1900 - cel mai cumplit dezastru natural care a avut loc vreodată în Statele Unite

Uraganul Galveston este un dezastru care a avut loc în Texas, Statele Unite, la 8 septembrie 1900, soldat cu circa 8.000 de morţi (6.000 în Galveston şi 2.000 în zonele învecinate; unele estimări ajung până la peste 12.000 de morţi) şi pagube materiale în valoare de 30 milioane de dolari (aproximativ 800 milioane de dolari la nivelul actual).

Uraganul care a lovit Galveston, pe Insula Galveston din Texas, la 8 septembrie 1900, a fost cel mai cumplit dezastru natural care a avut loc vreodată în Statele Unite. A luat viaţa a cel puţin 8.000 de persoane, dar observatorii furtunii ne amintesc că numărul total de morţi din Galveston este mai mare decât acela al oamenilor ucişi de inundaţiile de la Johnstown, cutremurul din San Francisco, uraganul din Noua Anglie din 1938 şi marele incendiu din Chicago. Şi au dreptate.

Uraganul s-a format în apropierea Insulelor Capului Verde din largul coastelor Africii, a traversat Oceanul Atlantic, îndreptându-se către Insulele din Marea Caraibelor, apoi şi-a continuat drumul drept către Galveston. Oraşul reprezenta o pradă uşoară pentru o furtună oceanică de asemenea amploare, deoarece partea dinspre ocean a insulei era complet descoperită. Nu era protejată de nici un fel de dig; nu existau nici un fel de recifuri în Golful Mexic care să fi putut opri înaintarea furtunii. (Înainte de marea furtună din 1900 se propusese ridicarea unui dig la marginea oceanului, dar nimeni nu voise să-l construiască, pentru că cei mai mulţi îl considerau inutil. Astăzi, Galveston este protejat de un dig.)

Furtuna a atacat oraşul de pe insulă cu vânturi având o viteză de 180 km pe oră şi valuri cu o înălţime de aproape doi metri, dar care au ajuns pe alocuri şi la şapte metri. Se estimează că în timpul celor 24 de ore de uragan, în Galveston, au căzut două miliarde de tone de apă de ploaie. Una dintre cele mai dureroase pierderi provocate de uragan a fost un orfelinat, plin cu călugăriţe şi copii, care s-a prăbuşit, ucigându-i pe toţi cei din interior. Mulţi oameni au supravieţuit numai ca să afle că cei dragi lor fuseseră ucişi. Sinuciderile s-au înmulţit dramatic după furtună.

O povestire despre uragan ilustrează foarte clar instinctele animalelor. Mai mulţi locuitori ai oraşului Galveston îşi aminteau că văzuseră un cal fugind pe străzi. Nu avea şa şi nici călăreţ. Părea cuprins de panică, dar în realitate ştia ce face şi încotro se îndrepta. Calul a continuat să fugă aşa, până când a ajuns la o anumită casă. Nimeni nu ştie de ce a ales tocmai această casă, dar a fost una dintre cele care a rezistat furtunii. Calul a alergat pe treptele de la intrare, a lovit cu piciorul uşa şi a alergat pe scări, la etaj. A rămas acolo două zile şi a fost găsit mai târziu, foarte flămând, dar teafăr. Dacă această cabalină inteligentă s-ar fi aflat la conducerea oraşului Galveston, probabil că ar fi construit digul, de care avea atât de mare nevoie, înainte de marele uragan din 1900, care a făcut oraşul una cu pământul.

Isaac Cline scria în raportul pentru Biroul Naţional de Meteorologie cu privire la uraganul din Galveston: „La ora 8 seara mai multe case au fost smulse de vânt la est şi sud-est de reşedinţa mea. Forţa vântului era ca un berbec de spart zidurile căruia nu-i rezista nici o clădire. La ora 8.30, reşedinţa mea s-a prăbuşit, împreună cu toţi cei 50 de oameni care veniseră aici să se adăpostească într-un loc sigur şi toţi, mai puţin 18, s-au mutat în eternitate. Printre cei dispăruţi s-a numărat şi soţia mea, care nu s-a mai ridicat la suprafaţa apei dintre resturile casei. Am fost şi eu aproape înecat şi mi-am pierdut cunoştinţa, dar mi-am revenit, deşi am fost zdrobit de bârne şi m-am trezit agăţat de copilul meu cel mai mic, care se scufundase împreună cu mine şi cu soţia mea.”

W.J. McGee scria în National Geographic: „Cea mai sumbră oroare din istoria Americii s-a abătut asupra coastei noastre de sud... soarele dimineţii se ridică deasupra unei scene de suferinţă şi dezastre fără egal în istoria lumii.”

Jake , un supravietuitor, era de-a dreptul extaziat la gândul că nu fusese ucis de furtuna gigantică şi se considera unul dintre cei mai norocoşi oameni din lume. Supravieţuise şi, chiar dacă îşi pierduse mama, doi fraţi şi logodnica, era recunoscător lui Dumnezeu că reuşise să scape cu viaţă. Acum, la o săptămână după acea zi cumplită, Jake se întreba dacă nu ar fi fost mai bine să fi pierit şi el o dată cu familia. La scurt timp după încetarea furtunii, primarul din Galveston instituise legea marţială, iar Jake fusese recrutat pentru a face parte dintr-o „bandă a morţii”. Aceasta nu era o instituţie de aplicare a legii. Sute de soldaţi înrolaţi se răfuiau cu hoardele de jefuitori care se năpustiseră asupra oraşului. Peste 250 de scotocitori prin gunoaie au fost împuşcaţi şi ucişi pe loc, unii dintre ei cu buzunarele pline de degete amputate cu inele pe ele. Un jefuitor fusese găsit cu douăzeci şi trei de degete umane în buzunare.

Oraşul Galveston era un infern, cu cadavre stivuite peste tot. Trupurile zăceau pe străzi, în casele care mai rămăseseră în picioare, pe plaje sau pluteau în apele care bălteau pe tot cuprinsul oraşului. Lumea spunea că este vorba de o treime din populaţia oraşului. Apa şi căldura soarelui, combinate, au provocat descompunerea rapidă a miilor de cadavre şi autorităţile oraşului erau foarte îngrijorate să nu izbucnească o epidemie de febră tifoidă sau de holeră, cu toate trupurile acelea răspândite pretutindeni. Ca să nu mai vorbim de duhoarea înăbuşitoare care se instalase în Galveston.

De aceea s-a pus în aplicare un program de îndepărtare rapidă a trupurilor şi toţi bărbaţii în stare să muncească - la fel ca Jake - au fost recrutaţi pentru a lucra în echipele morţii. Aceste echipe rezolvau problema cadavrelor în două feluri. Stivuiau sute de trupuri pe plute, le dădeau drumul pe apă şi apoi le scufundau în ocean. Sau băgau trupurile în gropi adânci pe mal, apoi le dădeau foc. Miasma corpurilor în descompunere a fost curând înlocuită de mirosul dulceag, la fel de greţos, de carne şi păr arse. Nu s-a făcut nici o încercare de a se identifica sau înapoia trupurile rudelor supravieţuitoare. În timpul unei crize de sănătate publică, nu este timp pentru ritualuri. Aşa că Jake lucra cu echipa de pe ţărm şi singurul lucru care îl oprea să pornească imediat spre Houston era băutura gratuită oferită de primar, iar Jake nu refuza niciodată ceva de băut.