De-a lungul veacurilor, începând cu primele atestări scrise ale istoriei şi până în secolul al VII-lea, acea imensă peninsulă - situată între Marea Roşie, Eufrat, Golful Persic şi Oceanul Indian, cunoscută sub denumirea de Arabia - a rămas neschimbată şi aproape neafectată de evenimentele care au zguduit restul Asiei şi au cutremurat din temelii Europa şi nordul Africii.

Arabii consideră că începuturile tradiţiei ţării lor se pierd în negura timpurilor, în istoria orientală făcându-se uneori referiri la vechii arabi primitivi sau la triburile pierdute. În secolul al VII-lea acest popor aproape necunoscut de nomazi din peninsula Arabiei îşi fac intrarea pe scena istoriei universale într-un mod spectaculos: în mai puţin de zece ani, impulsionaţi de noua lor religie, arabii cuceresc Iranul, Mesopotamia, Irakul, Siria, Africa Septentrională şi Peninsula Iberică. Mai surprinzător, însă, a fost faptul că aceşti cuceritori s-au dovedit dotaţi şi cu remarcabile calităţi politice, administrative şi culturale.

Cadrul geografic în care au apărut arabii şi în care şi-au afirmat mai întâi creativitatea culturală şi civilizatorică este arida Peninsulă Arabică. Arabii din regiunile centrale şi septentrionale ale peninsulei sunt în generali nomazi, vorbind limba arabă prin excelenţă; arabii din sud, populaţie în marea majoritate sedentară, vorbeau o limbă oarecum asemănătoare cu dialectele etiopene. Peninsula Arabică, datorită climei sale calde şi secetoase, este acoperită, pe cea mai mare suprafaţă, de întinse deşerturi nisipoase, unde, pe alocuri creşte o vegetaţie săracă. Condiţii mai bune se găsesc numai în regiunile Yemen şi Hedjaz, de pe coastele de sud-vest şi vest ale peninsulei.

În Yemen, unde ploiele sunt mai frecvente, se practica o agricultură, grădinărie şi pomicultură relativ dezvoltate, cultivându-se cereale, orez, pomi fructiferi, îndeosebi curmali şi plante aromatice şi se creşteau animale. De aceea încă din Antichitate, Yemenul era numit Arabia Fericită. În Hedjaz, deşi condiţiile naturale sunt mai puţin prielnice decât în Yemen, au înflorit două importante aşezări, Mecca şi Yathreb (numită ulterior Medina), centre comerciale apărute pe drumurile de negoţ, care legau Yemenul de Arabia de nord, de Egipt, de Siria şi de Irak.

În Arabia centrală, septentrională şi în deşertul Siriei dominau nomazii, beduinii, - marele rezervor demografic al Arabiei, care se infiltrau în ţările din jur devenind semi-nomazi. Cum s-a văzut, cea mai mare parte a Peninsulei Arabice era populată de triburile de beduini (de la Badiya = stepă), cunoscuţi şi sub numele lor etnic, arabi (A'rab), această ultimă denumire extinzându-se, treptat, la toţi locuitorii, nomazi sau nu.

 Deşi mentalitatea nomazilor excludea ideea de stat, totuşi au existat şi în nord formaţiuni statale apărute în jurul unor centre comerciale organizate de-a lungul marilor drumuri caravaniere. Două dintre acestea au avut o importanţă internaţională: drumul care din Yemen urca până în Siria de-a lungul coastei Mării Roşi, trecând prin ţinutul Hedjaz, prin Mecca şi Medina; şi cel care, pornind din părţile sudice ale Golfului Persic, urma cursul Eufratului până în Siria centrală.
În interiorul Peninsulei puternicul trib Kinda reuşeşte, în secolul al V-lea să reunească mai multe triburi într-o confederaţie, dar pentru scurt timp.

Viaţa economico-socială, politică şi religioasă a evoluat diferenţiat în funcţie de aceste condiţii. În Yemen şi în Hedjaz, agricultura şi creşterea sedentară a animalelor, meşteşugurile, negoţul şi cămătăria au determinat o varietate mai mare de ocupaţii. În aceste regiuni s-au format o aristocraţie tribală, posesoare de turme mari de animale şi de pământuri, negustori şi cămătari, îndeosebi la Mecca, meşteşugari, agricultori şi crescători de animale, precum şi sclavi.

Arabii nomazi, ca şi cei sedentari, erau împărţiţi în triburi şi familii, fiecare condus de un şeic sau emir, a cărui lance înfiptă în faţa cortului era însemnul ordinului caracteristic. Cu toate acestea, funcţia respectivă, deşi transmisă din generaţie în generaţie, nu era strict ereditară, ci depindea de bunul plac al taberei. Toţi şeicii unui trib recunoşteau un conducător unic, numit Şeicul Şeicilor, care putea aduna sub stindardul său toate ramurile risipite în caz că ar fi fost ameninţaţi de vreun pericol.
În ansamblu, societatea arabă preislamică se găsea în primele secole ale erei creştine, în stadiul destrămării relaţiilor gentilice şi al apariţiei categoriilor sociale. În aceste condiţii, fiecare trib arab avea zeităţi proprii, dar în ajunul apariţiei islamului, devenise tot mai puternică tendinţa unificării politice şi religioase a arabilor. Religia Arabiei vechi este la fel de risipită ca şi poporul său. Pe bază de animism, ea supunea viaţa oamenilor unui mare număr de puteri, djinn-ii, care-i însoţesc, îi ispitesc, le inspiră gândirea şi faptele.

Centrul religios al triburilor arabe a ajuns Mecca, care, datorită aşezării sale prielnice, devenise aşezarea cea mai frecventată şi locul tradiţional de contact al lumii arabe preislamice. Oglindind tendinţele de unificare politică şi religioasă a triburilor arabe, pantheonul arab de la Mecca, templul Caaba, ridicat în cinstea celui mai de seamă dintre zeii arabi, Alah, cuprindea ca principal obiect de cult, o mare piatră neagră cubică, probabil un meteorit, iar în nişe săpate în peretele templului circa 360 de zeităţi, reprezentând zeitatea sau zeităţile fiecărui trib.

În acelaşi timp, sub influenţa concepţiilor religioase ale comunităţilor creştine şi evreieşti, stabilite la Mecca, Yathreb sau în Yemen, începuse să se răspândească şi în lumea arabă ideea existenţei unei divinităţi unice. În aceste condiţii, în secolul al VI-lea a luat naştere doctrina hanifilor, care propovăduiau renunţarea la cultul zeilor tribali şi recunoşterea existenţei unei divinităţi unice.



Formarea statului şi procesul de islamizare.

 În primele decenii ale secolului al VII-lea, intensificarea procesului de destrămare a relaţiilor gentilice şi de formare a categoriilor sociale a creat premisele sociale necesare ale apariţiei statului arab. Singurul organism politic pe care-l cunoşteau arabii - fie nomazi, fie sedentari - era tribul; unele triburi mai slabe se puneau sub protecţia altora mai puternice, altele se uneau prin alianţe în confederaţii.

Formarea statului arab a fost grăbită totodată şi de necesitatea purtării luptelor cu statul persan, care reuşise să cucerească şi să stăpânească Yemenul între 572-628 şi să-şi exercite dominaţia asupra drumurilor comerciale din sudul şi sud-vestul Arabiei. Premisele creării unui stat arab unitar şi apoi a unui imperiu, au fost opera lui Muhammad (în arabă Preaslăvitul), fondatorul unei relgii universaliste şi în acelaşi timp un abil şi energic om de stat. Apariţia islamismului a fost pregătită de existenţa în credinţele arabe preislamice a concepţiei despre o zeitate principală -  Allah - ca şi de influenţa concepţiilor mozaice şi creştine despre o divinitate unică - Jahve, Dumnezeu -, adaptate şi răspândite în lumea arabă de către hanifi.

Muhammad sau Mahomed, marele întemeietor al religiei islamice, s-a născut la Mecca în luna aprilie a anului 569, provenind din tribul Koreiş, care stăpânea oraşul Mecca. Ca şi pe Iisus, tradiţia îl prezintă sărac: la moartea mamei sale nu moşteneşte decât o sclavă, câteva oi şi 5 cămile. La douăzeci şi nouă de ani ajunge caravanier în slujba unei bogate văduve, Khadidja, cu cel puţin zece ani mai în vârstă ca el, cu care se căsătoreşte. În această perioadă simte Muhammad primele semne ale Revelaţiei: meditaţii, retrageri, plimbări în jurul Meccăi. În sfârşit, pe muntele Hira, spre anul 612, în 26/27 din luna Ramadan, are loc strălucirea supremă prin care Allah  îi porunceşte: Predică în numele Domnului tău! Muhammad şi-a elaborat doctrina între 610-620, expunând-o oral în faţa auditorilor săi. După moarte, expunerila sale, notate sau reţinute de către discipolii săi, au fost adunate într-o carte, Coranul, care cuprinde învăţăturile de bază ale islamismului şi este considerat drept cartea sfântă a islamiştilor. Potrivit Coranului,  musulmanul este obligat să respecte următoarele porunci de bază ale islamului, cunoscute sub numele de cei cinci stâlpi ai înţelepciunii:

- recunoaşterea divinităţii unice - Allah - al cărui profet este Muhammad;
- cultul rugăciunii canonice, comportând cele cinci prosternări zilnice: în zori, la amiază, după-amiază, la apusul soarelui şi seara;
- zekeat-ul sau pomana legiuită, poate fi interpretată ca o reconvertire, într-un sens spiritual, a virtuţilor tradiţionale de generozitate şi ospitalitate practicate de Arabia păgână;
- postul, din zori până în amurg, din luna Ramadan;
- pelerinajul - hadj - obligatoriu la Mecca, ce devine, prin templul Caaba, centrul spiritual al lumii musulmane.

La acestea unii autori mai adaugă şi djihad-ul, literal, "efortul" pentru domnia lui Dumnezeu: efort personal de demnitate sau de asceză, dar, de obicei, de participare la lucrarea comunitară prin excelenţă, la lupta armată pentru expansiunea sau apărarea Islamului.
Islamul nu constituie o biserică şi el nu are sacerdoţiu, cultul putând fi săvârşit de oricine; nu este nici măcar necesar să fie practicat într-un sanctuar. Dar la fel ca iudaismul şi creştinismul, islamul va sfârşi prin a accepta un anumit număr de intermediari şi intercesori.

Etica musulmană îmbină în acelaşi spirit, pentru individ şi colectivitate, un ansamblu de practici în care se regăseşte o dublă preocupare de asceză spirituală şi de eforturi spre fericirea tuturor. Din prima categorie decurg interdicţiile, alimentare în special, de exemplu carnea de porc sau de animale nesângerate. În materie economică, Coranul, născut într-un oraş negustoresc, nu condamnă comerţul, chiria, proprietatea sau munca salariată.

Datorită ostilităţii koreişiţilor mica comunitate, ce s-a format în jurul lui Muhammad, va cunoaşte exilul. În anul 615, Muhammad încheie un acord cu triburile arabe yemenite din Yathreb şi împreună cu partizanii săi părăseşte Mecca: acesta fiind exilul sau fuga (hedjira), Hegira, care va fi luată drept începutul erei islamice. Din simplu predicator, Muhammad a devenit şeful unei asociaţii noi, în care se vor destrăma vechile legături de trib şi prin negocieri abile sau cu ajutorul armelor  el a instituit un model exemplar pentru urmaşii săi, califii.

Nici Coranul, nici Muhammad n-au reglementat instituţional problema comunităţii, dispoziţiile luate pentru organizarea statului la Medina, fiind luate de pe o zi pe alta, emanând direct de la Profet şi concepute pentru o comunitate pusă numai sub conducerea sa. Muhammad nu a prevăzut şi istoria rămâne mută asupra motivelor acestei carenţe, cine va fi succesorul său şi pentru a rezolva această problemă comunitatea de credincioşi a suferit acele rupturi care sunt cunoscute şi astăzi: şiiţii şi suniţii. Primii considerau că autoritatea, dreptul, justiţia şi toate semnele puterii nu puteau fi separate de izvorul lor viu - scânteia divină supravieţuind în bărbaţii familiei - , fără încetare, reînnoit prin intermediul descendenţilor lui Ali, ginerele şi vărul lui Muhammad, descendenţi care deveneau astfel ghizii (imamii) comunităţii. Suniţii - ortodocşii musulmani - considerau că Profetul nu putea avea descendenţi ci doar înlocuitori, însărcinaţi cu perpetuarea şi aplicarea gândirii Profetului.


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Un produs Blogger.

Articole noi

Facebook

Sponsor

FB AFI