A început bătălia pentru colonizarea Lunii

Chinezii şi firicelul de bumbac

Impactul mediatic al noii misiuni spaţiale chi­neze Chang'e 4 a făcut ca bătrâna Lună să revină în mod spectaculos în atenţia pu­blicului. Pentru prima dată, omenirea a avut prilejul să asiste la explorarea părţii întunecate a Lunii şi să afle ce se întâmplă, de pildă, dacă încerci să cultivi aici plante aduse de pe pământ. Redeşteptarea interesului pentru Lună nu se datorează însă numai misiunii chineze Chang'e 4, ci şi ambiţiilor, tot mai făţiş exprimate de principalele agenţii spaţiale ale lumii, pre­cum NASA, ESA şi Ros­cos­mos, vizând construirea unui amplasament permanent pe sa­telitul natural al Terrei şi even­tuala sa colonizare.

Ce vor chinezii să facă pe Lună

Ambiţiosul program de ex­plorare lunară Chang'e şi-a pri­mit numele de la zeiţa chi­neză a Lunii. El a fost gândit să se desfăşoare în trei mari etape. Prima etapă a presupus amplasarea pe orbita circumlunară a unei son­de simple - obiectiv atins de Chang'e 1 în 2007 şi de Chang'e 2 în 2010. Al doilea mare obiectiv, care a fost acum şi el atins (de misiunile Chang'e 3, în 2013 şi Chang'e 4, în ianuarie 2019), a fost aselenizarea unei sonde şi a unui rover spaţial. În cea de-a treia etapă, chi­ne­zii îşi propun, cu aju­torul misiunilor Chang'e 5 şi Chang'e 6, să trimită pe pământ mostre lunare. Care este însă scopul final al acestor demersuri extrem de complexe şi de costisitoare? Ei bine, chinezii îşi doresc, nici mai mult, nici mai puţin decât trimiterea pe termen lung a unui echipaj uman pe Lună. Miza fundamentală a programului Chang'e este, aşadar, aceea de a de­termina dacă regiunea îndeplineşte sau nu criteriile pentru stabilirea unei colonii sau baze umane pe satelitul Pământului, obiectiv ce se doreşte a fi atins în preajma anului 2036.

Partea întunecată a Lunii, pentru prima dată în lumina reflectoarelor

Unul dintre cele mai mediatizate succese ale programului chinez de explorare lunară s-a produs chiar în primele zile ale acesui an. Sonda Chang'e 4, lansată în 7 decembrie 2018, din regiunea cen­trală Sichuan, a reuşit să aselenizeze pe 3 ianuarie, cu succes, pe faţa ascunsă a Lunii, moment ce a marcat o premieră absolută. Chang'e 4 a aselenizat în Bazinul Aitken, din Polul Sud al Lunii, o regiune vastă cu un diametru de aproximativ 2.500 de kilo­metri şi o adâncime de 13 kilo­metri, cu scopul de a studia mediul lunar, radiaţia cosmică şi interacţiunile dintre vântul solar şi suprafaţa Lunii. Zona a fost considerată ca pre­zentând interes întrucât are o cantitate mare de apă îngheţată, rămasă aici fiindcă a fost ferită de radiaţiile solare care ar fi dezintegrat-o. În timpul primei zile lunare, sonda şi roverul selenar (botezat Yutu 2 sau Iepurele de Jad 2 - după ani­ma­lul de companie al zeiţei chineze a Lunii - şi dotat, între altele, cu o cameră panoramică, un radar ca­pabil să penetreze solul, un spectrometru în infra­roşu şi un instrument pentru analiza undelor seis­mice) s-au fotografiat reciproc, iar camera instalată în vârful sondei a realizat în premieră fotografii pa­noramice ale feţei în­tu­ne­cate a Lunii. Emisfera se­lenară invi­zibilă de pe Terra nu mai fusese foto­gra­fiată şi car­to­grafiată decât cu aju­torul sondelor spaţiale, prima fiind son­da sovie­tică Luna 3, în 1959.

Cartofi, rapiţă şi bumbac


 Misiunea Chang'e 4 nu s-a redus însă la stu­die­rea geologiei locale, chi­nezii propunân­du-şi să efectueze un mic, dar spec­taculos experiment, în cadrul căruia să testeze efectele gra­vitaţiei reduse a Lu­nii şi ale radiaţiilor solare prezente aici asupra insectelor şi plan­te­lor. Ex­pe­ri­mentul, numit "mini­biosfera lunară", a fost selecţionat din­tre cele 257 de su­gestii făcute, în 2016, de mai mulţi studenţi chinezi. El a fost conceput de nu mai puţin de 28 de uni­ver­si­tăţi chineze, în frunte cu facultatea din Chong­qing, şi s-a desfăşurat într-un mic con­tainer si­gilat. În recipient au fost intro­duse se­minţe de bumbac, rapiţă, cartof, ara­bidopsis (o micuţă plantă erbacee), ouă de musculiţe de oţet şi drojdie, cer­cetătorii sperând ca toate acestea îm­preună să stabi­lească un ecosistem sim­plu pe suprafaţa Lunii.
De ce au ales însă oamenii de ştiinţă plan­te precum cartofii şi arabidopsis? Po­trivit lui Liu Hanlong, director al experi­mentului şi vicepreşedinte al Universităţii Chongqing, perioada de creştere a arabi­dop­sis-ului este scurtă, planta fiind astfel extrem de convenabil de observat. "Iar cartofii ar putea deveni o sursă im­portantă de hrană pentru viitorii călători spaţiali... Expe­ri­mentul nostru ne-ar putea ajuta să acu­mu­lăm suficiente cunoştinţe pentru a construi o bază lunară şi o colonie pe ter­men lung pe Lună", a adău­gat cercetorul chinez.

O imagine care a făcut istorie: bumbacul încolţit pe Lună

 Experimentul a debutat pe 3 ianuarie 2019, la doar câteva ore după aselenizare, când temperatura recipientului cu plante a fost ajustată la 24 de grade Celsius şi seminţele au fost udate. La mijlocul lunii ianuarie, au apărut primele informaţii privind încolţirea seminţelor de bumbac, însoţite şi de o fotografie, care a făcut înconjurul lumii. La foarte scurt timp după aceea, opinia publică a aflat însă că experimentului i s-a pus capăt la doar 212 ore de la debutul său. Explicaţia? Temperatura exterioară scă­zuse la minus 53 de grade Celsius, ca urmare a pogorârii nopţii lunare, astfel încât în interiorul cilindrului nu se mai putea menţine o temperatură optimă, apropiată de 24 de grade. Deşi, din punctul de vedere al creării unei biosfere, experimentul nu s-a soldat cu un succes, el a folosit, potrivit deca­nului Institutului de Tehnologie Avansată a Uni­versităţii din Chongqing, la obţinerea "unei uriaşe cantităţi de informaţii valoroase". La rândul său, Charles Cockell, astrobiolog în cadrul Universităţii din Edinburgh, a apreciat că experimentul realizat de chinezi pe Lună reprezintă "prima demonstraţie tehnică a faptului că putem creşte plante pe un alt corp planetar". "Pentru viitoarele tentative de explorare spaţială cu echipaj uman, vrem să fim capabili să proiectăm sisteme de menţinere a vieţii. (...). Acesta este un pas semnificativ în construirea unor asemenea sisteme. El ar putea totodată să deschidă calea trimiterii unui sistem automatizat de menţinere a vieţii pe Lună, care să se activeze înainte de sosirea oamenilor", a adăgat el.

În ceea ce priveşte organismele deja aduse pe suprafaţa Lunii, cercetătorii asigură că acestea se vor descompune treptat în recipientul creat special pentru acest experiment şi nu vor crea pagube mediului selenar.

Nopţile lunare, mai reci decât se credea

Îndată ce a venit noaptea lunară, care durează două săptămâni, sonda chineză a intrat în hibernare. Pentru a rezista la frig, aparatul a avut la dispoziţie doar o alimentare minimă cu energie, prin inter­mediul unui generator. Chang'e 4 a redevenit activ odată cu apariţia primelor raze de Soare, care au trezit la viaţă şi roverul spaţial Yutu 2, aflat la doar 18 metri distanţă de sondă. Verificând temperaturile înregistrate de sonda chineză în prima noapte petrecută pe partea nevăzută a Lunii, cercetătorii au constatat că acestea au fost mai mici decât se aşteptau, ele scăzând până la -190 de grade Celsius şi fiind mai mici faţă de cele înregistrate de mi­siunile americane pe partea văzută a satelitului nostru natural. "Dife­renţa este probabil din cauza com­poziţiei solului dintre cele două părţi ale Lunii", a apreciat Zhang He, director executiv al misiunii Chang'e 4.


Noua cursă spaţială

SUA intră în competiţia pentru Lună

Deşi, vreme de zeci de ani, comunitatea ştiinţifică interna­ţio­nală nu mai părea să acor­de o prea mare atenţie Lu­nii, ea părând mai degrabă tentată de o eventuală co­lonizare a planetei Marte, interesul pentru satelitul natural al Pământului s-a redeşteptat subit. Acest lucru s-a întâmplat, pe de-o parte, datorită pro­gra­­mului spaţial chinez de­scris mai sus, dar şi după descoperirea faptului că pe Lună ar putea exista ghea­ţă. În 2004, preşe­dintele american George W. Bush a cerut creionarea unui plan pentru trimiterea pe Lună a unei noi misiuni cu echipaj uman, până în anul 2020. Programul a fost ulterior anulat, iar admi­nis­traţia Barack Oba­ma şi-a concentrat mai degrabă atenţia - şi fondurile - asupra Staţiei Spaţiale Inter­naţionale şi a unor programe vizând planeta Marte şi o serie de asteroizi. Actualmente, "Administraţia Donald Trump" îşi doreşte dezvoltarea unei staţii orbitale selenare, numite Lunar Orbital Platform-Gateway. În proiectul de buget pentru 2019, NASA a solicitat fonduri pentru pregătirea lansării, în 2022, a primului element al noii staţii spaţiale, care ar putea fi gata după alte două lansări, până în anul 2025. Staţia Lunar Orbital Platform-Gateway, similară din punctul de vedere al conceptului cu Staţia Spaţială Internaţională (dar mult mai mică decât aceasta), ar urma să fie dotată cu instrumente ştiinţifice de ultimă generaţie şi să faciliteze deru­larea de experimente ştiinţifice în multiple domenii, de la astrofizică, fizică şi chimie, la biologie şi la psihologie umană. Platforma orbitală selenară va fi de asemenea dotată cu instrumente pentru derularea unor observaţii asupra Pământului şi Soarelui.

