şi militar în peninsula permanent sfâşiată de conflicte şi interese politice multiple, ceea ce le dă posibilitatea celor doi moştenitori secundari să-şi extindă autoritatea şi asupra teritoriului Franciei propriu-zise. 

Simţindu-se însă stăpân pe Roma, Lothar considera că are în mână cea mai bună carte pentru realizarea pretenţiilor sale imperiale: papalitatea. Tocmai aceste tendinţe ale lui Lothar i-au făcut pe Carol şi Ludovic, altminteri firi foarte diferite, să se unească împotriva lui şi să-l înfrângă în anul 841 în bătălia de la Fontenoy. Cu o bătălie însă nu era câştigat războiul, iar Lothar îşi regrupează forţele reuşind printr-o abilă politică să atragă de partea sa şi o parte a aristocraţiei din regatele fraţilor săi şi chiar să sprijine "Stilinga", marea şi sângeroasa răscoală izbucnită în Saxonia niciodată definitiv supusă şi care intra în stăpânirile lui Ludovic.

 De asemenea se pare că Lothar nu a fost străin nici de tot mai desele incursiuni ale normanzilor în provinciile din nord-vestul Franciei şi nici de intensificarea presiunilor maurilor în Marca Spaniolă şi a incursiunilor acestora în Aquitania lui Carol Pleşuvul. Toate acestea îi determină pe cei doi regi: Carol Pleşuvul şi Ludovic zis "Germanicul", să încheie o alianţă oficială şi deschisă în faţa vasalilor şi armatelor lor adunate la Strassbourg în anul 842. În opera istoriografică a lui Nithard: "Historiarum Libri quator" sunt consemnate faimoasele "jurăminte de la Strassbourg", interesante mai mult pentru cercetarea lingvistică fiind dintre cele mai vechi monumente de limbă germană şi franceză veche, dar şi pentru cercetarea istorică.

 Regele Ludovic, educat în spirit germanic şi stăpânitor al unei zone puternic germanice, rosteşte legământul în "lingua romană", adică în franceza veche iar Carol Pleşuvul trebuie să rostească acelaşi text în "limba tedescă" adică germana veche, pentru ca fiecare rege să fie înţeles de luptătorii aliatului său. Cu acest prilej sunt pentru prima dată atestate scris cele două limbi, ceea ce reprezintă cea mai plauzibilă dovadă a faptului că teritoriile de vest ale imperiului se romanizaseră datorită puternicei culturi galo-romane ce a reuşit să se impună asupra tuturor migratorilor ce au trecut sau s-au aşezat aici. În schimb teritoriile răsăritene, cuprinzând în majoritate zone din afara fostului limes roman şi dominate de elemente germanice şi-au dezvoltat o cultură proprie şi au păstrat limba tradiţională. 

Astfel în această perioadă, breşa născută încă în perioada merovingiană din rivalităţile dintre Austrasia şi Neustria se adânceşte, ducând practic la formarea popoarelor german şi francez şi nu în ultimul rând la geneza celor două mari state medievale europene, Germania şi Franţa.

Întorcându-ne însă în secolul al IX-lea, alianţa de la Strassbourg, atacurile normande şi maure, răscoala din Saxonia şi interesul unei părţi însemnate a marilor nobili de restabilire a ordinii, au dus la oprirea ostilităţilor şi la ratificarea în august 843 a tratatului de la Verdun. Aici se prevedea ca Lothar să stăpânească Italia şi în linii mari teritoriile de la est de Ron şi vest de Rin, până în Frizia la Marea Nordului, teritoriu numit Francia de Mijloc. Ludovic Germanicul va intra în stăpânirea teritoriilor viitoarei Germanii, de la est de Rin, zonă numită încă Francia Răsăriteană iar Carol Pleşuvul preia prerogativele regale pentru teritoriile Franciei Apusene de la vest de Ron şi Meuse, viitoarea Franţă. Dintre cei trei, Lothar păstra în continuare titlul de împărat, care însă nu-i conferea nici un fel de suzeranitate asupra celorlalţi doi fraţi. Prin păstrarea titlului imperial şi a denumirii de ansamblu a Franciei se urmărea menţinerea ficţiunii imperiale şi a unităţii statale. Totuşi sistemul patrimonial de împărţire a statului între urmaşi a biruit în faţa principiului păstrării unităţii şi a eforturilor de impunere a principiului primogeniturii.

Ruptura produsă acum este de fapt atât de profundă încât nu se face simţită doar la nivelul superior, al conducerii, ci şi la nivelul vieţii administrative, culturale şi spirituale. Cancelaria imperială a lui Carol cel Mare este şi ea desfiinţată şi împărţită. Lothar încearcă prin numirea unui cancelar unic în persoana fostului cancelar regal din Italia să îşi impună fără prea mare succes autoritatea în acest domeniu. Prin numirea arhiepiscopului de Mainz în anul 870 cancelar al Franciei nu se reuşeşte de fapt decât concentrarea la Mainz a întregii cancelarii de limbă germană. 

Chiar şi în domeniul istoriografiei este relevant faptul că analele imperiale se opresc în anul 829, an în care declinul marelui stat carolingian este evident. În părţile apusene, aceste anale sunt continuate de arhiepiscopul Hinkmar de Reims în aşa-numitele „Annales Bertiniani” în timp ce pentru părţile răsăritene istoriografia va continua prin „Analele de la Fulda”.

În plan politic perioada imediat următoare este în continuare marcată de rivalităţi şi lupte pentru supremaţie. Lothar, grav bolnav, înainte de a se retrage la mănăstirea din Prüm, hotărăşte în anul 855 o subîmpărţire a teritoriilor sale între cei trei fii ai săi. Italia şi calitatea imperială le moşteneşte fiul cel mare Ludovic al II-lea (855-875). Fiul mijlociu Lothar va primi teritoriul care îi va păstra şi numele Lotharingia (Lorena, Lotringen) iar mezinul Carol va prelua conducerea Burgundiei cu o parte din Provence. Lothar şi Carol mor însă tineri, în 863 şi 869, bolnavi de epilepsie şi fără urmaşi iar teritoriile lor încep să ofere din nou prilej de dispută. În timp ce împăratul Ludovic al II-lea încearcă să-şi impună pretenţiile asupra provinciilor sudice, Lotharingia cu mult dorita capitală a lui Carol cel Mare, Aachen, devine mărul discordiei între Francia Apuseană şi Francia Răsăriteană. 

Pentru evitarea unui iminent conflict se încheie iniţial o înţelegere la Meersen în anul 870, prin care teritoriul este împărţit. Dar slăbiciunea demonstrată de partea de apus a Franciei îi face pe cei din răsărit să cucerească în anul 880 aproape tot teritoriul Lotharingiei şi să obţină legiferarea acestei situaţii prin tratatul încheiat la Ribemont în acelaşi an. În urma acestui tratat se conturează în fostul Imperiu Carolingian deja destul de clar graniţele viitoarelor state medievale: Franţa, Germania şi Italia.

Dar în istoria Europei se mai poate menţiona chiar şi o scurtă restaurare a vechiului imperiu şi a majorităţii teritoriilor ce ţineau de acesta, sub cel mai tânăr fiu al lui Ludovic Germanicul, împăratul Carol cel Gros (876-887). După ce a fost recunoscut în anul 876, după stingerea fără urmaşi a lui Ludovic al II-lea, rege al Italiei şi împărat, este ales şi rege al Franciei Apusene, deoarece din linia dinastică a lui Carol Pleşuvul nu mai rămăsese decât un minor incapabil să conducă ţara. Dar cum se întâmplă adesea în istorie, după acest reviriment mai mult conjunctural,  prăbuşirea a fost definitivă. Detronat de aristocraţia nemulţumită de incapacitatea sa de a ţine în mână întregul teritoriu, ameninţat din nord de vikingii care în iarna anului 885-886 ajung chiar să asedieze Parisul, Carol cel Gros nu se mai poate impune nici în părţile răsăritene.

În Burgundia şi în Provence, contele Bosso de Vienne, cumnatul lui Carol Pleşuvul se emancipează de sub suzeranitatea carolingiană. La nord de teritoriile lui Bosso, sub Rudolf de Welfen se întemeiază în anul 889 Regatul Burgundiei de Nord iar în teritoriile Franciei Apusene, contele Hugo de Paris din familia capeţienilor va ocupa tronul, astfel încât practic în toată partea de vest a fostului imperiu domneau suverani necarolingieni. În Italia se duceau lupte pentru supremaţie între ducele de Spoleto şi marcgraful de Friaul, ambii necarolingieni. Doar în teritoriile răsăritene se mai încerca păstrarea liniei dinastice carolingiene, măcar cu un bastard, Arnulf de Carintia, nepot nelegitim al lui Carol cel Gros, care este încoronat rege. Dar şi în aceste părţi dinastia carolingiană va fi înlocuită în anul 911.