15:20
Just Admin
Termenul de virginitate a primit de-a lungul timpului diverse interpretări, fiind un concept regăsit în legende, mitologie şi superstiţii care făceau parte din viaţa de zi cu zi a oamenilor. Fascinaţia virginităţii a stat la baza unor obiceiuri barbare, unele dintre ele păstrate până în ziua de azi.
Deşi în ziua de azi, virginitatea aşa cum o înţelegem cei mai mulţi se referă la ruperea himenului, deci vizează un element strict fizic, în alte culturi se considera că o femeie necăsătorită este virgină, chiar dacă acesta era prostituată, până în ziua în care şi-ar fi pierdut virginitatea prin căsătorie. Tot în această idee, o femeie fără copiii era considerată virgină până la momentul primei naşteri.
De asemenea, în Evul Mediu se considera că fecioarele conferă o putere nepământeană lucrurilor cu care intrau în contact. De aceea, oasele albite ale fecioarelor erau folosite la ridicarea construcţiilor în Evul Mediu, pentru că se credea că femurul sau humerusul unei virgine amestecat cu mortar şi aşezat la temelia unei fortăreţe făcea construcţia intangibilă şi imposibil de cucerit de duşmani. Atunci când castelele erau totuşi cucerite de inamici, explicaţia se reducea la faptul că oasele nu fuseseră ale unei fecioare.
[caption id="attachment_264" align="aligncenter" width="1140"]
Virginele şi virginitatea în istoria omenirii[/caption]
Vestalele pângărite, îngropate de vii
Superstiţiile referitoare la castitate au fost adesea adevărate blesteme pentru tinerele fecioare, acestea fiind oferite ca ofrande diferitelor divinităţi, ca un dar care semnifica puritatea. Pe de altă parte, în Roma antică, şase din cele 20 de fecioare (vestale) care îşi închinau viaţa în Templul Vestei, fiind însărcinate cu păzirea focului sacru, erau aspru pedepsite dacă încălcau jurământul de castitate. Plutarh, vestitul istoric, a lăsat mărturie decrierea pedepsei groaznice de care aveau parte vestalele care punea în primejdie focul veşnic, dacă şi-ar fi pierdut fecioria.
Nu există spectacol mai orbil şi nicio zi în care Roma să fie cuprinsă de o întristare mai profundă. Legată de mâini şi de picioare, vestala vinovată era urcată într-o litieră bine acoperită, astfel ca dinauntru să nu se poată auzi niciun sunet.
Purtată prin forum, prin mijlocul mulţimii, ea ajungea la locul în care urma să fie îngropată de vie. Mormânt îi era o încăpare subterană în care se ajungea coborând pe o scară. Aici se găseau un pat, o lampă cu ulei aprinsă, un cuţit şi provizii de alimente şi apă. Îngropată în această încăpere, fata era condamnată la o moarte rapidă, dacă ar fi optat să-şi ia viaţa cu ajutorul cuţitului, sau una lentă, mult mai chinuitoare, după terminarea proviziilor şi într-o atmosferă înăbuşitoare.
De asemenea, virginitatea era o armă eficientă împotriva lucrăturilor satanice, iar această credinţă stă la baza unui ritual care rezistă şi azi:alaiul de domnişoare de onoare la nunţi. Fetiţele care aruncă flori înaintea miresei sau domnişoarele de onoare care însoţesc mireasa către altar reprezintă, de fapt, un cortegiu menit să-l ţină departe pe Satana.
Blestemul himenului
Frica de bolile venerice a dus la formarea unor superstiţii care mai există şi azi în anumite zone din lume, având orgini medievale. Una dintre ele spune că bărbaţii se puteau vindeca de orice boală venerică dacă întreţineau relaţii sexuale cu o fecioară, dar că acest lucru nu ar fi dus şi la infectarea bietei fete. Bineînţeles, nu numai că bărbatul nu se vindeca, dar ajungea şi tânăra să se îmbolnăvească. Astăzi, în unele ţări africane, bărbaţii cred că cel mai bun leac împotriva SIDA este sexul cu o virgină, urmarea fiind că multe fete virgine sunt răpite şi violate.
Nu în ultimul rând, dovada fecioriei mai este şi astăzi o tradiţia umilitoare pentru unele mirese, nevoite să facă dovada castităţii lor. Cearceaful pătat cu sânge prezentat cu mândrie rudelor şi prietenilor a născut adesea adevărate tragedii, din moment ce astăzi se ştie că numai 42% din femei se nasc cu un himen care se rupe şi sângerează în momentul deflorării, în timp ce 47 % din femei prezintă un himen flexibil, care nu se rupe la primul contact sexual, ci mai târziu. Nu în ultimul rând, 11 % din femeile au un himen atât de subţire încât se poate rupe cu uşurinţă în timpul unui efort mai intens, cum este exerciţiul fizic sau urcarea pe munte.
Virginitatea neconfirmată era pedepsită în moduri greu de imaginat. În Deuteronom (A cincea carte a lui Moise), legea biblică cerea ca mireasa care şi-a înşelat soţul să fie omorâtă cu pietre. În Africa şi în multe ţări asiatice, dar şi musulmane, o femeie nemăritată, dar care se dovedea că nu mai este virgină, din varii motive, era izolată de societate, bătută şi în anumite cazuri omorâtă, după cum scrie Charles Panati în „Cartea sfârşiturilor„.Sunt şi astăzi cunoscute aşa-numitele cazuri de „omoruri pentru onoare“, în care o fată care nu mai este virgină este omorâtă chiar de familie, de tată şi de fraţi, chiar dacă dezvirginarea este produsă în urma unui viol sau este vorba doar despre un himen flexibil, aşa cum se presupune că este cazul de cele mai multe ori.
Şi în Europa au existat obiceiuri barbare, greu de închipuit în zilele noastre. Un asemenea obicei era stipulat în „Jus Primae Noctis”, un document prin care regii şi nobilii aveau puterea de a dezvirgina tinerele soţii ale supuşilor chiar în noaptea căsătoriei. Preţurirea virginităţii era în acele timpuri şi o modalitate a caselor nobile şi regale de a se asigura, într-o anumită măsură, că linia sângelui rămânea curată, iar bărbaţii erau lliniştiţi astfel că primul lor copil, care era şi moştenitorul averii, era sânge din sângele lor.
Deşi în ziua de azi, virginitatea aşa cum o înţelegem cei mai mulţi se referă la ruperea himenului, deci vizează un element strict fizic, în alte culturi se considera că o femeie necăsătorită este virgină, chiar dacă acesta era prostituată, până în ziua în care şi-ar fi pierdut virginitatea prin căsătorie. Tot în această idee, o femeie fără copiii era considerată virgină până la momentul primei naşteri.
De asemenea, în Evul Mediu se considera că fecioarele conferă o putere nepământeană lucrurilor cu care intrau în contact. De aceea, oasele albite ale fecioarelor erau folosite la ridicarea construcţiilor în Evul Mediu, pentru că se credea că femurul sau humerusul unei virgine amestecat cu mortar şi aşezat la temelia unei fortăreţe făcea construcţia intangibilă şi imposibil de cucerit de duşmani. Atunci când castelele erau totuşi cucerite de inamici, explicaţia se reducea la faptul că oasele nu fuseseră ale unei fecioare.
[caption id="attachment_264" align="aligncenter" width="1140"]
Virginele şi virginitatea în istoria omenirii[/caption]Vestalele pângărite, îngropate de vii
Superstiţiile referitoare la castitate au fost adesea adevărate blesteme pentru tinerele fecioare, acestea fiind oferite ca ofrande diferitelor divinităţi, ca un dar care semnifica puritatea. Pe de altă parte, în Roma antică, şase din cele 20 de fecioare (vestale) care îşi închinau viaţa în Templul Vestei, fiind însărcinate cu păzirea focului sacru, erau aspru pedepsite dacă încălcau jurământul de castitate. Plutarh, vestitul istoric, a lăsat mărturie decrierea pedepsei groaznice de care aveau parte vestalele care punea în primejdie focul veşnic, dacă şi-ar fi pierdut fecioria.
Nu există spectacol mai orbil şi nicio zi în care Roma să fie cuprinsă de o întristare mai profundă. Legată de mâini şi de picioare, vestala vinovată era urcată într-o litieră bine acoperită, astfel ca dinauntru să nu se poată auzi niciun sunet.
Purtată prin forum, prin mijlocul mulţimii, ea ajungea la locul în care urma să fie îngropată de vie. Mormânt îi era o încăpare subterană în care se ajungea coborând pe o scară. Aici se găseau un pat, o lampă cu ulei aprinsă, un cuţit şi provizii de alimente şi apă. Îngropată în această încăpere, fata era condamnată la o moarte rapidă, dacă ar fi optat să-şi ia viaţa cu ajutorul cuţitului, sau una lentă, mult mai chinuitoare, după terminarea proviziilor şi într-o atmosferă înăbuşitoare.
De asemenea, virginitatea era o armă eficientă împotriva lucrăturilor satanice, iar această credinţă stă la baza unui ritual care rezistă şi azi:alaiul de domnişoare de onoare la nunţi. Fetiţele care aruncă flori înaintea miresei sau domnişoarele de onoare care însoţesc mireasa către altar reprezintă, de fapt, un cortegiu menit să-l ţină departe pe Satana.
Blestemul himenului
Frica de bolile venerice a dus la formarea unor superstiţii care mai există şi azi în anumite zone din lume, având orgini medievale. Una dintre ele spune că bărbaţii se puteau vindeca de orice boală venerică dacă întreţineau relaţii sexuale cu o fecioară, dar că acest lucru nu ar fi dus şi la infectarea bietei fete. Bineînţeles, nu numai că bărbatul nu se vindeca, dar ajungea şi tânăra să se îmbolnăvească. Astăzi, în unele ţări africane, bărbaţii cred că cel mai bun leac împotriva SIDA este sexul cu o virgină, urmarea fiind că multe fete virgine sunt răpite şi violate.
Nu în ultimul rând, dovada fecioriei mai este şi astăzi o tradiţia umilitoare pentru unele mirese, nevoite să facă dovada castităţii lor. Cearceaful pătat cu sânge prezentat cu mândrie rudelor şi prietenilor a născut adesea adevărate tragedii, din moment ce astăzi se ştie că numai 42% din femei se nasc cu un himen care se rupe şi sângerează în momentul deflorării, în timp ce 47 % din femei prezintă un himen flexibil, care nu se rupe la primul contact sexual, ci mai târziu. Nu în ultimul rând, 11 % din femeile au un himen atât de subţire încât se poate rupe cu uşurinţă în timpul unui efort mai intens, cum este exerciţiul fizic sau urcarea pe munte.
Virginitatea neconfirmată era pedepsită în moduri greu de imaginat. În Deuteronom (A cincea carte a lui Moise), legea biblică cerea ca mireasa care şi-a înşelat soţul să fie omorâtă cu pietre. În Africa şi în multe ţări asiatice, dar şi musulmane, o femeie nemăritată, dar care se dovedea că nu mai este virgină, din varii motive, era izolată de societate, bătută şi în anumite cazuri omorâtă, după cum scrie Charles Panati în „Cartea sfârşiturilor„.Sunt şi astăzi cunoscute aşa-numitele cazuri de „omoruri pentru onoare“, în care o fată care nu mai este virgină este omorâtă chiar de familie, de tată şi de fraţi, chiar dacă dezvirginarea este produsă în urma unui viol sau este vorba doar despre un himen flexibil, aşa cum se presupune că este cazul de cele mai multe ori.
Şi în Europa au existat obiceiuri barbare, greu de închipuit în zilele noastre. Un asemenea obicei era stipulat în „Jus Primae Noctis”, un document prin care regii şi nobilii aveau puterea de a dezvirgina tinerele soţii ale supuşilor chiar în noaptea căsătoriei. Preţurirea virginităţii era în acele timpuri şi o modalitate a caselor nobile şi regale de a se asigura, într-o anumită măsură, că linia sângelui rămânea curată, iar bărbaţii erau lliniştiţi astfel că primul lor copil, care era şi moştenitorul averii, era sânge din sângele lor.
