09:13
Just Admin
Aşezaţi în Toxandria ca federaţi ai imperiului în zona Rinului Inferior, deja din anul 358, francii salieni se extind treptat, ocupând la cumpăna veacurilor IV-V, întregul teritoriu cuprins între Rin şi Somme, cu centrele la Tournai şi Cambrai. Alte două ramuri ale francilor, ripuarii şi hessienii se aşează primii în jurul Coloniei (Köln), ceilalţi pe valea Moselei. Primii care intră în istoria politică a Europei sunt salienii, iar în ceea ce priveşte tradiţia strămoşului întemeietor de dinastie Merowech, după care regii franci salieni s-au numit „merovingieni”, personalitatea sa se confundă cu legenda şi memoria istorică nu i-a păstrat decât numele.
Urmaşul lui Merowech, regele Chlojo, a fost contemporan cu Aetius, care îl înfrânge obligându-l să rămână în zona Cambrai, unde îşi stabileşte centrul de putere. Moştenitorul lui Chlojo a fost regele Childeric, care se pune în slujba militară a comandantului roman al Galiei, Egidius. După cum s-a mai arătat, după căderea Imperiului Roman de Apus, fiul lui Egidius, pe nume Syagrius ia în stăpânire o mare parte a Galiei în calitate de „rex romanorum”, ajutat fiind de francii salieni ai lui Childeric.
Acest rege moare în anul 482 când ştim că îşi extinsese deja autoritatea şi asupra oraşului Tournai în care rezidează şi unde este descoperit deja în anul 1653, în vechiul cimitir al oraşului, bogatul său mormânt, una dintre primele descoperiri arheologice de senzaţie cunoscute. Fiul lui Childeric a fost regele numit de izvoarele de limbă latină Clovis, dar întâlnit în scrierile de limbă germană şi sub numele de Chlodwig sau în cele de limbă franceză drept Chlodovech. Acest suveran a fost cel ce a întemeiat pe drept cuvânt regatul francilor, făcând din acesta cel mai puternic şi întins stat barbar de pe teritoriul fostului Imperiu Roman de Apus. Clovis a fost fără îndoială înzestrat cu mari calităţi militare şi politice, dar şi cu o ambiţie căreia nu i-a prea stat în cale nici o prejudecată, metodele de punere în practică a dezideratelor sale nefiind dintre cele mai fine.
În anul 486, el îl atacă pe tradiţionalul aliat al tatălui său şi ultimul reprezentant al autorităţii romane din Galia, Syagrius. După o puternică rezistenţă, francii reuşesc să cucerească oraşul Soissons, capitala lui Syagrius. Acesta încearcă să se refugieze în statul vizigoţilor, de unde este însă predat lui Clovis care îl execută şi anexează toate teritoriile acestuia. Următoarea acţiune al lui Clovis se îndreaptă împotriva poporului germanic al alamanilor locuitori ai Alsaciei, pe care îi înfrânge în anul 496, anexând teritoriile lor. Prestigiul de care se bucura Clovis, mai ales după înfrângerea lui Syagrius, este dovedit de interesul matrimonial pe care îl prezintă acest rege. Teodoric, regele ostrogot al Italiei, cere mâna surorii lui Clovis, aceasta devenind regină la Ravena, în anul 493. Clovis se căsătoreşte cu moştenitoarea Burgundiei, prinţesa Chrodechilde, nepoata regelui Gundobard. Prin această alianţă nu s-a extins numai teritoriul francilor, ci şi capitalul de încredere al regelui lor, Chrodechilde fiind catolică şi bucurându-se de mare credibilitate în rândul clerului galo-roman deja destul de influent.
