09:56
Just Admin
Dragonul ocupa un loc important în mitologia chineza. Apare în picturi, literatura, poezii, arhitectura, cântece si în multe alte aspecte ale spiritualitatii chineze. Originea dragonilor chinezesti este necunoscuta, dar, cu siguranta, anterioara istoriei scrise.
Dragonul ceresc chinezesc este un simbol al natiunii chineze (animal totemic). Chinezii din toata lumea se proclama cu mândrie descendenti ai dragonului. Dragonii sunt considerati creaturi mitice divine care aduc abundenta, prosperitate si noroc. Ca emblema a împaratului si autoritatii imperiale, legenda dragonului chinezesc strabate civilizatia si cultura chineza pâna în zilele nostre. Bunavointa dragonului semnifica maretie, bunatate si binecuvântare.
Dragonul chinezesc (Long), simbolizeaza puterea si desavârsirea, curajul si îndrazneala, eroismul si perseverenta, nobletea si divinitatea. Un dragon depaseste obstacolele pâna când reusita este a lui. Este energic, hotarât, optimist, inteligent si ambitios. Spre deosebire de energiile negative asociate dragonilor occidentali, majoritatea dragonilor orientali sunt frumosi, prietenosi si întelepti. Sunt îngerii Orientului. Nici pe departe detestati, ei sunt iubiti si venerati. S-au construit temple si altare în cinstea lor, pentru ca ei patroneaza ploaia, râurile, lacurile si marile.
Multe orase chinezesti au temple unde oamenii ard tamâie si se roaga dragonilor. Tot ce este legat de dragonii orientali este binecuvântat. Anul dragonului este o data la 12 ani si este norocos. Actualii astrologi orientali pretind ca un copil nascut în anul dragonului se va bucura de sanatate, prosperitate si longevitate. Exista 9 tipuri majore de dragoni: dragonul ceresc (care sprijina si apara lacasele zeilor), dragonul divin (care produce vântul si ploaia în beneficiul omenirii), dragonul subteran (stapânul apelor curgatoare), dragonul comorilor ascunse (care pazeste averile tainuite), dragonul cu coarne (cel mai puternic), dragonul înaripat (singurul având aripi), dragonul încolacit (care traieste în lacuri), dragonul galben (care i-a daruit legendarului împarat Fu Xi elementele scrierii) si dragonul rege (care se refera de fapt la patru dragoni, fiecare domnind peste una din cele patru mari – de est, sud, vest si nord).
Cel mai cunoscut tip de dragon chinezesc este dragonul cu coarne, sau Long, care produce ploaie. În plus, mai exista un tip de dragon care traieste în ocean si un altul, acoperit de solzi, care locuieste de obicei în mlastini si, uneori, în munti.
Chinezii au reprezentat dragonii de asemenea în 9 moduri, fiecare dintre ele evidentiind o caracteristica diferita a dragonului.
Astfel, exista dragoni sculptasi pe partea superioara a clopotelor si gongurilor, pentru ca dragonii au obiceiul sa strige tare când sunt atacati.
Un alt tip este gravat pe cheile instrumentelor cu coarde, celor mai multi dragoni placându-le muzica.
Un alt treilea este sculptat în partea de sus a tablitelor de piatra (cu inscriptii), pentru ca dragonii iubesc literatura.
Al patrulea, la baza monumentelor de piatra, pentru ca dragonii pot suporta greutati mari.
Al cincilea se gaseste pe stresinile templelor, pentru ca dragonii sunt mereu vigilenti.
Al saselea apare pe grinzile podurilor, pentru ca dragonilor le place apa.
Al saptelea este încrustat în tronul lui Buddha, odihna fiind pe placul dragonilor.
Al optulea se afla pe mânerele sabiilor, pentru ca se stie ca dragonii sunt capabili sa produca un masacru.
Al noualea este gravat pe portile închisorilor, pentru ca dragonilor le plac conflictele si scandalul.
9 caracteristici principale are dragonul Long: cap de camila, coarne de cerb, ochi de iepure, urechi de taur, gât de iguana, pântece de broasca, solzi de crap, labe de tigru si gheare de vultur. Pe maxilarul superior are o pereche de colti de câine. Mustatile lungi, ca niste cârcei, de o parte si de alta a gurii îl ajuta probabil sa-si gaseasca drumul pe fundul lacurilor mâloase. Dragonii orientali sunt orgoliosi, desi sunt întelepti. Se simt insultati când un conducator nu le urmeaza sfatul sau când oamenii nu le cinstesc importanta. Atunci, lovind din coada, dragonii ori nu mai dau ploaie si produc seceta, ori sufla nori negri care aduc furtuni sau inundatii. Dragonii mici sunt autorii unor pozne minore – fac acoperisurile sa curga sau orezul sa se lipeasca.
În cadrul unor parade speciale, oamenii defileaza cu dragoni de hârtie imensi si arunca pocnitori. De asemenea, se întrec pe apa cu barci în forma de dragon pentru a multumi si a îmbuna dragonii. Dragonul face sa cada esenta vietii, sub forma rasuflarii lui ceresti, cunoscuta ca sheng qi. El da un impuls vietii si isi foloseste puterea în formarea anotimpurilor, aducând apa prin ploi, caldura prin stralucirea soarelui, vânt de deasupra marilor si pamânt din sol.
Dragonul este reprezentarea fundamentala a fortelor naturii, cea mai mare forta divina de pe pamânt. Dragonul chinezesc este de multe ori privit ca un simbol al protectiei si pazei divine. Este privit ca Fiinta suprema printre celelalte vietuitoare. El poate sa traiasca în mare, sa zboare în ceruri si sa se încolaceasca pe pamânt sub forma muntilor. Fiind un animal mitic divin, dragonul pazeste de spiritele rele ratacitoare, îi protejeaza pe nevinovati si asigura protectia celor ce detin emblema lui. Dragonul chinezesc este privit ca simbolul suprem al norocului.
Simbolismul si importanta dragonului in cultura europeana
Foarte putine creaturi, fantastice sau nu, i-au fascinat pe europeni precum dragonii. Omniprezenti în blazoane nobiliare si cavaleresti alaturi de grifoni, vulturi, lei, leoparzi, ursi, tauri, cerbi, dragonii ornau cu imaginea lor nu doar arme, scuturi, sigilii, ci si bântuiau prin imaginatia creatoare a tuturor oamenilor din perioada medievala. Atunci au luat nastere sau urmau sa se cristalizeze principelele mituri, legende si credinte referitoare la aceste creaturi fantastice dar extrem de vii în memoria colectiva a tuturor oamenilor.
Cât de mare este interesul si fascinatia pentru dragoni chiar si în zilele noastre, o dovedeste cu prisosinta seria Urzeala tronurilor.
Strajer de comori si demon neînduplecat
În majoritatea legendelor, baladelor si miturilor stravechi, dragonul, sau balaurul cum apare în mitologia românilor, apare ca un paznic sever al comorilor si misterelor sau ca un simbol al raului si al tendintelor demoniace. De altfel, în istoriografia medievala occidentala, Satan este portretizat cel mai adesea sub forma de dragon sau de sarpe, în fond tot o reptila (reala de data asta) derivata din imagistica dragonului.
Aceasta creatura mitologica are o lunga genealogie si o numeroasa filiatie. Cu peste trei mii de ani înainte de Hristos, el aparea în Mesopotamia, iar o mie de ani mai târziu era mentionat în China Antica. Renastea în India cu putin timp înainte de aparitia crestinismului si avea ulterior sa apara în scrierile si mentionarile grecesti de unde s-a raspândit în tot Evul Mediu Occidental.
Monstru stravechi mereu revenind din abisurile fiintei noastre, dragonul este martorul constiintei noastre colective, al radacinilor deopotriva mocirloase si rodnice ale subconstientului nostru. Este unul, dar este multiplu, nu este nicaieri, dar este pretutindeni. A-l nega înseamna a-l confirma. Primul dragon cunoscut este sarpele adamic din Geneza, pe care adesea iconografia biblica l-a prevazut cu aripi, coarne, labe de reptila si bust de femeie. Ultimul este cel care personifica teribila Fiara din Apocalipsa. La vechii greci pazea Gradina Hesperidelor si avea sa fie învins de Hercule. Îl chema Ladon si era fiul lui Typhon si al Echidnei, parinti înca mai monstruosi decât el. Termenii grec si latin „Drakon” si respectiv, „Draco”, de unde a derivat numele de dragon, prezent în majoritatea limbilor europene sub forme proprii, desemnau initial un sarpe urias, în timp ce numele de „Ophis” era rezervat serpilor reali, obisnuiti. Deci cei vechi faceau clar diferenta…
Mereu nemuritor, dragonul a strabatut nelinistit veacurile întunecate ale Evului Mediu. Pe urmele lui Origen, lui Arnobiu, ale lui Ieronim sau ale Sfântului Augustin, reptila fantastica a mai purtat stigmatul de fiara malefica a Scripturilor, balaurul blestemat pe care omenirea era condamnata sa o combata aproape vesnic.
În arhitectura medievala, dragonul a aparut frecvent în arta lor specifica. Fiara fantastica se potrivea de minune în rol de ornament statuar al turnurilor, donjoanelor si castelelor.
Odata cu raspândirea crestinismului în Europa, apare si se consolideaza si figura eroului masculin, solar si viril, haituitor si ucigas de dragoni prin definitie. Daca Antichitatea nu cunoscuse decât putini astfel de eroi (cu precadere în figurile lui Hercule, Perseu si Cadmos), sfintii crestini vor aparea în numar mult mai mare si vor purcede înarmati pentru a scoate din ascunzisurile pustiului dragonii si balaurii, ale caror capete trebuiau taiate. Printre acesti eroi, vor aparea si unele femei, care nu vor înfrunta dragonii cu sabia si lancea, ci îi vor învinge prin virtutea si rugaciunile lor. Un rol cumva similar îl au eroii populari din toate basmele si povestile din folclorul european.
Sunt rai dragonii? Sau poate nu-i cunoastem îndeajuns?
Dragonii mitologici pazesc mai întotdeauna un palat fermecat, o pestera misterioasa sau o frumoasa fecioara. Conform reflectarii acestor simboluri vechi în psihologia moderna, dragonul ar fi nimic altceva decât forta care pazeste imaginea universala a vaginului feminin, ramasa în subconstientul colectiv înca din cele mai vechi timpuri.
Celebrul Carl Jung merge înca mai departe pe urmele acestei asocieri, demonstrând ca dragonul este Mama Primordiala a Naturii, teribila si misterioasa, a carei dragoste este uneori abuziva, posesiva, deci distructiva. Sub înfatisarea femeii care iese din jumatatea trupului de dragon, Jung o descopera pe Echidna, mama tuturor ororilor monstruoase care populeaza si anima Infernul. Un fel de Talpa Iadului occidentala. Eroul-zeu si salvator al lumii îndeplineste ceea ce initial este interzis, ucigând dragonul si dobândind astfel nemurirea (calitate care se transfera deseori de la dragon la eroul razboinic). Foarte interesant si în aceeasi linie susprinzatoare, în iconografia occidentala, dragonul tine locul lui Hristos în caliciul pe care îl tine în mâna Sfântul Ioan. Ochii sai vegheaza cu strasnicie asupra tainei divine a regenerarii materne.
De aceea pentru adeptii curentului hermetist dragonul este pazitor al marilor cunostinte de natura initiatica si oculta. Denumirea de Dragon de Aur va fi data manualelor destinate cautatorilor de comori spirituale.
Dragonul rosu este prin traditie emblema Tarii Galilor, un teritoriu eminamente celtic, a carui istorie este asemanatoare cu a tinuturilor din seria Urzeala tronurilor. Mabinogion-ul lui Ludd si Llewelyn (cea mai veche culegere istoric-mitologica a triburilor celte din Tara Galilor) povesteste despre lupta dragonului rosu cu dragonul alb, ultimul fiind simbolul invadatorilor saxoni de neam germanic. La sfârsitul luptei, cei doi dragoni se îmbata cu hidromel si sunt îngropati într-un cufar de piatra, ascuns în mijlocul Britaniei. Gasim aici un mit foarte vechi, caci dragonul întemnitat este simbol al fortelor ascunse ale unei fiinte misterioase cu doua fete, Dragonul alb are culoarea livida a mortii, iar dragonul rosu pe cea a furiei si violentei. Îngroparea lor împreuna semnifica fuziunea destinelor. Mânia s-a potolit, dar dragonii se pot manifesta din nou împreuna. Insulele britanice urmau sa nu mai sufere nicio invazie cât timp dragonii n-ar fi fost nedespartiti.
Constatam astfel ca dragonul a fost initial o plasmuire a fricii. Elementele din fiziologia sa: coltii, aripile, solzii, ghearele, privirea si natura lui în acelasi timp reptiliana, acvatica, subpamânteana si aeriana evoca marile reptile disparute de la pterodactyl la T-rex. Ca si cum subconstientul colectiv al oamenilor si-ar aminti de acesti monstrii si de teroarea pe care o raspândeau.
Dragonii din Westeros si Essos
Evident, asemenea creaturi mitologice nu puteau sa fie ocolite de saga literara „A Song of Ice and Fire”, precum si de ecranizarea sa, seria Urzeala tronurilor. Si aici dragonii sunt fiinte cu puteri si atribute magice despre care locuitorii acestor lumi fantastice credeau ca disparusera în urma cu peste 150 ani, singurele dovezi ale prezentei lor fiind câteva schelete si oua pietrificate. Aceasta pâna în momentul în care regina Daenerys Targaryen a reusit sa faca ouale sa eclozeze mici dragoni. Acestia su o înfatisare foarte asemanatoare cu imaginea lor clasica si obisnuita. În momentul iesirii diu oua, sunt de talia unor pisici, ajungând la maturitate sa aiba dimensiuni atât de gigantice încât pot înghiti un mamut…
Oasele lor sunt de culoare neagra, ca urmare a continutului urias de fier din ele. De fapt, în Urzeala tronurilor, oasele de dragoni erau unele dintre cele mai cautate materiale pentru arme si podoabe. Dragonii din serial sunt imuni la foc si sunt capabili de un mare grad de atasament si recunostinta fata de oamenii care i-au crescut si îngrijit de mici.
Desi portretizati ca animale, dragonii din serial sunt extrem de inteligenti si pot fi usor dresati sa aiba rolul unor devastatori cai de lupta. Sunt totusi capriciosi si temperamentali. Cel mai mare si mai batrân dragon se numea Balerion, avea vârsta de 200 ani si putea înghiti un mamut. Nu aveau o sexualitate fixa, ci, conform autorilor, puteau sa-si schimbe sexul la dorinta.
Povestile despre Dragonii de Gheata erau spuse periodic de catre Batrâna Nan la Castelul Winterfell. Uriasele creaturi fusesera descoperite cu peste 5.000 de ani în urma, în cercul celor paisprezece vulcani din Peninsula Valyrian.
Valyrienii perfectionasera arta de a calari si folosi dragonii în razboaie, astfel încât si-au ridicat un urias imperiu cu ajutorul acestora. Cei din clanul aristocrat al Targaryenilor s-au folosit de dragoni pentru a cuceri si stapâni Cele Sapte Regate. În decursul a sute de ani, dragonii Targaryenilor au murit, cei mai multi fiind ucisi în razboiul civil care a ravasit imperiul. Evenimentul a ramas în istoria Urzelii tronurilor drept Dansul Dragonilor. Cei din ultimile generatii dadeau semne de degenerescenta, nemaiajungând la taliile parintilor lor. Ultimul dragon era pipernicit si handicapat fizic, murind de tânar în timpul domniei Regelui Aegon al III-lea. Era de fapt o femela de culoare verde, cu aripi atrofiate. A depus cinci oua care nu aveau sa eclozeze niciodata. Drogon, Rhaegal, Viserion, Balerion, Meraxes, Vhagar, Silverwing, Vermitor, Morghul, Tessarion, Meleys, Stormcloud, Arrax sunt doar câtiva dintre dragonii care au contribuit la istoria (fantastica, ce-i drept, dar fascinanta) a seriei T.V. Urzeala tronurilor.
Si astazi, apetitul oamenilor pentru dragoni este la fel de mare ca în trecutul îndepartat. Deci, povestea continua…
Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Dragonul ceresc chinezesc este un simbol al natiunii chineze (animal totemic). Chinezii din toata lumea se proclama cu mândrie descendenti ai dragonului. Dragonii sunt considerati creaturi mitice divine care aduc abundenta, prosperitate si noroc. Ca emblema a împaratului si autoritatii imperiale, legenda dragonului chinezesc strabate civilizatia si cultura chineza pâna în zilele nostre. Bunavointa dragonului semnifica maretie, bunatate si binecuvântare.
Dragonul chinezesc (Long), simbolizeaza puterea si desavârsirea, curajul si îndrazneala, eroismul si perseverenta, nobletea si divinitatea. Un dragon depaseste obstacolele pâna când reusita este a lui. Este energic, hotarât, optimist, inteligent si ambitios. Spre deosebire de energiile negative asociate dragonilor occidentali, majoritatea dragonilor orientali sunt frumosi, prietenosi si întelepti. Sunt îngerii Orientului. Nici pe departe detestati, ei sunt iubiti si venerati. S-au construit temple si altare în cinstea lor, pentru ca ei patroneaza ploaia, râurile, lacurile si marile.
Multe orase chinezesti au temple unde oamenii ard tamâie si se roaga dragonilor. Tot ce este legat de dragonii orientali este binecuvântat. Anul dragonului este o data la 12 ani si este norocos. Actualii astrologi orientali pretind ca un copil nascut în anul dragonului se va bucura de sanatate, prosperitate si longevitate. Exista 9 tipuri majore de dragoni: dragonul ceresc (care sprijina si apara lacasele zeilor), dragonul divin (care produce vântul si ploaia în beneficiul omenirii), dragonul subteran (stapânul apelor curgatoare), dragonul comorilor ascunse (care pazeste averile tainuite), dragonul cu coarne (cel mai puternic), dragonul înaripat (singurul având aripi), dragonul încolacit (care traieste în lacuri), dragonul galben (care i-a daruit legendarului împarat Fu Xi elementele scrierii) si dragonul rege (care se refera de fapt la patru dragoni, fiecare domnind peste una din cele patru mari – de est, sud, vest si nord).
Cel mai cunoscut tip de dragon chinezesc este dragonul cu coarne, sau Long, care produce ploaie. În plus, mai exista un tip de dragon care traieste în ocean si un altul, acoperit de solzi, care locuieste de obicei în mlastini si, uneori, în munti.
Chinezii au reprezentat dragonii de asemenea în 9 moduri, fiecare dintre ele evidentiind o caracteristica diferita a dragonului.
Astfel, exista dragoni sculptasi pe partea superioara a clopotelor si gongurilor, pentru ca dragonii au obiceiul sa strige tare când sunt atacati.
Un alt tip este gravat pe cheile instrumentelor cu coarde, celor mai multi dragoni placându-le muzica.
Un alt treilea este sculptat în partea de sus a tablitelor de piatra (cu inscriptii), pentru ca dragonii iubesc literatura.
Al patrulea, la baza monumentelor de piatra, pentru ca dragonii pot suporta greutati mari.
Al cincilea se gaseste pe stresinile templelor, pentru ca dragonii sunt mereu vigilenti.
Al saselea apare pe grinzile podurilor, pentru ca dragonilor le place apa.
Al saptelea este încrustat în tronul lui Buddha, odihna fiind pe placul dragonilor.
Al optulea se afla pe mânerele sabiilor, pentru ca se stie ca dragonii sunt capabili sa produca un masacru.
Al noualea este gravat pe portile închisorilor, pentru ca dragonilor le plac conflictele si scandalul.
9 caracteristici principale are dragonul Long: cap de camila, coarne de cerb, ochi de iepure, urechi de taur, gât de iguana, pântece de broasca, solzi de crap, labe de tigru si gheare de vultur. Pe maxilarul superior are o pereche de colti de câine. Mustatile lungi, ca niste cârcei, de o parte si de alta a gurii îl ajuta probabil sa-si gaseasca drumul pe fundul lacurilor mâloase. Dragonii orientali sunt orgoliosi, desi sunt întelepti. Se simt insultati când un conducator nu le urmeaza sfatul sau când oamenii nu le cinstesc importanta. Atunci, lovind din coada, dragonii ori nu mai dau ploaie si produc seceta, ori sufla nori negri care aduc furtuni sau inundatii. Dragonii mici sunt autorii unor pozne minore – fac acoperisurile sa curga sau orezul sa se lipeasca.
În cadrul unor parade speciale, oamenii defileaza cu dragoni de hârtie imensi si arunca pocnitori. De asemenea, se întrec pe apa cu barci în forma de dragon pentru a multumi si a îmbuna dragonii. Dragonul face sa cada esenta vietii, sub forma rasuflarii lui ceresti, cunoscuta ca sheng qi. El da un impuls vietii si isi foloseste puterea în formarea anotimpurilor, aducând apa prin ploi, caldura prin stralucirea soarelui, vânt de deasupra marilor si pamânt din sol.
Dragonul este reprezentarea fundamentala a fortelor naturii, cea mai mare forta divina de pe pamânt. Dragonul chinezesc este de multe ori privit ca un simbol al protectiei si pazei divine. Este privit ca Fiinta suprema printre celelalte vietuitoare. El poate sa traiasca în mare, sa zboare în ceruri si sa se încolaceasca pe pamânt sub forma muntilor. Fiind un animal mitic divin, dragonul pazeste de spiritele rele ratacitoare, îi protejeaza pe nevinovati si asigura protectia celor ce detin emblema lui. Dragonul chinezesc este privit ca simbolul suprem al norocului.
Simbolismul si importanta dragonului in cultura europeana
Foarte putine creaturi, fantastice sau nu, i-au fascinat pe europeni precum dragonii. Omniprezenti în blazoane nobiliare si cavaleresti alaturi de grifoni, vulturi, lei, leoparzi, ursi, tauri, cerbi, dragonii ornau cu imaginea lor nu doar arme, scuturi, sigilii, ci si bântuiau prin imaginatia creatoare a tuturor oamenilor din perioada medievala. Atunci au luat nastere sau urmau sa se cristalizeze principelele mituri, legende si credinte referitoare la aceste creaturi fantastice dar extrem de vii în memoria colectiva a tuturor oamenilor.
Cât de mare este interesul si fascinatia pentru dragoni chiar si în zilele noastre, o dovedeste cu prisosinta seria Urzeala tronurilor.
Strajer de comori si demon neînduplecat
În majoritatea legendelor, baladelor si miturilor stravechi, dragonul, sau balaurul cum apare în mitologia românilor, apare ca un paznic sever al comorilor si misterelor sau ca un simbol al raului si al tendintelor demoniace. De altfel, în istoriografia medievala occidentala, Satan este portretizat cel mai adesea sub forma de dragon sau de sarpe, în fond tot o reptila (reala de data asta) derivata din imagistica dragonului.
Aceasta creatura mitologica are o lunga genealogie si o numeroasa filiatie. Cu peste trei mii de ani înainte de Hristos, el aparea în Mesopotamia, iar o mie de ani mai târziu era mentionat în China Antica. Renastea în India cu putin timp înainte de aparitia crestinismului si avea ulterior sa apara în scrierile si mentionarile grecesti de unde s-a raspândit în tot Evul Mediu Occidental.
