Se afișează postările cu eticheta tehnologie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta tehnologie. Afișați toate postările
Inventie : Liftul
Anul inventiei : antichitate, sec.XVIII,sec.XIX
Inventatori : multipli, Ivan Petrovici Kulibin (Rusia), Elisha Graves Otis (SUA)


Istoria liftului

Primele mențiuni despre existența unor mașinării care aminteau de lift (sau mai degrabă de principiile de funcționare ale acestuia) se găsesc încă din antichitate. La construirea Marilor Piramide egiptene se folosea un sistem primitiv de ridicare a blocurilor de piatră,care cântăreau zeci de tone. La fel se întâmpla și la templele din Mesopotamia,din Persia sau China. La construcția templului Dianei din Efes (sec. VII î.H.),se folosea o rampă,pentru a se putea ridica coloanele care susțineau acoperișul.

De la Arhimede la Kulibin

Arhimede descrie în lucrările sale o instalație foarte asemănătoare cu liftul modern,care folosea un sistem de scripeți și ancore,avea un sistem de blocare și era folosit pentru ridicare materialelor ușoare. De asemenea arhitectul roman Vitruvius face referiri la un astfel de sistem în proiectele sale.

În Evul Mediu diferite surse menționează existența „liftului” sub forma unor cabine din lemn,care era folosit pentru a ridica persoane sau obiecte la diferite înălțimi,cu ajutorul animalelor sau oamenilor. În secolele XVII-XVIII,astfel de mașinării erau folosite în cas telele din Franța și Anglia (Ludovic al XV-lea avea un lift care făcea legătura între camera lui și cea a amantei – Doamna de Chateaurox,de la Versailles).

Perfecționarea liftului a fost posibilă mai ales în urma realizării unor descoperiri,prin care forța fizică brută,să poată fi înlocuită cu cea mecanică. Astfel,în 1690,Denis Papin (inventatorul „oalei-minune”) a avut ideea folosirii aburului pentru scoaterea apei din mine. Englezul Thomas Savery a dezvoltat principiul și a inventat o pompă cu care se putea scoate apa din minele inundate. Alte invenții – dintre care se remarcă cele ale lui James Watt (motorul cu abur) sau Hans Oersted (electromagnetismul) au jucat un rol important în dezvoltarea ideii.

În anul 1793,inginerul rus Ivan Kulibin a realizat un lift care folosea un mecanism de ridicare ce folosea sistemul „șu rubului” (sau „cricului”),la Palatul de Iarnă de la Sankt Peterburg. În anul 1816,un lift a fost instalat în palatul de la Arhanghelkoe (în apropiere de Moscova). Abia în 1823,o „cameră ascendentă” a fost realizată și pusă în funcțiune la Londra. Cu această ocazie,cei doi „temerari” care au cons truit-o,Burton și Hormer,au ridicat „camera” în care se aflau 20 de persoane,până la înălțimea de 37 de metri. La acestea însă forța fizică juca încă un rol important.



De la hidraulic la electric

Numărul lifturilor care funcțio nau pe principiul hidraulic s-a înmulțit treptat,în condițiile în care performanțele tehnice și de siguranță au fost în permanență îmbunătățite. A fost dezvoltat sistemul de ridicare – coborâre,bazat pe principiul contragreutăților (folosind cabluri și scripeți),un rol important în dezvoltarea acestuia avându-l Henry Waterman,din New York (pe la 1850). Puțin mai târziu,un alt american,Elisha Otis,a realizat un sistem care să prevină prăbușirea liftului în cazul în care cablul se rupea. Viabilitatea invenției sale a demonstrat-o la expoziția de la Crystal Palace,din 1854. Trei ani mai târziu,primul lift care folosea principiul lui Otis era instalat într-o clădire de pe bulevardul Broadway,din New York. Pe la 1860 a fost instalat primul lift la un hotel – Grosvenor Hotel din Londra. În anul 1874,J.W. Meaker a patentat invenția care permitea ușilor liftului să se deschidă și să se închidă în siguranță. Primul lift acționat electric a fost realizat de Werner von Siemens în anul 1880. Turnul Effel dispunea de nu mai puțin de 5 lifturi,după cum au putut vedea participanții la Expoziția Universală de la Paris,din 1889,când a fost inaugurată faimoasa construcție.

În anul 1929,tot la New York,a fost patentat și primul lift cu pornire și oprire automată. Tot în anii 20 a fost inventată și scara rulantă,de către Clarence Conrad Crispen. Oricum,foarte recent,istoricul David Starkey,a atribuit întâietatea invenției…lui Henric al VIII-lea,regele Angliei. Cercetând un inventar al bunurilor acestuia,Starkey a descoperit un astfel de sistem,acționat de servitorii de la Palatul Whitehall din Londra,cu ajutorul căruia suveranul care era rănit,era transportat pe scări.

Ivan Petrovici Kulibin (1735 – 1818)s-a născut la Nijni Novgorod,în familia unui negustor. De mic a fost atras de mecanică,dovedind un mare interes pentru ceasuri. A fost numit de Ecaterina a II-a în fruntea Secțiunii Mecanice a Academiei de Științe din Sankt Petersburg,după ce i-a dăruit acesteia un superb ceas,sub forma unui ou. Printre invențiile lui Kulibin s-a numărat și o mașinărie asemănătoare cu cartul de curse de astăzi,dar care era acționat cu ajutorul pedalelor. De asemenea a realizat un telegraf optic,cu ajutorul căruia se puteau transmite semnale luminoase la mare distanță. A făcut mai multe proiecte ale unor poduri peste Neva,planuri pentru motoare cu aburi pentru cargouri,instrumente optice sau lifturi.

Elisha Graves Otis(1811 – 1861) s-a născut la Halifax,Vermont (SUA). S-a mutat de tânăr la New York,unde a lucrat ca vizitiu. După o vreme a achiziționat o moară de apă,care însă nu a dat randament și pe care a schimbat-o cu un gater. A început să facă trăsuri,dar nici această afacere nu a avut succes. S-a mutat la Albany unde s-a angajat la o fabrică de saltele pentru pat. Pentru că a descoperit o metodă prin care procesul tehnologic a fost mult îmbunătățit,a fost recompensat de patron cu o sumă frumoasă,a renunțat la slujbă și s-a aplecat asupra pasiunii sale – mecanica. Ajutat de fiii săi a dezvoltat un sistem de frânare a trenurilor,pe care apoi l-a folosit cu succes și la lifturi. A demonstrat eficacitatea acestuia la Expoziția Internațională de la New York – Crystal Palace. În timp ce el stătea pe platforma liftului,cablul care îl susținea a fost tăiat cu toporul. Liftul a alunecat câțiva centimetri,după care s-a oprit. După demonstrație,sistemul lui Otis a devenit în scurt timp indispensabil pentru buna funcționare a lifturilor.

Inventie : Automatonul
Anul inventiei : Antichitate
Inventatori : multipli


Pe când noțiunea de robot încă nu se inventase,existau niște mecanisme complexe care produceau multă uimire celor care îi urmăreau. Automatonii,căci despre ei este vorba,sunt mecanisme complexe,care reproduc fie oameni,fie animale și care se mișcă activate de mecanisme ascunse de tipul celor de ceasornic. Mașinăriile ce pot fi considerate precursoarele roboților de astăzi,au cunoscut perioada lor de glorie în secolul XVIII,dar există mărturii că ar fi fost construite încă din Antichitate,conform unui material publicat recent de site-ul The Conversation.

Deși parcă arată ca niște jucării pentru copii,automatonii reprezentau cele mai complexe mașinării construite de cele mai sclipitoare minți inginerești din epoca Iluminismului. Obiecte foarte scumpe și făceau parte din colecțiile capetelor încoronate ale vremii. Regina Marie Antoinette  deținea automatonul "La Joueuse de Tympanon",o tânără femeie așezată pe un scaun care cânta la un instrument cu coarde denumit dulcimer,asemănător țambalului.

