Inventii si inventatori. Cine a inventat Closetul cu apa

Inventie : Closetul cu apa
Inventator : John Harrington, englez
An : 1589
- traducere din engleză pentru blogul Terra Misterioasă -

Ideea de closet la care se poate trage apa a aparut si disparut de mai multe ori in cursul istoriei. Cea mai veche instalatie de acest fel apartine, din cate stim, civilizatiei din valea Indusului si dateaza din anul 2500 i.e.n. Closete bine facute, cu scaune din piatra, existau in Epoca Bronzului in casele din Akrotiri, cetate egeana care a fost distrusa de eruptia vulcanului Thera din 1520 sau 1620 i.e.n. Aceste closete erau conectate prin conducte vertical la canalele de scurgere de sub strazi. Daca, sau in ce fel se tragea apa la aceste closete, e greu de spus.

Nu mult mai departe catre sud, in Creta, in anul 1500 i.e.n. existau closete bine executate in templul lui Knossos si, probabil, si in alte mari temple minoice. Cel mai bine pastrat, din aripa estica, are inca intacte atat podeaua, cat si “tevaria” de sub podea. Consta dintr-un vas de forma unei cutii, facut probabil din lemn sau ghips, cu o deschidere deasupra unui spatiu gol legat de un canal de scurgere bine proiectat si construit. Canalul de scurgere pleca spre est, se unea cu alte canale si se deschidea in valea din afara zidurilor exterioare ale templului. Se crede ca reziduurile erau evacuate cu ajutorul apei de ploaie colectate de pe acoperis. Sistemul de canalizare al templului era in mod evident conceput ca un tot unitar. Este foarte impresionant pentru o constructive dintr-o perioada atat de timpurie.

O alta caracteristica a toaletelor din Knossos este existent sub podea a unui canal, care lega closetful de o mica gaura circular practicata in peretele incaperii alturate, in care exista si o banca ; ne putem imagina ca aici statea un slujitor care urna apa dintr-o carafe prin orificiul rotund pentru a curate cu un jet closetful si a inlesni scurgerea reziduurilor pe canalul de evacuare. Exista, de asemeni, un fel de capac intre scaunul closetului si  canalul de scurgere, pus acolo probabil pentru a nu lasa mirosurile neplacute sa patrunda in interiorul templului.

Tehnologia era destul de complexa, bine gandita si ingenioasa, dar era, fara indoiala, pusa in slujba grupului de elita care conducea templul, oamenii obisnuiti trebuie sa se fi descurcat cu latrine mult mai putin sofisticate. Tehnologia avansata a acestor civilizatii stravechi a fost pierduta ulterior, si pierduta a ramas pentru un timp foarte indelungat.

Closetul cu apa a fost inventat din nou de John Harrington, un tanar zurbagiu de la curtea reginei Elisabeta I si finul acesteia. Acesta si-a instalat utilul echipament in casa proprie din Kelston si l-a descris intr-un mod vioi si umoristic , ceea ce l-a facut sa dea de necaz. Scrierea era intitulata “Nou discurs asupra unui subiect vechi sau metamorfoza lui Ajax” Era impartita in trei sectiuni, dar principalul scop era descrierea in detaliu, cu diagrame, a mecanismului closetului sau. Inventia era cat se poate de utila, dar Harrington a prezentat-o, din pacate, foarte prost, abatandu-se de la subiect cu tot felul de comentarii despre alti curteni care, neapreciindu-I umorul cam grosier, le-au considerat neinspirate. Denumirea pe care i-a dat-o Harrington inventiei, Ajax, era un calambur cladit pe asocierea cu “a jakes”, expresia elisabetana pentru privata.

Insa remarcile pe care Harrington le-a facut ,in cartea sa, despre contele de Leicester, favoritul reginei, au dus la expulzarea sa de la curte si putin a lipsit ca autorul sa nu fie pus sub acuzatie.
Regina l-a iertat in cele din urma si in 1592 l-a vizitat la Kelson unde a incercat inventia finului ei si a fost profund impresionata. A comandat unul din closetele lui Harrington pentru proprie folosinta la palatal Richmond. Recomandarea regala nu a condus la adoptarea pe scara larga a closetului, si pentru multa vreme in Anglia toata lumea a continuat sa foloseasca oalele de noapte si toalete uscate.
Closetul Ajax proiectat de John Harrington consta dintr-un vas prevazut cu o iesire la partea inferioara, inchisa cu o valve imbracata in piele. Exista un sistem de manere, parghii si greutati care turna apa in vas dintr-o cistern. Closetul cu apa nu avea sa fie adoptat pe scara larga decat peste 200 de ani.

Reinventarea closetului

Alexander Cummings a fost cel care a reinventat closetul in 1775 adaungandu-i un detaliu propriu, o clapeta. Era o valva glisanta amplasata intre vas si sifon, care nu fusese imaginata inainte.
I-au urmat rapid alti proiectanti. In 1777, Samuel Prosser a primit un brevet de inventive pentru un mecanism cu plonjor. In 1778, Joseph Bramah a venit cu alt sistem. Acesta avea o valva la fundul vasului care functiona ca o balama, un precursor al mecanismului modern cu plutitor. Closetul lui Bramah a fost adoptat extensive pe vapoare.

La scurt timp dupa aceea a venit Thomas Twyford, a a carui firma avea sa domine industria producatoare de closete in a doua jumatatea a sec. XIX-lea si intreg secolul al XX-lea. In 1849, Twyford fabrica chiuvete si vase de WC si le exporta in mai multe tari, nu doar in Europa, ci si mai departe, in America si Australia. WC-ul se raspandise pe intreg mapamondul. In 1885, productia de WC-uri a intrat intr-o noua era, fabricandu-se  prima toaleta cu sifon incorporate, in intregime din portelan. Twyford avea concurenti, precum Moulton si Wedgood, dar noul model era net superior celorlalte de pe piata, multe dintre ele facute din lemn si metal. Noul closet din portelan nu era doar efficient din punct de vedere mecanic, ci si mult mai igienic decat orice WC anterior. Concurenta l-a imitat imediat.

Americanii erau doar putin in urma europenilor la acest capitol. Emigrantiii in Lumea Noua nu luasera cu ei WC-ul lui John Harrington, cid oar oale de noapte. Dar, pe la sfarsitul sec. al XIX-lea, inovatiile in proiectarea closetului tineau pasul cu cele din Anglia. In sec. al XX-lea a continuat procesul de inovare, si oficul American de brevete a primit 35o de solicitari pentru noi modele de WC-uri numai in prima treime a sec al XX-lea.

Efectul acestei inventii nu poate fi neglijat, a imbunatatit enorm igiena domestica, a redus incidenta infectiilor gastrice si a imbunatatit standardul general al sanatatii in comunitate.

Traducere realizată pentru blogul Terra Misterioasă.



Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole Terra Misterioasă

Read More

Istoria ceasului

In sistemele antice de masurare a timpului, ziua si noaptea erau egale, atribuindu-i-se fiecareia cate 12 ore. Metoda era convenabila din moment ce „aparatele” de masura erau cadranele solare utilizate in China, in forma lor primitiva, inca din anul 2600 i.Hr. Deoarece de la sezon la sezon lungimea zilei si noptii variaza, tot asa varia si perioada de timp corespunzatoare unei ore chinezesti. La aparitia orologiilor cu apa, cam 1000 de ani mai tarziu, conflictul intre cele doua forme de masura a devenit evident.

Orologiul cu apa functioneaza prin scurgerea continua, in cantitate constanta, printr-un orificiu, a apei aflate intr-un rezervor. Cantitatea de apa dintr-un alt rezervor este utilizata pentru a actiona un indicator oarecare – cel mai simplu arata nivelul apei din rezervor. Din moment ce curgerea apei este aproape uniforma, indicatorul are o miscare similara pe suprafata gradata a rezervorului, permitand citirea orelor. Dar cum lungimea orelor se schimba de la sezon la sezon, practic pentru fiecare luna era necesar un alt orologiu cu apa.

Anticii au rezolvat problema pe diverse cai, cum ar fi realizarea unei alte suprafete gradate pentru fiecare luna in parte. In felul acesta, indicatiile orologiului cu apa erau aproape in pas cu cele ale cadranului solar, care a ramas in uz paralel cu noua inventie. Mai tarziu, in loc de a modifica orologiile cu apa pentru a le adapta sezoanelor, s-a recurs la construirea unor cadrane solare care sa indice orele de aceeasi lungime pe tot parcursul anului.

In secolul VIII, chinezii au inceput sa modernizeze orologiile cu apa, adaptandu-le clichete primitive. Clichetul este o parghie articulata la un capat si profilata la celalalt, care permite unei roti sa se roteasca numai pana la un anumit punct, in care o blocheaza. Astfel, miscarea continua a fost inlocuita de „tic-tac”-uri discrete.

Pe la inceputul secolului XIV, europenii aveau notiune de clichet, care era folosit pentru a frana caderea unei greutati atasata cu o franghie sau un lant. Ceasurile mecanicecu clichet si greutati au fost treptat perfectionate si montate in turnuri pe tot cuprinsul Europei.

Galilei a observat că un pendul de o anumită lungime pare a oscila pe arcul său de cerc într-o perioadă constantă de timp. Mulţi ani mai târziu, Galilei i-a cerut fiului său să facă un ceas care să folosească pendulul ca regulator, dorind astfel să îmbunătăţească precizia ceasurilor ce funcţionau numai pe baza de greutăţi.

Dar ceasul respectiv a devenit practic abia în 1656, datorită lui Christiaan Huygens. Un pendul simplu nu are perioade de oscilaţie identice. De aceea, pentru a soluţiona problema, Huygens a modificat pendulul, realizând astfel prima pendulă cunoscută. Aceasta era de fapt un fel de orologiu în miniatură bun pentru a fi montat în turnuri, cu o precizie suficientă pentru a indica minutele.

Cam în aceeaşi perioadă, Robert Hooke a facut experimente cu arcuri. Descoperirile lui au condus la realizarea unor ceasuri ce utilizau ca organ de acţionare arcul în locul greutăţilor, ceasul devenind astfel un aparat portabil. Prin secolul XVIII ceasurile care marcau secundele erau deja la îndemâna tuturor.

Treptat, ceasurile mecanice au devenit tot mai precise, dar cu anumite limite. După cel de-al doilea război mondial, oamenii de ştiinţă au început să-şi concentreze atenţia la alte mijloace de măsurare a timpului. Ceasurile atomice utilizează atomii care vibrează de milioane de ori pe secundă. Până şi ieftinele ceasuri de mână cu cipuri pe bază de siliciu au sute sau mii de vibraţii fără eroare pe secundă. Ca urmare, astăzi s-a ajuns la măsurarea unor intervale de timp incredibil de mici. Chiar şi computerul personal utilizează un regulator de timp care poate lucra în domeniul cuprins între 4000 şi 20.000 de cicluri pe secundă. Fără o măsurare atât de exacta a timpului, computerele n-ar fi capabile să opereze cu viteza şi eficienţa dorite.

Read More

Istoria creionului

Creionul se numara printre cele mai vechi articole de papetarie, facand parte din istoria omenirii inca de la aparitia hartiei.

Prin definitie, este un instrument de scris sau de desenat, care este format dintr-o mina, de regula din grafit, care este protejata de un invelis de lemn sau plastic, obiectul de papetarie rezultat avand o forma cilindrica.

Atunci cand mina se consuma, iar invelisul creionului incepe sa zgarie hartia, acesta trebuie ascutit cu ajutorul unei ascutitori.

Principalul avantaj fata de stilouri sau pixuri este faptul ca textele sau desenele realizate cu creionul se pot sterge cu usurinta, cu ajutorul unei gume de sters.

Iata cateva detalii importante din istoria acestui indragit obiect de papetarie:

- Locuitorii Egiptului Antic foloseau drept instrumente de scris tulpini de bambus sau de stuf, in care turnau plumb topit. Acest lucru se intampla in urma cu mai bine de 5000 de ani!

- Primul stramos adevarat al creionului era folosit in Roma Antica, fiind numit stylus - o vergea din metal (de obicei plumb), cu ajutorul careia se zgaria suprafata unui papirus pentru a transmite informatiile ncesare.

- In 1564, pe teritoriul Marii Britanii, la Borrowdale, incepe sa se extraga pentru prima oara grafit in cantitati industriale.

- Primele creioane incep sa fie produse in masa, la Nuremberg, in Germania, acest moment marcand inceputul erei moderne a acestui instrument de papetarie.

- Nicolas-Jacques Conte, pictor francez, inventeaza in 1795 creionul cu mina de grafit, intr-o forma asemanatoare cu cea pe care o cunoastem si astazi.

- Prima fabrica americana de creioane apare in 1812.

- In 1828, francezul Bernard Lassimone inventeaza ascutitoarea. Cel mai probabil, pana la aparitia acestui obiect de papetarie, creioanele erau ascutite folosind un briceag.

- Eberhard Faber deschide in 1861 celebra fabrica, unde sunt produse si astazi unele dintre cele mai apreciate astfel de articole de papetarie.

- In 1922 apare prima fabrica Faber de creioane din Europa, la Nuremberg.

Iata si alte curiozitati si detalii pe care trebuie sa le stii despre aceste articole de papetarie:

- In imponderabilitate, pasta din pixuri pluteste, motiv pentru care acestea devin inutilizabile in spatiu. Avand in vedere acest fapt, atat NASA, cat si URSS au folosit in misiunile lor spatiale creioane.

- Cu ajutorul unui creion, se poate trasa o linie lunga de 50 de kilometri sau se pot scrie 45.000 de cuvinte (in jur de 100 de pagini).

- Fabrica pe care Eberhard Faber a deschis-o in SUA in 1861 a ars doar 11 ani mai tarziu, distrugand in totalitate obiectele de papetarie. Cu toate acestea, Faber a reconstruit-o, aceasta din urma devenind cea mai mare fabrica de creioane din lume la acel moment.

- Creionul mecanic utilizeaza o mina mult mai fina decat unul obisnuit, care poate fi inlocuita.

- Cel mai mare creion functional din lume, numit "Castell 9000", se regaseste in Kuala Lumpur (Malaysia) si are 22 de metri lungime!

- Cel mai mic astfel de instrument de papetarie este de fapt un microscop electronic, cu ajutorul caruia Universitatea din California a reusit sa traseze linii de 50 de nanometri (un milion de nanometri constituie un milimetru).

- Cel mai scump creion din lume a fost produs de Faber-Castel si costa 20.000 de dolari, fiind realizat din lemn de cedru si placat cu aur de 18 carate si trei diamante. Aceste obiecte luxoase de papetarie au fost produse intr-o editie limitata, de doar 99 de bucati!

Read More