Monstru stravechi mereu revenind din abisurile fiintei noastre, dragonul este martorul constiintei noastre colective, al radacinilor deopotriva mocirloase si rodnice ale subconstientului nostru. Este unul, dar este multiplu, nu este nicaieri, dar este pretutindeni. A-l nega înseamna a-l confirma. Primul dragon cunoscut este sarpele adamic din Geneza, pe care adesea iconografia biblica l-a prevazut cu aripi, coarne, labe de reptila si bust de femeie. Ultimul este cel care personifica teribila Fiara din Apocalipsa. La vechii greci pazea Gradina Hesperidelor si avea sa fie învins de Hercule. Îl chema Ladon si era fiul lui Typhon si al Echidnei, parinti înca mai monstruosi decât el. Termenii grec si latin „Drakon” si respectiv, „Draco”, de unde a derivat numele de dragon, prezent în majoritatea limbilor europene sub forme proprii, desemnau initial un sarpe urias, în timp ce numele de „Ophis” era rezervat serpilor reali, obisnuiti. Deci cei vechi faceau clar diferenta…
Mereu nemuritor, dragonul a strabatut nelinistit veacurile întunecate ale Evului Mediu. Pe urmele lui Origen, lui Arnobiu, ale lui Ieronim sau ale Sfântului Augustin, reptila fantastica a mai purtat stigmatul de fiara malefica a Scripturilor, balaurul blestemat pe care omenirea era condamnata sa o combata aproape vesnic.
În arhitectura medievala, dragonul a aparut frecvent în arta lor specifica. Fiara fantastica se potrivea de minune în rol de ornament statuar al turnurilor, donjoanelor si castelelor.
Odata cu raspândirea crestinismului în Europa, apare si se consolideaza si figura eroului masculin, solar si viril, haituitor si ucigas de dragoni prin definitie. Daca Antichitatea nu cunoscuse decât putini astfel de eroi (cu precadere în figurile lui Hercule, Perseu si Cadmos), sfintii crestini vor aparea în numar mult mai mare si vor purcede înarmati pentru a scoate din ascunzisurile pustiului dragonii si balaurii, ale caror capete trebuiau taiate. Printre acesti eroi, vor aparea si unele femei, care nu vor înfrunta dragonii cu sabia si lancea, ci îi vor învinge prin virtutea si rugaciunile lor. Un rol cumva similar îl au eroii populari din toate basmele si povestile din folclorul european.
Sunt rai dragonii? Sau poate nu-i cunoastem îndeajuns?
Dragonii mitologici pazesc mai întotdeauna un palat fermecat, o pestera misterioasa sau o frumoasa fecioara. Conform reflectarii acestor simboluri vechi în psihologia moderna, dragonul ar fi nimic altceva decât forta care pazeste imaginea universala a vaginului feminin, ramasa în subconstientul colectiv înca din cele mai vechi timpuri.
Celebrul Carl Jung merge înca mai departe pe urmele acestei asocieri, demonstrând ca dragonul este Mama Primordiala a Naturii, teribila si misterioasa, a carei dragoste este uneori abuziva, posesiva, deci distructiva. Sub înfatisarea femeii care iese din jumatatea trupului de dragon, Jung o descopera pe Echidna, mama tuturor ororilor monstruoase care populeaza si anima Infernul. Un fel de Talpa Iadului occidentala. Eroul-zeu si salvator al lumii îndeplineste ceea ce initial este interzis, ucigând dragonul si dobândind astfel nemurirea (calitate care se transfera deseori de la dragon la eroul razboinic). Foarte interesant si în aceeasi linie susprinzatoare, în iconografia occidentala, dragonul tine locul lui Hristos în caliciul pe care îl tine în mâna Sfântul Ioan. Ochii sai vegheaza cu strasnicie asupra tainei divine a regenerarii materne.
De aceea pentru adeptii curentului hermetist dragonul este pazitor al marilor cunostinte de natura initiatica si oculta. Denumirea de Dragon de Aur va fi data manualelor destinate cautatorilor de comori spirituale.
Dragonul rosu este prin traditie emblema Tarii Galilor, un teritoriu eminamente celtic, a carui istorie este asemanatoare cu a tinuturilor din seria Urzeala tronurilor. Mabinogion-ul lui Ludd si Llewelyn (cea mai veche culegere istoric-mitologica a triburilor celte din Tara Galilor) povesteste despre lupta dragonului rosu cu dragonul alb, ultimul fiind simbolul invadatorilor saxoni de neam germanic. La sfârsitul luptei, cei doi dragoni se îmbata cu hidromel si sunt îngropati într-un cufar de piatra, ascuns în mijlocul Britaniei. Gasim aici un mit foarte vechi, caci dragonul întemnitat este simbol al fortelor ascunse ale unei fiinte misterioase cu doua fete, Dragonul alb are culoarea livida a mortii, iar dragonul rosu pe cea a furiei si violentei. Îngroparea lor împreuna semnifica fuziunea destinelor. Mânia s-a potolit, dar dragonii se pot manifesta din nou împreuna. Insulele britanice urmau sa nu mai sufere nicio invazie cât timp dragonii n-ar fi fost nedespartiti.