Atunci când resortul automatonului este întors,femeia începe să lovească coardele instrumentului muzical. Sub fusta femeii se află ascuns un cilindru rotativ care îi imprimă mișcările. Automatonul poate interpreta 8 melodii diferite.

Se pare că primii automatoni ar fi fost construiți în Antichitate. Însemnări din secolul III î.Hr indică faptul că în China erau construite păsări mecanice și oameni mecanici în mărime naturală. Pentru lumea europeană sunt mărturii legate de învățatul grec Archytus care ar fi construit un porumbel artificial ce putea zbura aproximativ 200 de metri. Relatări despre automatonii apar și mai târziu-Leonardo da Vinci a lucrat la realizarea unui "cavaler mecanic". Aceste dispozitive au cunoscut gloria în timpul Secolului Luminilor. Sunt tot felul de automatoni care fie beau o ceașcă de ceai,fie învârt o umbrelă,cântă la un instrument,realizează un truc magic,vorbesc între ei sau joacă diverse jocuri. Mișcările lor imită cât se poate de mult pe cele ale ființelor vii.



Unii automatoni sunt mai ciudați precum rața mecanică concepută de inventatorul francez Jacques de Vaucanson,care pe lângă faptul că se mișcă și măcăne,poate chiar și să digere hrană.

Un automaton ultra cunoscut în istorie este "Turcul mecanic",care juca șah. Turcul muta piesele pe tablă și,spre uimirea generală în epocă,chiar juca împotriva oamenilor. Turcul mecanic era un jucător de șah atât de bun încât a învins personalități ale epocii ca Napoleon Bonaparte,Benjamin Franklin sau Ecaterina cea Mare.Ulterior însă frauda a fost descoperită:turcul era controlat de un maestru de șah ascuns în interiorul dispozitivului.




Pentru unii,aceste mașinării complexe au reprezentat formele manifeste ale unor concepte filosofice. Spre exemplu,conceptul de "Univers ceasornic" propus de Sir Isaac Newton,care susținea că întreaga natură,cosmosul,funcționează ca un uriaș și complex ceas mecanic.

Inventie : Conserva
Anul inventiei : 1795
Inventator : Nicolas Appert (Franta) - wiki

Considerată în zilele noastre un obiect banal, cutia de conserve, inventată de un francez şi care sărbătoreşte, miercuri, două secole de existenţă, a revoluţionat modul în care oamenii consumă alimente şi a intrat, totodată, în panteonul artei moderne.

Deşi brevetul i-a fost acordat, pe 25 august 1810, comerciantului britanic Peter Durand, meritul pentru conceperea ei i-a revenit maestrului bucătar francez Nicolas Appert (1749 - 1841), pe care britanicii l-au numit, de altfel, "binefăcătorul omenirii".

Pentru acest francez născut în oraşul Châlons-en-Champagne, preocupat de găsirea unor noi metode de conservare a alimentelor, marina militară a devenit terenul său de testare a procedeului de sterilizare prin tratament termic a hranei.

În acea perioadă, scorbutul (maladie provocată de carenţa de vitamina C, n.r.) făcea adevărate ravagii la bordul navelor, din cauza dificultăţilor de stocare sau aprovizionare cu fructe şi legume proaspete, bogate în vitamina C. Marinarii militari mureau în număr mult mai mare din cauza acestei boli decât din cauza rănilor primite în luptă.

Metoda numită "apertizare", inventată în 1795, cu 60 de ani înainte de pasteurizare, şi pusă în practică în prima fabrică de conserve din lume, fondată de Nicolas Appert în 1802, în apropiere de Paris, a fost imediat adoptată de marinari.

Guvernul francez i-a oferit inventatorului posibilitatea de a alege să primească un brevet sau de a-şi oferi invenţia în beneficiul lumii întregi şi de a primi un premiu din partea lui. Nicolas Appert a ales a doua variantă şi a publicat, în iunie 1810, pe cheltuiala sa, volumul "L'Art de conserver pendant plusieurs années toutes les substances animales et végétales" (Arta de a conserva timp de mai mulţi ani toate substanţele vegetale şi animale).

Metodele sale sunt imediat copiate în Anglia, preparatele fiind "îmbuteliate" în borcane de sticlă, dar şi în cutii din "fier alb", un oţel laminat.

În Statele Unite ale Americii, conservele au fost adoptate imediat de mineri şi vânători. Era mult mai uşor de transportat carnea de vită la conservă, decât de vânat animalul în natură, chiar dacă metalul cutiei trebuia străpuns cu un cuţit.



Abia în 1894 a apărut "cheiţa universală", ce permite rularea capacului conservelor de sardine în jurul unei limbi din metal. În 1967 a apărut inelul metalic fixat pe capacele cutiilor de sucuri şi bere.

Însă "rezistenţa" faţă de această invenţie a provenit nu atât din zona chestiunilor legate de conţinutul acestora, cât din cea a problemelor legate de ambalaj.

În Franţa, o ţară cu o tradiţie culinară impresionantă, soţiile casnice, însărcinate timp de secole cu prepararea meselor zilnice, priveau adeseori cu reticenţă şi întotdeauna cu rea-voinţă folosirea conservelor în locul produselor proaspete.

Timp de multe decenii, a prevalat ideea că supele, cassoulet-ul (tocană de fasole cu carne, n.r.) şi spaghetele à la bolognese, ambalate în cutii de conserve, ce trebuiau doar încălzite înainte de a fi consumate, reprezentau apanajul bărbaţilor celibatari, al asociaţiilor umanitare şi al băncilor alimentare.

Un obstacol a apărut recent, odată cu informaţiile referitoare la toxicitatea bisphenolului A, un compus chimic folosit pentru fabricarea plasticului alimentar şi pentru tratarea interiorului cutiilor de conserve.

Însă, chiar în cazul unor modificări ale procesului de fabricaţie, acest recipient bicentenar pare să aibă un viitor strălucit.

Artistul american Andy Warhol, un renumit exponent al curentului pop-art, a promovat cutia de conserve la rangul unei "legende artistice", cu ajutorul celebrei "Campbell Soup" din anii '60. În schimb, artiştii "compresori" César şi Arman, au celebrat-o prin "bătaie", expunând diverse obiecte confecţionate din cutii de conserve puternic contorsionate.


Inventie : Radioul
Anul inventiei : sec.XIX
Inventatori : Nikola Tesla, Guglielmo Marconi (vezi wiki mai jos)

Radioul este un aparat ce foloseste radiatia (transmisia fara fir) semnalelor electromagnetice prin atmosfera sau prin spatiu. Informatia, precum sunetul, este purtata prin schimbarea sistematica (modulatia) a unor proprietati a undelor radio cum sunt amplitudinea, frecventa, faza sau latimea pulsului. Cand undele radio lovesc un conductor electric campurile oscilante induc un curent alternativ in conductor. Informatia din unde poate fi extrasa si transformata inapoi in forma originala.

Un sistem de comunicatie radio trimite semnale radio. Echipamentul radio implicat in sistemele de comunicatii include un transmitator si un receptor, fiecare avand o antena si un echipament terminal adecvat precum microfon la transmitator si un difuzor la receptor.

Istoria radioului

Nikola Tesla - wiki -  s-a nascut in 1856 din parinti sarbi. Dupa colegiu si un loc de munca in Paris, Tesla sa mutat in SUA pentru a lucra pentru Thomas Edison, care va deveni rivalul sau profesional. Printre numeroasele sale contributii stintifice, a inventat bobina Tesla, un dispozitiv care  putea trimite si primi unde radio. El a militat pentru dezvoltarea de curent alternativ de alimentare (AC) , care este inca folosit pentru a lumina retelele electrice de azi.

In anul 1873 James Clerk Maxwell a demonstrat matematic faptul ca undele electromagnetice se pot propaga prin spatiu. Cel mai probabil, prima transmisie intentionata a unui semnal de unde radio a fost experimentul realizat de David Edward Hughes in jurul anului 1880, dar la acea vreme era considerata inductie si nu propagare radio. In 1888 Heinrich Rudolf Hertz a reusit sa demonstreze existenta undelor electromagnetice in aer intr-un experiment ce a confirmat teoria electromagnetismului data de Maxwell. Descoperirea acestor “unde Hertziene” a determinat realizarea mai multor experimente cu transmisia wireless.

In 1893 a avut loc o prelegere despre utilizarea radiatiilor electromagnetice de semnalizare fara fir la Institutul Franklin din Philadephia . El a aplicat pentru mai multe brevete din SUA cu privire la tehnologie in 1897 si le-a castigat in 1900.

Guglielmo Marconi - wiki - a fost fiul unui proprietar de pamanturi italian Giuseppe Marconi si al Anniei Jameson, o irlandeza din inalta societate. El a construit un laborator pe o proprietate a tatalui sau in 1895 si a reusit sa trimita un semnal wireless (fara fir) pe o distanta de cativa kilometri. Marconi a primit primul brevet pentru “telegrafie fara fir” in 1896 si a fondat cu succes compania “Wireless Telegraph & Semnal” (mai tarziu redenumita “Wireless Telegraph Company Marconi”). In 1901, el a transmis primul telegraf trans-atlantic. In acelasi timp a primit sprijin financiar de la Thomas Edison si Andrew Carnegie.

In 1904, US Patent Office a revocat brevetul lui Tesla pentru inventarea radioului si i la acordat lui Marconi. Decizia aceasta a fost unul din mai multe esecuri profesionale in cariera sa, inclusiv un incediu care a distrus laboratorul sau. Adaugand insulta la prejudiciu, Marconi a castigat Premiul Nobel pentru Fizica in 1909 alaturi de Karl Braun pentru activitatea sa in radio. In 1915, Tesla l-a dat in judecata pe Marconi pentru incalcarea brevetului, dar nu a reusit sa castige procesul. Marconi si-a petrecut cariera pentru imbunatatirea tehnologiei de radio si transmitere a semnalelor pe distante tot mai mari. El a prezis principiile de tehnologie radar in 1922 si a demonstrat balizele radio pentru navigarea pe mare in 1932. In mod ironic, in anul 1943 compania lui Marconi a ajuns in judecata cu guvernul SUA pentru incalcarea brevetului. Curtea Suprema a SUA a restaurat brevetul lui Tesla pentru inventarea radioului. Din pacate, Tesla murise deja cu cateva luni in urma.


La inceputul secolului XX sistemele radio transmiteau mesaje doar in Codul Morse. Primele incercari in dezvoltarea unui sistem de modulatie a amplitudinii pentru voce si muzica au fost demonstrate in 1900 si in 1906, dar nu au avut un succes prea mare. Primul Razboi Mondial a accelerat dezvoltarrea radioului pentru scopuri militare, iar in aceasta era au fost instalate primele tuburi vidate in transmitatoare si receptoare radio. Amplificarea electronica a fost o imbunatatire cruciala in trecerea de la o practica experimentala a expertilor la un aparat pentru acasa. Dupa razboi, in anii 1920, a inceput emiterea radio comerciala si a devenit un mediu al maselor pentru informatii (stiri) si divertisment.

Al Doilea Razboi Mondial a accelerat din nou dezvoltarea radioului pentru scopuri de razboi in comunicatii aeriene si terestre, navigare radio si radar. Dupa razboi experimentele in televiziune care au fost intrerupte au fost reluate, astfel si aceasta a devenit un mediu important de divertisment la domiciliu.

Radioul ramane in continuare unul din cele mai bune si mai importante cai de informare a populatiei, dar si de divertisment. Nenumarate posturi radio ofera ascultatorilor buletine informative, emisiuni de divertisment, interactive si nelipsitele piese muzicale.


Inventie : Becul
Anul inventiei : sec.XIX
Inventatori : Humphry Davy (Anglia), Joseph Wilson Swan (Anglia), Thomas Alva Edison (SUA)


Istoria becului

O inventie ce va dainui in eternitate. Una din cele mai importante inventii ale lumii. Este vorba despre bec. Becul ce il folosim astazi peste tot, in casele noastre, la locurile de munca, chiar si pe strada, pentru a crea lumina. Dar v-ati intrebat vreodata cine a inventat becul? Cine a realizat o inventie ce va ramane pentru totdeauna o importanta parte din vietile noastre? Ei bine, haideti sa aflam impreuna cine este inventatorul becului si care este povestea din spatele acestei inventii.

Becul este un obiect electric ce produce lumina cu ajutorul unui filament incalzit, de un curent electric ce trece prin acesta, la o temperatura foarte ridicata pana cand acesta straluceste. Filamentul fierbinte este protejat de oxidare cu un bulb de sticla sau cuart umplut cu un gaz inert sau vidat.

Sir Humphry Davy a inceput sa lucreze la proiectul lui sau inca din 1802, de cand a inventat o baterie electrica, cea mai puternica baterie electrica din lume la acea vreme. Davy a reusit sa creeze o lumina incandescenta legand la curent o fasie subtire de platina, metal ales deoarece avea un punct de topire extrem de ridicat. In 1809 a inventat primul bec, o lampa electrica. Davy a realizat o conexiune electrica intre doua tije de carbon legate la o baterie. Lumina era totusi prea mica si Sir Humphry Davy nu a fost creditat pentru inventia becului, dar a oferit o noua viziune si a ajutat la dezvoltarea becului.

Dupa un timp mai indelungat, in anul 1860, un fizician si chimist englez Sir Joseph Wilson Swan (1828-1914) a fost determinat sa elaboreze o lumina electrica de lunga durata. Acesta a descoperit ca filamentul de hartie carbonica este functional, dar nu are o durata de viata prea ridicata. In 1878, si-a prezentat noile sale lampi electrice in Newcastle, Anglia. In anii 1880, Swan a fost capabil sa-si deschida o fabrica de becuri.



Cei mai multi oameni stiu ca Thomas Alva Edison este inventatorul becului. Inventator, om de stiinta si om de afaceri american, Edison este cel care a inventat primul bec practic. In 1879, a descoperit ca un filament de carbon intr-un bec fara oxigen stralucea, dar nu ardea mai mult de 13.5 ore. In cele din urma, Edison si echipa sa au descoperit ca un filament de bambus carbonizat poate arde mai mult de 1200 de ore. Aceste realizari au dus la dezvoltarea becurilor din zilele noastre

Istoricii spun ca inventia becului nu ii apartine lui Thomas Edison si au creat o lista cu 22 de inventatori care au realizat ceva ce se aseamana cu becul. Cu totii au venit cu ideea de a produce lumina din electricitate. Totusi, Edison a primit creditele pentru inventia becului datorita unei combinatii a trei factori: un material incandescent eficace, o vidare mai buna a bulbului si o rezistenta mai mare ce a facut ca distributia puterii de la o sursa centralizata sa fie mai fiabila din punct de vedere economic.

Inventia becului a venit ca un proces. Chiar daca nu putem numi o singura persoana pentru inventia becului, fiecare din acesti inventatori au contribuit la dezvoltarea becului si detin o parte din succesul sau.



Inventie : generatorul electric
An inventie : dupa 1831
Inventatori : Michael_Faraday (Anglia), Anyos Jedlik (Ungaria), Hippolyte Pixii,J.E.H. Gordon(Anglia),Sir Charles Wheatstone (Anglia), Werner von Siemens (Germania) si Samuel Alfred Varley (anglia)

Istoria generatorului electric

In generarea de electricitate, un generator este dispozitivul care converteste energia mecanica in energie electrica pentru folosirea la un circuit extern. Sursa energiei mecanice poate varia de la o manivela la un motor cu combustie interna. Generatoarele eleectrice furnizeaza majoritatea energiei pentru retelele electrice.


Inainte de a fi descoperita relatia dintre magnetism si electricitate, erau folosite generatoarele electrostatice. Acestea operau pe principii electrostatice, generau voltaje foarte mari, dar un curent scazut. Acestea operau prin folosirea unor curele, placi sau discuri mobile incarcate electric ce transportau incarcatura la un electrod. 

Incarcatura electrica era generata folosind una din cele doua metode: inductie electrostatica sau efectul triboelectric. Din pricina ineficientei si a dificultatii de a izola masinariile care produceau voltaje foarte mari, generatoarele electrostatice aveau randamente foarte scazute si nu au fost folosite niciodata pentru generarea comerciala a unor cantitati semnificative de curent electric.

Pricipiul de operare al generatoarelor electromagnetice a fost descoperit intre anii 1831 – 1832 de catre Michael Faraday. Principiul, care mai tarziu a primit numele de “Legea lui Faraday”, este ca o forta electromotiva este generata intr-un conductor electric care inconjoara un flux magnetic variat. Tot Faraday a construit si primul generator electromagnetic, numit “discul lui Faraday”, un tip de generator homopolar care folosea un disc de cupru ce se rotea intre polii unui magnet in forma de potcoava. Acest generator a produs un curent continuu de voltaj mic.



Independent de Faraday, maghiarul Anyos Jedlik a inceput sa experimenteze, in anul 1827, cu dispozitive rotative pe care el le-a numit autorotoare electromagnetice. In prototipul unui starter electric cu un singur pol, finalizat intre anii 1852 si 1854, partile stationare si partile rotative erau electromagnetice.

Dinamul a fost primul generator electric capabil sa furnizeze electricitate industriala. Dinamul foloseste inductia electromagnetica pentru a converti rotatia mecanica in curent continuu prin utilizarea unui comutator. Un dinam timpuriu a fost construit de catre  in anul 1832.

Dinamul modern, potrivit pentru aplicatii industriale, a fost inventat, independent unul de celalalt, de catre Sir Charles Wheatstone, Werner von Siemens si Samuel Alfred Varley. Varley a scos un brevet pe 24 decembrie 1866, iar Wheatstone si Siemens si-au anuntat descoperirile pe 17 ianuarie 1867, primul trimitand si o lucrare despre descoperirea sa la Societatea Regala.

Dupa o serie de descoperiri, dinamul a fost urmat de mai multe inventii, in special de alternator, care era capabil sa genereze curent alternativ. Sistemele de generare a curentului alternativ au fost cunoscute in forme simple din descoperile originale ale lui Michael Faraday despre inductia magnetica a curentului electric, el insusi construind un model de alternator timpuriu.

Generatoarele de curent alternativ mari in difazice au fost construite de un electrician britanic, J.E.H. Gordon, in anul 1882. Prima demonstratie publica a unui sistem de alternator a fost oferita in anul 1886 de catre William Stanley Jr., un angajat al “Westinghouse Electric”.

Cum necesitatile pentru o generare la o scara mai mare au crescut, s-a ridicat si o noua limitare: campurile magnetice disponibile de la magnetii permanenti. Redirectionand o cantitate mica din puterea generata de catre generator catre o bobina de camp electromagnetica a permis generatorului sa produca mult mai multa energie. Acest concept a fost numit autoexcitatie.

Generatoarele au mai multe aplicatii printre care: la automobile, biciclete electrice, barci cu motor, masinarii industriale, generatoare de urgenta amplasate langa marile institutii etc.

Un produs Blogger.

Articole noi

Facebook

Sponsor

FB AFI