Secolul X. Formarea Statelor Medievale Europene

Începuturile regatului german

Alegerea unui suveran necarolingian într-una din cele mai întinse şi importante părţi ale fostului stat franc şi anume în Francia Răsăriteană sau Austrasia nu a stârnit mari nelinişti la începutul secolului al X-lea, sau cel puţin acesta este tabloul zugrăvit de docu­men­tele şi cronicile acestei perioade ce par să nici nu sesi­zeze noua situaţie. Atitudinea este explicabilă mai ales după ce evenimente asemănătoare se desfăşuraseră deja în Burgundia şi Italia iar atacurile vikingilor în nord, ale sarazinilor în sud şi ale maghiarilor în răsărit repre­zentau pentru contemporanii evenimentelor realităţi mult mai concrete şi mai tragice decât schimbarea unei linii dinastice. Acum pericolele externe imediate, cărora ultimii suverani carolingieni nu le-au mai putut face faţă duc la o schimbare masivă de atitudine în toate straturile societăţii de la elita nobiliară nemulţumită de incapacitatea suveranilor de a-i purta spre victorii militare aducătoare de noi feude şi garante ale apărării teritoriului ca principală condiţie a protejării supuşilor productivi şi până la păturile de jos, ce îşi văd ameninţată existenţa cotidiană şi care încep să înlocuiască în liturghie laudaţia imperială "Christus vincit, Christus reinat in Christus  imperat" cu oraţia "A furuore normanorum libera nos o domine".

În asemenea condiţii, mai importantă decât descendenţa carolingiană devine pentru ascensiunea noilor dinastii, capacitatea de a conduce şi apăra diferite teritorii în calitate de mari seniori locali. Astfel funcţia ducală desfiinţată sau redusă la simplu titlu nobiliar de către carolingieni în perioada apogeului lor politic, dobândeşte în această nouă etapă noi valenţe sau mai bine zis revine la importanţa iniţială, de autoritate militară şi administrativă a unui teritoriu. Aspectul secesionist al creşterii unor asemenea autorităţi locale nu mai reprezenta acum nici un pericol căci în primul rând nu mai exista o autoritate centrală capabilă să conducă eficient un teritoriu foarte întins iar în al doilea rând, în marele stat al francilor încep să se cristalizeze noi comunităţi de limbă şi teritoriu, sau cu alte cuvinte apar noi popoare interesate de conturarea unor noi entităţi politice mai reprezentative şi mai efective.

În mod concret, în zonele de graniţă permanent confruntate cu pericole externe îşi încep în această perioadă ascensiunea mari familii nobiliare ce vor marca istoria centrului Europei în secolele următoare. Bunicul viitorului rege german Henric I, pe nume Liudolf s-a stins în anul 866, iar urmaşul său Brun moare în luptă cu vikingii în anul 880, făcând ca linia dinastică să se moştenească spre cel de-al doilea fiu pe nume Otto, tatăl lui Henric I, şi care a fost primul reprezentant al dinastiei liudolfingilor ce poartă titlul de duce al Saxoniei şi care conduce autoritar această întinsă şi puternică provincie.  Iată de ce la stingerea ramurii răsăritene a dinastiei carolingiene în anul 911, mai marii Franciei de răsărit sau a Germaniei cum fără rezerve putem de acum numi acest teritoriu, se hotărăsc să ofere coroana acestui puternic nobil saxon.

Din motive de bătrâneţe Otto refuză însă înalta funcţie şi se pare că motivul său a fost întemeiat căci se stinge în anul imediat următor 912. O altă dinastie ducală însemnată a fost cea bavareză al cărei întemeietor pe nume Liutpold se trăgea dintr-o familie de nobili din zona Freising şi datorită calităţilor sale ajunge markgraf în vremea lui Arnulf de Carintia reuşind să apere cu succes fosta marcă de răsărit pe o frontieră impresionantă, din Boemia până în Pannonia şi Carintia. In această calitate, în fruntea armatelor bavareze el va cădea în anul 907, pe câmpul de luptă de la Bratislava (Presburg) în sângeroasa bătălie cu maghiarii. Fiul său pe nume Arnulf nu se va mai considera markgraf al mărcii răsăritene ci se va numi "din mila lui Dumnezeu duce al bavarezilor" iar Analele de la Salzburg menţionează chiar pentru anul 920 ridicarea acestuia la rang de rege.

Dinastia franconă. O dinastie mult mai puţin puternică a fost însă aleasă în anul 911, pentru început, să preia coroana germană: dinastia franconă de origine din zona Mainului, prin reprezentatul acesteia Konrad I, înrudit încă cu vechea dinastie a carolingienilor. Insă doar descendenţa nu l-a ajutat pe Konrad să se impună în întregul teritoriu al Germaniei şi cu atât mai puţin în faţa unor duci puternici de talia celor deja amintiţi din Saxonia sau Bavaria. Lotharingienii chiar au preferat secesiunea de Germania unindu-se cu Francia Apuseană unde mai stăpâneau descendenţi direcţi ai carolingienilor. Nici sprijinul bisericii interesată de existenţa unei autorităţi centrale stabile şi nici intervenţia papalităţii din anul 916 prin conciliul de la Hohenaltheim nu au reuşit să îl impună pe noul suveran ce va rămâne până la moarte rege doar cu numele. Conştient de absurdul situaţiei Konrad îl roagă pe patul de moarte pe fratele şi urmaşul său la tron Eberhard să renunţe la coroană şi îi convinge pe baronii franconi să-l aleagă ca viitor rege pe Henric puternicul duce al Saxoniei, fiul lui Otto care în 911 refuzase înalta funcţie.

Dinastia saxonă. Eberhard personal se va deplasa în Saxonia pentru a-i înmâna lui Henric insignele puterii regale. Delegaţia franconă îl va găsi pe ducele saxon la vânătoare de păsări cu arcul, obicei nu tocmai nobil, ceea ce îi va aduce lui Henric porecla de "Păsărarul".

În luna mai a anului 919, la Fritzlar a avut loc înscăunarea oficială a lui Henric, dar la eveniment nu au participat decât franconii şi saxonii, bavarezii şi suebii considerându-se independenţi. Bavaria şi Suebia au putut fi incluse în sfera regatului numai după mai multe campanii militare şi după îndelungate tratative ce au dus la recunoaşterea de către bavarezi şi suebi a autorităţii regale dar şi la confirmarea unor însemnate privilegii acestor ducate de către rege. Mult mai simplă a fost realipirea Lotharingiei al cărei duce Giselbert implicat în luptele interne din Franţa cere ajutor in anul 923 germanilor care intervin victorios în conflict iar ducele depune omagiu vasalic lui Henric. Intervenind în vest, regele neglijează însă graniţa răsăriteană unde maghiarii întreprind devastatoare atacuri pătrunzând adânc în interiorul ţării. Henric prins şi în conflict cu bavarezii se vede nevoit chiar să plătească tribut maghiarilor în schimbul unei păci încheiate pe 10 ani. Regele german foloseşte răgazul câştigat pentru a încheia conflictul intern cu Bavaria iar observând tactica de luptă a maghiarilor bazată pe cavaleria uşoară întăreşte frontiera răsăriteană cu o adevărată salbă de cetăţi şi fortificaţii.

 Astfel în 933, la expirarea păcii Henric bazându-se pe o puternică armată de vasali din tot regatul şi pe avantajul teritoriului întărit, refuză plata unui nou tribut iar maghiarii răspund promt cu o puternică invazie aşteptată dealtfel de germani la Riade pe râul Unstrut unde hoardele maghiare suferă o grea înfrângere, în urma căreia, pentru mai bine de două decenii Germania va fi scutită de atacurile acestora. Având asigurată graniţa răsăriteană şi liniştea internă pe de o parte şi având la dispoziţie puternica armată concentrată împotriva maghiarilor pe de altă parte, regele hotărăşte să rezolve şi situaţia de la graniţa nordică şi porneşte în 934, anul imediat următor bătăliei de la Unstrut, într-o campanie împotriva vikingilor soldată cu cucerirea provinciei Schleswig din sudul peninsulei Iutlanda şi cu reorganizarea fostei mărci daneze. Chiar dacă, cel puţin în problema mărcii daneze, Henric a acţionat mai mult în spiritul apărării propriului ducat, implicit s-a obţinut o mai mare siguranţă pentru întregul regat ceea ce a dus evident la sporirea prestigiului noului rege şi la o nouă concepţie despre unitatea regatului german în care chiar dacă nu a fost primul rege, Henric I Păsărarul poate fi considerat fără rezerve adevăratul întemeietor.

Otto cel Mare. Pentru a nu periclita această nouă unitate a regatului, Henric reuşeşte la scurt timp înainte de moarte să impună mai marilor regatului numirea ca succesor a fiului său Otto care va prelua coroana în anul 936 şi va duce cu cinste mai departe politica tatălui său, ceea ce va face ca să fie numit "cel Mare" de contemporani şi de istoriografie. Actul festiv de încoronare s-a desfăşurat pe 7 august şi nu întâmplător în vechea reşedinţă imperială a lui Carol cel Mare de la Aachen, fiind descris cu lux de amănunte de cronicarul contemporan evenimentelor Widukind de Corvey şi rămânînd astfel ca exemplu şi model al unor astfel de ceremonii.

 Prinţul saxon Otto, a apărut îmbrăcat în port francon ca semn al reconcilierii şi al ştergerii unor atât de vechi animozităţi în atriumul Domului imperial unde a fost recunoscut oficial ca rege de mai marii Germaniei. De aici cortegiul a intrat în rotonda imperială unde poporul şi clerul l-au aclamat pe proaspăt alesul suveran din nou cu vechea formulă de laudaţio din vremea de glorie a carolingienilor "Christus Reinat, Christus Imperat". În faţa altarului pe care erau aşezate însemnele puterii regale, coroana, spada şi sceptrul, Otto a fost aşteptat de arhiepiscopul de Mainz care l-a uns după tradiţia carolingiană din vremea lui Pepin cel Scund cu ulei sfânt, simbol al protecţiei divine şi al acceptului bisericii, i-a aşezat pe cap coroana şi i-a înmânat sceptrul cu sigiliu şi spada, simbolurile puterii lumeşti. La mesa religioasă, noul rege s-a aşezat în celebrul tron al lui Carol cel Mare din tribuna domului. Ceremoniile s-au încheiat cu o masă festivă în palatul imperial, prilej cu care marii nobili ai regatului, demonstrându-şi supunerea, au preluat atribuţiunile servitorilor servindu-l la masă pe rege.

Acest tablou al supunerii marilor duci şi al unităţii germane a fost însă foarte curând uitat iar proaspătul suveran sa văzut nevoit să-şi apere cu îndârjire coroana în primul rând în faţa propriilor fraţi care în virtutea vechii tradiţii carolingiene se simţeau nedreptăţiţi de alegerea unui unic moştenitor şi care evident au găsit repede sprijinitori în rândurile marii nobilimi ducale ce vede din nou ocazia autonomizării sau chiar a independenţei propriilor teritorii într-un moment în care pericolele externe păreau să se fi diminuat. Primul pretendent, un frate mai în vârstă dar dintr-o primă căsătorie a lui Henric I, anulată de biserică, este ucis în anul 938. Fratele mai tânăr al lui Otto, pe nume Henric susţinut şi de mama comună Matilda, se considera mai îndreptăţit la ocuparea tronului căci a fost născut după ce Henric Păsărarul devenise rege, deci era fiu de rege, pe când Otto era fiu de duce. Revolta lui Henric a putut fi doar cu mare greutate înfrântă în anul 941, când fratele rebel jură supunere regelui.

Şi în planul politicii externe începutul domniei lui Otto este agitat. Francezii care după mai mult timp readuc în tron un reprezentant al dinastiei carolingiene găsesc astfel motivaţia pentru a reanexa Lotharingia cu oraşul Aachen simbol al vechii dinastii. Otto confruntat cu problemele interne mai sus amintite reuşeşte cu greu să oprească la graniţa de vest armatele franceze şi să păstreze Lotharingia. Desigur stabilitatea în Franţa nu a durat mult timp iar Otto devine în curând arbitrul luptelor pentru putere dintre ultimii reprezentanţi ai carolingienilor şi noua dinastie a capeţienilor. În anul 849 regele german rezolvă în conciliul de la Ingelheim chiar o schismă declanşată în sânul bisericii franceze cu prilejul alegerii arhiepiscopului de Reims.

După rezolvarea acestor probleme de început ale domniei, Otto va începe să reformeze administraţia regatului, urmărind destul de îndeaproape modelul aplicat de Carol cel Mare în administrarea imperiului. Astfel noile funcţii ducale sunt atribuite doar rudelor apropiate, iar în vechile ducate domeniile regale sunt scoase de sub administraţia ducilor şi date în grijă unor conţi palatini ce aveau şi rol de controlori ai activităţii ducale, fiind foarte apropiaţi ca atribuţii foştilor Missi Dominici ai lui Carol cel Mare. Se urmărea de asemenea ca ducii şi conţii palatini să fie din provincii diferite şi eventual rivale pentru a nu se putea coaliza împotriva suveranului. Un astfel de exemplu strălucit îl întâlnim în Bavaria unde este impus ca duce fostul frate rebel Henric iar faptul că Otto nu avea mare încredere în loialitatea acestuia se demonstrează prin alegerea în funcţia de conţi palatini a unor reprezentanţi ai vechii dinastii ducale a Liutpolzilor ce se considerau îndreptăţiţi la funcţia ducală urmăreau cu mare atenţie şi raportând cu mare plăcere toate neregulile în speranţa redobândirii vechilor poziţii.

Cu toată această abilă politică au existat şi disfuncţionalităţi cum s-a întâmplat în anul 953, când chiar prinţul moştenitor  Liudolf  impus ca duce în Suabia se revoltă şi îi cheamă în ajutor pe maghiari împotriva propriului tată. Răspândirea acestei veşti şi imaginea încă vie a invaziilor maghiare din vremea lui Konrad şi Henric I, au făcut însă ca toate forţele să se coalizeze în jurul regelui şi împotriva prinţului moştenitor obligat să se supună în anul 954. Împăcarea dintre rege şi prinţ nu i-a împiedicat însă pe maghiari să încerce din nou o invazie în Germania în anul 955 considerând că problemele interne le-ar fi favorabile. Dar la vestea că maghiarii au intrat în ţară, se strânge imediat o impresionantă armată cu unităţi venite din toate provinciile regatului, în fruntea căreia Otto personal îi înfruntă pe maghiari în marea bătălie de pe Lech (sau Lechfeld) în apropiere de Augsburg desfăşurată pe 10 august 955. Rezultatul a fost catastrofal pentru maghiari care sunt zdrobiţi de cavaleria grea germană, iar Otto este sărbătorit şi aclamat de trupele sale pe câmpul de luptă ca "Pater patriae" şi salvator al creştinătăţii, făcând ca din nou să renască ideea unui “imperium cristianum” în Occidentul şi Centrul Europei.

Dacă pe câmpul de bătălie de la Lechfeld răsunau ovaţii ce aminteau de gloria imperială, în Italia înalta funcţie lumească a ajuns să fie disputată de mici principi locali, figuri şterse ale istoriei peninsulare. Astfel după moartea împăratului Berengar din Burgundia de Sud, coroana imperială este râvnită de contele Hugo de Arles, înrudit după mamă cu familia carolingiană şi sprijinit de papalitate. Planurile îi sunt însă zădărnicite de puternica opoziţie a populaţiei romane conduse de principele Alberich. În aceste condiţii, ambiţiosul conte Hugo încearcă să-şi întărească poziţiile în Burgundia unde atacă posesiunile familiei de Welfen înlăturându-l pe moştenitorul legitim Konrad. În acest conflict ce se desfăşura prea aproape de graniţa regatului său ameninţându-i stabilitatea, Otto intervine însă energic în anul 940 înfrângându-l pe Hugo de Arles şi reinstalându-l pe Konrad ce acceptă protectoratul german.

După aceste evenimente din Burgundia, în Italia potentaţii locali încep din nou să-şi orienteze privirile spre nordul Alpilor unde părea să reînvie vechea putere protectoare a atât de fărâmiţatei peninsule. Astfel markgraful Berengar de Ivreea, nepotul împăratului Berengar cere ajutor regelui german împotriva permanentei ameninţări ce venea dinspre Burgundia de Sud din partea lui Hugo de Arles. Contele burgund moare însă în anul 948, înainte ca Otto să intervină iar Berengar de Ivreea se pune în slujba lui Lothar, fiul şi moştenitorul lui Hugo de Arles care însă moare după numai doi ani, eveniment de care profită Berengar de Ivreea încoronându-se în 950 rege al Italiei. Căutând legitimitate acestei noi poziţii şi pentru urmaşii săi în linie dinastică, markgraful italian încearcă să îşi căsătorească propriul fiu cu văduva lui Lothar de Arles, şi sora lui Konrad de Welfen prinţesa Adelheid sau Adelaida.

Cum prinţesa refuză această căsnicie Berengar de Ivreea o răpeşte şi o încarcerează încercând în acest fel să o facă să îşi reconsidere poziţia. Numai că familia burgundă de Welfen se afla prin omagiul lui Konrad din 940 sub protecţia personală a regelui german care în 951 intervine prompt în conflictul italian. Prinţesa burgundă este repede eliberată de armatele germane iar drept mulţumire şi în conformitate cu tradiţia cavalerească îşi oferă mâna salvatorului ei Otto care nu ezită să accepte oferta, cu siguranţă nu doar din raţiuni de onoare cavalerească. Prin legarea acestei căsătorii Otto devenea pretendent atât la coroana Italiei cât şi la teritoriile întinse ale familiei de Welfen din Burgundia. Astfel în anul 952, Otto se şi proclamă rege al Italiei. Se pare însă că situaţia militară nu era foarte clară, iar cum regele nu dorea să se lanseze într-un conflict prelungit ce ameninţa să se transforme într-un război de uzură în Italia, departe de propriile resurse materiale şi umane îl numeşte pe Berengar de Ivreea vicerege pentru Italia şi se întoarce cu cea mai importantă cucerire, mireasa Adelheid, în Germania.

Soluţia italiană se pare că nu a fost însă acceptată pe deplin de nici una din părţi iar prima scânteie va reaprinde din nou conflictul. Această scânteie a venit dinspre Roma şi mai exact dinspre palatul Lateran unde succesiunea pontificală din anul 955 a provocat mari probleme. Principele roman Alberich, cel ce s-a impus cu succes în faţa papalităţii şi a lui Hugo de Arles şi care timp de peste 20 de ani a condus cu mână de fier cetatea eternă fiind de-a dreptul venerat de populaţie, reuşeşte să smulgă romanilor pe patul de moarte în anul 954, promisiunea ca la proxima vacanţă a scaunului pontifical să fie ales papă fiul său Octavian. Reprezentanţii Romei îi promit cu titlul de jurământ muribundului îndeplinirea acestei ultime dorinţe, deşi o astfel de promisiune ca de altfel orice înţelegere asupra alegerii unui nou papă în timpul vieţii pontifului uns, era necanonică şi nelegitimă.

Cu toate acestea, la un an după moartea lui Alberich, voinţa sa este respectată iar principele Octavian care nici măcar nu avea vocaţie spirituală este înscăunat în Catedra Petri luându-şi numele pontifical de Ioan al XII-lea, una dintre primele schimbări de nume cunoscute în istoria papalităţii. Dar adoptarea unui nume biblic nu l-a înzestrat automat pe noul papă cu mai mult har, dimpotrivă suveranul pontif nu dădea semne că ar dori să renunţe la vreuna din plăcerile lumeşti făcând şi în continuare mai multă cinste numelui său de botez decât celui pontifical şi purtându-se ca un adevărat suveran laic al Romei. Aceasta a stârnit desigur indignare mai ales în rândurile clerului roman ce trimite repetate solii la curtea germană, prin care lui Otto i se cere ca în calitate de rege al Italiei să intervină şi să restabilească ordinea în Roma. În acelaşi timp, din nordul Italiei soseau în Germania refugiaţi politici ce se plâng regelui de abuzurile viceregelui Berengar. Unele izvoare relatează chiar că papa l-ar fi chemat în ajutor pe regele Otto împotriva lui Berengar şi a inamicilor săi romani. Cert este că în toamna anului 961, Otto cel Mare trece Alpii şi într-un adevărat marş triumfal înaintează spre Roma, unde în 2 februarie 962 va fi încoronat împărat de către acelaşi controversat papă Ioan al XII-lea.

Desigur relaţiile dointre cei doi suverani cu caractere şi ambiţii atât de marcante nu puteau rămâne neâncordate iar tensiunea răzbate prin evenimentele desfăşurate imediat după restaurarea imperiului. Otto întăreşte prin aşa-numitul Privilegium Ottonianum, donaţiile carolingienilor către biserica romană şi deci implicit recunoaşte statul papal dar - după cum reiese din protocolul original păstrat - tot doar în modelul iniţiat de carolingieni ca teritoriu vasalic şi nicidecum în spiritul aşazisei Donatio Constantini aşa cum se spera în urma punerii în circulaţie a mai multor falsuri. Otto nu uită nici să reîntărească precizările carolingiene prin care împăratul participă la alegerea papilor. De asemenea este demn de reţinut că reconfirmarea vechilor acte privilegiale de către Otto se face doar o zi după ce papa acceptă să ridice Magdeburgul la rang de arhiepiscopie cu rol de misionarizare a slavilor. Toate acestea duc la concluzia că spre deosebire de încoronarea lui Carol cel Mare restaurarea imperiului sub Otto  s-a făcut în urma unor intense tratative politice şi a fost planificată în cele mai mici amănunte.

La numai un an după aceste înţelegeri între papalitatr şi imperiu se ajunge la conflict deschis. Atitudinea tranşsntă a lui Otto şi implicarea în politica italiană nu mai convin papei Ioan care începe să comploteze şi să ducă tratative cu duşmanii împăratului pentru a crea o coaliţie antigermană. În aceste condiţii Otto trece din nou la Sud de Alpi în anul 963, iar evenimentele ne sunt descrise cu lux de amănunte în a sa "Historia Ottonis" de episcopul cronicar Liutprand din Cremona, participant direct la evenimente.  Otto ocupă cu forţa armelor oraşul şi organizează un conciliu pus sub autoritatea sa şi în care îl depune în lipsă pe papa Ioan a XII-lea, care fugise din Roma. În locul papei depus este numit cu consens imperial un funcţionar curial ce va conduce destinele bisericii până la alegerea unui nou papă.

Toate aceste acţiuni demonstrează un interes deosebit pe care Otto cel Mare îl acordă Romei şi politicii italiene, cel mai probabil în ideea de a controla papalitatea ca suprastructură a bisericii catolice de care suveranul avea nevoie. Aceste ambiţii politice şi imperiale ale lui Otto cel Mare au marcat practic toată a doua jumătate a secolului al X-lea, atât în planul relaţiilor cu papalitatea cât şi a celor cu Bizanţul. În acest sens noul imperator occidental a iniţiat tratative cu Imperiul Bizantin în scopul recunoaşterii imperiului apusean iar calea aleasă a fost cea a alianţei matrimoniale. Otto încearcă să obţină pentru fiul său Otto al II-lea, asociat la domnie, mâna unei prinţese bizantine şi în acest fel să realizeze o alianţă politică a celor două imperii.

Văzându-şi însă ameninţată poziţia papa recurge la o acţiune de diversiune diplomatică trimiţând în ajunul negocierilor o scrisoare la Constantinopol prin care se adresează împăratului bizantin cu formula Imperator Grecorum, în timp ce, referindu-se la Otto, foloseşte formula Imperator Romanorum, jignind astfel voit orgoliile curţii de la Constantinopol ce se considera singura moştenitoare a Imperiului Roman. Cu terenul astfel pregătit nu este de mirare că delegaţia ottoniană este primită cu răceală la Constantinopol, iar negocierile eşuează. Doar în anul 972, prin schimbarea conducerii la Constantinopol se ajunge totuşi la alianţa matrimonială dintre Otto al II-lea şi o prinţesă bizantină chiar dacă mireasa Teophanu  nu era porphirogenetă din dinastia macedoneană şi prin urmare nici nu a adus ca zestre teritoriile sud-italiene pe care Otto le ocupase dealtfel deja păstrându-le ca zălog pentru eventualitatea în care tratativele vor fi eşuat. Astfel după oficierea căsătoriei şi recunoaşterea de către Bizanţ a imperiului apusean Otto a retrocedat aceste teritorii ca dovadă a bunelor sale intenţii.

Ultimii ottonieni.

Otto al II-lea a preluat conducerea imperiului în anul 973, după ce deja în 967, deci în timpul imperiului tatălui său, fusese încoronat la Roma, fiind astfel clar stabilită succesiunea. Cu toate acestea primii ani de domnie au fost marcaţi de probleme la nord de Alpi ceea ce l-a împiedicat pe Împărat să reia politica italiană a tatălui său. Abia în anul 981, Otto al II-lea va putea să vină la Roma pentru a-l sprijini pe papă împotriva duşmanilor aliaţi acum cu Bizanţul ce pe bună dreptate îşi vedea ameninţate provinciile italiene.

 După pacificarea Romei Otto al II-lea porneşte o campanie în sudul peninsulei pentru a proteja populaţia de permanentele atacuri sarazine cărora administraţia bizantină de mult nu le mai putea face faţă şi pentru a arăta în acest fel cine este adevăratul Romanorum imperator augustus, cum va apare de acum în documente titulatura oficială a suveranului. După mai multe succese, campania se termină însă tragic prin bătălia de la Catrone în Calabria, unde emirul sicilian Abul Qasim cade în luptă ceea ce stârneşte un val de furie în armata sarazină şi va duce la înfrângerea armatei germane. Chiar împăratul era să cadă prizonier şi scapă doar refugiindu-se pe o corabie. Spre norocul său observă la timp că era o corabie bizantină al cărei căpitan dându-şi seama ce captură importantă a făcut, fără să vrea luase deja curs spre

Constantinopol. Împăratul sare în mare şi reuşeşte să se salveze şi în final să ajungă la Roma, unde va muri însă după un an de "boala italiană", malaria pe care o contractase în Calabria. Astfel Otto al II-lea este singurul împărat medieval ce şi-a găsit locul de veci în Roma.

Otto al III-lea, a preluat imperiul  ca minor şi a fost pus mai întâi sub regenţa mamei sale Teophanu iar după moartea acesteia în anul 991 sub regenţa bunicii sale împărăteasa Adelheid. In ceea ce priveşte succesiunea, Otto al II-lea a avut grijă să o stabilească încă din timpul vieţii. Astfel alegerea noului rege s-a făcut la Verona prin reprezentanţi italieni şi germani ce au depus împreună omagiul în semn de unitate a celor două regate reunite sub coroana imperială. La ceremonia de încoronare desfăşurată la Aachen în ziua de Crăciun a anului 983 a oficiat, pe lângă arhiepiscopul de Mainz, şi arhiepiscopul Ravenei.

In timpul lui Otto al III-lea, politica imperială atinge apogeul. Astfel fiind chemat în ajutor de papă, Otto III, se instalează în Roma şi o conduce ca un adevărat împărat. El numeşte doi papi succesivi fără a ţine cont de dorinţele romanilor: este vorba de primul papă german Brun (Grigore V) şi de francezul Gerbert d'Aurilac mare erudit şi principal consilier al împăratului. Revolte ca cea a senatorului Crescentius sunt înăbuşite în sânge iar Otto făureşte planuri de a ridica pe colina palatină peste vechile palate ale cezarilor un nou Palatium. Sunt modificate titulaturile la curte şi se adoptă ceremonialul bizantin iar vechiul sigiliu este înlocuit cu unul nou ce purta inscripţia "Renovatio imperii Romanorum". Se pare însă că tânărul suveran avea şi unele probleme de natură psihică, aşa cum demonstrează deschiderea mormântului lui Carol cel Mare în anul 1000 sau formule de "servus Jesus Christi" sau "servus apostolorum" pe care şi le arogă.