Mai ambiţioşi decât Donald Trump s-au arătat însă reprezentanţii mai multor companii americane, care plănuiesc crearea unor colonii selenare. Pro­iecte în acest sens au creionat, de pildă, Elon Musk, fondatorul "SpaceX", dar şi miliardarul american Jeff Bezos, fondatorul "Amazon" şi "Blue Origin". Prima organizaţie privată din lume care a primit însă autorizaţia de a trimite o misiune către Lună a fost Moon Express, în 2016. Compania, înfiinţată de miliardarul Naveen Jain, cercetătorul IT Barney Pell şi omul de ştiinţă Bob Richards, ar putea de­ve­ni a patra entitate din istorie care va aseleniza, după SUA, China şi Rusia.

Planurile Rusiei se împletesc cu ale Chinei

În anul 2016, Rusia şi-a propus să finalizeze construirea unei colonii umane pe Lună, până în anul 2030. La început, baza selenară ar urma să fie ocupată de numai pa­tru per­soane, numărul oa­menilor putând să crească apoi treptat, până la cel mult 12. Până atunci, pre­şedintele rus Vladimir Pu­tin a vorbit despre pla­nurile imediate ale ţării sale, privind o studiere mai aprofundată a su­pra­feţei lunare, spre deose­bire de cea desfăşurată în perioada sovietică. "Spe­cialiştii noştri vor încerca ase­le­ni­zarea pe polii lu­nari, deoarece avem mo­tive să credem că acolo există apă. În aceste zone se poa­te face şi alt­ceva: de acolo pu­tem lansa mi­siuni spaţiale pen­tru explorarea al­tor planete", a declarat Vladimir Putin, în cadrul unui interviu a­cor­dat anul trecut.

Date fiind bu­nele relaţii ruso-chineze, la în­cepu­tul anului 2018, agenţia spa­ţială rusă Ros­cos­mos şi Admi­nis­traţia Spaţială Na­­ţională din Chi­na (CNSA) au sem­nat un acord de cooperare în explorarea Lunii şi a Spa­ţiului. Cu un an înainte, cele două agenţii sem­na­seră şi un pro­gram de cooperare în privinţa explo­rării spaţiale, pentru perioada 2018-2022. Pro­gra­mul de coo­pe­rare are şase componente, care se re­feră la explo­rarea Lunii, ştiinţa şi tehnologia refe­ritoare la spa­ţiu, sateliţi, componente şi mate­riale, urmărirea de la distanţă şi resturile spaţiale.

Europenii vor o bază lunară construită cu ajutorul imprimantelor 3D


Ambiţii mari au şi reprezentanţii Agenţiei Spa­ţiale Europene (ESA), care consideră Luna o po­tenţială escală în drumul spre Marte şi care apre­ciază că o colonizare a satelitului natural al Terrei va deveni posibilă în următoarele două de­cenii. Pla­nurile ESA prevăd ca, din 2020, să fie trimişi pe Lu­nă o serie de roboţi care să demareze construcţia fa­cilităţilor unei baze lunare. Mate­rialele de cons­trucţie ar urma să fie realizate din solul lunar ames­tecat cu o serie de compuşi, mix­tura respectivă fiind trecută printr-o uriaşă impri­mantă 3D. Baza lunară, odată construită, va găzdui şi primii oameni care vor instala restul echipa­mentelor. Potrivit esti­mă­rilor ESA, prima bază lunară ar putea fi func­ţională până în 2030.

Autor

• Alina Olteanu

 

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole Terra Misterioasă

Read More

Cum ar arăta o civilizație veche de 1 milion de ani în viziunea lui Carl Sagan

Carl Sagan a intrebat o data : „ce poate insemna pentru o civilizatie sa fie veche de 1 milion de ani ?”

Noi avem radiotelescoape si nave cosmice de cativa zeci de ani ; civilizatia noastra este tehnica de cateva sute de ani… atunci o civilizatie veche de milioane de ani ar fi fata de noi, asa cum suntem noi fata de un tufis sau fata de un macac.

Desi orice conjunctura despre asa o civilizatie avansata este o problema de pura speculatie, am putea folosi totusi legile fizicii ca sa punem niste limite mai sus sau mai jos, acestor civilizatii.

In particular, acum ca legile teoriei campului quantic, relativitatii generale, termodinamicii, etc.. sunt destul de bine stabilite si clare, fizica ar putea sa stabileasca largimea granitelor fizice care determina parametrii acestor civilizatii.

Atunci acesta chestiune nu mai este una de pura speculatie.

In curand, umanitatea poate ca va trebui sa faca fata unui soc existential, faptului ca lista unei duzini de planete extrasolare de marimea lui Jupiter se se umfla acum cu sute de planete de marimea Terrei, aproape identice cu patria noastra celesta.

Acest lucru ne duce intr-o noua era de relatii cu Cosmosul: nu vom mai vedea niciodata cerul noptii ca pana acum, realiznd ca savantii ar putea eventual sa compileze o intreaga enciclopedie identificand coordonatele precise ale unor sute de planete ca Terra.

In ziua de azi, la fiecare cateva saptamani apare descoperirea unei noi planete stil Jupiter, ultima fiind cam la 15 ani lumina si orbitand in jurul stelei Gliese 876.

Cele mai spectaculoase astfel de descoperiri au fost fotografiate de telescopul spatial Hubble, care a facut capturi foto unei planete la 450 de ani lumina de noi, intr-un sistem binar.

Dar ceea ce este mai bun, abia urmeaza sa vina

In primii ani ai deceniului urmator, savantii vor lansa un tip nou de telescop care va utiliza interferenta luminii pentru cresterea puterii telescopului.

De exemplu, Misiunea Spatiala Interferometrica ( SIM), pentru a fi lansata un uramtoarul deceniu, consta in multiple telescoape lasate de-a lungul unei structuri de 9 m. Cu o rezolutie fara precedent, apropiata de limitele fizice ale opticii, SIM este atat de sensibil incat aproape ca intrece orice imaginatie : orbitand in jurul Terrei, poate detecta miscarea unei lantene tinute de un astronaut pe Marte.

SIM la randul lui, va asterne calea pentru Cautatorul de Planete Terestre, care va fi lansat la sfarsitul deceniului viitor si care va gasi si mai multe planete stil Terra.

El va scana cele mai stralucitoare 100 de stele de la distanta de pana la 50 de ani lumina de noi, si se va concentra pe 50-100 de sisteme planetare.

Toate acestea vor stimula la randul lor efeortul de a cerceta daca vreuna din ele are viata, poate chiar civilizatii mai avansate decat noi.

Desi este imposibil de precizat trasaturile unei astfel de civilizatii avansate, limitele ei exterioare pot fi analizate utilizand legile fizicii.

Nu mai conteaza cate milioane de ani ne despart pe noi de ele, ele tot trebuie sa asculte de inflexibilele legi ale fizicii, care sunt destul de avansate acum ca sa explice orice ,de la particulele subatomice la scala vasta a structurii Universului, prin 43 de ordine de magnitudine.

Fizica civilizatiilor de tip I , II si III
In mos sfecific, noi putem ierarhiza civilizatiile prin energia consumata, folosind urmatoarele principii:

Legile termodinamicii.
Chiar si o civilizatie avansata este limitata de legile termodinamicii, mai ales de a Doua Lege si poate fi categorisita de energia pe care o are la dispozitie.

Legile materiei stabile.
Materia barionica ,bazata pe protoni si neutroni, tinde sa se concentreze in 3 mari grupe: planete, stele si galaxii. Acest lucru este bine definit prin produsele evolutiei stelare si galactice, fuziunea termonucleara, etc…

De aceea , energia lor va fi bazata la randul ei pe trei tipuri distincte, iar acest lucru pune limite superioare pe rata lor de consum energetic.

Legile evolutiei planetare.
Orice civilizatie avansata trebuie sa creasca la consumul de energie mai repede dacat frecventa catastrofelor letale pentru viata ( impactul meteoritilor, ere glaciare, supernove, etc..).

Daca ar creste mai incet, ar fi condamanate la pieire.

Acest parametru induce limitele de jos in rata cresterii acestor civilizatii.

Intr-un ziar publicat in 1964, Jurnalul Astronomiei Sovietice, astrofizicianul rus Nicolai Kardashev teoretiza ca civilizatiile trebuie grupate in 3 tipuri : tipul I, II, si III, care stapanesc forme de energie planetara, stelara si galactica.

El a calculat ca consumul de energie a acestor 3 tipuri poate fi separat de un factor de miliarde de ani.

Oare cat timp ne va trebui sa ajungem la tipul II sau III ?

Mai scurt decat ne putem da seama.

Astronomul Don Goldsmith de la Universitatea Berkeley ne reaminteste ca Terra primeste a miliarda parte din energia Soarelui, iar omenirea foloseste cam a milioana parte din ea.

In prezent toata productia planetara de energie se ridica la 10 miliarde de miliarde de ergi/secunda.

Dar cresterea energiei noastre este exponentiala si ne putem da seama prin calcule cat timp ne ia ca sa ajungem la civilizatiile de tip II sau III.

Goldsmith spune : ” Priviti cat de departe am ajuns in utilizarea energiei de cand stim cum sa o manipulam, cum sa facem combustibilii fosili sa functioneze, cum sa cream electricitate din puterea apei, si asa mai departe.. am crescut puterea noastra de a utiliza energia in cateva secole, in comparatie cu miliardele de ani de cand exista Terra.. si tot asa ceva se poate aplica si altor civilizatii”.

Fizicianul Freeman Dyson de la Institutul de Studii Avansate estimeaza ca peste 200 de ani ar trebui sa ajungem la civilizatia de TIP I.

De fapt, cu o crestere modesta de 1% pe an, Kardashev estima ca ne-ar lua numai 3.200 de ani sa ajungem la Tipul II, si 5.800 de ani sa ajungem la Tipul III.

Viata intr-o civilizatie de TIP I, II sau III.

De exemplu, o civilizatie de Tip I este una planetara, care stapaneste cele mai multe forme de energie planetara. Emanatiile ei energetice pot fi de ordinul miilor si milioanelor de ori mai mari ca ale noastre.

Mark Twain spunea o data: „toata lumea vorbeste despre apa, dar nimeni nu face nimic pentru ea.”

Acest lucru s-ar putea schimba cu o civilizatie de Tip I, care are suficienta energie ca sa modifice apa.

Tot asa, are destula energie ca sa modifice cursul cutremurelor, vulcanilor si sa isi construiasca orase in oceane.

Actualmemte, energia noastra ne califica in civilizatie de Tip 0.

Energia noastra deriva, nu din exploatatra unor forte globale, ci din arderea plantelor moarte ( titei si carbune).

Dar deja se pot observa semintele unei civilizatii de Tip I.

Vedem inceputul unei limbi planetare -limba engleza, inceputul unui sistem planetar de comunicatii -internetul, o economie planetara –Uniunea Europeana, si chiar inceputul unei culturi planetare –mass media, tv, muzica rock, filmele de la Hollywood.

Prin definitie, o civilizatie avansata trebuie sa creasca mai repede decat frecventa catastrofelor letale.

De vreme ce impactul cu meteoriti mari sau comete are loc o data la cateva mii de ani, o civilizatie de Tip I trebuie sa stapaneasca bine calatoriile in spatiu.

Erele glaciare pot sa aiba loc cu o frecventa de zeci de mii de ani, deci civilizatia de Tip I trebuie sa invete sa stapanesca vremea, meteorologic vorbind, in acest interval de timp.

Catastrofele artificiale sau interne pot de asemenea fi stapanite.

Dar problema poluarii globale este inca mortala pentru o civilizatie de Tip 0.

O civilizatie de tip I a trait cateva milenii ca civilizatie planetara, timp necesar ca sa atinga echilibrul ecologic.

In problemele interne ca razboaiele, de asemenea a avut milenii sa rezolve conflictele rasiale, nationale sau religioase.

Eventual, dupa citeva mii de ani, o civilizatie de Tip I, va epuiza energia planetei, si va continua sa consume energia soarelui ei.

Cu energia lor comparabila unei mici stele, ar trebui sa fie vazuti din spatiu.

Dyson propunea ca o civilizatie de Tip II chiar poate construi o sfera gigantica in jurul stelei ei, ca sa utilizeze mai eficient energia.

Chiar daca ea si-ar tainui existenta, conform celei de a 2-a legi a termodinamicii, ar trebui sa emita multa caldura.

Din Spatiu ar trebui sa se vada planeta luminata ca un pom de Craciun.

Dyson propune sa se caute mai ales emisiile in infrarosu, ca cele radio sau tv, in scopul de a identifica civilizatii de Tip II.

Probabil ca cea mai serioasa incercare pentru o civilizate de Tip II ar fi explozia unei supernove in apropiere, ca carei eruptie brusca ar degaja uriase cantitati de raze X , letale pentru toate formele de viata.

De aceea , probabil ca cea mai interesanta este civilizatia de Tip III, care este cu adevarat nemuritoare.

Ea ar fi epuizat energia unui singur soare si a pornit in cautarea unor alte siteme stelare.

Nicio catastrofa stiuta in istorie nu poate distruge o civilizatie de Tip III.

Fata in fata cu o supernova din apropiere, ar exista cateva altenative, ca modificarea evolutiei unei stele giganta rosie care moare si este pe cale sa explodeze, sau parasirea sistemului solar cu probleme si terraformarea unui nou sistem solar.

Oricum exista bariere multe in calea evolutiei catre o civilizatie de Tip III.

Una ar fi revolta impotriva unei legi de fier a fizicii, Teoria Relativitatii.

Dyson estimeaza ca aceasta lege ar intarzia evolutia catre tipul III, timp de milioane de ani.

Dar chiar si cu bariera luminii, tot exista un numar de cai pentru a accelera aproape de viteza luminii.

De exemplu printre cele mai noi masuratori ale eficientei unei rachete exista ceva numit „impuls specific” ( definit ca produsul
intre impuls si durata, masurat in unitati de secunde).

Rachetele chimice pot atinge impulsuri specifice de la cateva sute pana la citeva mii de secunde.

Motoarele ionice pot atinge impulsuri specifice de zeci de mii pe secunda.

Dar pentru atingerea unei viteze apropiata de cea a lumnii ar trebui sa atinga un impuls specific de 30 milioane secunde, ceea ce este inca departe de capacitatile noastre, dar nu si de cele ale civilizatiei de Tip III.

O mare varietate de sisteme de propulsie ar putea sta la dispozitie pentru viteze subluminale, ca motoarele fotonice, etc..

Cum sa exploram Galaxia.

Din cauza distantelor uriase dintre stele si numarul atat de mare de sisteme solare fara viata, o civilizatie de Tip III va trebui sa faca fata urmatoarei intrebari : ” care este cel mai eficient mod, matematic vorbind, de a explora sute de miliarde de stele din Galaxie ?’

In Science Fiction, cautarea lumilor nelocuite a fost imortalizata de Capitanul eroic care cu curaj comanda o nava de explorare, sau de catre criminalul Borg, o civilizatie de Tip III care absoarbe civilizatiile de tip II mai putin evoluate, ca Federatia.

Oricum, cea mai eficienta matematic metoda de explorare, este mult mai putin glorioasa : a trimite flote de sonde Von Neumann prin Galaxie, cel care a stabilit legile matematice pentru sistemele care se inmultesc singure.

O sonda Von Neumann este un robot destinat sa atinga sisteme solare indepartate si sa creeze factorii prin care se va putea autoreproduce de mii de ori.

O Luna moarta sau chiar o planeta sunt destinatia ideala pentru sondele Von Neumann de vreme ce ele pot asoliza fara probleme si decola de pe aceste lumi fara eroziuni naturale.

Aceste sonde ar putea functiona utilizand minereuri de fier, nichel, etc, pentru a puta crea ingredientele care sa construiasca fabrica de noi roboti.

Ar putea crea mii de copii proprii, care ar putea fi trimse spre alte lumi.

Similar unui virus, invadand un corp de mii de ori mai mare decat el, ar putea exista o sfera de trilioane de sonde Von Neumann care sa plece in toate directiile, cu o fractiune din viteza luminii.

In acest fel, chiar si o galaxie de 100.000 de ani lumina ar putea fi complet analizata in, sa spunem , 500.000 de ani.

Daca o sonda Von Neumann gaseste dovezi despre existenta unei vieti primitive ca o civilizatie salbatica, instabila de Tip 0 ,ea poate sa asolizeze in liniste pe un satelit si sa astepte pana cand civilizatia va atinge tipul I.

Dupa ce asteapta in liniste cateva mii de ani, sonda ar putea fi reactivata cand civilizatia de Tip I este destul de avansata ca sa trimita o colonie pe acel satelit.

Fizicianul Paul Davies de la Universitatea din Adelaide a avansat ideea ca si pe Luna noastra ar putea exista asemenea sonde trimise de alte civilizatii de eoni, care asteapta dupa noi.

Noi descoperiri.

De cand Kardashev a emis originala ierarhizare a civilizatiilor, au existat numeroase noi decoperiri stiintifice care au rafinat si au extins analiza lui originala, ca de exemplu noi descoperiri in nanotehnologie, biotehnologie, fizica cuantica, etc.

De exemplu, nanotehnologia poate facilita dezvoltarea sondelor Von Neumann.

Nu exista nimic in legile fizicii care ar putea sa previna construirea unor armate din masini de marime moleculara.

Deja savantii au construit mici curiozitati de dimensiuni atomice cum ar fi un abac atomic sau o chitara cu corzi de o lungime de 100 de atomi.

Paul Davies sustine ca o civilizatie avansata ar putea construi, prin nanotehnologie, sonde in miniatura pentru explorarea Galaxiei, nu mai mari decat o plama.

Davies spune :”sondele despre care vorbesc sunt atat de neoservabile incat nu ma mir ca nu le-am descoperit pana acum. Nu este genul de lucru pe care sa il faci uitat. Deci, daca acesta este drumul prin care tehnologia dezvolta obiecte mai mici, mai rapide, mai ieftine, iar alte civilizatii deja au apucat pe acest drum, atunci de mult timp noi am putea fi inconjurati de astfel de statii de supraveghere „.

Cu atat mai mult, dezvoltarea biotehnologiei a deschis noi posibilitati.

Aceste sonde ar putea actiona ca forme de viata, reproducandu-si informatia genetica, avand mutatii si evoluand in fiecare etapa de reproducere pentru a-si dezvolta capacitatile, si pot avea inteligenta artificiala pusa in slujba accelerarii cautarilor lor.

De asemnea, teoria informatiei poate modifica analiza originala a lui Kardashev.

Actualul Proiect SETI scaneaza doar cateva frecvente radio si tv emise de o civilizatie de Tip 0, dar nu o civilizatie avansata.

Din cauza enormului fundal static din adancul Universului, trecerea in revista a unei singure frecvente prezinta o serioasa sursa de erori.

In loc sa pui toate ouale intr-un singur cos, un sistem mai eficient ar fi spargerea semnalului si trimitetea lui pe toate frecventele si apoi reasamblarea semnalului numai in partea cealalta.

In acest fel, chiar daca unele frecvente sunt bruiate de fundal, destul din mesaj va supravietui ca sa poata fi reasamblat corect prin rutine speciale de corectat erori.

Oricum o civilizatie de tip 0, ascultand intr-o singura frecventa, ar fi aproape un nonsens.

Cu alte cuvinte , galaxia noastra ar putea fi plina cu mesaje de la civilizatii de Tip II si III, dar radiotelescoapele noastre de Tip 0 ar auzi numai zgomote.

In cele din urma, exista posibilitatea ca civilizatiile de tip II si III sa fi atins fabuloasa energie Planck, de 10 la puterea 19 electronvolti.

Acesta energie este de quadriloane de ori mai mare dacat ciocnirea celor mai puternici atomi ai nostri.

Acesta energie, asa fantastica precum pare, este prin definitie o trasatura a unei civilizatii de tip II sau III.

Energia Planck are loc doar in centrul unui gauri negre si la inceputul Big Bang-ului.

Dar recentele descoperiri in gravitatia cuantica si teoria superstringurilor, arata un nou interes printre fizicieni pentru energii atat de mari incat efectele cuantice sfasie generarea Spatiului si Timpului.

Desi este cert, indiferent de motive, ca fizica cuantica permite gauri de vierme stabile, acest lucru ridica posibilitatea indepartata ca o suficient de avansata civilizatie poate fi capabila sa se muta, via gauri in spatiu.

Si daca aceste civilizatii pot sa navigheze cu succes prin gauri de vierme stabile, atunci atingerea unui impuls specific de 1 milion de secunde nu mai este o problema.

Cu curaj, fac o scurtatura prin Galaxie.

Acest lucru taie cu succes tanzitia grea intre civilizatiile de Tip II si III.

In al doilea rand, capacitatea de a crea gauri in Spatiu si Timp, ar putea intr-o zi sa ne fie la indemana.

Astronomii, analizand lumina de la supernovele indepartate, au tras recent concluzia ca Universul poate accelera sau incetini.

Daca acest lucru este adevarat, atunci poate exista o forta antigravitationala , poate Constanta cosmologica a lui Einstein, care contracareaza atractia gravitationala a galaxiilor indepartate.

