11:32
Just Admin
Diferenţierea lor din marea masă a popoarelor germanice şi formarea unor uniuni de triburi va sta la baza viitoarelor popoare danez, suedez şi norvegian. Inscripţiile runice din secolele al VIII-lea şi al X-lea, care au fost găsite în locuri situate la mare depărtare unul de altul în fiecare dintre cele trei ţări scandinave, demonstrează că aveau aceeaşi limbă
. Limba vorbită era diferită, fără îndoială, de limba scrisă şi era inevitabil să existe dialecte ale limbii vorbite, dar acestea erau diferenţe normale care se găsesc în orice limbă dinamică. Limba nordică primitivă (vox danica) era încă folosită de aceste popoare nordice la începutul epocii vikingilor. De asemenea, în privinţa artei, istoricii de artă încearcă să ne îmbogăţească cunoştinţele despre arta vikingilor şi deosebesc şase stiluri diferite, legate fără îndoială, de arta germanică timpurie; influenţată şi la rândul său influenţând arta irlandeză, anglo-saxonă şi carolingiană, arta vikingă era o artă aplicată, decelabilă în principal la obiecte din lemn şi din piatră şi, în mai mică măsură, la cele din metal.
Asemenea altor aspecte ale istoriei oamenilor nordului, însăşi originea denumirii lor nu este încă pe deplin lămurită. Francii i-au numit, potrivit locului de origine, normani, iar anglo-saxonii dani, dat fiindcă au avut de a face mai cu seamă cu locuitorii pământurilor daneze. Cronicile germane folosesc denumirea de ascomani, adică oameni ai frasinului, deoarece acest lemn era folosit pe scară largă la construcţia corăbiilor. Irlandezii i-au numit gall (străini) sau lochlannach (nordici). Dar denumirea cea mai semnificativă, datorită faptului că şi-o atribuiau înşişi oamenii nordului, fiind mult mai răspândită chiar în propriile lor saga, este aceea de vikingi. Originea acestei denumiri are mai multe interpretări, cea mai larg răspândită fiind aceea după care provine de la cuvântul nordic kvik, ce înseamnă fiord. O alta este de origine anglo-saxonă şi pune accent pe preocupările militare ale oamenilor nordului, deoarece cuvântul wik, derivă din latinescul vicus (tabără). Pe măsură ce s-au răspândit pe teritorii din afara Scandinaviei, oamenii nordulu au primit şi alte denumiri. Astfel, în Rusia veche, vikingii suedezi au fost numiţi varegik. Vikingii ce s-au aşezat în Normandia, pe teritoriul franc, sunt menţionaţi în izvoarele vremii ca normanzi.
În privinţa periodizării istoriei acestor popoare, istoriografia străină actuală admite că perioada vikingă are două etape principale: perioada Vendel (sec. VII-IX), denumire dată după numele localităţii din Uppland (Suedia), unde s-au făcut importante descoperiri arheologice şi perioada clasică (sec. IX-XI).
Organizarea socială. Primele triburi cunoscute încă din primele secole ale mileniului I sunt cele numite Goetar şi Svear, din centrul Suediei, din zona lacurilor Vendel şi Vetter. Se pare că prin secolul al V-lea, unele grupuri de germanici ce locuiau în părţile nord-vestice ale Europei au luat drumul nordului, aşezându-se pe coasta de apus a Peninsulei Scandinavice, de unde i-au alungat pe laponi. În lumina arheologiei, populaţiile nordice nu par atât de izolate, numeroase descoperiri atestând o intensă activitate de schimb comercial cu civilizaţiile Europei meridionale. Chihlimbarul, principalul produs de schimb al normanzilor, se întâlneşte în piramidele egiptene, mormintele greceşti şi romane, iar piese de lux ale atelierelor greco-romane apar în Scandinavia.
La începutul evului mediu triburile scandinavice trec treptat de la organizarea în obşti gentilice la organizarea în obşti teritoriale, săteşti. În cadrul acesteia un rol tot mai mare a revenit cetei cu care căpetenia militară împărţea prada acaparată în timpul incursiunilor de jaf. Procesul de destrămare a relaţiilor gentilice şi de formare a relaţiilor feudale a fost tardiv, lung şi neuniform, având loc, succesiv, în Danemarca (din secolul al IX-lea), în Norvegia şi Suedia (din secolul al X-lea). Paralel cu o categorie numeroasă a ţăranilor liberi şi a micilor proprietari, s-au format şi proprietari de domenii laici şi, pe măsura creştinării, şi ecleziastici, odată cu aceştia apărând şi starea de dependenţă a unui număr tot mai mare de ţărani. Restructurările care au avut loc în cadrul societăţii vikinge până în secolul al IX-lea au determinat accentuarea tensiunilor şi conflictelor în cadrul acesteia. Este de remarcat că denumirea adunării poporului - thing -, forul social suprem în comunităţile vikinge, vine de la un cuvânt care înseamnă judecată, funcţia sa principală fiind mai ales de instanţă judecătorească superioară. Din thing făceau parte toţi bărbaţii liberi în stare să poarte arme. Paralel a existat şi un sfat al nobilimii ce a avut în prima fază a democraţiei militare, atribuţii destul de restrânse, dar care, pe măsură ce această categorie socială şi-a extins puterea, s-a suprapus tot mai mult autorităţii thing-ului. În preajma perioadei clasice a istoriei vikingilor categoriile sociale ale societăţii erau pe deplin constituite, fiind vorba despre: şef militar / rege, jarli (nobili), oameni liberi, sclavi eliberaţi şi thralli (sclavi).
Într-o societate cu o stratificare socială şi cu aşezări răzleţe este de aşteptat să nu întâlnim un sistem de legi aplicabil uniform întregii regiuni, ci mai degrabă o serie de aspecte zonale şi regionale ale unor structuri legislative comune, derivate din religia comună întregii populaţii ce locuia în Peninsula Scandinavică. Sistemul de legi care guverna această societate ne este cunoscut mai ales din colecţiile de coduri de mai târziu şi în general putem presupune o schemă general răspândită pe baza unui schelet comun, diferenţierile fiind date de partea procedurală sau de nivelul pedepselor acordate.
Formarea relaţiilor feudale a fost urmată, în domeniul organizării politice, de constituirea statului, iar în domeniul spiritual de adoptarea creştinismului. Regalitatea a evoluat de la cea de tip tribal la regalitatea aflată în fruntea unui stat unificat, în Danemarca (prima jumătate a secolului al IX-lea), Norvegia şi Suedia (ultimele decenii ale secolului al X-lea - primele decenii ale secolului al XI-lea).
Viaţa religioasă.
La popoarele din nordul Europei străvechile credinţe şi practici religioase s-au menţinut până în secolul al X-lea. Cele mai bogate informaţii asupra religiei ni le furnizează tradiţiile literare păstrate nealterat în Islanda, unde creştinismul a pătruns târziu (în jurul anului 1000). Panteonul zeilor în religia scandinavilor era populat de zeităţi antropomorfe, fiecare cu propriul său simbol, fiind împărţiţi în două grupuri distincte, veneraţi de o categorie socială sau alta şi anume: Asii, zeii aristocraţiei războinicilor şi Wanii, divinităţile agricultorilor şi păstorilor, ai fecundităţii şi fertilităţii, protectorii păcii şi ai bogăţiei.
Zeul suprem al tuturor germanilor, regele Asilor, era Odin, având ca simbol o suliţă; la origine zeul furtunilor, Odin era în primul rând zeul furiei războinice, înconjurat de ceata sa formată din luptătorii cei mai aprigi şi era singura divinitate căreia i se aduceau sacrificii umane.. Tot el stabilea care dintre războinici vor fi conduşi de fecioarele războinice (walkirii) în Walhalla- locul celor căzuţi pe câmpul de luptă. Al doilea zeu, foarte popular, era Thor, zeu al tunetului şi al furtunii aducătoare de ploaie binefăcătoare recoltelor, reprezentat cu un ciocan, uneori în asociaţie cu un topor. Alături de aceste zeităţi panteonul era completat de numeroşi alţi zei principali (Frey, zeul fertilităţii, Logi, zeul focului, s.a.) şi secundari.
În legendele mitologice scandinave un rol important îl deţin şi uriaşii, stăpânitorii cei dintâi ai pământului, ai căror primi urmaşi sunt zeii. Uriaşii erau înzestraţi cu darul înţelepciunii; de aceea uneori erau consultaţi de zei - cu care se aflau deseori în conflict.
Ca acte de cult scandinavii cunoşteau rugăciunile, formulele magice cântate (baldr), ofrandele şi sacrificiile sângeroase. Practicau toate felurile de magie; îndeosebi magia imitativă era la baza riturilor de fecunditate şi fertilitate. Ospăţul ritual era momentul religios esenţial al ceremoniei sacrificiului: Toţi cei care luau parte se credea că absorb şi asimilează misterioasa influenţă divină de care era pătrunsă carnea animalului sacrificat.... La faimosul templu din Uppsala se celebrau sacrificii - în timpul echinocţiului de primăvară - timp de nouă zile; în fiecare din aceste zile era sacrificat un om, plus şapte animale. Locurile unde se oficiau actele de cult erau diferite: pe vârfuri de munţi, pe culmi de dealuri, în dumbrăvi, etc. Spre deosebire de alte triburi germanice, scandinavii şi-au construit şi clădiri speciale consacrate actelor de cult, atestate şi de legendele islandeze, clădiri rectangulare de lemn de dimensiuni mari - 30 m lungime, 15 m lăţime.
La nivelul cel mai înalt - uniuni de triburi, regate barbare - atribuţiile sacerdotale care priveau interesele statului sau tribului erau exercitate de rege sau căpetenia tribului. Astfel regele sviarilor (Suedia) răspundea de organizarea ceremoniilor solemne care aveau loc la marele templu din Uppsala.
Creştinarea popoarelor nordului.
Creştinarea popoarelor scandinave face parte din a treia etapă de creştinare ce caracterizează misionarismul latin în Evul Mediu timpuriu şi care din punct de vedere cronologic este foarte apropiată de cumpăna mileniilor I-II. Creştinarea nordului Europei a pornit de pe meleaguri germane, din centrul arhiepiscopal de la Hamburg şi în răstimpul a cca. 50 de ani cele trei state scandinave au trecut la creştinismul de rit latin. Adoptarea creştinismului în ritul bisericii romane a consacrat formarea relaţiilor feudale şi a statului, a conferit clerului un important rol social-politic şi religios-cultural şi a uşurat intrarea ţărilor nordice în comunitatea ţărilor europene creştine.
Migraţiile popoarelor nordului
Secolele IX-X se caracterizează printr-un nou tip de incursiuni ale populaţiilor aflate la graniţele Europei creştine. Cea mai mare parte a continentului european s-a văzut confruntată cu acţiunile multiforme ale scandinavilor, care practică, de la Volga până la Atlantic, în aceeaşi măsură pirateria şi jaful, marele comerţ maritim şi terestru, mercenariatul în solda conducătorilor şi colonizarea, cu scopul stabilizării lor durabile. Această ultimă mişcare de populaţii, căreia nu trebuie să-i vedem doar aspectele negative, căci pune în evidenţă noile forţe ce apar în Europa nordică, e însoţită, în secolul al IX-lea, de instalarea ultimului popor care a reuşit să ajungă până în inima Europei: maghiarii. Reprezentând ultimul val al migraţiei popoarelor în Europa apuseană, expansiunea scandinavă a curpins un spaţiu amplu, marcând imense transformări atât în sânul societăţii migratorilor, cât şi în dezvoltarea ulterioară a vieţii social-politice a continentului.
Migraţiile maritime ale germanilor nordici sunt iniţiate de heruli, care - anticipându-i pe vikingi - în secolul al III-lea ajung la Marea de Azov, în zona Bosforului, în Asia Mică, pustiind şi coastele Mării Egee. În vest, invaziile lor sunt notate în Gallia şi pe coasta cantabrică, pentru ca apoi chiar din secolul al VI-lea numele lor să dispară din istorie. Scandinavii au fost amestecaţi cu triburile germanice în tot timpul perioadei migraţiilor din secolele V-VI. Mai apoi, însă, până în secolul al VIII-lea, lumea scandinavă rămâne izolată, neîntreţinând raporturi decât cu popoarele vecine: frizonii, anglo-saxonii şi celţii din Irlanda. Dar cele mai cunoscute şi mai devastatoare migraţii pentru Europa occidentală în ultimele secole ale mileniului I, care au avut consecinţe importante pentru istoria Evului Mediu, au fost cele ale scandinavilor din secolele IX-X.
Nu există prea multe informaţii cu privire la motivele care au împins aceste popoare de războinici şi marinari să se angajeze în expediţii care îi vor conduce în toate părţile Europei, chiar şi în America. Unul ar putea fi atracţia prăzii, dar de ce la acel moment anume? Suprapopularea relativă conducând la conflicte sociale şi politice; dar care a fost punctul de plecare al acestor răsturnări de conjunctură demografică? O încălzire a climei, poate, permiţând munca câmpului în zone până atunci sterile? Cert este că între sfârşitul secolului al VIII-lea şi mjlocul secolului al IX-lea, popoarele scfandiave intră în istorie în modul cel mai violent cu putinţă. Între cauzalităţile principale ce determină punerea în mişcare a oamenilor nordului, se reîntâlneasc unele cauze generale ce au determinat declanşarea marii migraţii a popoarelor germanice în Europa, dar şi unele aspecte specifice, determinate de situaţia deosebită geografică, demografică, socială şi economică în care se afla nordul continentului european.
Mobilitatea şi caracterul războinic sunt trăsături comune tuturor popoarelor aflate în perioada de sfârşit a democraţiei militare, dar adâncirea acestor caracteristici, o dată cu închegarea primelor formaţiuni statale, în care războiul de jaf şi pirateria devin principala sursă de venit, sunt specifice pentru societatea vikingă. Creşterea demografică este din nou o caracteristică universală în determinismul mişcărilor de populaţii, dar în ţările nordice această creştere demografică este completată de condiţiile geo-climatice deosebit de aspre şi implicit a unei agriculturi puţin productive şi pe suprafeţe foarte restrânse.
Tendinţa de permanentizare a războiului, venită din partea nou formatei aristocraţii militare şi atragerea în cete militare a surplusului demografic masculin sunt de asemenea comune tuturor populaţilor germanice, particularitatea nordică fiind constituită de dorinţa de acaparare a unei averi cât mai mari în termen cât mai scurt. Unul din factorii cu specific nordic îl constituie dezvoltarea deosebită a navigaţiei, care a permis vikingilor să fie pentru mai bine de două secole stăpânii absoluţi ai mărilor şi să poată intreprinde expediţii maritime nestingheriţi. Deci incursiunile vikingilor, efectuate în general pe mare şi pe marile fluvii, au fost posibile la o asemenea scară datorită perfecţionării construcţiei corăbiilor lor rapide, sigure şi de mari dimensiuni şi datorită renunţării la cabotinaj, adică navigaţia în paralel cu ţărmul şi în permanent contact vizual cu acesta.
Navigaţia în larg a devenit posibilă deoarece ei au invăţat să se orienteze pe mare cu mijloace simple dar sigure, cu mult înainte de apariţia busolei. Săpăturile arheologice din ultimii 100 de ani au scos la iveală o serie de corăbii vikinge. Exemplele clasice sunt: corabia Tune, construită la sfârşitul secolului al IX-lea, dezgropată în 1867 dintr-un tumul găsit în partea de est a Oslofjord-ului; corabia Gockstad, datată în aceeaşi perioadă şi descoperită tot în regiunea Oslofjord-ului şi corabia Oseberg, găsită în partea de vest a aceluiaşi fiord. Toate aceste corăbii erau corăbii funerare al căror scop era de a grăbi plecarea în lumea cealaltă. Un text din Beowulf vorbeşte despre o astfel de corabie funerară a unui şef militar şi deşi nu se vorbeşte despre o înmormântare în tumul, este vorba clar de un ritual specific pentru înmormântarea şefilor militari.
Europa estică şi varegii.
Invaziile în direcţia estică au fost opera suedezilor - care din secolul al VIII-lea era un stat unitar şi puternic - cunoscuţi sub numele de varegi. Suedezii fac parte din categoria negustorilor şi exploratorilor şi pot fi întâlniţi încă din secolul al VI-lea pe coasta estică a Balticii. De acolo ei urcă cursul fluviilor şi lacurilor Câmpiei Ruse, ducându-şi bărcile pe interfluvii, până la Nipru şi Marea Neagră, schimbând aici sclavi şi blănuri pe produse orientale, servind uneori şi ca mercenari în favoarea bizantinilor şi a locuitorilor oraşelor slave presărate în drumul lor : Novgorod, Smolensk, Kiev. Drumul varegilor din Scandinavia spre Constantinopol (Drumul mare de la varegi la greci) trecea prin golful finic, pe Neva, lacul Ladoga, Volhov, lacul Ilmen, râul Lovat, mai departe pe Nipru până la Marea Neagră. Tradiţiile lor afirmă că fondatorii oraşelor-state sau cnezate Novgorod şi Kiev (862) au fost scandinavi dintre cei care se numeau varegi sau rus[2], conduşi de Rurik. Teoria normandistă bazată pe aceste tradiţii nu este acceptată de istoriografia rusă, deşi, după cum am văzut, cronica lui Nestor consemnează şi ea existenţa acestor "navigatori", veniţi la chemarea populaţiilor slave din acele teritorii. Urmele aşezărilor varege în Rusia datează îndeosebi din secolul al X-lea, iar în secolul următor au stabilit legături comerciale intense cu bulgarii, arabii şi bizantinii.
Cronicarii arabi (Ibn Rustan - sec. X) îi descriu pe varegi ca fiind foarte îngrijiţi în îmbrăcăminte şi foarte ospitalieri cu străinii. Deţineau controlul absolut de-a lungul regiunii Niprului, regiune ameninţată continuu de atacurile pecenegilor. Cnezii din Novgorod şi Kiev întreţineau raporturi foarte strânse cu regii varegi şi în baza acestor bune relaţii au avut loc colonizări ale populaţiei varege în teritoriile slave; timp de aproape două secole pe teritoriul Rusiei desfăşurându-se procesul de asimilare a varegilor de către populaţia locală, - prin căsătorii mixte, concubinaj, adoptarea limbii, a credinţelor religioase şi a obiceiurilor slavilor.
Descoperirea Islandei, Groenlandei şi a continentului american.
Norvegienii, datorită şi poziţiei geografice a teritoriilor lor şi-au îndreptat atenţia spre vest şi nord-vest peste Atlantic, ei fiind cu precădere marinari de cursă lungă şi colonizatori în teritorii sălbatice. În secolul al VIII-lea ajung pe coastele Angleie şi Scoţiei, instalându-se în insulele Shetland sau în Orcade, ca şi în Irlanda unde întemeiază mici regate de coastă. Trecerea vikingilor de la o insulă la alta în secolul al IX-lea a fost aproape inevitabilă, Shetlandul fiind colonizat iar Irlanda nemaiprezentând interes, ei au pornit spre vest, spre teritoriile de care se ştia că se află acolo din relatările călugărului Dicuil (cca. 825), geograf irlandez din secolul al IX-lea, care consemnează stabilirea pustnicilor creştini irlandezi în Insulele Feroe şi vizita pe care aceştia au făcurt-o pe un teritoriu aflat la vest de insule. Colonizarea insulelor a început mai ales după ce regele Harald Păr Frumos, în urma unui război îndelungat (860-8702) a unificat Norvegia sub autoritatea sa. Cei care nu au vrut să i se supună şi-au părăsit teritoriile şi s-au deplasat spre vest în căutarea a noi posesiuni.
Colonizarea insulelor Feroe a creat o bază de pornire pentru expediţiile ce urmau să plece peste Atlantic în direcţia nord-vest. Odată cu noii colonişti a început şi creştinarea acestor teritorii, fenomen care se produce în timpul regelui Olaf, aproximativ în anul 1000. Pornind din aceste insule o expediţie vikingă a descoperit Islanda (Ţara de Gheaţă), numită aşa deoarece exploratorii au iernat pe această insulă şi au fost impresionaţi de asprimea acestui anotimp.
În jurul anului 920, normandul Gunnbjorn, care se îndrepta spre Islanda, a fost aruncat de furtună departe spre apus şi a descoperit o serie de insule mici, denumite într-o legendă islandeză insuliţele de coastă Gunnbjorn. Dincolo de aceste insule se vedea un pământ muntos acoperit de zăpadă şi gheaţă, dar apropierea de el a fost imposibilă din cauza gheţarilor. În această perioadă Erik cel Roşu, fiind surghiunit pe trei ani din Norvegia, a plecat cu câţiva oameni să caute acest teritoriu vestic. După o serie de încercări nereuşite, Erik a pornit de-a lungul coastei de sud-vest, parcurgând aproape 650 de km, până a atins extremitatea sudică a pământului pe care l-a cercetat. Stabilit pe această coastă, timp de doi ani a căutat o zonă spre interiorul insulei, apărată de vânturile reci şi datorită contrastului pe care o astfel de regiune plină de verdeaţă îl dădea în comparaţie cu albul gheţurilor, Erik a denumit insula Groenlanda - Pământul Verde. Începând din anul 985 Erik a demarat colonizarea teriroriilor Groenlandei şi în cursul secolelor X-XI, pornind de pe ţărmul de sud, vikingii s-au răspândit de-a lungul litoralului apusean până la cercul polar de nord.
În jurul anului 987, aflându-se în drum spre Groenlanda, navigatorul islandez Bjarne s-a rătăcit din cauza ceţii, navigând mai multe zile într-o direcţie necunoscută, până când a apărut în faţa s-a un ţinut deluros, acoperit de păduri dese şi mergând spre nordul acestui teritoriu a ajuns după zece zile în Groenlanda. Povestirile despre acest pământ au trezit interesul lui Leif cel fericit, fiul lui Erik cel Roşu, deoarece în Groenlanda nu existau păduri aproape deloc şi coloniştii aveau mare nevoie de lemn. În jurul anului 1000, Leif a plecat spre sud şi, după un drum lung, a descoperit un pământ nelocuit, fără păduri şi acoperit cu uriaşe stânci netede. Leif l-a numit Helluland (Ţara pietroasă), aceasta fiind sau ţărmul nordic al insulei Terra Nova, sau ţărmul de est al peninsulei Labrador, conform opiniilor istoricilor sovietici, dar majoritatea cercetătorilor atribuie această denumire insulei Baffin.
Continuând să navigheze spre sud, Leif a zărit peste câteva zile o coastă acoperită de o pădure deasă, a debarcat acolo şi a denumit teritoriul Markland (Ţara păduroasă) şi aceasta poate fi peninsula Labrador, care mai păstrează mari zone împădurite şi numeroase bancuri de nisip ca şi în vremea vikingilor. După alte două zile corabia a ancorat la gura unui râu pe malurile căruia creştea din abundenţă viţă de vie sălbatică, teritoriul fiind denumit Vinland (Ţara vinului). Vikingii au construit aici case de lemn şi au aşteptat trecerea iernii, care li s-a părut extrem de blândă şi cu zile neobişnuit de lungi. După toate indiciile, istoricii recunosc în unanimitate că locul ultimei debarcări a lui Leif a fost o porţiune de pe litoralul nord-estic al Americii de Nord în dreptul paralelei de 400.
Călătoriile lui Erik cel Roşu şi Leif cel Fericit n-au influenţat câtuşi de puţin marile descoperiri de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea în vestul oceanului Atlantic, dar aceste călătorii au avut înrâurire asupra descoperirilor făcute mai târziu de englezi, la sfârşitul secolului al XVI-lea, la vest de Groenlanda, în căutarea drumului de nord-vest între oceanul Atlantic şi oceanul Pacific.