Poate că acesta este şi unul dintre paşii cei mai importanţi făcuţi de Clovis, care cu abilitatea sa politică a sesizat că viitorul unei puteri reale se poate realiza doar printr-o alianţă între puterea laică şi cea eclesiastică, prin atragerea de partea sa, nu numai a propriului popor, ci şi a autohtonilor galo-romani, deziderat realizabil în această etapă doar pe cale spirituală. Iată deci raţiunile care l-au purtat pe Clovis, în noaptea de Crăciun a anului 498, în faţa baptisteriului din Reims, unde primeşte în rit roman taina botezului de la episcopul Remigius. Încă în aceeaşi noapte mii de franci îşi urmează suveranul fiind botezaţi în credinţa Romei. Prin acest act, Clovis este acceptat ca suveran nu numai de către francii săi, ci de toată populaţia Galiei, potenţialul uman şi material al statului său crescând simţitor fără eforturi militare sau vărsări de sânge. Tocmai acest aspect nu a fost sesizat de alte mari personalităţi ale epocii ca Teodoric, regele ostrogoţilor din Italia sau Geiserich, regele vandal al Africii de Nord, care au păstrat prăpastia spirituală sau confesională între supuşii germanici şi cei romanici, menţinând în statele lor un puternic factor de dezbinare.
În contextul mai sus arătat al creştinării în rit roman al francilor, Clovis găseşte motivul atacării sub masca războiului confesional a regatului vizigoţilor creştinaţi în rit arianist. Rivalitatea dintre cele două popoare germanice a mocnit încă din momentul primelor contacte directe. Deja în timpul războiului cu Syagrius, acesta din urmă înfrânt fiind se refugiază – după cum s-a arătat deja – la vizigoţi, care iniţial îi promiseseră ajutor împotriva francilor. Ameninţarea evidentă de război din partea lui Clovis îl face însă pe destul de nestatornicul rege vizigot Alaric al II-lea să îl extrădeze pe fostul său aliat Syagrius, trimiţându-l practic la moarte sigură. Prin acest act vizigoţii au sperat că şi-au răscumpărat liniştea, iar Alaric al II-lea neglijează pericolul franc şi se antrenează în războiul din Italia sprijinindu-şi rudele ostrogote. Când francii ajung cu posesiunile lor la Loara, curtea vizigotă de la Toulouse a început să-şi dea seama de pericol, dar era deja prea târziu. Francii declanşează războiul iar în anul 507, în bătălia de la Vouillé zdrobesc oastea lui Alaric al II-lea şi desfiinţează statul vizigoţilor alipind teritoriile acestora.
Nu este cunoscută cu exactitate perioada în care micile regate sau uniunile tribale independente ale francilor se supun regelui salian. Se pare că primii care recunosc suzeranitatea lui Clovis sunt triburile france ale chamavilor, chatteilor şi chatuarilor de la nordest şi est de Rin. Francii ripuari în schimb participă încă la campania împotriva vizigoţilor sub conducerea unui rege propriu, ucis din ordinul lui Clovis la scurt timp după încheierea ostilităţilor. Prin urmare francii ripuari îl aleg rege la Köln pe Clovis prin ridicarea scutului. Ceilalţi franci încă independenţi sunt aduşi sub ascultarea regelui merovingian de cele mai multe ori prin intrigi şi chiar prin uciderea conducătorilor recalcitranţi, unii chiar înrudiţi cu Clovis.
Importantă pentru ultima perioadă de domnie a lui Clovis este şi redactarea codului de legi al francilor, cunoscut sub numele de „Lex Salica”, ce cuprinde cutume ale tuturor francilor chiar dacă prin nume aminteşte doar de neamul salienilor. De asemenea trebuie menţionată recunoaşterea de către Bizanţ a statului francilor şi acordarea titlului de consul lui Clovis, în anul 508. Emisarii Imperiului Roman de Răsărit sunt primiţi la Tour, într-un cadru deosebit de festiv, o adevărată demonstraţie de putere şi religiozitate. În acest sens, alegerea oraşului Tour, reşedinţa episcopului Martin de Tour, întemeietorul vieţii monastice din Galia, a avut o semnificaţie deosebită pecetluind încă o dată alianţa biserică-regalitate în statul francilor, alianţă consfinţită dealtfel în ultimul an de domnie a lui Clovis, în Conciliul de la Orleans, unde se pun bazele organizării bisericeşti a regatului. Pe bună dreptate episcopul Gregoir de Tour, de origine senatorială romană şi pricipalul cronicar al acestei perioade, îl numeşte, în lucrarea sa „Historiarum libri decem”, pe regele Clovis „unealta lui Dumnezeu”.
Regatul franc merovingian.
Conform vechiului obicei germanic, după moartea lui Clovis, regatul său a fost împărţit între cei patru fii ai săi, încercându-se însă păstrarea unei unităţi de ansamblu a zonelor locuite de franci. În primul rând, regatul nu a fost împărţit din punct de vedere juridic, rămânând sub o administraţie nedivizată total, doar puterea fiind împărţită între cei patru urmaşi mai mult pentru evitarea luptelor dinastice şi a războaielor fratricide. Reşedinţele celor patru regi: Reims, Soissons, Paris şi Orleans erau situate relativ grupat în inima regatului, iar toţi cei patru se intitulau „rege al francilor”, deci îşi asumau autoritatea asupra întregului regat fără ca teritoriul acestuia să fie împărţit în zone de responsabilitate individuală. Că puterea regatului nu a scăzut în această perioadă o demonstrează continuarea politicii de expansiune teritorială începută de Clovis. După anul 531 este cucerită Turingia cu ajutor saxon iar regele Erminfried al Turingiei de la nord de Main este ucis în anul 534 iar nepoata sa şi moştenitoarea regatului, prinţesa Radegunde, este obligată să devină soţia regelui franc Chlotar.
Această prinţesă a devenit cunoscută tocmai prin căsătoria forţată şi nefericită cu Chlotar, care o determină să se retragă la mănăstirea din Poitiers, fiind considerată una dintre întemeietoa-rele ordinelor monastice feminine. Între zidurile acestui claustru s-a dedicat literaturii şi în special poeziei, domeniu în care a înjghebat o strânsă colaborare cu poetul Venantius Fortunatus, episcop de Poitiers şi unul dintre ultimii reprezentanţi ai culturii clasice romane în Galia.
Cel mai vârstnic dintre fiii lui Clovis, Teuderich, născut de o concubină a regelui înaintea căsătoriei acestuia cu Chrodechilde, a fost şi cel mai important urmaş din punct de vedere politic. Rezidând la Reims, el îşi impune autoritatea în părţile răsăritene ale regatului şi devine vârful de lance al expansiunii spre Răsărit. Urmaşul său, Theudebert (533-548) a reuşit să-şi atragă duşmănia Bizanţului datorită amestecului său în Italia şi a dorinţei sale declarate de a restaura Imperiul Roman cu putere francă. Lui Theudebert îi urmează un fiu minor, născut din mamă romană iar în acelaşi timp, în jurul anului 555, se stinge fără descendenţi masculini şi fratele mijlociu, Childebert, rezident la Paris. Astfel se oferă şansa ca din nou aproape întregul regat al lui Clovis să ajungă într-o singură mână, cea a fiului mezin Chlotar, rezident la Soissons.
Dar deja în anul 561, regatul este din nou împărţit, de data aceasta efectiv, între urmaşii lui Chlotar, în ceea ce vor deveni cele trei mari provincii france: Burgundia în sudest, Neustria în vest şi Austrasia în est. Acest proces nu s-a petrecut fără disensiuni, degenerând în lupte sângeroase ce au marcat evoluţia regatului francilor la cumpăna secolelor VI-VII. Din neînţelegeri patrimoniale şi probleme de familie s-a născut un război fratricid, generat şi acutizat de ceea ce istoriografia a numit „cearta reginelor”.
Fredegunde, concubina regelui Chilperich al Neustriei, reuşeşte prin intrigi să o înlăture pe soţia legitimă a acestuia, pe nume Galswintha, fiica regelui vizigot Athanagild şi în cele din urmă chiar să-l determine pe regele franc să o ucidă. Brunhilde, cumnata lui Chilperich de Neustria se va erija în răzbunătoarea surorii sale şi a propriului soţ Sigibert, rege al Austrasiei, ucis şi el în urma unui atentat pus la cale tot de ambiţioasa Fredegunde.
Foarte curând şi foarte ciudat moare însă şi soţul Fredegundei, Chilperich de Neustria, în anul 584, ceea ce le pune nemijlocit faţă în faţă pe cele două regine rivale Fredegunde şi Brunhilde, în calitate de regente pentru fiii lor minori. Cel de-al treilea fiu al lui Chlotar, frate al celor doi regi dispăruţi şi cumnat al celor două regine rivale, Guntram de Burgundia, a sprijinit pe rând cele două tabere adverse, încercând să slăbească puterea Neustriei şi a Austrasiei şi să dobândească pentru sine şi pentru Burgundia rolul preponderent şi coroana întregului regat. Guntram este însă lipsit de urmaşi masculini, ceea ce îl determină să încheie în anul 587 tratatul de la Andelot, prin care recunoaşte succesiunea la tronul Burgundiei pentru Brunhilda şi urmaşii acesteia.
Prin acest act balanţa de putere se dezechilibrează în favoarea Austrasiei şi a reginei vizigote Brunhilda. Dar aceasta prin politica autoritară pe care o promovează îşi atrage duşmani atât în Austrasia cât şi în Burgundia, în special din rândul aristocraţiei şi al clerului înalt, ceea ce va duce în anul 613 la o revoltă deschisă şi la alianţa rebelilor cu Chlotar al II-lea, fiul Fredegundei şi rege al Neustriei. În anul următor, 614, armata neustrasiană sprijinită de rebelii austrasieni şi burgunzi pătrunde în Burgundia iar Chlotar al II-lea o ucide pe octogenara Brunhilde, care era din nou regentă pentru strănepotul ei, după ce supravieţuise fiului şi nepotului.
Prin acest act unitatea statală era din nou restabilită chiar dacă cu un preţ destul de mare plătit de regalitate care este nevoită să facă mari concesii aristocraţiei şi clerului înalt prin semnarea edictului de la Paris din anul 614. Prin acest act, marii nobili şi înaltul cler ajung practic să domine coroana. Se introduce indigenatul funcţiilor, prin care regele nu mai putea numi în provincii duci decât din rândul nobilimii respectivei provincii şi doar cu acordul marilor seniori locali. Biserica câştigă imunitate în posesiunile sale iar Austrasia îşi păstrează un statut aparte, de pronunţată autonomie, fiind deja în anul 623 cedată spre guvernare lui Dagobert, fiul lui Chlotar al II-lea.
Decăderea regalităţii merovingiene şi ascensiunea carolingienilor în statul franc. Odată cu promulgarea edictului de la Paris, procesul pactizării dintre marii seniori şi înalţii prelaţi a început să marcheze tot mai pregnant situaţia monarhiei merovingiene. Pe lângă ascensiunea aristocraţiei şi a bisericii, rivalitatea dintre Austrasia şi Neustria aveau să devină principala caracteristică a evoluţiei statului francilor, a politicii regale şi până la urmă a soartei dinastiei mero-vingiene.
Când regele Dagobert I, (629-638), conştient de legitimitatea sa monarhică hotărăşte, după moartea tatălui său, să-şi mute reşedinţa din Austrasia la Paris pentru ca de aici să preia singur conducerea regatului, aristocraţia din Austrasia s-a văzut dezavantajată şi îndepărtată din funcţiile înalte ale statului, de către nobilii neustrasieni de la curtea din Paris a fostului rege Chlotar al II-lea. În urma unui puternic conflict şi a numeroase ameninţări, nobilii din Austrasia reuşesc în anul 633 să impună din nou numirea unui vicerege pentru părţile de răsărit ale regatului.
Pe de altă parte, nobilii neustrasieni nu doreau ca lui Dagobert să-i urmeze la tron un alt prinţ educat şi format în Austrasia, situaţie ce va duce la o nouă împărţire între fraţi a regatului, la conflicte militare, detronări şi chiar ucideri de regi. Astfel neustrasienii intervin în anul 662 militar, când austrasienii îşi alungă monarhul, încercând fără rezultat să obţină dominaţia asupra întregului regat. În anul 673, austrasienii reuşesc să-şi impună un rege favorabil la Paris, susţinuţi fiind de o grupare rebelă neustrasiană care tocmai îl alungase pe propriul suveran Teuderich al III-lea. În anul 675, regele impus de austrasieni este detronat de o altă grupare nobiliară, care îl reinstalează în tron pe Teuderich al III-lea adus direct din mănăstirea în care fusese internat cu doi ani în urmă. Este deci foarte evident că în această perioadă regii merovingieni devin simple marionete în jocul politic al marilor grupări nobiliare.
