WW2. Bătălia pentru "apa grea"

WW2. Bătălia pentru "apa grea". In cursa pentru obtinerea armei nucleare, producerea "apei grele" (moderator absolut necesar in procesul de obtinere a uraniului imbogatit) era un factor esential. Cel mai important act de sabotaj din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial a fost cel indreptat impotriva fabricii de la Vemork, Norvegia. Acolo Germania nazista (care ocupase Norvegia) isi putea asigura necesarul de apa grea pentru propriul sau program nuclear. Aliatii si Rezistenta Norvegiana au dat lovituri decisive acelei fabrici strategice.

Lovitura din interior

Inca din anul 1934, fabrica de la Vemork functiona pentru obtinerea de energie regenerabila. O data cu ascensiunea lui Hitler la putere, aliatii au considerat ca obtinerea "apei grele" in Norvegia este in primejdie. Astfel, inainte ca Germania sa invadeze Norvegia (9 aprilie 1940, invazie care a durat 62 de zile), o cantitate de 185 de kilograme a fost dusa clandestin in Franta, via Scotia, sub organizarea "Biroului Doi francez" (Serviciul secret miliar al Frantei). Numai ca si Franta a fost ocupata de nazisti in aceeasi perioada (iunie 1940), iar "apa grea" a fost pusa in sarcina savantului Frederic Joliot Curie. Acesta a ascuns-o intai intr-un safe de banca, apoi la o inchisoare. In cele din urma, "apa grea" a fost dusa cu o nava britanica in Anglia.

[caption id="attachment_812" align="aligncenter" width="615"] WW2. Bătălia pentru "apa grea"[/caption]

Oamenii de stiinta germani stiau ca la Vemork se poate obtine "apa grea" de calitate si de aceea uzina cu pricina a devenit punct strategic al programului nuclear nazist. Paza era exceptionala in regiunea muntoasa respectiva si de aceea organizarea de actiuni de sabotaj a fost foarte dificila. Practic, directia britanica numita Special Operations Executive (SOE) si eroi ai Rezistentei norvegiene au planificat si pus in aplicare trei operatiuni principale numite Grouse, Freshman si Gunnerside. In esenta, primele doua operatiuni constau in desanturi si organizarea trupelor de asalt contra fabricii de "apa grea". Dar primele doua operatiuni mentionate au avut un succes limitat fie din cauza iernii foarte grele si a terenului neprielnic, fie din cauza unor aterizari nereusite, care au scos din ascunzatori oamenii Gestapoului.

Dar Operatiunea Gunnerside a fost un mare succes. Membrii trupelor de comando care au fost parasutati au ajuns cu bine pana in apropierea uzinei, cu mari sacrificii fizice. Acolo aveau de "ocolit" paza nazista de exceptie si au reusit cu ajutorul albiei riului Maan. Ajutati de oamenii din interior, o cantitate suficienta de explozibil cu ceas a fost introdusa tocmai in camera de hidroliza (unde se obtinea "apa grea", care este un oxid al deuteriului, un isotop al hidrogenului). Explozia a oprit productia din februarie pana in aprilie 1943. Marele act de sabotaj fusese facut de unsprezece oameni (englezi si norvegieni), contra unei paze de peste trei mii de militari germani. Nici un erou de la Vemork nu a fost prins, unii au schiat mii de kilometri pana la granita.

Explozia de pe lacul Tinnsjo

Germanii au inteles ca uzina de la Vemork este tinta unor atacuri neintrerupte din partea aliatilor si au decis mai intai sa mute o cantitate importanta de "apa grea" in conditii mai si-gure. Numai ca un om din Rezistenta norvegiana era la bordul feribotului "SF Hydro", unde a plasat explozibil. Explozia a dus la distrugerea totala a cantitatii de "apa grea", la 20 februarie 1943. Programul nuclear german era obligat sa se bazeze pe alti moderatori in instalatiile de reactii nucleare controlate.

Read More

Pianistul, o tragică poveste de război

Pianistul, o tragică poveste de război. Wilhelm Adalbert Hosenfeld, născut pe 2 mai 1895 în Mackenzell, Hesse-Nassau (Prusia), a fost un ofţer în Germania nazistă, dar şi un catolic devotat şi patriot care şi-a servit ţara şi în Primul Război Mondial, serviciu pentru care a primit crucea de fier. Relatările din jurnalul său şi din scrisori arată cum acesta devine din ce în ce mai dezamăgit de regimul nazist, culminând cu descoperirea lagărelor de concentrare din Polonia.

Hosenfeld, la fel ca mulţi germani din perioada interbelică, l-a idolatrizat la început pe Hitler şi credea în Reich-ul de o mie de ani - epoca de aur a Germaniei, scrie War History Online.

Dar perioada de pace şi bucurie a fost scurtă şi Hosenfeld s-a înrolat în Wehrmacht în august 1939. Aflându-se în Polonia în luna următoare, ce a văzut l-a dezgustat, scriind soţiei sale: „ce laşi suntem... Pentru asta, vom fi pedepsiţi şi noi şi copiii noştri nevinovaţi. Cu omorul în masă al evreilor, am pierdut războiul... Nu avem dreptul la milă sau compasiune”.

[caption id="attachment_594" align="aligncenter" width="634"] Wilhelm Adalbert Hosenfeld[/caption]

În iulie 1940, ofiţerul a fost transferat la Varşovia, făcând parte din Batalionul 660. Împotriva regulamentului, a participat la slujbe catolice în bisericile locale. Următoarea încălcare a regulilor a fost să salveze oameni, oferindu-le slujbe la stadionul pe care îl superviza sau chiar şi mai mult, să întocmească acte pentru eliberarea unor deţinuţi din închisoare.

Unul dintre aceştia era Leon Warm, un evreu care în 1942 a scăpat dintr-un tren care ducea la lagărul de concentrare Treblinka. Warm s-a întors la Varşovia şi a supravieţuit pentru că Hosenfeld i-a oferit o identitate falsă şi muncă la stadionul său.

Conform mărturiilor ulterioare ale lui Warm şi ale altora, se crede că Hosenfeld a salvat peste 60 de evrei şi non-evrei de la exterminare. Cea mai faimoasă persoană pe care a salvat-o a fost Władysław Szpilman, un pianist şi compozitor polonez celebru.

În dimineaţa zilei de 23 septembrie 1939, Szpilman era la un post de radio din Varşovia, cântând o melodie de Frederick Chopin. La jumătatea cântecului, prima bombă germană a căzut peste oraş, chiar peste postul de radio. Pianistul a supravieţuit, dar coşmarul polonezului de naţionalitate evreiască abia începea. Povestea sa a fost ecranizată în filmul Pianistul din 2002, cu Adrien Brody jucând rolul lui Szpilman.

După ce familia sa a fost deportată, compozitorul a rămas în oraş ca muncitor. Din 19 aprilie până pe 16 mai 1943, a ajutat la rezistenţa poloneză, unde evreii au încercat să lupte. Revolta din ghetoul Varşoviei, aşa cum s-a numit, a fost cea mai dârză rezistenţă evreiască din Al Doilea Război Mondial.

Desigur, era sortită eşecului, rezultând în distrugerea ghetoului şi deportarea tuturor evreilor. Szpilman a supravieţuit cu ajutorul prietenilor săi non-evrei, dar nu putea rămâne cu ei pentru că era riscant pentru aceştia.

Aşadar, a găsit adăpost în clădirile abandonate şi în ruine. În august 1944, se afla într-o pensiune părăsită pe strada Aleja Niepodległości 223 (Aleea Independenţei) când Hosenfeld l-a găsit. Era deja extrem de bolnav.

Ofiţerul l-a rugat pe Szpilman să cânte ceva la pianul din casă. Evreul i-a cântat Balada în G minor de Chopin. Hosenfeld a început să-i aducă hrană şi haine pentru a supravieţui iernii.

Altfel, nu a fost multă discuţie între ei. Într-o altă scrisoare adresată soţiei sale, Hosenfeld şi-a exprimat ruşinea de a fi atât german, cât şi membru al armatei. Szpilman nu a ştiut numele omului care l-a ajutat să supravieţuiască.

Sfârşitul trist al ofiţerului

Ca semn de recunoaştere, polonezul i-a spus ofiţerul numele său, promiţând să facă tot ce-i stă în putinţă să-l ajute la rândul său. Atunci când Polonia a fost eliberată, Szpilman a revenit la postul de radio unde şi-a terminat concertul întrerupt de germani în urmă cu 5 ani.

Hosenfeld a fost prins de sovietici la Blonie, vestul Varşoviei, unde a fost arestat alături de oamenii săi. A fost trimis în gulag pentru 25 de ani. În următorul an, i s-a dat permisiunea să trimită o scrisoare soţiei sale. Aceasta includea o listă cu persoanele pe care le-a salvat, inclusiv Warm şi Szpilman. Ce nu ştia este că şi pianistul îl căuta.

Deoarece nu ştia numele ofiţerului german, Szpilman a scris cartea „Moartea unui oraş”, publicată în 1946, unde a descris prin ce a trecut, dar şi cum un ofiţer german l-a ajutat.

Szpilman nu a ştiut adevărul până în 1950, dar nu putea face nimic pentru Hosenfeld într-o Polonie sovietică. Ofiţerul a murit într-un gulag pe 13 august 1952, cel mai probabil din cauza torturii.

Fiul lui Szpilman, Andrzej, a cerut Yad Vashem-ului („aleea celor drepţi”, Memorialul Holocaustului Israelian) să-l recunoască pe Hosenfeld ca unul dintre cei „drepţi printre popoare”. Au făcut acest lucru pe 25 noiembrie 2008.

Filmul Pianistul

Bazat pe memoriile pianistului W. Szpillmann, Pianistul este povestea adevărată a unui strălucit pianist polonez, care, datorită originii sale evreiești este forțat ca pe timpul ocupației naziste a Poloniei să ducă o viață de fugar, pentru a scăpa de deportare.

Szpilmann reușește să fugă din ghetoul din Varșovia și își va petrece ani buni ascunzându-se printre ruinele orașului. Salvarea îi vine de la un ofițer german, care îl va ajuta să supraviețuiască.

Filmul lui Roman Polanski prezintă o atmosferă apăsătoare și de neînchipuit a iadului nazist. Drama fiecărui personaj, suferințele la care sunt supuși oamenii simpli, decorurile răvășite de cruzimea naziștilor dezvăluie o poveste copleșitoare despre realitatea secolului al XX-lea.

„Pianistul” este o capodoperă a cinematografiei ce rămâne tipărită în sufletele oamenilor prin secvențele încărcate de emoții, ce sugerează tragismul perioadei respective.

Read More

Desi au castigat miliarde din asta, americanii au evitat cat mai mult intrarea in razboaiele mondiale

Desi au castigat miliarde din asta, americanii au evitat cat mai mult intrarea in razboaiele mondiale. Atacul aerian nipon asupra instalațiilor militare americane aflate pe insula Oahu din arhipelagul Hawaii a fost executat ȋn data de 7 decembrie 1941(Pearl Harbour) și a intrat ȋn istorie drept cauza declanșǎrii devastatorului conflict din Oceanul Pacific. Bombele, torpilele și gloanțele au semǎnat moarte și distrugere, specialiștii neputȃnd sǎ ȋnțeleagǎ cum a fost posibilǎ o astfel de surprizǎ ȋmpotriva unei fortǎrețe ce pǎrea de nelovit. Au fost ȋnregistrate sub 4.000 de victime și au fost pierdute definitiv numai douǎ cuirasate. Mai grav afectat a fost prestigiul colosului american, rǎzbunarea venind ȋn 1945 sub forma bombardamentelor strategice fǎrǎ cruțare ȋmpotriva orașelor japoneze. Nici n-a mai contat cǎ piereau civili nevinovați.
Dezastrul de la Pearl Harbor putea sǎ fie evitat, dar nu prin acțiunea comandanților locali, cei ce și-au pierdut funcțiile practic pentru incompetențǎ. Conducerea de la Washington putea sǎ facǎ totul pentru a evita chiar conflictul cu imperiul asiatic. Cum era posibil?

Simplu. Se putea declara rǎzboi Germaniei ȋn noiembrie 1941 și ȋntregul organism militar american intra ȋn stare de luptǎ pe toate fronturile, inclusiv ȋn Oceanul Pacific. Se putea lansa o campanie de prezentare a potențialului industrial pentru intimidarea inamicului. De ce sǎ fie atacat Berlinul? Ȋn ziua de 31 octombrie 1941 submarinul U-552 a lansat torpile ȋmpotriva unei nave de suprafațǎ. Era distrugǎtorul USS Reuben James și au pierit ȋn explozie o sutǎ de marinari ai SUA. Era mai mult ca suficient pentru o cauzǎ a unui rǎzboi. Sǎ nu uitǎm cǎ incidentul de la Gleiwitz a fost folosit drept pretext pentru atacarea Poloniei și, practic, pentru declanșarea celui de-Al Doilea Rǎzboi Mondial.

[caption id="attachment_320" align="aligncenter" width="1140"] Desi au castigat miliarde din asta, americanii au evitat cat mai mult intrarea in razboaiele mondiale[/caption]

Chiar mai ȋnainte de scufundarea distrugǎtorului Reuben James a mai fost un atac cu torpila asupra unui vapor similar de luptǎ. USS Kearny (DD-432) a fost lovit de o torpilǎ a submarinului U-568 pe 17 octombrie 1941 și au pierit 11 marinari. Alți 22 au fost rǎniți ȋn urma deflagrației, dar nava a reușit sǎ ajungǎ ȋn Islanda. Conducerea de la Washington putea sǎ fie foarte supǎratǎ pe forțele navale naziste din moment ce distrugǎtorul fusese recepționat ȋn US Navy ȋn septembrie 1940.

Au fost și alte incidente ȋn care au fost implicate vase comerciale sau militare sub pavilion ȋnstelat pȃnǎ la asaltul din Hawaii. Scufundarea vaporului Robin Moor la 14 iunie 1941 a dus la blocarea bunurilor germane de pe teritoriul SUA. Se putea lua o decizie radicalǎ ȋn orice moment. Trecerea trupelor ȋn starea de alarmǎ și aplicarea unor minime reguli de camuflaj ar fi redus drastic din efectele bombelor nipone.

Conducerea de la Washington a amȃnat declanșarea ostilitǎților pentru a profita cȃt mai mult de starea de neutralitate, a permis așa-zisul atac prin surprindere și umilința din 7 decembrie.

Read More

Sonderkommandos, cea mai demonică crimă a naziştilor

Sonderkommandos, cea mai demonică crimă a naziştilor

Sonderkommandos reprezintă o zonă gri în istoria Holocaustului, nefiind un subiect facil de abordat, întrucât presupune atât înțelegerea mecanismului de autoapărare uman în condiții abrutizante, cât și schimbarea proprietății unor termeni ca victimă și agresor. Unitățile speciale – denumire eufemistică folosită de naziști pentru a edulcora rolul propriu-zis jucat de Sonderkommandos – făceau parte din aplicarea „soluției finale” și funcționau ca un mecanism maladiv de folosire a evreilor pentru îndeplinirea celor mai repulsive sarcini.

Astfel, Sonderkommandos puteau lua denumirile de „Schleppers”, „Leichentrager” (cei care scoteau și îngropau cadavrele din camerele de gazare), „Heizer” (cei care ardeau cadavrele în crematoriu), „Aschenkommando” (unitate care împrăștia cenușa). Întrucât naziștii au creat „soluția finală” din raționamente eminamente economice, fiecare cadavru era privit din această perspectivă, fapt pentru care existau Sonderkommandos responsabili cu extragerea dinților de aur („dentiștii”) și cu tăierea părului, folosit ulterior pentru producția de lână.

Până în 1942, SK erau grupuri formate ad-hoc din evrei de origine slovakă, aleși pe criterii de forță fizică și vârstă. Plasarea într-o astfel de unitate era o mișcare sinucigașă, întrucât SK erau uciși imediat după îndeplinirea sarcinilor date (arderea sau îngoparea cadavrelor atunci când cuptoarele nu funcționau), fiind evitată astfel răspândirea poveștilor din camerele de gazare, ce trebuiau să rămână pentru evrei „duschen”.

[caption id="attachment_286" align="aligncenter" width="480"] Sonderkommandos, cea mai demonică crimă a naziştilor[/caption]

Putem distinge astfel, pe lângă dimensiunea fizică a dramei evreilor SK – reprezentată de macabrul vizual al existenței petrecute într-un continuu sepulcru – și o dimensiune morală, ce se traduce ca o luptă continuă între salvarea proprie sau sacrificiul pentru ceilalți. Această luptă intrinsecă se manifestă în special în cazul SK din „Auskleideraum”, o anticameră a infernului nazist. Înainte de a intra în camerele de gazare, evreii erau ținuți în această cameră de așteptare, păzită de unitățile speciale, ce se aflau în poziția ingrată de a eluda adevărul și de a perpetua variantă nazistă (prizonierilor le era spus că sunt duși la dușuri). Existau însă și cazuri în care membrii SK alegeau să le spună adevărul, fapt care era plătit cu propria moarte. În memoriile supraviețuitorilor unităților speciale, cum este Filip Muller, sunt însemnate modurile în care erau pedepsiți acei Sonderkommandos când alegeau moralitatea în detrimentul vieții, un episod marcant fiind cel în care un membru al unității sale este ars de viu.

După 1943, SK a început să capete o formă mai bine definită, membrii fiind văzuți ca pioni valoroși în aplicarea „soluției finale”, nu doar ca o forță de muncă temporară, ucisă imediat după îndeplinirea sarcinilor. Pentru a preveni totuși răspândirea atrocităților din camerele de gazare printre prizonierii de rând, evreii din unitățile speciale erau izolați, fiind plasați în blocul 2 din Birkenau I și în blocul 12 din Auchwitz II. Din 1944, claustrarea s-a accentuat odată cu aplicarea unei noi măsuri naziste ce presupunea izolarea fiecărei unități SK în crematoriul în care lucra.

Astfel, Sonderkommandos nu părăseau crematoriul respectiv. Existau, totuși, momente în care reușeau să comunice cu restul lagărului și să manifeste o oarecare formă de rezistență antinazistă (cum este revolta din 1944, când au reușit să dea foc Crematoriului IV, să omoare un Kapo în crematoriul II). După acest moment, 450 de membrii ai unităților speciale au fost uciși, iar alți 150, la sfârșitul lunii decembrie 1944.

Dintre cei aprox. 2000 de evrei care au făcut parte din „unitățile speciale” doar 80 au supraviețuit. Memoriile supraviețuitorilor, dar și alte însemnări găsite ulterior pe teritoriul fostului lagăr reprezintă o modalitate directă și veridică din punct de vedere istoric pentru pătrunderea în universul nazist al lagărelor de exterminare, dar și o formă de analiză a psihicului uman în condiții de extremă înstrăinare și anulare a orcaror valori cunoscute anterior.

Drama trăită de Sonderkommandos apare în proza de specialitate sub denumirea de „zona gri”, întrucât linia de demarcație dintre opresor și victimă este foarte fină. Pe de-o parte, evreii cu acest statut special trăiau în condiții vag mai bune decât restul deținuților și aveau certitudinea că vor supraviețui (că nu vor fi trimiși către camerele de gazare) pentru o perioadă mai lungă de timp, însă prețul plătit pentru acest statut era întoarcerea împotriva propriului seamăn. Trăind într-un dualism perpetuu, supraviețuitorii Sonderkommandos se autocaracterizează ca indivizi lipsiți de identitate, niște „figure patetice, aproape obscene; nu pe deplin inocente, dar nici vinovate” (Primo Levi, supraviețuior și fost membru SK, în memoriile sale Cei înecați și cei salvați).

Levi merge mai departe și denumește SK ca fiind „cea mai demonică crimă a național-socialismului”, întrucât scopul final era de a-i transforma pe evrei din inamici, „din colaboratori originari ai grupului adversar, ex-inamici, nedemni de încredere prin definiție” în complici. Acest demers putea fi realizat doar „îngropându-i în vină, pătându-le mâinile cu sânge, compromițându-i cât de mult cu putință și stabilind astfel o legătură de complicitate ce nu le mai permitea să dea înapoi”. Levi face referire și la mitul biblic al lui Cain și Abel, schițând implicațiile profunde ale creării „unităților speciale”: „Am reușit. Nu mai sunteți cealaltă rasă, primul inamic al Reichului milenial, nu mai sunteți oamenii care resping idoli. V-am corupt, v-am tras la fund odată cu noi. Acum sunteți ca noi, voi oameni mândri: v-ați pătat mâinile cu propriul sânge. Voi, asemenea nouă și asemenea lui Cain, v-ați ucis propriul frate.” Cu alte cuvinte, scopul creării acestor unități nu era strict o necesitate, ci o formă de a distrugere totală, nu doar a fizicului, ci și a spiritului. Anihilarea temporară a moralității apare în opera lui Levi sub denumirea de „spirit echivoc”, concept ce este similar cu cel folosit de Lawrence Langer (teoretician al Holocaustului), „sine ad libitum”, ce presupune o anihilare paradoxală a sinelui de către el însuși pentru a supraviețui. Pentru a îndeplini sarcinile de Sonderkommandos, membrii acestor unități au renunțat la normele culturale și etice aplicate anterior, devenind de la o zi la altă simpli executanți ai unor acțiuni prescrise.

Deși majoritatea evreilor din „unitățile speciale” nu au supraviețuit, mărturiile scrise îngropate de aceștia în jurul crematoriilor reprezintă o importantă componentă în documentarea Holocaustului (alături de autobigrafiile și publicațiile supraviețuitorilor). Oameni ca Zalman Gradowski, Zalman Lewenthal și Leyb Langfus , deși știau că vor muri, au avut tăria să scrie despre toate atrocitățile pe care le-au văzut în lagăr, sperând într-o viitoare eliberare și devoalare a celor petrecute la Auschwitz. Reprezentativă în acest sens rămâne scrisoarea lui Zalman Gradowski (redactată în ultima zi a vieții sale și îngropată alături de 81 de pagini de manuscris la Birkenau). Supraviețuitorii, oameni ca Shlomo Venezia și Ya’akov Silberberg, mărturisesc în memoriile lor faptul că drama trăită în „unitățile speciale” a rămas perpetuu parte a ființei lor și le-a umbrit întreaga existență, fiind o barieră în calea normalității.

Această componentă a Holocaustului, de multe ori, nu foarte atent dezbătută, suprinde în cea mai pură formă urmările nazismului și consecințele permanente pe care astfel de atitudini extremiste le au asupra spiritului uman. De multe ori, scrierile despre Holocaust se concentrează asupra persecuției fizice și asupra violenței vizuale a „unitățile speciale”, însă cu adevărat dramatic este maladismul psihic din spatele „unitățile speciale” ce vizează anularea completă a tot ceea ce este uman în individ, ștergerea orcăror rămășite de moralitate și de normalitate, fapt pentru care este vital să cunoaștem trecutul istoric și să conștientizăm gravitatea extremismului.

Read More