Conspiratia care l-a ucis pe Lincoln

Primul preşedinte american asasinat a fost Abraham Lincoln. La 14 aprilie 1865, în timp ce se afla la teatru, în loja sa, Lincoln a fost împuşcat de actorul John Wilkes Booth. A decedat a doua zi. Numeroase dovezi indică faptul că el a fost victima unei conspiraţii iniţiate de bancherii internaţionali.

 

De altfel, istoria SUA este un lung şir de asasinate. Toate personalităţile care s-au opus ferm oligarhiei bancare au fost rând pe rând asasinate.

Lincoln a afirmat: „Puterea banilor ruinează ţara pe timp de pace şi conspiră împotriva ei în momentele critice. Este mai despotică decât monarhia, mai insolentă decât autocraţia şi mai egoistă decât birocraţia. Prevăd în viitorul apropiat o criză care mă va descuraja şi mă va face să mă tem pentru ţara mea. S-au întronat multe corporaţii şi va urma o eră de corupţie la nivel înalt, iar puterea monetară va încerca să domnească în dauna oamenilor, până când bogăţia se va afla în totalitate în mâinile a doar câteva persoane, iar Republica va fi distrusă. În acest moment simt mai multă nelinişte pentru siguranţa ţării mele decât atunci când ne aflam în război.”

Bismarck, cancelarul german, a declarat în 1876 despre Lincoln: „A obţinut din partea Congresului dreptul de a împrumuta bani de la oameni prin vânzarea de obligaţiuni către statele americane şi astfel, Guvernul împreună cu naţiunea au scăpat de comploturile străinilor care doreau să-i finanţeze. Aceştia au realizat imediat că Statele Unite aveau să le scape din mână. De aceea s-a hotărât uciderea lui Lincoln.”

Asupra lui Booth, cel care l-a asasinat pe Lincoln, s-au găsit mesaje codate, iar cheia pentru decodificarea acestora a fost descoperită printre lucrurile politicianului american Judah Benjamin, omul lui Rotschild.

S-a ştiut întotdeauna că moartea lui Lincoln a fost rezultatul unei conspiraţii ample. Cu toate acestea, nimeni nu a ştiut cât de mare amploare a avut această conspiraţie.

În anul 1974, cercetătorii au descoperit printre hârtiile lui Edwin M. Stanton, ministrul de război de pe vremea lui Lincoln, scrisori în care Stanton primea indicaţii clare despre cum să mascheze această conspiraţie. Ei au găsit, de asemenea, cele 18 pagini care fuseseră rupte din agenda lui Booth şi care dezvăluiau numele a 70 de persoane, direct sau indirect implicate în planul iniţial al lui Booth de a-l răpi pe Lincon. Pe lângă Stanton, la conspiraţia asasinării lui Lincoln au fost de asemenea complici şi Charles A. Dana, asistentul ministrului de război (membru al mişcării iluministe) şi Maiorul Thomas Eckert, director al departamentului de comunicaţii pe timp de război.

Agendele şi documentele codificate aparţinând colonelului Lafayette C. Baker, şeful poliţiei naţionale secrete, conţineau toate detaliile, atât ale conspiraţiei împotriva lui Abraham Lincoln, cât şi ale procedeului ulterior de „acoperire” a acesteia.

La acest complot de asasinare au contribuit şi un grup de fermieri din Maryland, un grup al Confederaţiei (inclusiv Jefferson Davis, preşedintele acesteia) şi Judah Benjamin, un grup aparţinând Băncii de Nord şi Intereselor industriale (inclusiv Jay Cooke, agent financiar din Philadelphia), Henry Cooke (bancher din Washington D.C.), Thurlow Weed (jurnalist la ziarul New York), un grup al Republicanilor Radicali (care nu acceptau ideea unirii zonei de nord cu zona de sud, dar care vroiau să le controleze transformându-le în teritorii militare), senatorul Benjamin Wade din Ohio, senatorul Zechariah Chandler din Michigan şi senatorul John Conness din California. Toate aceste grupări şi-au coordonat eforturile şi s-au folosit de ajutorul actorului John Wilkes Booth, un susţinător al Confederaţiei, pentru a-şi duce la îndeplinire planurile.

Planul iniţial consta în răpirea lui Lincoln, a vicepreşedintelui Andrew Johnson şi a secretarului de stat, William Henry Seward. Poliţia Naţională a Detectivilor a descoperit planurile pe care le puseseră la cale conspiratorii şi l-a informat pe Stanton. Planificată pentru data de 18 ianuarie, încercarea de răpire a eşuat. În aceeaşi seară în care Lincoln a fost împuşcat a avut loc un atentat nereuşit împotriva secretarului de stat, pus la cale de aceiaşi conspiratori.

Căpitanul James William Boyd, un agent secret al Confederaţiei, a fost informatorul Poliţiei Naţionale a Detectivilor, furnizând acesteia date despre activităţile prizonierilor şi despre paznicii corupţi. El semăna foarte bine din punct de vedere fizic cu Booth şi, în mod ironic, cei doi aveau aceleaşi iniţiale.

Stanton l-a eliberat din închisoare pe Boyd, care a preluat controlul asupra conspiraţiei din partea de nord, din care mai făcea parte Poliţia şi Departamentul de Război. Conspiratorii nordişti vroiau să-l omoare pe Lincoln, în timp ce Booth vroia doar să-l răpească pentru a-l folosi ca ostatec, în schimbul eliberării prizonierilor de război, membri ai Confederaţiei.

Încercările lui Booth au eşuat de două ori în luna martie şi s-au încheiat cu asasinarea lui Lincoln. Boyd, avertizat că ar putea fi implicat în acest scandal, plănuia să fugă în Maryland. El a fost acuzat de atacarea lui Seward, faptă pe care nu o comisese. Boyd a fost împuşcat la ferma Garrett şi identificat ca fiind Booth. Poliţia a descoperit adevărul despre aceasta, abia după ce anunţase deja public că Booth, asasinul preşedintelui Lincoln, a fost prins.

Singura poză a cadavrului lui Boyd a fost găsită printre fotografiile lui Stanton. Corpul lui Boyd a fost dus de către colonelul Lafayette Baker la vechiul penitenciar Arsenal, unde a fost îngropat într-un loc necunoscut, în beton.

Baker şi detectivii Luther şi Andrew Potter ştiau că acest caz nu era rezolvat şi era necesar să-l găsească pe Booth, pentru a-l împiedica să dezvăluie adevărul. Acesta s-a întors într-adevăr în Statele Unite, şi mai târziu, pe patul de moarte, şi-a dezvăluit adevărata identitate.

Baker a rupt relaţiile cu Stanton, care a fost dat afară din armată şi din postul de şef al Serviciului Secret, în anul 1866. În 1867, în cartea sa „Istoria Serviciului Secret al Statelor Unite”, Stanton a recunoscut că a ajuns în posesia jurnalului lui Booth, iar cu altă ocazie a mărturisit că jurnalul fusese intact când ajunsese la el. Aceasta înseamnă că Stanton a fost cel care a înlăturat cele 18 pagini, pentru a facilita muşamalizarea cazului, mai ales că paginile rupte au fost găsite printre lucrurile sale.