Adevărata forţă conducătoare în toate regatele france era de fapt, în această perioadă, conducătorul celei mai puternice fracţiuni nobiliare, aşanumitul „majordom”, respectiv mai marele casei regale (maior domus), care era în acelaşi timp administrator al curţii regale şi al domeniilor coroanei, consilier juridic, conducător al suitei regale şi comandant al armatei. Autorizaţi practic de sus şi de jos, majordomii ajung să concentreze în mâinile lor puterea efectivă a regatului şi chiar să-şi transmită funcţia în familie asemeni regilor, întemeind adevărate dinastii majordomiale. Încă în timpul „certei reginelor”, principalii organizatori ai revoltei împotriva Brunhildei au fost episcopul Arnulf de Metz şi majordomul Austrasiei Pepin cel Bătrân de Heristal. Fiul acestuia din urmă, Grimoald, a preluat funcţia majordomială fiind chiar tentat de preluarea coroanei. Pentru a nu permite un amestec din partea Neustriei, regele austrasian Sigibert al III-lea (638-656), bolnav fiind şi lipsit de copii, se arată dispus să-l adopte pe fiul majordomului său şi să-l proclame succesor la tron. Când lui Sigibert al III-lea i se naşte totuşi un succesor şi neustrasienii încercau să impună o regenţă pentru acest urmaş minor, Grimoald îşi instalează fiul ca rege.
Acţiunea eşuează însă prin intervenţia militară a neustrasienilor susţinuţi şi de unele fracţiuni nobiliare austrasiene pentru care ridicarea unui nemerovingian în tron era încă o variantă inacceptabilă. Astfel uzurpatorul este prins şi executat la Paris în anul 662. În aceeaşi perioadă funcţia majordomială era deţinută în Neustria de Ebroin, nobil de origine franconă, care exercita practic funcţia de conducere în stat în numele regelui minor Chlotar al III-lea (657-673). Ebroin transformă practic funcţia marjordomială în funcţie supremă a statului, atrăgându-şi în acest fel, duşmănia unor puternice fracţiuni nobiliare. În urma intervenţiei acestora, majordomul este înlăturat în anul 673 şi trimis la mănăstire, de unde iese însă după doi ani şi preia din nou înalta funcţie.
În anul 680 Ebroin este însă ucis, nu din raţiuni politice, ci într-un banal conflict particular. Dispariţia puternicului majordom neustrasian a permis însă din nou ascensiunea majordomilor din Austrasia, unde se impune Pepin al II-lea de Heristal (680-714), al cărui bunic a fost Arnulf de Metz şi al cărui unchi a fost Pepin cel Bătrân de Heristal. Cu Pepin al II-lea începe de fapt o nouă etapă în istoria regatului francilor. Evenimentul hotărâtor pentru desfăşurarea ulterioară a istoriei regatului l-a constituit bătălia de la Tertry din anul 687, în care majordomul neustrasian Berchar este înfrânt iar Pepin al II-lea devine majordom al întregului teritoriu franc. Eclipsat de personalitatea lui Pepin, regele merovingian al Neustriei cade într-un anonimat total iar austrasienii nici nu mai ridică pretenţia încoronării unui suveran propriu. Cât de mare a fost puterea lui Pepin al II-lea, se poate vedea din numirea în anul 697 a fiului său Drago în funcţia de comite al Burgundiei sau din instalarea fiului mai tânăr Grimoald ca majordom fără ca el însuşi să renunţe la conducere. Practic Grimoald era majordom al lui Pepin, aşa cum Pepin era majordom al regelui.
Ambii fii au murit însă înaintea lui Pepin al II-lea, făcând ca la moartea acestuia survenită în anul 714, soţia sa Plektrudis să încerce preluarea puterii în numele nepotului ei minor şi să genereze în acest fel o nouă criză de stat. Se ajunge din nou la separarea majordomiatului neustrasian şi chiar la reîncoronarea a doi regi merovingieni. Situaţia va fi însă salvată de Carol, fiul nelegitim al lui Pepin al II-lea, pe care acesta l-a considerat nedemn pentru a-i încredinţa o funcţie ca celorlalţi doi fraţi.
Perioada carolingiană. Dinastia carolingiană nu îşi datorează numele lui Carol cel Mare, primul împărat al Imperiului Occidental restaurat şi fără îndoială cea mai marcantă personalitate a evului mediu timpuriu european. Primul care a purtat numele de Carol şi cel care a dat numele faimoasei familii a fost fiul lui Pepin al II-lea şi bunicul viitorului împărat. Întemeietor al noii dinastii conducătoare a francilor a fost însă mult timp considerat strămoşul comun al familiei majordomiale austrasiene Arnulf de Metz, de la care ea a mai fost numită şi „dinastia arnulfizilor”.
Ascensiunea carolingienilor a început încă sub conducerea, ce-i drept, mai mult nominală a regilor franci din dinastia întemeiată de Merowec, dominaţi de majordomii lor, însă cel ce preia energic destinele regatului complet fără aportul merovingienilor, uitând să mai numească regi ai vechii familii, emiţând documente întocmai ca un rege şi câştigându-şi pe drept porecla de „Martel”, (ciocanul), a fost Carol (715-741). Această poreclă, menţionată deja în izvoarele istoriografice ale secolului al IX-lea, a fost în mare măsură dobândită după răsunătoarele succese militare prin care Carol a trebuit încă din primii ani de conducere să-şi impună autoritatea. Ca fiu nelegitim, exclus chiar de tatăl său de la conducere, el a trebuit să se impună mai întâi împotriva mamei sale vitrege Plektrudis, care a preluat în anul 714 regenţa deşi era contestată atât în Austrasia cât şi în Neustria.
După rezolvarea acestei probleme de familie, Carol şi-a concentrat atenţia asupra Austrasiei, unde independenţa prea mare a ducilor din Bavaria şi Suabia ameninţa integritatea regatului. Conflictul cu aceşti puternici seniori locali a fost anevoios şi a continuat de fapt să mocnească şi după intervenţia lui Carol. În timpul în care atenţia majordomului era captată de conflictele cu ducii austrasieni, seniorii din Neustria sunt cei ce profită încercând din nou scindarea regatului prin alegerea unui alt majordom pe nume Reganfred şi chiar prin aducerea pe tron a merovingianului deja călugărit Chilperich al II-lea.
Această situaţie l-a îndemnat pe Carol Martel să întoarcă ostilităţile militare spre Neustria. În urma unui succes rapid, regele fuge în Aquitania de unde este însă extrădat de comitele regiunii iar majordomul rebel este potolit în anul 724, prin conferirea unor întinse posesiuni.
Aquitania, care reuşise să-şi păstreze o independenţă aproape totală, se vede nevoită în anul 732, sub ducele Eudo, să apeleze la ajutor carolingian, când mahomedanii din Spania trec Pirineii şi înfrângând dezastruos armata ducelui, se revarsă adânc în ţară ameninţând întregul regat. Răspunzând prompt solicitării, Carol Martel îi înfrânge decisiv pe invadatorii arabi la nord de Poitiers oprindu-le înaintarea spre Tours şi punându-i pe fugă după ce conducătorul lor Abderrahman (Abd-ar Rahman) cade pe câmpul de luptă. Prin această strălucită victorie, precum şi prin respingerea mai multor încercări de pătrundere a arabilor în Provence, regatul francilor şi Europa Occidentală sunt ferite de cucerirea printr-o putere străină, iar Carol Martel îşi câştigă renumele de apărător şi salvator al creştinătăţii apusene.
Nu este deci de mirare că şi în Roma papală se făureau planuri şi speranţe legate de majordomul franc, cu toate că acesta a supus clerul regatului autorităţii sale şi a îndrăznit chiar să ia din pământurile bisericii pentru a-şi răsplăti luptătorii credincioşi. Astfel în anul 739, papa Grigore al III-lea îi trimite lui Carol Martel printr-o solie cheia de la mormântul Sfântului Petru, însoţită de rugămintea de a salva Roma ameninţată de longobarzi şi părăsită de bizantini. Carol răspunde printr-o delegaţie pompoasă, încărcată cu daruri preţioase dar fără a da curs solicitării papale de ajutor militar. Este probabil că abilul politician şi strateg nu dorea să se implice într-un conflict destul de riscant, în afara graniţelor regatului, încă destul de ameninţat de tendinţe secesioniste şi cu atât mai puţin împotriva regelui longobard Liutprand căruia i l-a încredinţat pe fiul său mai tânăr Pepin, pentru a se integra în acest fel în rândul familiilor domnitoare cu tradiţie. La scurt timp după acest eveniment, în anul 741, Carol Martel a încetat din viaţă iar ca o recunoaştere a prestigiului său, a fost înmormântat – fapt demn de reţinut – în criptele de familie ale merovingienilor din mănăstirea St. Denis din apropierea Parisului, fiind primul nemerovingian ce şi-a găsit odihna de veci în acest lăcaş rezervat prin tradiţie regilor franci.
Carol Martel a lăsat regatul practic reîntemeiat de el într-o nouă putere şi unitate, fiilor săi Carloman şi Pepin. Prin Pepin, zis „cel Scund”, ascensiunea dinastiei carolingiene va continua, Carloman renunţând deja în anul 747 la bucuriile lumeşti şi retrăgându-se în prestigioasa mănăstire benedictină de la Monte Cassino din Italia. Perioada imediat următoare dispariţiei lui Carol Martel a fost însă tulburată de tendinţele secesioniste şi de nemulţumirea celui de-al treilea fiu Grifo, care nu a primit decât teritorii marginale şi care a continuat până la moartea sa din anul 753 să conducă şi să aţâţe rebeliuni atât din interiorul cât şi din exteriorul regatului. Apoi au existat opoziţii din partea aristocraţiei şi a clerului, categorii supuse mai mult de nevoie autorităţii lui Carol Martel şi care acum reuşesc, după o vacanţă monarhică de şase ani, să mai aducă pe tron în anul 743 un merovingian în persoana lui Childeric al III-lea.
Pepin cel Scund este nevoit să accepte iniţial această situaţie şi abia după ce în urma campaniei victorioase din Bavaria, unde reuşeşte să înfrângă ultimele rebeliuni va considera îndeplinite premisele înlăturării definitive a vechii dinastii merovingiene. Cele întâmplate în anul de graţie 751, sunt relatate de toate izvoarele istoriografice ale epocii. Pepin îi trimite papei Zaharia o solie încărcată cu daruri şi cu o scrisoare conţinând întrebarea dacă este bine ca titlul de rege să fie purtat de o persoană care nu are nici un fel de autoritate. Răspunsul papei Zaharia, căruia îi convenea o relaţie cât mai cordială cu această mare putere a epocii, a fost conform aşteptărilor lui Pepin: rege trebuie să fie acela care deţine şi puterea necesară pentru a cârmui destinele poporului său.
În aceste condiţii, conform tradiţiei france, Childeric al III-lea este detronat prin tăierea pletelor ce reprezentau simbolul regalităţii şi apoi trimis ras pe cap la mănăstire. În paralel, la Soissons, Pepin este ales rege de marii baroni ai francilor. Dar pentru ca alegerea să aibă o cât mai mare legitimitate şi pentru a se spulbera toate rezervele pe care mulţi franci le aveau faţă de înlăturarea merovingienilor consderaţi de origine divină şi „de sânge sfânt”, se hotărăşte ungerea lui Pepin ca rege cu ulei sfinţit, ceremonial prin care se încerca înlocuirea divinizării prin naştere cu divinizarea prin ungere şi prin intermediul bisericii. Prin aceasta se sugera că regii nu trebuiau să fie doar aleşi de oameni pe baza meritelor înaintaşilor, ci să apară în faţa poporului ca aleşi ai lui Dumnezeu în numele căruia trebuiau să guverneze.
De la Pepin cel Scund, suveranii francilor şi mai apoi ai francezilor nu vor mai renunţa la ceremonialul ungerii şi se vor numi „din mila lui Dumnezeu rege”. În calitate de consacrator divin, la ceremonia ungerii a participat înaltul prelat, arhiepiscop şi legat papal Bonifaciu, pe adevăratul său nume Winfith din Wessex. Bonifaciu datora multă recunoştinţă carolingienilor, fiind practic susţinut de Carol Martel în acţiunile sale misionare din Turingia, Hessa şi Saxonia, zone în mare parte încă păgâne şi pe care francii sperau să le atragă prin catolicizare în sfera lor de influenţă, ceea ce în mare parte s-a şi reuşit. În urma succeselor sale, Bonifaciu este numit mai întâi episcop, apoi arhiepiscop şi în cele din urmă primat al Germaniei şi legat papal. Prin acest înalt prelat, se vor întări şi relaţiile diplomatice cu Roma, relaţii ce vor avea o importanţă covârşitoare asupra evoluţiei istoriei europene.
Când regele longobard Aistulf ocupase Ravena alungând pe ultimul exarh bizantin şi se pregătea să supună şi Roma, papa Ştefan al II-lea, după exemplul lui Grigore al III-lea, se adresează cu cereri de ajutor noului rege al francilor. De data aceasta, în anul 754, papa vine personal în regatul francilor. Acum situaţia era cu totul alta decât pe vremea lui Carol Martel, căci în mare măsură Pepin cel Scund datora bisericii şi papalităţii legitimitatea calităţii sale monarhice. Pepin îl întâmpină pe papa Ştefan în castelul de la Ponthion, într-un ceremonial ce va deveni model pentru asemenea întâlniri la nivel înalt. Regele franc s-a ridicat de pe tron venind în întâmpinarea înaltului oaspete, sărutându-i mâna şi făcând aşa-numitul „Officium stratoris”, purtând tiara papală ca un simplu slujitor de curte.
Din relatările anumitor izvoare, se pare că ulterior, în capela castelului, scena s-a modificat radical. Se spune că papa s-ar fi aruncat la picioarele lui Pepin implorându-l printre lacrimi să-i acorde sprijin militar şi în acest fel determinându-l pe rege săi promită ajutor. Pepin cel Scund mai încearcă încă o soluţionare paşnică a problemei trimiţând o solie la curtea lui Aistulf, timp în care papa se refugiază în mănăstirea St. Denis. Solia nu îşi atinge scopul ceea ce îl determină pe Pepin să emită în ziua de Paşti a anului 754, din castelul de la Quierzy, faimosul şi controversatul document numit „Dania lui Pepin”, prin care îi promite papei că îi vor fi restituite teritoriile Italiei Centrale. Documentul a fost mult controversat datorită faptului că s-a păstrat doar în copii mai târzii, pe baza cărora papalitatea a exprimat mereu pretenţii teritoriale.
Fapt este că se pare introdus arbitrar cuvântul „donatio”, Pepin neputând dona ceea ce încă nu îi aparţinea, presupunându-se că actul iniţial a constituit doar o promisiune pentru cazul unei expediţii victorioase. Cert este că în anul 754, Pepin cel Scund este încă o dată uns rege chiar din mâna papei la St. Denis, obţinând astfel legitimizarea din partea celei mai înalte autorităţi spirituale a Occidentului. Cu acelaşi prilej sunt unşi şi fiii lui Pepin: Carol şi Carloman iar dinastia carolingiană este proclamată de papă „pe vecie”, lui Pepin şi urmaşilor săi fiindu-le conferit şi titlul de „Patricius Romanorum”. Din toate aceste acţiuni reiese clar că papa se afla în mare dificultate şi încerca prin toate mijloacele ce le avea la dispoziţie să-l oblige la acţiune pe suveranul franc.
Ca atare, încă în acelaşi an 754, Pepin cel Scund însoţit de papa Ştefan, pornesc în fruntea unei redutabile armate expediţia împotriva longobarzilor. Regele Aistulf respinge şi ultimele încercări de negociere întreprinse de fratele lui Pepin, Carloman, călugărul de la Monte Cassino, ceea ce duce la confruntarea militară directă, în care longobarzii sunt înfrânţi iar Aistulf se supune regelui franc. O situaţie mulţumitoare de durată era însă greu de instaurat în atât de frământata Peninsulă Italică, loc de interferenţă al intereselor politice şi teritoriale ale longobarzilor, bizantinilor, papilor şi sarazinilor iar implicarea lui Pepin cel Scund a atras în acest joc al intereselor şi regalitatea francă. Astfel raporturile de la sud de Alpi îl vor preocupa şi pe fiul acestuia, Carol, sub a cărui domnie se va desăvârşi ultima etapă a ascensiunii carolingienilor şi va culmina prin dobândirea titlului imperial.
Partea a II a
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu