Istoria armelor și armamentelor

În cele mai vechi timpuri, producerea de arme – care coincideau adesea cu instrumentele de muncă, utilizate atât pentru vânarea animalelor, cât şi pentru operaţiile de atac şi apărare faţă de alte fiinţe umane – a mers în pas cu diferite stadii de dezvoltare a capacităţii de a prelucra mai întâi materialele disponibile (oase, pietre, lemn) apoi metalele (arama, bronzul, fierul). S-a trecut de la măciuca primitivă la unelte de piatră şi de la pumnale de silex la arme de atac de calitate superioară, precum pumnale metalice cu lama lată, triunghiulară, săbii cu cele mai variate forme, săgeţi cu vârfuri metalice întărite. Producerea de arme cu părţi de metal a dus la diversificarea armamentului de apărare, precum scuturile şi platoşele (la început din lemn şi piele).

Inovaţiile din marile imperii ale antichităţii

Interacţiunea dintre mijloace şi modalităţi de război şi comunitatea umană organizată apare în mod evident în dezvoltarea armelor şi armamentului în cadrul marilor imperii din antichitate; acolo unde exista un suveran sau o elită cu surse financiare importante şi o influenţă socială pe măsură, se înregistrează o evoluţie a armelor şi a tehnicii de război. Este cazul carelor de război mesopotamiene, egiptene, miceniene şi chineze din epoca Shang (mileniul II î. Hr.), prin care s-a încercat să se combine raza de acţiune a armelor de azvârlire cu protejarea luptătorului şi rapiditatea însăşi a mijloacelor de transport, creând posibilitatea de înfrângere a unui duşman constrâns să acţioneze pe jos şi numai într-o confruntare de aproape.

Un caz diferit este acela privind preponderenţa elementului de infanterie în civilizaţia greacă postmiceniană, cu falangele de hopliţi (şiruri strânse de războinici pedeştri cu lănci lungi, săbii şi scuturi) lansate de oraşele-state greceşti şi de Alexandru cel Mare şi care se dovedesc în stare să distrugă cavaleria de temut a perşilor: egalitatea cetăţenilor în oraşele-state a avut un corspondent în planul armamentului, o creştere a importanţei politice şi a ponderii militare a infanteriei faţă de cavalerie – armă tipică a oligarhiei nobiliare.

Pe de altă parte, enorma dezvoltare a armamentului naval atenian din secolele VI şi V î.Hr. a fost indisolubil legată de prezenţa în Atena a „theţilor”, cetăţeni în deplinătatea drepturilor, dar sărăciţi, care puteau să câştige ceva pentru a trăi din înrolarea ca vâslaşi pe triremele statului.

Acelaşi tip de relaţie apare între cetăţenii romani (cu respectivele drepturi şi privilegii) şi servicul militar în cadrul infanteriei din sânul legiunii, care a rămas adevăratul pivot al puterii romane, până când, în perioada târzie a imperiului (secolele III-V d. Hr.), în armata romană au fost înrolaţi în mod masiv mercenari germani.

Evul Mediu şi cavaleria în Occident şi în Asia

În Evul Mediu, invaziile barbare şi căderea Imperiului Roman de Apus au împins în faţă o nouă clasă dominantă, nobilimea feudală. Folosindu-se de introducerea din Orient a scăriţei de şa, care permitea atacul cu lancea cu sprijinitoare, nobilimea feudală a asigurat preponderenţa militară a cavaleriei grele.

Într-o lume fragmentată din punct de vedere politic şi economic, dispărând posibilitatea de a încadra şi a conduce în mod organic formaţiuni de infanterie mari, forţa militară a trebuit, în mod inevitabil, să se bazeze pe figura cavalerului (în măsură să susţină dotarea excesiv de costisitoare pentru epoca aceea a armamentului) care, din când în când se integra în structura armatei feudale şi care de cele mai multe ori se angaja în lupte sporadice şi legate de conflicte de o importanţă locală limitată.

Un alt exemplu semnificativ al relaţiei existente între decăderea politică şi militară a unei puteri unitare şi naşterea unei elite de războinici de profesie, care sfârşesc prin a-şi asuma un rol politic hotărâtor, se regăseşte în Japonia perioadei feudale (sec. XII-XVIII); daimyo, nobilimea legată de pământ şi care s-a transformat în aristocraţie războinică, şi vasalii lor, samuraii, cu caracteristicul lor cod de onoare au influenţat pe o perioadă lunga istoria acestei ţări, fărămiţând autoritatea împăraţilor şi şogunilor, într-o constelaţie de potentaţi locali.

În Europa, din contra, rolul politic şi militar al cavaleriei feudale (acoperită tot mai mult de armuri complexe, pe care le foloseau luptătorii şi caii lor) a intrat în criză destul de repede, mai întâi din cauza arcaşilor din lumea islamică, în timpul cruciadelor (sec. XI-XIII), apoi din cauza miliţiilor pedestre (şi acestea dotate cu arcuri), din cadrul comunelor libere care ameninţau încet, dar inexorabil întregul sistem al feudalismului. Lovitura mortală dată armelor tipice ale cavaleriei grele a venit din reînvierea, în cantoanele elveţiene, a formaţiunilor închise de infanterişti înarmaţi cu lănci lungi de 4-6 metri cu vârfuri de fier şi halebarde: companiile de mercenari elveţieni au fost dominante pe câmpurile de luptă europene mult timp.

Un salt de calitate excepţional în dezvoltarea armamentului a avut loc atunci când în Europa, datorită unei cunoaşteri avansate a tehnicii de topire a metalelor, a apărut ideea unei folosiri diferite a prafului de puşcă (amestec de nitrat de potasiu, carbon şi sulf, inventat în China în sec. I, dar obţinut în Europa doar în sec. XIV), care nu mai este substanţa explozivă de lansat cu catapulta, ci combustibil pentru mortier pentru a arunca proiecte  împotriva grupurilor înarmate şi a fortificaţiilor. Apariţia primelor bombarde, tot în sec. XIV, şi a altor tipuri de arme de foc, transportabile sau nu, a dat naştere unei revoluţii ample şi pline de consecinţe în domeniul războiului şi al politicii.

Armatele de cavaleri cu armuri şi arme albe, legate de seniorii feudali, au apus fără drept de apel; numai monarhiile statelor naţionale, pe punctul de a se naşte, puteau să ţină piept unei poveri financiare reprezentate de folosirea armelor de foc, organizând eficient structurile militare legate de noul tip de armament. Nu este întâmplător faptul că numele regelui Gustav II Adolf al Suediei, angajat în Războiul de treizeci de ani (1618-1648) a rămas legat atât de progresele tehnice importante în cadrul artileriei, cât şi de introducerea unor sisteme organice de comandă şi control al trupelor armate prin aceste noi instrumente de război.

Şi dominaţia pe care Europa sec. XVI a început să o dobândească ulterior pe arii tot mai vaste ale globului trebuie corelată, cel puţin parţial, cu prezenţa armelor de foc din arsenalele sale. Prin inventarea corăbiei (noul tip de navă de război, înarmată cu zeci de tunuri, dispuse pe cele două laturi ale ambarcaţiunii) în sec. XVI olandezii au revoluţionat şi războiul pe mare, până atunci legat de lupta corp la corp.

Cursa înarmărilor în sec. XIX-XX

Progresele înregistrate de cercetarea tehnologică în sec. XIX (inventarea sistemelor de ochire, cartuşelor şi sistemului de reîncărcare pentru armament portabil şi tunuri, a afeturilor pentru artilerie; dezvoltarea armelor cu repetiţie şi automate) au făcut să crească eficienţa armamentului într-o măsură de neconceput cu câteva decenii înainte şi au constituit condiţia importantă a unei agresive politici de putere pentru naţiunile europene şi SUA. Legătura tehnică necesară şi avantajoasă economic care s-a instaurat între marea industrie şi producţia militară a alimentat la rândul său cursa înarmărilor, punând la dispoziţia comunităţilor politice un potenţial distructiv tot mai vast şi inovator.

Primul război mondial a cunoscut folosirea, deloc marginală, pe câmpul de luptă a unor noi arme: chimice, avioane, submarine şi tancuri. Enormele pierderi umane din timpul conflictului i-au convins pe unii oameni politici să-şi pună în mod serios problema unui control al armelor.

În cursul celui de-al doilea război mondial, armele experimentate în conflictul precedent au jucat un rol hotărâtor: a fost cazul tancurilor, încadrate în unităţi blindate şi al aviaţiei, care s-a dovedit hotărâtoare nu numai în luptele terestre, ci şi în cele navale, încât a dus la apariţia unui nou tip de navă de război: portavionul.

După război, efectul combinat al descoperirii fisiunii nucleare (care a dus la producerea celor bombe atomice care au explodat la Hiroshima şi Nagasaki) şi al confruntării politice şi ideologice dintre cele două superputeri, sovietică şi americană, a determinat o nouă fază de accelerare a cursei înarmărilor.

La începutul anilor ’50 şi-a făcut apariţia bomba H sau cu hidrogen, de sute de ori mai puternică decât primele bombe atomice. Rachetele (deja folosite de germani cu focoase convenţionale în timpul celui de-al doilea război mondial) au fost dotate cu focoase nucleare şi destinate să acopere distanţe intercontinentale.

Posibilitatea de folosire a armelor nucleare numai în cazul unui război total, a determinat o puternică relansare a armamentelor tradiţionale, şi acestea tot mai sofisticate. Între ani ’80 şi ’90 prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa şi dispariţia URSS, implicând sfârşitul opoziţiei bipolare, au eliminat, cel puţin teoretic, premisele echilibrului de teroare nucleară. Faptul acesta nu influenţează dezvoltarea armelor convenţionale, obiect al unui comerţ foarte înfloritor dintre ţările industrializate şi ţările din lumea a treia.