Dar asta inseamna de asemenea ca Universul ar putea expanda la nesfarsit , pana cand temparaturile ar atinge zero absolut.

Cateva ziare au aratat nu demult cum ar arata un astfel de univers :orice civilizatie care supravietuieste ar trebui sa se stranga disperata spre caldura mortala a stelelor cu neutroni si gaurilor negre.

Daca universul moare, orice viata inteligenta moare.

Contempland moartea Soarelui, filozoful Bertrand Russel a scris o data poate cel mai trist paragraf :”toata stradania erelor, tot devotamentul, toata inspiratia, toata stralucirea geniului uman , sunt destinate sa se stinga in moartea sistemului solar, si integul templu al realizarilor umane sa se prabuseasca intr-un Univers in ruine.”

Azi, noi realizam faptul ca suficient de puternice rachete ne pot feri de moartea stelei noastre peste 5 miliarde de ani, cand oceanele ar fierbe si muntii s-ar topi.

Dar oare putem scapa de moartea Universului ?

Astronomul John Barrows de la Universitatea din Sussex scrie :” sa presupunem ca extindem clasificarea de mai sus. Membrii acestor ipotetice civilizatii de Tip IV, V, VI,.. si asa mai departe, vor fi capabili sa manipuleze structurile universului pe o scara din ce in ce mai larga, cuprinzand grupuri de galaxii, clustere si superclustere de galaxii”.

Civilizatiile de tip III ar putea avea destula energie sa scape dintr-un Univers pe moarte prin gauri in Spatiu.

extraterestrii
In cele din urma, fizicianul Alan Guth de la MIT, unul dintre cei care sta la originea Teoriei universului inflationar, chiar a calculat energia necesara crearii unui univers-pui in laborator.

Temperatura este de 1.000 de trilioane de grade, care ar fi accesibila acestor ipotetice civilizatii.

Desigur, pana ce cineva in prezent va face contact cu o civilizatie avansata, toate aceste speculatii sunt temperate de legile fizicii, si sunt nu mai mult decat un ghid folositor in cautarea civilizatiilor extraterestre.

Dar intr-o zi , multi dinte noi vom cauta in enciclopedii coordonatele a poate sute de planete ca Terra in sectorul nostru galactic.


Apoi vom incepe sa ne gandim, cum spunea Carl Sagan, cum ar arata o civilizatie cu un milion de ani mai avansata decat noi….

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.

Read More

De ce în 1969 puteam ajunge pe Lună și astăzi nu ?

În istoria omenirii, doar 24 de oameni au călătorit spre Lună, cu toţii fiind astronauţi în cadrul programului Apollo. Jumătate dintre ei au călcat pe suprafaţa singurului satelit natural al Pământului. Eugene Cernan şi Harrison Schmitt au fost ultimele persoane care au intrat în acest club select. Sunt mai bine de 40 de ani de când un pământean a păşit pe un alt corp ceresc decât Pământul. În ciuda proiectelor fantastice şi a progresului tehnologic înregistrat în ultimele patru decenii, oamenii nu au mai ajuns pe Lună din 1972, iar ultima aselenizare controlată a unei nave spaţiale a avut loc în august 1976.

Așadar, întrebarea de pe buzele tuturor este de ce nu s-au mai continuat aceste zboruri și dacă se vor relua vreodată. Pentru a încerca să răspundem ar trebui să aruncăm o privire de ansamblu asupra momentului în care a avut loc primul pas pe lună a lui Neil Armstrong, perioadă identifică drept „de aur” în explorarea lunară.

Pe data de 25 mai 1961, preşedintele american John F. Kennedy a ţinut un discurs în faţa Congresului anunţând că SUA aveau un nou ţel ambiţios:trimiterea unui american pe Lună până la finalul deceniului. Proiectul era de-a dreptul nebunesc, dar încerca să răspundă presiunii pe care Uniunea Sovietică o punea asupra americanilor, prin obţinurea a două victorii imense în „cursa spaţială”:lansarea primului satelit artificial în spaţiu în 1957 (Sputnik 1), și mai cu seamă, pe 12 aprilie 1961, atunci când Iuri Gagarin a devenit primul om în spaţiu. În contextul Războiului Rece, în care înarmarea nucleară depășise orice fel de imaginație, preşedintele Kennedy tocmai suferise o altă umilire în aprilie 1961 odată cu înfrângerea din Golful Porcilor, care a marcat eşuarea tentativei sale de a răsturna guvernul cubanez.

La o săptămână după reuşita lui Iuri Gagarin, preşedintele Kennedy i-a cerut vicepreşedintelui Lyndon B. Johnson să studieze programul spaţial american pentru a identifica zonele în care NASA putea depăşi URSS-ul. Kennedy avea nevoie de un succes pentru a recupera terenul pierdut în faţa sovieticilor, oferindu-le cetăţenilor americani confirmarea că SUA nu-şi pierduseră supremaţia în faţa comunismului. Johnson i-a recomandat lui Kennedy să încerce cucerirea, în premieră, a Lunii. Obiectivul era suficient de îndepărtat pentru a permite NASA să recupereze terenul pierdut.

NASA a depus eforturi extraordinare de-a lungul acelui deceniu pentru atingerea ţelului stabilit de Kennedy, cu costuri extraordinare. Programul Apollo a rămas până astăzi cea mai mare mobilizare de resurse pe timp de pace din istoria omenirii. SUA a investit 24 de miliarde de dolari de-a lungul întregului program. În perioada sa de vârf, în programul Apollo erau implicaţi 400.000 de oameni și avea susţinerea a 20.000 de companii industriale şi universităţi din SUA.

În ciuda a numeroase piedici, printre care şi moartea într-un incendiu a astronauţilor ce formau echipajul Apollo 1, SUA au reuşit să trimită primii oameni pe Lună în termenul stabilit de Kennedy.

La 30 de luni de la incendiul fatal, pe 16 iulie 1969, o rachetă Saturn V s-a ridicat de la sol purtând primii oameni ce aveau să ajungă pe alt corp ceresc. Trei zile mai târziu, cei trei membri ai echipajului Apollo 11 au ajuns la destinaţie:Luna. Pe 20 iulie 1969, ora 20:18 GMT, o navetă în care se aflau Neil Armstrong şi Buzz Aldrin a aselenizat, iar pe 21 iulie 1969, la ora 02:56, Neil Armstrong a devenit primul om care a păşit pe lună şi a rostit celebra frază „este un pas mic pentru un om, dar un pas mare pentru omenire”.

Cei doi astronauţi au revenit cu succes pe orbita lunară, unde erau aşteptaţi într-o navetă spaţială de cel de-al treilea membru al echipajului, Michael Collins, şi au revenit teferi pe Pământ pe 24 iulie.

După Apollo 11 au urmat alte cinci misiuni care au dus cu succes oameni pe Lună, ultima dintre ele având loc în decembrie 1972. Aceste 6 zboruri spaţiale desfăşurate într-o perioadă de doar patru ani reprezintă singurele momente în care omenirea, prin 12 reprezentanţi, a ajuns pe un alt corp ceresc.

Putem spune că asasinarea celui mai iubit președinte american, în 1963, a fost fără doar și poate un adevărat motor care a propulsat acest proiect. Văzut ca un capriciu sau ca pe o vanitate politică într-un moment de slăbiciune al americanilor în timpul conflicutului ce împărțea lumea în două, la acel moment, se prea poate ca să se fi renunțat mai devreme dacă președintele care l-a promovat ar fi avut un sfârșit lin.

Nixon a decis în 1972 ca acest program să fie stopat. Oricum nota de plată era destul de mare:anual cam 4-4, 5 % din bugetul federal mergea către acest program spațial. Azi mai putin de .5% merge către NASA.

Desi beneficiile acestor călătorii au fost imense, perspectiva ca NASA să trimită din nou un om pe lună este mică. Costurile mari ale programului Apollo și lipsa de motivație directă cum a fost cursa înarmărilor din vremea Războiului Rece fac ca ideea de a păși din nou pe Lună să fie îndepărtată. Există voci care vorbesc despre lucrurile „ascunse” marelui public de către NASA și de guvernul federal, aspecte găsite în aceste voiaje:existența extratereștrilor sau că ar mai fi cineva pe Lună.

Azi NASA încearcă să pregătească nu doar o revenire în termen de pași pe Lună sau înfigerea unui steag acolo, ci un program-Constellation-care să susțină viața câtorva oameni acolo pentru câteva luni. Deși termenul ar fi 2020, este puțin probabil ca acest lucru să se petreacă tocmai din cauza bugetului cu mult mai mic decât cel alocat programului Apollo

Companiile private și zborul pe Lună

Totuși la orizont au apărut tot felul de inițiative private, gata să ducă nu astronauți, ci oameni obișnuiți în apropierea Lunii. Una dintre cele mai cunoscute este Excalibur Almaz, o companie care beneficiază de experienţa consultantului Valeri Tokarev, un fost cosmonaut sovietic care a călătorit de două ori în spaţiu.

Compania intenţionează să folosească vehicule spaţiale sovietice ce au fost supuse unui proces de modernizare pentru a efectua călătorii spre Lună. Şeful Excalibur Almaz, Art Dula, afirmă că utilizarea celor 6 vehicule sovietice (dintre care 4 navete reutilizabile şi două staţii spaţiale) va economisi două miliarde de dolari din bugetul companiei faţă de varianta dezvoltării altor tehnologii.

Chiar şi aşa, călătoria spre Lună nu va fi ieftină, costul ei ridicându-se la 150 de milioane de dolari de persoană conform declaraţilor oficialilor companiei. De asemenea, cei ce vor dori să pornească în expediţie spre Lună vor urma un curs de pregătire de 6 luni. Până acum în spații au mers peste 500 de persoane, însă până la Lună nu a ajuns nimeni.

La orizont, în schimb, în ultimii 15 ani s-a ivit un nou actor dispus să investească masiv într-un program spațial:China. În 2007 Mike Griffin, șeful agenției spațiale a făcut o declaraţie surprinzătoare:„China va fi ţara care va duce la revenirea oamenilor pe Lună, iar americanilor nu le va plăcea acest lucru”. Lucrurile par să se confirme pentru că în ultima perioadă  chinezii au început să obțină și roade ale investițiilor lor:prima femeie în spațiu-Liu Yang, în vârstă de 33 ani, și numeroase ieșiri ale astronauților săi în spațiul cosmic.

Cucerirea spațiului cosmic rămâne însă o țintă pentru omenire. Cine o va face în continuare este o necunoscută. Când va reveni omul pe lună? Experții spun curând... indiferent ce rasă va avea acel om.

Read More