Muammar Abu Minyar al-Gaddafi, dictatorul Libiei

Pe data de 1 septembrie 1969, un grup de tineri ofiţeri conduşi de Gaddafi a dat o lovitură de stat, ce nu a implicat vărsare de sânge, pe când Regele Idris I se afla în Turcia la tratament medical. Prinţul moştenitor Sayyid Hasan ar-Rida al-Mahdi as-Sanussi, nepotul regelui, a fost destituit şi ţinut sub arest la domiciliu. Monarhia a fost abolită, proclamându-se „Republica Arabă a Libiei”.

Cunoscut şi pentru îmbrăcămintea sa oarecum excentrică şi pentru ochelarii de soare pe care îi poartă deseori, Gaddafi a dorit să devină un fel de Che Guevara al erei sale, acordând refugiu sau armament elementelor radicale care se declarau anti-occidentale sau anti-imperialiste.

Vestul şi Gaddafi

Între anii 1970 şi 1980, guvernarea lui Gaddafi a fost condamnată de către puterile occidentale, care denunţau Libia pentru opresiunea disidenţei interne, pentru acte de terorism sponsorizate de către stat, pentru cazurile de asasinate şi expatrieri ale liderilor opoziţiei, dar şi pentru nepotismul grosolan prin care colonelul Gaddafi a reuşit să strângă o avere imensă, de bilioane de dolari, pentru sine şi familia sa.

Din anul 1973 Gaddafi schimbase denumirea oficială a Libiei, care devine Marea Jamahiriye Arabă Libiană Populară şi Socialistă. Această schimbare survine ca urmare a filozifiei politice adoptate de conducătorul libian, care prea mărea principiile socialiste şi naţionale.

Cartea Verde a lui Gaddafi

În 1975 apare Cartea Verde, o scurtă cărticică ce pune bazele ideologiei politice a dictatorului libian Muammar al-Gaddafi. Deşi atribuită lui Gaddafi, paternitatea lucrării este încă dezbătută. Această carte trebuia să devină o lectură necesară tuturor libienilor. Se spune că mare parte din această lucrare este inspirată din Mica cărticică Roşie a lui Mao Zedong. Ambele cărţi au fost distribuite masiv, atât în interiorul ţării de origine când şi în afara graniţelor, fiind scrise într-un stil simplu şi uşor de înţeles, cu multe slogane memorabile. Conform autorului britanic, George Tremlett, copiii libieni petreceau două ore pe săptâmână studiind această carte, ca făcând parte din curriculum-ul obligatoriu. Citate din carte erau difuzate zilnic la televizor şi la radio. Diferite slogane pot fi găsite pe panouri publicitare sau pictate pe clădirile din Libia. Trebuie spus că au avut loc şi multe lecturi şi seminarii privind această carte, la colegii şi universităţi din Franţa, estul Europei, Colombia şi Venezuela.

Cartea Verde respinge conceptele moderne de democraţie, libertate a presei şi capitalism.

O dată cu evenimentele declanşate în Libia, în februarie-martie 2011, au apărut şi ştiri care susţin că numeroase exemplare ale cărţiiau fost arse de către manifestanţi.

Atentatul de la Discotecă

La 5 aprilie 1986 are loc un atac terorist la o discotecă din Berlinul de Vest, frecventată de către soldaţi americani. O bombă, care a fusese plasată sub o masă din club, a explodat şi în urma exploziei au murit 2 sergenţi americani şi o femeie turcă, iar peste 230 de persoane au fost rănite, dintre care peste 50 erau soldaşi americani. Libia a fost învinuită pentru acest act, după ce a fost interceptat un mesaj în care Libia felicita ambasada Libiei din Berlinul de Est pentru faptul că a făcut o slujbă bună. Preşedintele de atunci al Statelor Unite ale Americii, Ronald Raegan e recurs la represiuni împotriva Libiei ordonând o serie de atacuri aeriene asupra capitalei Tripoli şi oraşului Benghazi. Bombardarea Libiei de către Statele Unite, din 15 aprilie 1986, a avut ca nume de cod Operaţiunea El Dorado Canyon.

În ciuda învinovăţirii Libiei pentru atacul de la clubul de noapte “La Belle”, nicio persoană nu a fost acuzată oficial pentru bombardare, până la reunificarea Germaniei din 1990, când au fost redeschise arhivele Stasi. Atunci a fost posibilă arestarea mai multor suspecţi şi condamnarea lor.

Libia sancţionată de Naţiunile Unite

Prin Rezoluţia 748 a Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite, adoptată unanim pe 13 martie 1992, şi reactivarea Rezoluţiei 731 (ce condamna actele de terorism), Conciliul a decis, sub Capitolul VII al Chartei Naţiunilor Unite, ca guvernul Libiei să se supună cererilor de investigaţie privind nimicirea avionului Pan Am 103 deasupra localităţii Lockerbie din Scoţia şi a dristrugerii avionului UTA 773 deasupra Ciadului şi Nigerului, făcând apel la Libia să înceteze orice formă de acţiuni teroriste şi de asistenţă a grupărilor teroriste. Libia este sancţionată cu embargou asupra armelor şi traficului aerian civil. În urma unor relaţii mai calme între Gaddafi şi Occident, în 2003 este ridicată sancţiunea Naţiunilor Unite.

La 24 februarie 2011, fostul ministru de justiţie al Libiei a afirmat că însuşi Muammar Gaddafi a ordonat bombardarea avionului Pan Am 103, din 21 decembrie 1988.

Politica dusă în Africa

În 1971 încearcă să unească Libia cu Sudanul, însă Gaafar Nimeiry, preşedintele Sudanului de atunci, îi refuză oferta.

În 1974 semnează un acord cu fondatorul Tunisiei moderne, Habib Bourguiba, care consemna uniunea celor două state. Şi această tentativă este sortită eşecului.

În 1972, colonelul Gaddafi renunţă la titlul de prim-ministru şi este numit “Conducător şi Ghid al Revoluţiei din Libia”. Gaddafi se afirmă ca un suporter ferm al OAPEC (Organizaţia statelor arabe exportatoare de petrol) şi conduce o întreagă campanie pan-africană pentru crearea Statelor Unite ale Africii.

Conflictul cu Ciadul

Libia a ocupat, în 1973, Fâşia Aouzou pe care o revendica şi Ciadul. În 1987 trupe ciadiene au reuşit să elibereze fâşia, iar în 1994, Curtea Internaţională de Justiţie a dat câştig de cauză Ciadului în acest conflict.

Susţinerea „organizaţiilor de eliberare”

Gaddafi a fost un susţinător înfocat al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, lucru care a dăunat relaţiilor Libiei cu Egiptul când Egiptul a căutat un acord de pace cu Israelul în 1979.

De asemenea a susţinut unele organizaţii de eliberare şi mişcări de rebeli, de exemplu în Ciad, Sierra Leone, Liberia, Maroc, Iran, Filipine.

Când gruparea „Septembrie Negru” a atacat lotul israelian la Jocurile Olimpice de la München în 1972, omorând 11 atleţi, Gaddafi a fost considerat unul dintre finanţatorii principali ai grupului.

Represiunea politică din ţară şi de peste hotare

Angajarea într-o discuţie politică cu un străin putea să-i aducă unui libian o condamnare cu până la trei ani de închisoare. Gaddafi s-a asigurat de scoaterea din curricula şcolară a tuturor limbilor străine.

Regimul a executat deseori oponenţi ai regimului, în mod public, iar execuţiile acestora erau retransmise pe canalele televiziunii de stat.

Se pare că Libia, sub Muammar al-Gaddafi, a fost cea mai cenzurată ţară din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord.

Gaddafi şi-a folosit reţeaua de diplomaţi şi recruţi pentru a asasina zecile de opozanţi ai regimului din întreaga lume. Agenţii dictatorului de la Tripoli erau foarte activi în Marea Britanie, unde mulţi libieni ceruseră azil politic.

În 1984, Marea Britanie rupe relaţiile diplomatice, pentru mai bine de un deceniu, cu regimul lui Gaddafi, după ce Yvonne Fletcher, o poliţistă britanică, este ucisă în timpul unui protest din faţa ambasadei Libiei.

În martie 2004, prim ministrul britanic Tony Blair, devine primul dintre liderii occidentali care vizitează Libia, după decenii, având chiar şi o întâlnire publică cu Gaddafi. Blair a lăudat, la momentul respectiv, actele recente ale lui Gaddafi, declarând că speră ca Libia să devină un aliat de nădejde în lupta internaţională împotriva terorismului.

Tentative de înlăturare a lui Muammar al-Gaddafi

În 1993 are loc o tentativă eşuată de asasinare a colonelului Gaddafi. Acţiunea este organizată de elemente din cadrul armatei libiene.

La 14 iulie 1996, un meci de fotbal organizat de către fiul său, Al-Mu’tasim-Billah al-Gaddafi, la Tripoli, s-a soldat cu proteste împotriva dictatorului libian, înăbuşite în sânge.

Gărzile de corp

Alegerea lui Gaddafi în ceea ce priveşte gărzile de corp a fost un subiect amplu dezbătut de către media. Contingentul său de 40 de bodyguards, cunoscut drept Garda Amazoniană, este alcătuit în întregime din femei. Toate femeile care se califică pentru această sarcină trebuiau să fie virgine, fiind alese de Gaddafi însuşi. Acestea erau iniţiate în artele marţiale şi învăţate să folosească armele de foc, înainte de a intra în serviciul lui Muammar Gaddafi.

Moartea

Nevoit să se ascundă de teama revoluționarilor, Gaddafi și-a petrecut ultimele zile din viață în condiții dure.

Pe 20 octombrie 2011 este găsit și capturat de către revoluționari în timp ce încerca să fugă din orașul Sirt. A murit în circumstanțe neelucidate. Curtea Internațională de Justiție a deschis o anchetă în privința morții lui Gaddafi, apreciindu-se că este vorba despre o crimă de război.

Trupul său neînsuflețit a fost expus publicului și mii de conaționali au venit pentru a se asigura că fostul lor lider este mort. A fost înhumat într-un loc necunoscut.