09:04
Just Admin
După artişti, au venit conchistadorii
După explozia declanşată de fenomenul Renaşterii la nivelul artelor, ştiinţelor, culturii în general, Europa occidentală avea să cadă din nou în hăul lăcomiei, al fanatismului religios, al cruzimii fără limite şi al distrugerii iraţionale a tot ce nu cadra cu preceptele religioase şi morale care guvernau atunci partea apuseană a Bătrânului Continent.
Despre ce este vorba? Despre nimic altceva decât despre perioada cunoscută sub denumirea cumva pompoasă de "Epoca Marilor Descoperiri Geografice".
Ei bine, în afară de imboldul şi reuşita unor aventuri memorabile, precum descoperirea celor două Americi sau ocolul Pământului în premieră, Marile Descoperiri Geografice au implicat şi masacrarea în masă a milioane de băştinaşi americani şi distrugerea unor civilizaţii extrem de interesante şi originale.
Unul dintre cele mai marcante episoade ale agresiunilor conchistadorilor a fost cel al Bătăliei de la Cajamarca, loc situat astăzi în interiorul graniţelor statului Peru, moştenitorul istoric şi cultural al defunctului Imperiu Incaş. Confruntarea a fost, de fapt, unul dintre acele puncte decisive, de cotitură chiar, ale cursului Istoriei, deoarece de rezultatul ei a depins o mare parte a evenimentelor următoare pentru continentul sud-american.
Foarte pe scurt, spaniolii au câştigat o bătălie uriaşă, cucerind practic o întreagă lume, îmbogăţindu-se dincolo de aşteptări şi închipuiri, cu pierderi minime.
Şi totul s-a datorat unui umil animal domestic, abuzat timp de milenii în războaie - anume calul -, precum şi credinţelor religioase ale unui popor aparte, care avea să plătească crunt preţul decalajului tehnologic în care se afla comparativ cu agresorii săi, precum şi preţul izolării şi originalităţii sale.
Desfăşurarea faptelor nu este doar o pagină importantă din istoria omenirii, ci şi o ilustrare perfectă a celebrului dicton antic "Homo, homini lupus est".
Împăratul şi fiul porcarului
Dramatica confruntare dintre comandanţii celor două forţe ostile devine cu atât mai interesantă cu cât nu putem face abstracţie de natura, trecutul şi personalităţile celor doi adversari.
Bunăoară, îl avem pe Atahualpa, ultimul împărat liber al Imperiului Incaş, cel mai mare, cel mai puternic şi mai bogat în aur stat din Lumea Nouă la acea dată. Atunci, incaşii stăpâneau un teritoriu imens, care se întindea de pe teritoriul de azi al statului Ecuador, prin Argentina şi pe coastele Peru-ului, până în luxurianta şi impenetrabila Amazonie. Populaţia uriaşului stat a fost estimată de istorici la circa 10 milioane de suflete - o cifră impresionantă la acea dată. Chiar înainte de apariţia conchistadorilor conduşi de Pizzaro, tocmai se încheiase un război civil, câştigat de Atahualpa, iar victoriosul lider tocmai savura victoria în oraşul Cajamarca, înconjurat de o armată de peste 80.000 de războinici.
Pe de altă parte, avem un personaj lipsit de scrupule, needucat, analfabet, crud, fanatic religios, dar curajos şi hotărât în atingerea scopurilor cu orice preţ, cum numai unii dintre oamenii cu astfel de atribute pot fi.
Francisco Pizzaro s-a născut la Trujillo, Spania, şi era fiul nelegitim al lui Gonzalo Pizzaro, un fost colonel de infanterie lovit de sărăcie şi ajuns porcarul târgului. Mama sa, Francisca Gonzales, era o femeie din popor, de condiţie umilă. Viitorul cuceritor de unul singur al Imperiului Incaş era de fapt, vărul bun a lui Hernando Cortez, nimeni altul decât cuceritorul Imperiului Aztec, o altă mare civilizaţie precolumbiana. Pare cumva că distrugerea de civilizaţii era o afacere de familie a clanului Cortez-Pizzaro...
Astfel, aventurierul care jurase Curţii Regale de la Madrid că se va întoarce plin de aur sau va muri în necunoscut se afla, în acel moment, la 150 de mile distanţă de ocean, în plin teritoriu incaş, după cum notaseră conchistadorii în cronicile lor.
Confruntarea epocală de la Cajarmarca a fost punctul de apogeu al unei perioade tensionate de câteva luni de spionaj reciproc şi discuţii între Pizzaro şi conducătorii incaşilor. Atahualpa, împăratul cu statut de zeu al incaşilor, nu se temea la acea dată de mâna de oameni bizari apăruţi de niciunde în imperiul său. Campată pe dealurile din Cajamarca, uriaşa sa armată avea un moral deosebit, deoarece tocmai zdrobise forţele conduse de Huascar, fratele vitreg al lui Atahualpa.
Spre deosebire de omologul său, împăratul Montezuma al doilea, liderul suprem al aztecilor, Atahualpa nu se temea deloc de gloata urât mirositoare de soldaţi bizari, îmbrăcaţi straniu şi care mânuiau arme ciudate şi ilogice pentru mintea unui incaş.
Liderul incaşilor ştia că aceşti ciudaţi soldaţi nu erau deloc zei, nici măcar reprezentanţi ai acestora, după cum îi raportaseră spionii săi care-i văzuseră pe spanioli în momente în care aceştia erau răniţi, mureau sau îşi făceau nevoile la fel ca orice altă fiinţă omenească. De fapt, conform unor informaţii din cronicile spaniole, se pare că Atahualpa intenţiona chiar să recruteze unii conchistadori în rândul armatei sale şi să-şi doteze oamenii cu cai şi muschete spaniole. Doar că incaşii de rând nu mai văzuseră cai niciodată...
Bătălia şi caii providenţiali
Lipsit de originalitate, Pizzaro şi-a chemat ofiţerii pentru a ticlui un plan de luptă inspirat din manevrele vărului său în Mexic. Fiul porcarului juca tare. Conştient de statutul de lider zeificat de care se bucura Atahualpa, Pizzaro intenţiona nici mai mult, nici mai puţin decât să-l captureze viu pe regele-zeu şi să forţeze o capitulare a armatelor sale.
Cum aşa ceva nu era posibil decât printr-un vicleşug de proporţii uriaşe, Pizzaro a reuşit să-l păcălească pe Atahualpa să-şi părăsească armatele şi să vină singur în mijlocul taberei spaniole.
Cu toate acestea, ceilalţi conchistadori nu erau deloc la fel de încrezători în planul nebunesc al lui Pizzaro, o mare parte din ei opunându-se vehement şi fiind cât pe aici să-i blocheze iniţiativa.
Conform propriilor cronici, în noaptea de dinainte de capcana lui Pizzaro, înspăimântaţi de mulţimea focurilor din tabăra incaşă, spaniolii "au urinat în proprii pantaloni, de groază".
Însă, aflat pe teritoriul său, Atahualpa a dat dovadă de un exces de încredere care i s-a dovedit fatal.
Regele incaş s-a apropiat de fortificaţiile spaniolilor, acompaniat de o suită de supuşi. Prevăzători şi cunoscători ai credinţelor religioase şi superstiţiilor incaşilor, conchistadorii mizau pe o singură carte câştigătoare. Într-o notă tipică aroganţei şi agresivităţii conchistadorilor, preotul bandei de aventurieri, Vincente de Valverde, s-a apropiat de regele incaş şi i-a înmânat o Biblie, ordonându-i să se lepede de zeii săi, să accepte catolicismul drept credinţă şi pe Carlos V, împărat al Sfântului Imperiu Romano-German, drept suzeran. Conform cronicarului Garcilaso de la Vega, incaşul suprem ar fi fost interesat în primă instanţă de propunerile arogantului preot, dar incidentul s-a declanşat când a pus mâna pe Biblie. Deoarece Atahualpa nu văzuse în viaţa lui o carte şi, în consecinţă, nu ştia să o deschidă şi să se uite în ea, incaşul a ţinut câteva minute Biblia în mâini, după care, plictisit, a aruncat-o pe jos.
Şi atunci, lucrurile s-au precipitat.
Într-un acces de furie nebună, preotul Valverde a început să urle "O, vedeţi voi, spanioli, acest porc arogant? Cum a aruncat cuvântul Domnului la pământ? Vă absolv deci de orice păcat, tăiaţi-i pe păgânii spurcaţi"
La semnalul dat de preot, spaniolii au început să tragă cu archebuzele în suita imperială a incaşului. Efectul a fost devastator, fiind amplificat de apariţia celor 62 de călăreţi.
Acesta a fost momentul de cotitură al confruntării. În America de Sud şi de Nord, înainte de venirea conchistadorilor, nu existau cai, civilizaţiile precolumbiene nu cunoşteau acest animal. Aşadar, cei 7.000 de incaşi nu mai văzuseră în viaţa lor o asemenea făptură. Au fugit îngroziţi, socotind că e vorba despre un animal al zeilor, preferând să-şi abandoneze împăratul.
Prima şarjă a lui Pizzaro a vizat grupul compus din Atahualpa şi comandanţii trupelor sale. Atahualpa a fost capturat incredibil de uşor, din mijlocul oamenilor săi, care erau deopotrivă terorizaţi şi uluiţi la vederea cailor. În timp ce oamenii săi erau cuprinşi de frenezia măcelului incaşilor, care nici măcar nu îndrăzneau să-şi ridice mâinile, Pizzaro l-a capturat pe Atahualpa direct din lectica sa. De menţionat că incaşul era beat, iar câţiva spanioli au încercat să-l ucidă, marele Inca fiind salvat în ultima clipă chiar de un gest al lui Pizzaro care şi-a întins mâna pentru a opri instantaneu o lovitură de sabie a unui compatriot. Rănit la braţ, dar cu incaşul capturat, Pizzaro dăduse lovitura vieţii lui.
Porcarul tot porcar a rămas...
Cei 106 infanterişti, 62 călăreţi, 12 archebuzieri şi 4 tunari spanioli tocmai înfrânseseră suita de peste 7.000 de oameni ai lui Atahualpa. 2000 de incaşi fuseseră ucişi, restul de 5.000 fiind luaţi prizonieri. Spaniolii au avut un singur rănit, în persoana lui Pizzaro, tăiat involuntar la braţ de unul dintre oamenii din subordinea sa în incidentul legat de capturarea incaşului.
Restul a fost istorie: cu liderul lor suprem capturat, incaşii s-au predat, cu tot cu bogăţiile lor incredibile.
Pe data de 17 noiembrie 1532, spaniolii călări au cucerit uriaşa tabără militară a celor peste 80.000 de războinici, incapabili de orice reacţie atâta timp cât îşi ştiau împăratul prizonier. Spaniolii erau în extaz. Tabăra militară era plină de aur, argint şi smaralde, pe care incaşii nu le preţuiau aproape deloc comparativ cu lacomii europeni.
Observând lăcomia şi atracţia conchistadorilor faţă de metalele şi pietrele preţioase, Atahualpa şi-a negociat libertatea cu Pizzaro, oferindu-i acestuia, în schimbul eliberării sale, o cantitate uriaşă de aur.
Mare greşeală a făcut, pentru că vom vedea mai departe cum şi-a ţinut promisiunea fiul porcarului.
În schimbul libertăţii sale, împăratul incaş s-a oferit să-i umple cu aur spaniolului o cameră cu lungimea de 6,7 metri, lăţimea de 5, 2 metri şi înălţimea de 2, 4 metri.
Incaşul şi-a ţinut partea de promisiune, camera fiind umplută cu aur de către supuşii săi în decursul a două luni.
Cu toate acestea, lacomul spaniol nu se îndura să-l elibereze, sperând probabil în mai mult aur. După câteva luni de prizonierat, Pizzaro se temea de un eventual atac al incaşilor aflaţi sub comanda căpeteniei Ruminahui. În consecinţă, conchistadorul înscenează un proces de faţadă, în care îl acuză pe incaş de idolatrie, revoltă contra spaniolilor, precum şi de uciderea propriului frate, Huascar. Mizerabilul personaj îl ameninţă în continuare pe incaş cu arderea pe rug, o moarte care-l îngrozeşte pe Atahualpa, deoarece, conform credinţelor incaşe, sufletul nu ar putea trece la viaţa de apoi dacă trupul este ars. În tragica mascaradă intervine preotul Valverde, care visa numai convertiri pe bandă. Prelatul catolic intervine, spunându-i lui Atahualpa că, dacă se va boteza în cultul romano-catolic, va fi strangulat şi-şi va salva astfel sufletul (!). Încolţit, Atahualpa decide să se convertească, primind numele de botez Juan Santos Atahualpa.
Asasinarea lui Atahualpa
Pentru a-l potoli pe sadicul Pizzaro, preotul Valverde decide să ardă pe rug doar veşmintele incaşului. Imediat după botezul în credinţa catolică, Atahualpa este sugrumat cu o funie. Cea mai tânără dintre soţiile lui Atahualpa, Cuxirimay Ocllo, în vârstă de doar 10 ani, fusese ţinută în prizonierat alături de incaş. Pizzaro pusese deja ochii pe ea, astfel încât, după ce fata împlineşte 15 ani şi este botezată catolică, primind numele de Dona Angelina, fiul porcarului, aflat acum pe cai mari (la propriu şi la figurat) şi-o face amantă şi are cu ea doi fii, botezaţi Juan şi Francisco.
Pizzaro moare în anul 1541, în oraşul Lima, care avea să devină capitala statului Peru de mai târziu.
Cât despre caii fără de care spaniolii nu ar fi avut cum să cucerească aşa de uşor cel mai bogat imperiu precolumbian, cronicile conchistadorilor nu au catadicsit să mai menţioneze nimic. Deloc surprinzător nu-i aşa?
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu