Chiar şi în zilele noastre artele marţiale rămân pentru cei mai mulţi oameni un domeniu ascuns, controversat, interesant şi cumva periculos. Cu toţii ne-am familiarizat în trecut cu arte şi stiluri precum Karate, Kung-Fu, Jiu-Jitsu, Aikido şi multe altele. Astăzi trendul şi interesele au migrat spre concepte sau sisteme de luptă de genul MMA, K-1, UFC, Systema, Krav Maga.



Astăzi, curentele de arte marţiale care se vor tradiţionale şi sporturile de luptă se transformă încet dar sigur în nişte afaceri trans-naţionale. Motivaţiile, spiritul şi trăirile nu mai sunt aceleaşi ca în trecut. Totuşi, unde a început totul? Când anume oamenii au adăugat tehnicilor pure de luptă ingredientele filozofiilor specifice, bagajului ezoteric sau cel medical? rămâne o întrebare pentru al cărei răspuns trebuie să ajungem în India, ţara unde este încă practicată Kalaripayattu, cea mai veche artă marţială din lume.

Drumul Câmpului de Bătălie

În jurul anului 520 după Hristos, un prinţ indian convertit la budism, pe numele său Bodhidharma, a renunţat la beneficiile vieţii îndestulate şi a devenit un călugăr rătăcitor al cărui singur ţel consta în transmiterea căii corecte de înţelegere şi practicare a diverselor metode lăsate de Gautama Buddha.

Fostul prinţ indian şi-a îndreptat paşii spre China, condusă pe atunci de împăratul Wu din dinastia Ling. În acele timpuri, călugării călătoreau pe jos, cel mai adesea neînsoţiţi, iar atacurile venite din partea tâlharilor făceau parte din realitatea cotidiană.

Bodhidharma a pus capăt peregrinărilor sale din China după ce s-a stabilit în templul Shaolin din provincia Henan. Acolo, călugărul originar din sudul Indiei, unde exista o tradiţie războinică proprie locului, a descoperit cu surprindere că monahii chinezi aveau nu doar lacune în practica şi percepţia corectă a doctrinei religioase Dhyana, devenită ulterior Chan în China şi Zen în India, ci aveau şi o condiţie fizică deplorabilă din cauza orelor petrecute în meditaţie imobilă.

Cu toate că învăţăturile lui Bodhidharma propăvăduiau pacea şi non-violenţa specifică budismului, experimentatul călugăr indian i-a sfătuit pe călugării chinezi că este perfect legitim să înveţi să lupţi pentru a-ţi apăra integritatea proprie sau pe a celor aflaţi în pericol.
Ca prinţ din casta Kshatria, a războinicilor, Bodhidharma fusese obligat să studieze şi să-şi însuşească stilul de luptă cu o vehime milenară, propriu sudului Indiei, Este vorba de Kalaripayattu, cel care a stat apoi la baza majorităţii stilurilor de arte marţaile din China şi Japonia.

Numele de Kalaripayattu, Kalaripayathu, Kalaripayat sau Kalaripayit, vine de la două cuvinte din sanscrită preluate acum câteva milenii de vorbitorii de malayalam din sudul subcontinentului indian. Kalari înseamnă literalmente câmp de luptă, de bătălie, iar payat înseamnă pregătire de război.

În acele vremuri Kalaripayattt era o practică marţială rezervată exclusiv familiilor nobile din casta războinicilor Kshatria. Fiecare familie de kshatria avea o şcoală de luptă în adevăratul sens al cuvântului, şcoală care fiinţa în interiorul acelor Kalari, locuri de practică şi antrenament.

Fiecare Kalari era, după cum este şi în zilele noastre, condus de un maestru de luptă, sau gurukkal în limbaj specific.

Stilul zeiţei Kali

Un Kalari tradiţional este orientat întotdeauna spre est şi are forma pătrată. Podeaua şi zidurile înconjurătoare sunt alcătuite din lut, iar acoperişul din uşteni peste care sunte legaţi snopi din frunze de palmieri. Există o singură intrare, situată în peretele dinspre est. Precum un templu, orice Kalari era considerat un loc sfânt.

Pe peretele de vest era amplasat altarul zeităţii protectoarre, şi tot acolo erau puse rastelurile cu arme pentru a se afla sub directa protecţie a zeiţei. Kalaripayattu este o artă marţială puternic impregnată de elementul religios, de altfel atât de specific Indiei. Conform mitologiei care îl înconjoară, acest stil de luptă a fost creat şi dăruit oamenilor de Parashurama, sau Rama cu securea, o încarnare divină a zeului Rama care ar fi luat formă omenească pentru a-şi învăţa credincioşii să se apere.

Stilul este prin tradiţie consacrat zeiţei Kali din panteonul hindus, zeiţa războiului, distrugerii şi vieţii. Tot în faţa altarului stă şi maestrul care primeşte darurile simbolice ale discipolilor în timpul iniţierilor din ziua de Vijaya Dashami.

În trecut, tehnicile de luptă ale acestui stil erau foarte apreciate pe câmpul de luptă. Astăzi, importanţa lui se reflectă în trei mari aspecte. Anume, este o formă excelentă de menţinere a unui trup şi minţi sănătoase. Este apreciat pentru efectul său estetic şi artistic şi nu în ultimul rând, Kalaripayattu este o formă eficientă de autoapărare.

Discipolul care vrea să aprofundeze studiul acestei arte va deprinde cele patru mari „puteri” sau karuthu, cum li se spune. Adică Meikaruthu sau puterea trupului, Manakaruthu sau puterea minţii, Ankakaruthu sau puterea de a lupta şi Ayudhakaruthu sau puterea de a mânui excelent armele.

Antrenamentul în acest stil de luptă apărut şi dezvoltat în statul indian Kerala constă într-un sistem elaborat de exerciţii şi condiţionări fizice. Un practicant constant ajunge la o flexibilitate, agilitate şi putere remarcabile. În mod tradiţional antrenamentele încep la vârsta de şapte ani, când practicanţii sunt recrutaţi de gurukkal.

Antrenamentele încep în zorii zilei, iar practicanţii trebuie să aibă stomacurile goale. Drept haine, aceştia poartă o singură bucată de pânză denumită kachha, care este strâns înfăşurată în jurul mijlocului. O etapă importantă constă şi în masajul tradiţional cu ulei, numit uzhichal, care are o importanţă deosebită deoarece duce la creşterea flexivilităţii şi mobilităţii muşchilor şi tendoanelor.

Pe scurt, Kalaripayattu se compune din patru capitole de studiu, maithari sau antrenamentul corporal, kolthari sau lupta cu beţe şi alte arme de lemn, angahtari sau  însuşirea tainelor luptei cu arme cu tăiş, şi verumkai sau lupta cu mâinile goale.

Practicantul care vrea să devină un maestru al acestei arte trebuie în schimb să cunoască alte trei aspecte, anume chiktsavidikhal- tratarea afecţiunilor şi rănilor, manthrathantra sau conştientizarea necontenită a divinului şi marmangnanam sau cunoaşterea marma, adică a punctelor de presopunctură de pe trupul uman, precum şi a celor care odată lovite provoacă moartea sau rănirea gravă.

Studierea luptei cu beţe ia sfârşit doar după ce practicantul este capabil să execute peste o sută de lovituri puternice în intervalul unui singur minut. Apoi, maestrul îi permite să lupte cu otta, o ghioagă de forma unui colţ de elefant. Lupta cu arme albe constă în experimentarea şi familiarizarea cu arme periculoase precum cuţitele, săbiile şi scutul, lancea sau toporul.

Cea mai periculoasă, dar şi cea mai spectaculoasă armă cu tăiş din panoplia kalari este aşa numit-a urumi sau Sabia Primăverii. Aceasta constă de fapt din două până la douăzeci de lame din oţel, subţiri şi extrem de flexibile, lungi de peste 3 metri, ataşate ferm unui mâner. Urumi este folosită într-o sarabandă de mişcări circulare de biciuire, extrem de rapidă. Textele antice spun că o urumi folosită corect nu doar că va crea un adevărat scut de oţel impenetrabil în jurul celui care o mânuieşte corect, dar duce în mod rapid şi la moartea multor adversari. Cine a văzut vreodată un expert specializat în urumi, va înţelege pe loc despre ce este vorba.

Verum Kai Payogam în denumire completă, sau taina luptei fără arme, este un domeniu vast. Aici discipolul învaţă o serie de blocaje, devieri, proiectări, luxări, chei articulare, combinate cu lovituri de cot, pumn, palmă, genunchi şi picioare, cumva asemănătoare cu tehnicile similare din karate, aikido, judo, kung-fu. Nimic întâmplător, în condiţiile în care kalaripayattu este rădăcina mult mai celebrelor stiluri de luptă asiatice din prezent.

Un aspect important este identificarea şi memorarea marman-urilor sau punctele sensibile ale corpului omenesc. Există de altfel o secţiune distinctă în cadrul Verumkai, numită Marman Adi sau ştiinţa punctelor vitale. Însuşirea acestui aspect cu statut de taină în kalari, este de obicei rezervată unui număr foarte mic de discipoli, selectaţi şi observaţi timp de ani de zile de maeştri.

Kalaripayattu între tradiţie şi viitor

Kalaripayattu este în mod bizar răspândit doar în statul Kerala. Chiar şi aici stilul este divizat în două mari curente, şcolile din nord şi cele din sud.

Stilul de nord este caracterizat prin salturi înalte, mişcări ample, posturi joase şi lovituri de braţ şi picior în care membrele sunt aproape complet extinse. Tehnicilor de încălzire şi mobilitate li se acordă o mare importanţă. De asemeneni, studiul luptei cu arme este deosebit de important. Foarte preţuite sunt şi tehnicile de respiraţie pranayama împrumutate din hatha-yoga.

Doi practicanţi de Klaaripayattu care exersează o poatură specifică în lupta cu sabia şi scutul.    Doi practicanţi de Klaaripayattu care exersează o poatură specifică în lupta cu sabia şi scutul.

Pe de altă parte stilul de sud conţine mai multe mişcări circulare, şi pare mai eficient la prima vedere decât stilul din nord. Loviturile şi blocajele sunt efectuate de regulă cu palmele şi coatele. Există puţine lovituri din sărituri, dar mai multe eschive, poziţiile corporale sunt mai înalte, şi se pune mai mult accentul pe tehnicile scurte de braţ, cot şi genunchi.

Chiar şi în prezent, Kalaripayattu este o artă proprie lumii satului din India, o practică marţială răspăndită în special în mediul rural. În şcolile tradiţionale unde se pune accentul pe seriozitate şi păstrarea unui înalt standard, practicanţii devin maeştri recunoscuţi doar după lungi perioade de practică asiduă care pot dura peste 40 de ani.

Conform cercetătorilor Howard Reid şi Michael Croucher care au studiat universul kalari din Kerala, toţi maeştrii întâlniţi aveau vârste de peste 50 de ani şi erau cu toţii experţi cunoscători în celebra medicină tradiţională Ayurveda.

În decursul ultimilor ani, odată cu dezvoltarea economică şi tehnologică a Indiei, acest milenar stil de luptă a început să intre (evident şi în urma filmelor de acţiune marca Bolliwood) tot mai mult în atenţia indienilor cu vederi naţionaliste din marile oraşe. Odată cu creşterea infracţionalităţii, această pătură de indieni de la oraş doresc să-şi însuşească metode de autoapărare, iar din punctul lor de vedere cea mai potrivită artă marţială este una adaptată specificului naţional indian.

În urma apariţiei şi dezvoltării informaţiei via Internet, a crescut şi în Occident interesul în privinţa acestei arte marţiale uitată de timp. De fapt, cu excepţia faptului că în timpul perioadei coloniale din India, britanicii interziseseră practicarea oricărei forme de lupă de teama eventualelor revolte, occidentalii uitaseră de existenţa Kalaripayattu, cu excepţia unui număr mic de antropologi şi cercetători din domeniul artelor marţiale.


În prezent, Kalaripayattu este o adevărată breşă în timp prin intermediul căreia se poate intra în contact cu o adevărată lume a începuturilor artelor marţiale aşa cum o ni se revelează în prezent. Originalitatea, bogăţia, valoarea şi complexitatea sa, merită recunoscute şi apreciate.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Un produs Blogger.

Articole noi

Facebook

Sponsor

FB AFI