Constatam astfel ca dragonul a fost initial o plasmuire a fricii. Elementele din fiziologia sa: coltii, aripile, solzii, ghearele, privirea si natura lui în acelasi timp reptiliana, acvatica, subpamânteana si aeriana evoca marile reptile disparute de la pterodactyl la T-rex. Ca si cum subconstientul colectiv al oamenilor si-ar aminti de acesti monstrii si de teroarea pe care o raspândeau.
Dragonii din Westeros si Essos
Evident, asemenea creaturi mitologice nu puteau sa fie ocolite de saga literara „A Song of Ice and Fire”, precum si de ecranizarea sa, seria Urzeala tronurilor. Si aici dragonii sunt fiinte cu puteri si atribute magice despre care locuitorii acestor lumi fantastice credeau ca disparusera în urma cu peste 150 ani, singurele dovezi ale prezentei lor fiind câteva schelete si oua pietrificate. Aceasta pâna în momentul în care regina Daenerys Targaryen a reusit sa faca ouale sa eclozeze mici dragoni. Acestia su o înfatisare foarte asemanatoare cu imaginea lor clasica si obisnuita. În momentul iesirii diu oua, sunt de talia unor pisici, ajungând la maturitate sa aiba dimensiuni atât de gigantice încât pot înghiti un mamut…
Oasele lor sunt de culoare neagra, ca urmare a continutului urias de fier din ele. De fapt, în Urzeala tronurilor, oasele de dragoni erau unele dintre cele mai cautate materiale pentru arme si podoabe. Dragonii din serial sunt imuni la foc si sunt capabili de un mare grad de atasament si recunostinta fata de oamenii care i-au crescut si îngrijit de mici.
Desi portretizati ca animale, dragonii din serial sunt extrem de inteligenti si pot fi usor dresati sa aiba rolul unor devastatori cai de lupta. Sunt totusi capriciosi si temperamentali. Cel mai mare si mai batrân dragon se numea Balerion, avea vârsta de 200 ani si putea înghiti un mamut. Nu aveau o sexualitate fixa, ci, conform autorilor, puteau sa-si schimbe sexul la dorinta.
Povestile despre Dragonii de Gheata erau spuse periodic de catre Batrâna Nan la Castelul Winterfell. Uriasele creaturi fusesera descoperite cu peste 5.000 de ani în urma, în cercul celor paisprezece vulcani din Peninsula Valyrian.
Valyrienii perfectionasera arta de a calari si folosi dragonii în razboaie, astfel încât si-au ridicat un urias imperiu cu ajutorul acestora. Cei din clanul aristocrat al Targaryenilor s-au folosit de dragoni pentru a cuceri si stapâni Cele Sapte Regate. În decursul a sute de ani, dragonii Targaryenilor au murit, cei mai multi fiind ucisi în razboiul civil care a ravasit imperiul. Evenimentul a ramas în istoria Urzelii tronurilor drept Dansul Dragonilor. Cei din ultimile generatii dadeau semne de degenerescenta, nemaiajungând la taliile parintilor lor. Ultimul dragon era pipernicit si handicapat fizic, murind de tânar în timpul domniei Regelui Aegon al III-lea. Era de fapt o femela de culoare verde, cu aripi atrofiate. A depus cinci oua care nu aveau sa eclozeze niciodata. Drogon, Rhaegal, Viserion, Balerion, Meraxes, Vhagar, Silverwing, Vermitor, Morghul, Tessarion, Meleys, Stormcloud, Arrax sunt doar câtiva dintre dragonii care au contribuit la istoria (fantastica, ce-i drept, dar fascinanta) a seriei T.V. Urzeala tronurilor.
Si astazi, apetitul oamenilor pentru dragoni este la fel de mare ca în trecutul îndepartat. Deci, povestea continua…
Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