Danezii sunt, însă, cei care sub denumirea generică şi improprie de normanzi, vor face să se vorbească despre ei în Europa secolelor al IX-lea şi al X-lea. Războinici de temut şi jefuitori, ei apar în Anglia şi în Galia în prima jumătate a secolului al IX-lea, prădând şi incendiind mănăstiri şi oraşe - Quentovic în 842, Nantes în 843, Bordeaux în 844, Hamburg în 845 etc.- instalându-şi taberele la gurile fluviilor, pentru ca, de acolo, să-şi îndesească raidurile în interior şi să impună puterilor locale şi suveranilor plata unui greu tribut, Danegeld, apoi concesionarea unor vaste teritorii.
Atacul danezilor asupra teritoriilor france a fost consemnat de Alcuin, sfetnicul englez al lui Carol cel Mare. Organizarea militară a francilor nu era concepută în vederea apărării, Carol Martel şi Carol cel Mare au creat o organizare militară ofensivă, nevoia lor de apărare limitându-se la mărcile de graniţă. Abia Carol cel Pleşuv ia iniţiativa de a construi un sistem defensiv împotriva acestor năvălitori şi în principal strategia sa defensivă se baza pe fortificarea podurilor, pentru a bloca cele mai importante fluvii (Sena, Marna, Oise). Nu se cunosc prea multe despre natura acestor poduri fortificate, cu excepţia faptului că urmau să fie plasate la coturile strategice ale fluviilor şi că era nevoie de piatră şi lemn, iar la fiecare cap al podului urmau să fie construite forturi. Această activitate s-a desfăşurat extrem de lent astfel că nu au oferit apărarea constantă, regele fiind obligat să plătească Danegeld-ul. Explicaţia acestui fenomen rezidă, poate, şi în faptul că probleme cele mai importante ale lui Carol cel Pleşuv erau ameniţările din partea bretonilor, aquitanilor şi provensalilor.
Dezmembrarea ulterioară a imperiului, odată unit, al lui Carol cel Mare şi Ludovic cel Pios, prin împărţirea din 876, a accelerat procesul de fărâmiţare care începuse încă din timpul lui Carol cel Pleşuv. În anul 880, în faţa atacurilor masive din acel deceniu, rareori se mai cerea sau se mai aştepta permisiunea din partea regelui pentru a întări apărarea regatului, deoarece aceasta nu mai exista, ea fiind organizată doar pe plan local. Din acel moment, mai ales în nord conţii şi episcopii, fără a întâmpina vreo opoziţie din partea slabilor monarhi carolingieni, au fost cei care au organizat apărarea locală.
Puţin câte puţin, loviturilor devastatoare li se substituie colonizarea prelungită. În Anglia o armată daneză se instalează în Northumbria în 876 şi, repede, constituie, în jurul Yorkului, un adevărat regat. Acesta va dispare în 954, dar la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea, noi cuceritori danezi, Harald Dinte-Albastru, Sven Barbă-Despicată şi Knut cel Mare ocupă Anglia, dominând asupra unui vast imperiu care conţine şi cea mai mare parte a Scandinaviei. În Francia, singurul stat normand care n-a avut o existenţă efemeră este cel constituit în 911 în jurul lui Rollon, care a obţinut prin tratatul de la Saint-Clair-sur-Epte, semnat de regele Carol cel Simplu, regiunile din jurul Senei de Jos, care vor deveni Normandia.
În secolele IX-XI popoarele nordice au deţinut un însemnat rol în istoria universală; prin explorările lor au contribuit la o mai bună cunoaştere a zonei nordice a Oceanului Atlantic; prin incursiunile şi cuceririle lor au accelerat procesul de feudalizare în Occident, de unificare statală, ca în Britania anglo-saxonă, de stimulare a întemeierii statului, ca în statul vechi rus sau de proprie construcţie statală, ca principatele normande, iar apoi regatul normand din Italia meridională.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu