Fluorul, otravă sau medicament ?

În anii 1990, un om de știință britanic, Jennifer Luke pe numele sau, a descoperit că fluorul se acumulează la niveluri extrem de ridicate în glanda pineală. Glanda pineală este localizată între cele două emisfere ale creierului și este responsabilă pentru sinteza și secreția hormonului melatonină. Melatonina menține ritmul circadian al organismului (ciclul de somn-trezire), reglează debutul pubertății la femei și ajută la protejarea organismului de deteriorarea celulară provocată de radicalii liberi.

Totuși, ce nu se cunoaște încă este dacă acumularea de fluorură afectează funcția glandei pineale (considerată Al Treila Ochi – în spiritualitatea orientală). Experimentele pe animale au constatat că fluorura în exces a redus nivelele de melatonină și au scurtat timpul până la pubertate. Pe baza acestei dovezi și a altor dovezi, Consiliul Național pentru Cercetare a declarat că “fluorura este susceptibilă să producă scăderea producției de melatonină și să aibă alte efecte asupra funcției pineale normale, care la rândul ei ar putea avea efecte negative asupra sănătății omului”.

Începând din anii 1940, în SUA şi Canada, apa potabilă a fost, în mare parte, fluorizată prin adăugarea de fluorură de sodiu. Măsura a fost implementată în urma unei campanii agresive care urmărea să convingă populaţia de beneficiile adăugării substanţei în apă. Fluorul a devenit deodată elementul-minune care ne putea scăpa de carii. Inclus în pastele de dinţi, în apele de gură şi, în cele din urmă, în apa pe care o bea toată lumea, de la bebeluşi până la vârstnici, fluorul ar fi urmat să îmbunătăţească sănătatea dentară a tuturor acestor norocoşi beneficiari!!!

Pentru că despre efectele nocive ale „elementului F” asupra sănătăţii, despre sursele din care provenea fluorura de sodiu folosită şi despre necesităţile imperioase care au stat la baza deciziei nu s-a spus nimic. Ani mai târziu, din lumea ştiinţifică au răzbătut ecouri conform cărora fluorizarea apei nu numai că nu ar îmbunătăţi în vreun fel sănătatea cuiva, dar contribuie la creşterea riscului unor afecţiuni. Doza optimă de fluor ar fi, după cifrele oficiale, de 1 ppm (părţi per milion) sau 1 mg/litru. Dar cei convinşi că este vorba despre complot afirmă că, în unele zone ale Americii de Nord, fluorul se regăseşte în apă în doze de 2-3 ori mai mari, asta pentru că informațiile sunt și au fost mereu distorsionate iar oamenii bulversați. Există studii care arată că fluorul întăreşte, într-adevăr, smalţul dinţilor şi reduce riscul apariţiei cariilor la copii, după cum există şi studii care au demonstrat că afectează negativ sănătatea dinţilor, care nu e legată doar de smalţ; în plus, are efecte nocive asupra sistemului osos.

Gerald J. Cox, un om de ştiinţă care a derulat o campanie de informare pentru a convinge publicul de beneficiile utilizării fluorului în lupta împotriva cariilor, este considerat părintele marii conspiraţii. Ceea ce nu ştia lumea la acea vreme este faptul că J. Cox era plătit de o companie metalurgică, specializată în producerea aluminiului, companie care, ca şi altele din acelaşi domeniu, se confrunta în anii ’30 cu o mare problemă: cum să scape de marile cantităţi de reziduuri rezultate din procesul de fabricare a aluminiului. Unul dintre aceste deşeuri era fluorura de sodiu. O parte din aceste deșeuri puteau fi folosite pentru fabricarea unor rodenticide şi insecticide, dar încă rămânea în stoc o cantitate mare de fluorură de care producătorii trebuiau cumva să scape. Pe internet circulă ipoteza conform căreia, fluorizarea pe scară largă a apei potabile a fost  orchestrată de mari întreprinderi metalurgice nord-americane pentru a scăpa de deşeurile de fluorură de sodiu și pentru a mai face și un profit din asta… Însă cu ce preț oare?