Impactul lui Mahomed asupra istoriei omenirii

Originar dintr-o familie săracă, Mahomed (570-632) a fost singurul om din istorie care a obţinut succese extraordinare atât pe plan religios, cât şi în viaţa laică. El a întemeiat şi a promulgat una dintre marile religii ale lumii, devenind şi un reputat lider politic. Astăzi, la treisprezece secole de la moartea sa, influenţa lui continuă să fie la fel de puternică şi de pătrunzătoare.

Majoritatea personalităţilor prezentate în această carte au avut şansa de a se fi născut şi crescut în centre de civilizaţie din cadrul unor state cu o cultură avansată sau importante din punct de vedere politic. Spre deosebire de aceştia, Mahomed s-a născut în anul 570, în oraşul Mecca din sudul Arabiei, o regiune înapoiată pe vremea aceea, situată la mare distanţă de centrele comerciale sau de oraşele unde erau dezvoltate artele ori învăţământul.

Rămas orfan de la vârsta de şase ani, el a crescut în condiţii modeste. Potrivit tradiţiei islamice, ar fi fost analfabet. Situaţia lui financiară s-a îmbunătăţit la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, în urma căsătoriei sale cu o văduvă bogată. Cu toate acestea, în preajma vârstei de patruzeci de ani, prea puţine semne exterioare arătau că ar fi o persoană remarcabilă.

Majoritatea arabilor din acea perioadă erau păgâni şi credeau în mai mulţi zei. Totuşi, la Mecca existau câţiva evrei şi câţiva creştini. După toate probabilităţile, de la aceştia a aflat pentru prima oară Mahomed de existenţa unui Dumnezeu unic, atotputernic, care stăpâneşte întreg universul. Când a împlinit patruzeci de ani, Mahomed era deja convins că acest unic şi adevărat Dumnezeu (Allah) îi vorbea (prin intermediul arhanghelului Gavriil) şi că îl alesese pe el ca să răspândească adevărata credinţă.

Timp de trei ani, Mahomed a predicat numai prietenilor şi colaboratorilor apropiaţi. Apoi, din anul 613, a început să predice în public. Pe măsură ce numărul adepţilor săi creştea, îl priveau cu o suspiciune sporită, considerându-l un element periculos. În anul 622, temător pentru soarta sa, Mahomed a fugit la Medina (un oraş situat la circa 350 de kilometri nord de Mecca); aici i s-a oferit o slujbă care-l învestea cu o putere politică considerabilă.

Această fugă, denumită Hegir, a reprezentat punctul de cotitură în viaţa Profetului. La Mecca, el avusese câţiva adepţi. La Medina, numărul acestora era mult mai mare, astfel că în scurt timp a dobândit o influenţă care practic l-a transformat într-un dictator absolut. În anii care au urmat, în vreme ce numărul adepţilor lui Mahomed creştea cu rapiditate, au avut loc câteva lupte între Mecca şi Medina.

În anul 630, o dată cu terminarea războiului, Mahomed a revenit triumfal la Mecca în postura de cuceritor. Ultimii doi ani şi jumătate ai vieţii sale au coincis cu convertirea rapidă a triburilor arabe la noua religie. La moartea lui Mahomed, în anul 632, el era, practic, conducătorul absolut al întregii Arabii de Sud.

Beduinii din Arabia aveau reputaţia unor războinici neînfricaţi. Dar erau puţini la număr. În plus, lipsa de unitate şi nesfârşitele lupte interne îi dezavantajau faţă de armatele mai numeroase ale regatelor din regiunile agricole colonizate din nord. Şi iată că, unite pentru prima oară în istorie sub conducerea lui Mahomed, şi călăuzite de credinţa lor ferventă în Dumnezeu cel unic şi adevărat, aceste mici armate arabe au iniţiat una dintre cele mai uluitoare serii de cuceriri din istoria omenirii.

În partea de nord-est a Arabiei se afla Imperiul neo-persan al sassanizilor, iar spre nord-vest se întindea Bizanţul, sau Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Constantinopol. Din punct de vedere numeric, arabii nu se puteau compara cu oponenţii lor. Totuşi, pe câmpul de luptă, situaţia era cu totul diferită, astfel că arabii au cucerit în scurt timp Mesopotamia, Siria şi Palestina. Până în 642, Egiptul a fost smuls de sub dominaţia Imperiului Bizantin, iar bătăliile importante de la Qadisiya în 637 şi Nehavend în 642 s-au soldat cu zdrobirea armatelor persane.

Dar nici aceste fantastice cuceriri - obţinute sub conducerea prietenilor apropiaţi ai lui Mahomed şi ai urmaşilor imediaţi ai acestuia, Abu Bakr şi 'Umar ibn al-Khattab - nu au marcat sfârşitul invaziei arabe. În 711, armatele arabe ocupaseră întreg nordul Africii, până la Oceanul Atlantic, după care se îndreptaseră spre nord şi, trecând peste strâmtoarea Gibraltar, zdrobiseră regatul vizigoţilor din Spania.

Pentru o vreme s-a putut crede că musulmanii vor cuceri întreaga Europă creştină.

Cu toate acestea, în anul 732, în celebra bătălie de la Poitiers, o armată musulmană, care avansase până în centrul Franţei, a fost în sfârşit înfrântă de către franci. Nu trebuie omis însă faptul că, după doar un secol de lupte, aceşti beduini nomazi, inspiraţi de cuvântul Profetului, au edificat un imperiu care se întindea de la graniţele Indiei până la Oceanul Atlantic - cel mai vast imperiu din istoria omenirii. Şi peste tot pe unde ajungeau armatele musulmane se producea convertirea rapidă a populaţiei la noua religie.


E drept, nu toate aceste cuceriri s-au păstrat de-a lungul timpului. Persanii, deşi au rămas fideli religiei propovăduite de Profet, şi-au redobândit între timp independenţa faţă de arabi. Iar în Spania, după mai bine de şapte secole de lupte, creştinii au recucerit întreaga peninsulă. Cu toate acestea, Mesopotamia şi Egiptul, cele două leagăne ale civilizaţiei antice, au rămas arabe, la fel ca şi întreaga coastă de nord a Africii.

Bineînţeles, noua religie a continuat să se răspândească mult în afara graniţelor cuceririlor musulmane iniţiale. În prezent, religia musulmană are zeci de milioane de adepţi în Africa şi Asia Centrală, şi chiar mai mulţi în Pakistan şi nordul Indiei, precum şi în Indonezia. Totuşi, în sub- continentul indian, conflictul dintre musulmani şi hinduşi reprezintă şi acum un obstacol în calea unificării.

Aşadar, cum poate fi evaluat impactul global al lui Mahomed asupra istoriei omenirii? Ca toate religiile, islamul exercită o influenţă enormă asupra vieţii adepţilor săi. Însă problema este să stabilim dacă, la nivel global, fondatorul lui a jucat un rol mai important decât lisus sau nu. La prima vedere, ţinând seama doar de faptul că numărul creştinilor este aproximativ dublu faţă de cel al musulmanilor, am spune că nu. Dar eu am două motive care mă determină să gândesc altfel.

Mai întâi, Mahomed a jucat un rol mult mai important în dezvoltarea islamului decât lisus în dezvoltarea creştinismului. Deşi lisus a elaborat principalele precepte morale ale creştinismului (în măsura în care acestea diferă de cele ale iudaismului), Sfântul Pavel a fost întemeietorul teologiei creştine, principalul ei propovăduitor şi autorul unei mari părţi din Noul Testament. În schimb, Mahomed a elaborat atât teologia islamului, cât şi principalele sale principii morale.

În plus, el a jucat un rol esenţial în propovăduirea noii religii şi câştigarea de prozeliţi, precum şi în statuarea practicilor religioase ale islamismului. Mai mult decât atât, el este autorul sfintei scripturi musulmane, Coranul, o colecţie de expuneri ale lui Mahomed despre care acesta credea că sunt de inspiraţie divină.

Majoritatea discursurilor incluse în Coran au fost copiate mai mult sau mai puţin fidel în timpul vieţii lui Mahomed, fiind adunate laolaltă într-o culegere autorizată la scurtă vreme după moartea sa. Prin urmare, Coranul reproduce ideile şi învăţăturile lui Mahomed şi, într-o măsură remarcabilă, chiar cuvintele lui. Nici o compilaţie asemănătoare a învăţăturilor lui Hristos nu a ajuns până la noi.

Dacă ţinem seama de faptul că, pentru musulmani, Coranul este la fel de important ca Biblia pentru creştini, influenţa exercitată de Mahomed prin intermediul Coranului s-a dovedit covârşitoare. Se poate afirma că înrâurirea lui Mahomed asupra islamului a fost chiar mai mare decât influenţa exercitată la un loc de către Sfântul Pavel şi lisus Hristos asupra creştinismului. Prin urmare, din punct de vedere strict religios, se poate pune semnul egalităţii între influenţa manifestată de Mahomed şi de lisus Hristos asupra istoriei omenirii.

Mai mult, spre deosebire de lisus, Mahomed a fost un lider laic şi religios. De fapt, în calitatea sa de forţă motrice a cuceririlor arabe, ar putea fi considerat foarte bine cel mai important lider politic al tuturor timpurilor.

Despre numeroase evenimente istorice importante s-ar putea spune că au fost inevitabile şi că ar fi avut loc chiar şi fără acei lideri politici care le-au inspirat. De exemplu, coloniile din America de Sud şi-ar fi câştigat independenţa faţă de Spania chiar dacă Simon de Bolivar nu s-ar fi născut. Dar acest lucru nu se poate afirma şi despre cuceririle arabe. Nimic similar nu a avut loc înainte de Mahomed, şi deci nu este justificat să se considere că aceste cuceriri ar fi fost posibile şi în absenţa lui.

Singurele cuceriri comparabile din istoria omenirii sunt cele înfăptuite de mongoli în secolul al XIII-lea, datorate în primul rând influenţei lui Genghis-Han. Totuşi, aceste expansiuni teritoriale, deşi au fost de mai mare anvergură decât cele ale arabilor, nu s-au perpetuat în timp, astfel că astăzi singurele zone ocupate de mongoli sunt acelea deţinute înainte de epoca lui Genghis-Han.

Cu totul altfel stau lucrurile cu cuceririle arabilor. Din Irak până în Maroc, se întinde un întreg lanţ de naţiuni arabe care au în comun nu numai credinţa în islam, dar şi limba, istoria şi cultura. Locul central al Coranului în religia musulmană, precum şi redactarea lui în limba arabă au împiedicat probabil divizarea limbii arabe într-o multitudine de dialecte reciproc ininteligibile, situaţie ce ar fi putut surveni pe parcursul celor treisprezece secole care s-au scurs între timp.

Diferenţe şi neînţelegeri între statele arabe există, desigur, şi nu sunt deloc neglijabile, dar dincolo de această parţială lipsă de coeziune, au continuat să se manifeste elementele de unitate. Astfel, nici Iranul şi nici Indonezia, amândouă state producătoare de petrol, nu s-au alăturat embargoului ţiţeiului din iarna anilor 1973-1974. Nu e o coincidenţă faptul că toate statele arabe, şi numai statele arabe, au participat la embargo.

Prin urmare, se poate afirma că toate cuceririle arabe din secolul al VII-lea au continuat să joace un rol important în istoria omenirii, până în zilele noastre.