Declinul şi prăbuşirea Imperiului Britanic

În 1851, anul deschiderii primei Expoziţii Universale din lume, Anglia era cea mai mare putere imperială din istorie. La lansarea Festivalului Angliei, în 1951, acel imperiu se prăbuşea sub ochii naţiunii. Ce s-a întâmplat în cele zece decenii dintre punctul culminant al gloriei britanice şi momentul decăderii ei?

1851: Marea Expoziţie

Expoziţia Universală din 1851, desfăşurată la Londra, se bucura de atenţia şi admiraţia întregii lumi. Prima şi cea mai mare putere industrială a lumii, cea mai mare putere imperială, cea mai mare putere navală – Marea Britanie – organiza un eveniment pentru ca toată lumea să-i recunoască realizările extraordinare.

În interiorul Palatului de Cristal, 100.000 de mii de obiecte erau expuse, munca a peste 15.000 de oameni. Mai bine de jumătate din această expoziţie provenea din Anglia şi din imperiu, dar şi alte naţiuni fuseseră invitate să participe. Deşi expoziţia era practic dedicată măreţiei engleze, britanicii au fost suficient de diplomaţi pentru a alege ca denumire oficială a evenimentului „Marea Expoziţie a Lucrărilor de Industrie ale tuturor naţiunilor”.

Cel mai mare colaborator străin a fost Franţa, care producea o gama impresionantă de textile, şi care devenea rapid un competitor periculos pentru pieţele britanice din întreaga lume. Rusia a fost şi ea un colaborator important, deşi exponatele ruseşi au întârziat din cauza blocării navei ce le transporta în apele îngheţate ale Mării Baltice.

Pentru marea majoritate a vizitatorilor englezi, era o mândrie să vadă uimitoarea diversitate, calitate şi inventivitate a operei industriale şi manufacturiere a ţării lor. După cum scria Regina Victoria în jurnalul ei, exista acolo „orice invenţie imaginabilă”.

Însă, în câţiva ani, au început să apară semne că naţiunea care triumfase la Marea Expoziţie era departe de a fi infailibilă. Pe plan intern, era nevoie urgentă de o reformă care să combată inegalităţile sociale şi sărăcia, iar Războiul Crimeei devenise sinonim cu ineficienţa militare. Mai mult, rebeliunea indiană din 1857-58 a zguduit puternic guvernarea britanică din ţara care era atunci „perla coroanei”.

Fiecare deceniu din cei 100 de ani ce despart Marea Expoziţie de Festivalul din 1951 abundă în dovezi că super-puterea încrezătoare din 1851 se afla într-un declin lent.

Anii 1860: Revoltele coloniale

Deceniul al şaptelea a început cu izbucnirea celui de-al doilea război maori în Noua Zeelandă. Conflictul a durat 12 ani şi a necesitat intervenţia regulată a trupelor britanice pentru ca imperiul să-şi asigure victoria. Rezistenţa încăpăţânată, demnă de admiraţie, a populaţiei maori a făcut ca, într-un final, aceştia să se bucure de un statut mai bun în interiorul societăţii coloniale decât, spre exemplu, aborigenii australieni.

Altă luptă colonială izbucneşte în 1865 în Jamaica, când revolta sclavilor eliberaţi, ce protestau împotriva sărăcirii şi lipsei egalităţii sociale, a fost zdrobită în mod brutal de guvernatorul imperial. Liderii rebeliuni au fost spânzuraţi, mulţi negri împuşcaţi şi biciuţi, şi satele lor incendiate.

Cu un an înainte, în 1864, Karl Marx înfiinţa la Londra Prima Internaţională Comunistă din lume, iar britanicii contemporani nu aveau cum să bănuiască efectele pe termen lung ale acestui eveniment. În 1867, Actul Americii de Nord Britanice a dat naştere Dominionului Canadei, anexă a imperiului care s-a bucurat de un guvern propriu. Deceniul s-a sfârşit cu deschiderea Canalului Suez din 1869, fapt ce a făcut ca Marea Britanie să se implice mult mai adând în problemele Egiptului şi ale Orientului Mijlociu.

Anii 1870: Îndoieli la adresa guvernului

Guvernarea lui Disraeli (1874-1880) s-a sfârşit cu două umilinţe: masacrul trupelor britanice în bătălia de la Isandlhwana de la începutul războiului Zulu în 1879 şi, în acelaşi an, invazia Afganistanului începută cu un dezastru militar.

În schimb, Disraeli a reuşit să cumpere acţiuni importante la Compania Canalului Suez, calmând astfel spiritele critice care îşi făceau griji cu privire la cine va controla vitala rută către est. În plus, prim-ministrul a făcut ca Parlamentul să adopte, în 1876, un nou titlu pentru purtătoarea coroanei regale: Regina Victoria a primit titlul de „Împărăteasă a Indiei”.

În 1873, pierderile umane din timpul foametei din India a pus la îndoială pretenţia englezilor conform căreia bunăstarea supuşilor indieni era esenţială pentru guvernul britanic şi pentru „misiunea de civilizare” pe care acesta ar fi urmărit-o în India.

Anii 1880: Rupturi interne, înfrângeri externe

Unul din cele mai dramatice evenimente ale acestui deveniu a avut loc în 1886: eşecul adoptării legii Irish Home Rule duce la ruptura internă a Partidului Liberal. Părăsirea partidului de către liberalii unionişti (care se împotriveau ideii formării unui guvern irlandez), conduşi de Joseph Chamberlain, a făcut ca liberalii să aibă probleme în câştigarea alegerilor. Câţiva ani mai târziu, gruparea lui Chamberlain s-a alăturat conservatorilor, creând şi mai multe probleme Partidului Liberal.

Respingerea actului a însemnat şi amânarea găsirii unei soluţii pentru controversata problema irlandeză ce va continua să destabilizeze imperiul. Mulţi politicieni au început atunci să militeze, ironic, pentru „Home Rule All Around” – adică guvern propriu pentru toate cele patru ţări ale regatului.

Deceniul începe cu asasinarea secretarului-şef al Irlandei (reprezentantul guvernului în Irlanda), iar în Africa de Sud englezii au fost învinşi în Războiul Transvaal din 1880-1881, fiind forţaţi să recunoască independenţa ţării. În Sudan, Generalul Gordon a fost ucis de rebeli, iar acasă, în insulă, deceniul s-a terminat cu marea grevă a docherilor londonezi din 1889.

Anii 1890: ridicarea Germaniei

Sfârşitul acestui deceniu a adus şi sfârşitul războiului contra burilor din Africa de Sud. Din păcate, acesta s-a terminat cu umilirea englezilor. În ciuda victoriei militare a Angliei, conflictul demonstrase că armata britanică suferea de foarte multe lipsuri. Mai mult, peste 30.000 de oameni din rândurile populaţiei locale muriseră în lagărele de refugiaţi (mai degrabă lagăre de concentrare).

În aceşti ani, supremaţia globală a Angliei părea a fi mai ameninţată ca niciodată din cauza rapidei creşteri a puterii imperiului german. În anii de la sfârşitul secolului, Germania a sprijint revoltele din coloniile britanice, apoi – în 1898 – a anunţat programul masiv de construcţii navale.

În 1893, dorinţa lui Cecil Rhodes de a cuceri teritoriul ce a devenit Rhodesia de Sud (azi Zimbabwe) a condus la revoltele Matebele.

Anii 1900: Sfârşitul splendidei izolări

În 1902, Marea Britanie semna un tratat de alianţa cu noul imperiu insular al lumii, Japonia. Tratatul a fost reînnoit şi întârit în 1905, fiecare ţară angajându-se să acorde ajutor celeilalte în caz de atac. În 1904, Anglia încheia o „antantă” cu vechiul inamic, Franţa. Nu era vorba de o alianţă, ci de o înţelegere pentru a reduce tensiunile bilaterale şi, foarte vag, de angajamentul unei viitoare cooperări. Antanta cu Franţa a dus, în mod inevitabil, la o înţelegere cu Rusia, aliata francezilor. Aceste înţelegeri au arătat că era „splendidei izolări” a englezilor se terminase, şi că super-puterea secolului al XIX-lea se temea că nu va mai putea continua singură, separată de toţi restul.

Alte evenimente au făcut ca deceniul să fie unul al „deşteptării” britanicilor: moartea mult adoratei împărătese Victoria, în 1901; Tratatul de la Vereeniging, care a pus capăt amarului război împotriva burilor; lansarea partidului irlandez Sinn Fein în 1905 şi a Ligii Musulmane în 1906.

Alegerile din 1906 au dus la victoria anti-unioniştilor şi la o majoritate liberală covârşitoare, dar şi la intrarea în parlament a primilor membri a noului Partid Laburist. Trei ani mai târziu, reforma bugetară a lui Lloyd George a dus la o dezbatere aprinsă asupra problemelor taxelor şi a condus la o criză constituţională ce s-a terminat cu diminuarea puterilor Camerei Lorzilor.

1910-1919: Anglia atacată

Primul război mondial a fost, evident, evenimentul dominant al acestui deceniu şi a subliniat încă o dată lipsurile severe din conducerea militară britanică. Insurecţia din 1916 din Irlanda, ceea ce a ajuns să fie cunoscută sub numele de Easter Uprisings, a fost un avertisment al naţionalismului irlandez care devenea din ce în ce mai violent, mai ales după noul eşec de implementare a reformei de Home Rule.

În 1915, Anglia a negociat cu Statele Unite pentru obţierea unor împrumuturi foarte mari , menite să susţină efortul de război. Imperiul, marele creditor al secolului al XIX-lea, devenea o ţară adâncită în datorii.

Înainte de izbucnirea războiului, Anglia a fost zguduită şi de o serie de conflicte interne: criza constituţională din 1910-1911, agitaţia continuă a campaniei sufragetelor care devenea din ce în ce mai violentă, ajungându-se chiar la ameninţarea cu moartea a parlamentarilor.

Pentru unii, izbucnirea războiului a fost aproape o uşurare de la aceste tensiuni, fiind un eveniment care a restabilit coeziunea internă a naţiunii.

Anii 1920: Ruptura Uniunii

Controversatul tratat anglo-irlandez din 1921 ce a dus la împărţirea Irlandei a adus o rezolvare parţială problemei irlandeze. Totuşi, acesta a cauzat şi un război civil între facţiunile pro şi anti tratat. Aceasta a fost prima lovitură dată uniunii ce a dat naştere Regatului Unit în 1801, dar deceniul conţine şi alte indici ale declinului britanic. Conferinţa imperială din 1926 a definit statutul constituţional al Dominioanelor, recunoscând drepturile lor la guvernare proprie şi dreptul de a-şi alege propria politică externă. Asta a marcat sfârşitul oricăror speranţe că imperiul ar fi putut păstra o politică externă coerentă. De acum înainte, dominioanele nu mai erau obligate să ia partea imperiului într-un viitor război.

Dezbaterea şi conferinţele cu privire la reforma constituţională din India a conferit acesteia, în cele din urmă, statutul de dominion, o concesie ce i-a făcut pe mulţi naţionalişti indieni să spere că vor putea obţine şi independenţa.

Anii 1930: Potolirea sau satisfacerea lui Hitler

Anii ’30 sunt asociaţi, în mod inevitabil, eşecului politicii de appeasement. A fost un indicator al declinului Angliei faptul că guvernul lui Neville Chamberlain a fost incapabil să ofere un răspuns mai bun politicii agresive ale lui Hitler. Tăierile bugetare din domeniul apărării au însemnat că Marea Britanie ar fi avut nevoie de timp pentru reînarmare dacă se punea problema unui conflict cu Germania nazistă. În plus, amintirea pierderilor umane din timpul primului război, când ţara pierduse mai bine de un milion de oameni, era încă proaspătă, iar mulţi sperau că evitarea unui nou conflict era posibilă.

Înţelegerea de la Munchen din 1938, care a sacrificat integritatea Cehoslovaciei, rămâne încă o pată în istoria diplomaţiei. Iniţial populară, politica dusă de Chamberlain nu a reuşit să păstreze pacea pe care acesta promisese că o va păstra. Acordul de la Munchen a dus şi la demisia lui Anthony Eden din funcţia de ministru de externe.

Marea criză economică a încurajat formarea unui guvern naţional prin coalizarea celor trei mari partide (conservator, liberal şi laburist). Creşterea fascismului britanic, sub conducerea lui Oswald Mosley, a fost un alt semn al decăderii, deşi mişcarea nu a reuşit să adune suficienţi adepţi. Criza abdicării regelui în 1936, când regele-playboy Edward al VII-lea a renunţat la tron pentru o femeie, a fost un adevărat şoc pentru societatea britanică.

Deceniul a luat sfârşit odată cu garanţiile acordate Poloniei cu privire la frontiere, fapt ce a dus la implicarea imperiului britanic în război contra Germaniei.

Anii 1940: sfârşitul imperiului - bunăstarea internă

În ciuda eroismului Bătăliei pentru Anglia sau a luptelor de la El Alamein şi din Normandia, unul din cele mai semnificative episoade din timpul războiului a fost de fapt semnarea Cartei Atlanticului în 1941. Această înţelegere, în mare parte iniţiativa lui Roosevelt, urma să schimbe evoluţia comunităţii internaţionale după război. Având ca scop stabilirea unor principii de reorganizare a lumii postbelice, Carta vorbeşte despre drepturilor tuturor popoarelor de a-şi alege forma de guvernământ.

În ciuda încercărilor lui Churchill de a deturna atenţia de la implicaţiile Cartei pentru colonii, asta nu putea decât să însemne că imperiile, precum cel britanic, trebuiau să dispară. Faptul că Churchill a acceptat să semneze Carta în aceste condiţii arată în ce situaţie disperată se afla ţara la vremea respectivă şi cât de departe era gata să meargă pentru a-i ţine aproape pe americani.

Războiul a adus şi alte umilinţe: înfrângerea din Singapore din 1942, cucerirea Hong Kongului de către japonezi; mişcarea naţionalistă condusă de Ghandi în India. Când India şi Pakistanul au obţinut independenţa în 1947, mulţi englezi probabil că şi-au amintit de vorbele din 1902 ale Lordului Curzon: „Atâta timp cât stăpânim India, vom fi cea mai mare putere a lumii. Dacă o vom pierde, vom decădea repede pentru a deveni o putere de mâna a treia”. Un an mai târziu, Ceylonul şi Burma deveneau indepedente, iar Palestina era abandonată.

În 1949, Irlanda devenea republică şi părăsea Commonwealth-ul. India devine şi ea republică, dar rămâne parte a organizaţiei. Guvernul laburist a adoptat o serie de reforme interne drastice. Se părea că pentru a ajunge la stabilitate şi bunăstare internă, Marea Britanie trebuia să renunţe la imperiu.