Enigmaticile expediții ale naziștilor în Tibet

În primăvara anului 1938, cinci savanți germani membri ai SS au participat la o expediție de cercetare în Tibet. Aproape uitat astăzi, acest eveniment a fost extrem de controversat în epocă și a continuat să îi fascineze decenii la rând pe amatorii de conspirații. Cele mai multe controverse și discuții nu au fost generate de rezultatele științifice, ci de contextul expediției – ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial – și de scopul acesteia, la întrebarea „ce au căutat naziștii în Tibet?” fiind oferite de-a lungul timpului numeroase răspunsuri, care de care mai fanteziste.

Expediția a fost condusă de un personaj cu adevărat excepțional:Ernst Schäfer. Aventurier, vânător, cercetător, scriitor și membru SS, el a fost un fel de „Indiana Jones” nazist în carne și oase. Născut în orașul Köln, Schäfer a fost pasionat de mic de faună, crescând pasări, insecte, șerpi, pești, veverițe și multe altele animale mici. Camera lui arăta ca o mică menajerie, plină cu colivii, acvarii, terarii, folosite pentru a observa comportamentul animalelor. După ce a obținut diploma de liceu, în 1929, s-a înscris la Universitatea din Göttingen, unde a studiat zoologia, botanica și geografia, visând să calce pe urmele eroului său, geograful și exploratorul suedez Sven Hedin.

Ernst Schäfer a ajuns pentru prima dată în Tibet în 1931, după ce s-a alăturat unei expediții organizate de americanul Brooke Dolan. Născut într-o familie bogată din Philadelphia, Dolan era deja celebru în presa americană la numai 21 de ani, datorită expedițiilor sale de vânătoare în Asia. În expediția din 1931, Dolan și Schäfer au urcat pe fluviul Yangtze, în căutarea unui trofeu de vânătoare extrem de rar:ursul panda.

Schäfer, al doilea bărbat alb care a reuşit să împuşte un urs panda

Expediția s-a transformat într-o adevărată întrecere între cei doi, care s-au separat de restul grupului și au plecat pe cont propriu prin pădurile de bambus. Competiția a fost câștigată de german, care a devenit, în mai 1932, al doilea bărbat alb care a reușit să împuște un urs panda. Expediția a continuat până în estul Tibetului. Dolan și Schäfer (foto stânga) nu s-au aventurat mai departe din cauza conflictului dintre tibetani și naționaliștii chinezi.

Anul următor, Schäfer s-a alăturat SS-ului, iar în 1935 a participat la o a doua expediție în Tibet, condusă tot de Brooke Dolan. De data aceasta, ei au pătruns mai adânc în interiorul țării, însă amenințarea permanentă din partea nomazilor Ngolok, care controlau zona, a condus la destrămarea expediției. Dolan a părăsit grupul și a mers mai departe singur, deghizat în negustor tibetan, iar Schäfer s-a întors în China, plutind în aval pe Yangtze, până la Shanghai.

Întors în Germania, Ernst Schäfer a publicat o carte, denumită Tibetul necunoscut, în care pleda pentru organizarea unei expediții științifice în tărâmul îndepărtat. Numeroasele articole de presă l-au transformat pe tânăr într-o celebritate și l-au adus în atenția lui Heinrich Himmler. În vara anului 1936, în timp ce Germania se pregătea pentru organizarea Jocurilor Olimpce de vară, Schäfer s-a întâlnit cu Himmler la Berlin și a obținut permisiunea de a organiza o expediție oficială în Tibet, sponsorizată de „Ahnenerbe” și compusă din savanți SS.

 Ce au căutat naziștii în Tibet?

Discuția dintre cei doi nu a fost consemnată. Toate informațiile despre această întâlnire provin de la Ernst Schäfer, care le-a povestit anchetatorilor americani, după ce a fost capturat în 1945. Potrivit lui Schäfer, Himmler i-a mărturisit atunci câteva dintre convingerile sale originale:că Universul a fost format în urma unei bătălii cosmice între foc și gheață, că Pământul a fost populat odinioară de specii de uriași şi că iar rasa ariană a coborât direct din cer3. Schäfer le-a spus anchetatorilor săi că el nu împărtășea aceste idei, pe care le considera rizibile, deși putem să fim convinși că nu a râs în fața lui Himmler.

Misterioasa călătorie în Tibet a cinci oameni de știință germani, membrii ai SS-ului, în ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial i-a fascinat pe contemporani. De-a lungul timpului au fost avansate numeroase explicații pentru această expediție, care de care mai fanteziste:s-a spus că ea ar fi avut ca scop descoperirea unei legături între Atlantida și prima civilizație a Asiei Centrale;că Schäfer ar fi crezut că Tibetul era leagănul omenirii, unde o castă de preoți crease un imperiu de cunoaștere mistică, numit Shambabla, al cărui simbol era svastica, roata budistă a vieții;sau că naziştii ar fi căutat o substanță secretă, care prelungea viața și putea fi folosită pentru atingerea unei stări superioare de conștiință4.

Din păcate pentru amatorii de conspirații, aceste ipoteze sunt false. Himmler, care se considera un mecena al științei germane, a înființat societatea „Ahnenerbe” pentru a studia originea rasei ariene, din care se trăgeau germanii puri. Arheologii germani au primit misiunea de a dezgropa preistoria ariană, fiind organizate numeroase expediții în acest scop, iar cea din Tibet a fost cea mai ambițioasă dintre acestea. Himmler a încercat în mod constant să influențeze activitatea oamenilor de știință, astfel încât aceștia să-și îndrepte atenția asupra subiectelor pseudo-științifice care îl interesau pe el. Cu toate acestea, se pare că Schäfer nu a fost interesat de această pseudo-știință, refuzând ferm să îi permită lui Edmund Kiss (un discipol al teoriei „Welteislehre”, enunțată de Hans Hörbiger) să se alăture expediției. Hörbiger susținea că Atlantida a fost distrusa de un mare potop cauzat de impactul dintre un corp ceresc de gheață și Pământ. Himmler a adoptat această teorie și credea că aceia care au scăpat din Atlantida au emigrat în Asia Centrală, unde au înființat o mare civilizație.

 O expediţie care s-a născut greu

În decembrie 1937, Schäfer a realizat planul final al expediției, care avea ca destinație Tibetul de Est, cu acces din China. Schäfer a fost nevoit să facă însă anumite compromisuri în privința membrilor expediției și să accepte prezența antropologului Bruno Beger, adept al teoriei conform căreia indo-europenii şi-ar avea originea în Asia Centrală, o idee care a fost îndelung dezbătută în cercurile academice. Cu toate acestea, divergențele dintre Schäfer și Himmler s-au adâncit şi, în final, conducătorul SS-ului a cerut ca societatea „Ahnenerbe” să își retragă sprijinul și finanțarea pentru expediție.

Schäfer a reușit să strângă singur banii necesari, însă avea nevoie în continuare de sprijinul politic al lui Himmler. Acesta și-a dat acordul pentru expediție, cu condiția ca toți membrii să facă parte din SS. În afară de Schäfer și Beger, la expediție au mai luat parte Ernst Krause, entomolog, fotograf și operator video, Karl Wienert, geofizician, și Edmund Geer, expert în logistică, responsabil de transport și aprovizionare.

Situația politică din Asia de Est l-a obligat pe Schäfer să-și schimbe planurile iniţiale. După ce a aflat că nu exista nicio posibilitate de a ajunge în Tibet prin China, el nu a avut de ales, fiind nevoit să traverseze India, unde trebuia să negocieze cu autoritățile britanice. Prin urmare, Schäfer a plecat la Londra, în martie 1938, unde a obținut o importantă scrisoare de recomandare adresată lui Sir Aubrey Metcalfe, ministrul de externe britanic din India.

 Tibetanii, fascinați de gadget-urile epocii

Cei cinci exploratori germani au plecat spre Calcutta în aprilie 1938 și au reușit să pătrundă în Tibet abia în luna decembrie, după ce permisiunea de intrare le fusese refuzată inițial, de două ori, fiind nevoiți să petreacă șase luni în micul regat Sikkim, din nordul Indiei. Spre uimirea tuturor, la granița tibetană n-au găsit nici bariere, nici paznici sau soldați. Doar un morman de pietre marca granița dintre cele două țări.

Ajuns în Lhasa, Schäfer a reușit să extindă permisul de ședere de mai multe ori, astfel că au putut să rămână în capitala tibetană timp de două luni. La scurt timp după sosirea lor au început vizitele oficiale, membrii expediției reușind să dezvolte în unele cazuri chiar relații de prietenie cu liderii locali, printre care și primul ministru Yapzhi Langdün, nepotul celui de-al 13-lea Dalai Lama. Antropologul Bruno Beger a avut o influență extrem de pozitivă asupra relațiilor membrilor expediției cu tibetanii. Având o oarecare pregătire medială, el a reușit să trateze cu succes bolile unor membrii ai aristocrației.

Un mare avantaj pentru expediție a fost reprezentat de faptul că fotografia nu era o noutate pentru tibetani. Dimpotrivă, se pare că fotografia a fost introdusă în Tibet încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar la momentul vizitei exploratorilor germani în Lhasa existau deja destul de mulți fotografi amatori entuziaști și chiar unii profesioniști. În afara unui singur incident, când un localnic a aruncat o piatră spre aparatul de fotografiat, Beger a raportat că nu au întâmpinat dificultăți în timp ce făceau fotografii.

Darurile oferite localnicilor de germani indică un mare interes în rândul tibetanilor pentru realizările tehnice ale Occidentului. Deoarece nu aveau suficiente articole tehnice pentru le oferi sub formă de cadouri, Schäfer a fost nevoit să dăruiască o parte din echipamentul expediției. Binoclurile Zeiss par să fi fost deosebit de populare printre miniștrii tibetani. De asemenea, Schäfer a oferit un radio Phillips, o cameră foto, un fonograf, un gramofon și a mai comandat alte cadouri din Calcutta și chiar din Germania.

Cel mai important eveniment din Lhasa și motivul principal pentru cererile repetate ale lui Schäfer de prelungire a permisiunii lor de ședere era „Monlam” (Festivalul de Anul Nou), care dura mai mult de trei săptămâni. Exploratorii au reușit să asiste la sărbătoare, iar Schäfer a oferit o descriere vie și extinsă a festivităților, în jurnalele sale, dar şi în cartea sa, Das Fest der weissen Schleier, dedicată acestui subiect. Mai mult, exploratorii au fost invitați să participe la „Gyalpo Losar”, a doua zi a Anului Nou tibetan, care este considerată o zi mai importantă decât ziua de Anul Nou în sine.

Pentru a obține, din partea guvernului tibetan, permisiunea de a vizita valea Yarlung, considerată „leagănul civilizației tibetane”, unde să găsesc numeroase mănăstiri și temple, Schäfer a mințit în legătură cu simbolul svasticii, susținând că acesta ar fi fost adus în Germania din vale, în urmă cu 5.000 de ani.

La un pas de moarte, în drum spre casă
Expediția s-a încheiat mai repede decât și-ar fi dorit exploratorii, după ce Schäfer a primit o scrisoare de la tatăl său, care îl anunța că războiul este iminent. Germanii au părăsit precipitat Tibetul și s-au îndreptat spre Calcutta, unde Schäfer a fost primit într-o audiență privată de lordul Linlithgow, viceregele Indiei, căruia i-a prezentat un raport detaliat despre expediția sa.

De la Calcuta, exploratorii s-au îmbarcat într-un avion British Airways, cu destinația Bagdad, însă au fost nevoiți să aterizeze de urgență la Karachi, din cauza unor probleme tehnice. La Bagdad au avut norocul să schimbe avionul și să zboare spre Atena cu o aeronavă Lufthansa. După aterizare au aflat că avionul British Airways, care a avut probleme tehnice la Karachi, s-a prăbușit în mare la Alexandria. O surpriză îi aștepta în Atena, un avion nou special, pus la dispoziție de guvernul german, pentru întoarcerea lor acasă în siguranță.

Indiferent de controversele stârnite și de problemele înfruntate, expediția condusă de Ernst Schäfer a fost un succes în ceea ce privește materialele științifice colectate. În urma expediției au fost strânse zeci de mii de fotografii și de pagini cu însemnări atente despre oamenii din Tibet, dar și despre floră și faună. Arhivele federale germane din Koblenz adăpostesc o colecție impresionantă de 17.000 de negative, din cele peste 20.000 realizate de membrii expediției5. Aceste imagini, care arată portretul Tibetului în perioada interbelică, sunt unice, având în vedere că membrii acestei expediții s-au interesat în mod amănunțit de fiecare aspect al vieții în Tibet, mergând de la guvernare și religie, până la cele mai intime aspecte ale vieții cotidiene.


Arestat după înfrângerea Germaniei, Schäfer a fost judecat la Nuremberg, însă a fost achitat, tribunalul considerând că nu a fost vinovat de crime de război. În decembrie 1949 el s-a mutat în Venezuela, împreună cu soția și cu fiicele sale, unde i s-a oferi un post de cercetător. Schäfer s-a întors în Europa în 1954. El a acceptat invitația regelui belgian Leopold al III-lea de a realiza un documentar despre Congo, proiect la care a lucrat câțiva ani. Împreună cu familia sa, Schäfer s-a întors în Germania, unde a obținut un post de curator la „Niedersächsisches Landesmuseum” din Hanovra. Exploratorul a murit în iulie 1992.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole Terra Misterioasă

Read More

Mistere nerezolvate ale Egiptului Antic

Deși cercetată intens, istoria Egiptului Antic păstrează încă multe enigme nedezlegate. Cu toate că această civilizație a lăsat în urmă multe izvoare scrise, cercetătorii știu încă prea foarte puține despre ea.

Intenționat sau nu, egiptenii ne-au lăsat moștenire multe structuri enigmatice, pe care încă nu le-am înțeles pe deplin. O cultură aparte, egiptenii aveau o altă viziune asupra vieții și – mai ales – asupra morții.

Numeroase izvoare ne dau indicii despre această cultură misterioasă, dar multe secrete sunt imposibil de descifrat în prezent. Iată câteva dintre ele.

1. Cum a murit Tutankhamon?

Deși a murit de tânăr, Tutankhamon este probabil cel mai faimos faraon din istoria Egiptului Antic. A urcat pe tron la doar 9 ani și face parte din Epoca de aur a faraonilor.

S-a căsătorit la doar 7 ani, cu Ankesenamon, nimeni alta decât sora sa vitregă. A domnit în Egipt doar 9 ani, murind la frageda vârstă de 19 ani.

Mumia sa a fost descoperită în 1925 de echipa arheologului Howard Carter, iar de atunci a fost analizată de mai multe ori.
Cu toate acestea, nimeni n-a putut spune cu exactitate ce a determinat moartea prematură a faraonului. Radiografiile arată că Tutankamon era sănătos și într-o formă foarte bună.

Nu avea nicio infecție, iar în acest context moartea sa e cu atât mai inexplicabilă. În 2013, o echipă de cercetători britanici a realizat un film documentar, „Tutankamon: Misterul mumiei arse”.

Pe baza radiografiilor realizate în 1968 (dublate de un RMN realizat în 2005), cercetătorii au descoperit că Tutankamon prezenta multiple fracturi și avea un picior rupt.

Pe baza acestor date, oamenii de știință au concluzionat că faraonul a murit, cel mai probabil, într-un accident nefericit. Potrivit National Geographic, este foarte posibil ca Tutankamon să fi fost lovit de un car de război, de un cal sau chiar de un hipopotam.

Asta ar explica, spun cercetătorii, multiplele fracturi la nivelul coastelor. O altă teorie a fost avansată de profesorul Albert Zink, de la Institutul Italian pentru Mumii.

Potrivit lui Zink, care se bazează pe 2.000 de tomografii computerizate și pe teste ADN, Tutankamon ar fi murit din cauza faptului că era produsul unei relații incestuoase.

Părinții lui erau frați, iar acest lucru este posibil să fi avut un impact major asupra sănătății faraonului. Mai mult, Zink susține că accidentul cu carul de război e aproape imposibil. Principalul motiv? Avea un defect la unul dintre picioare și nu putea sta în picioare fără susținere.

De altfel, în mormântul lui Tutankamon au fost găsite 130 de bastoane, pe care probabil că le utiliza frecvent. Desigur, în lipsa altor dovezi, orice teorie cu privire la cauza morții faraonului este doar o speculație.


2. Istoria Egiptului Antic – încălțările din templul din Luxor

În 2004, arheologul Angelo Sesana a publicat un articol în revista Mnemonia, cu privire la o descoperire făcută de echipa sa în Egipt.

Potrivit articolului, Sesana și echipa sa au descoperit un borcan, plasat intenționat în spațiul îngust dintre două ziduri de cărămidă ale unui templu din Luxor. Înăuntrul borcanului se aflau șapte perechi de încălțăminte.

De ce au fost ele puse în borcan și de ce au fost ascunse în templu? Nimeni nu știe cu exactitate. Andre Veldmeijer, expert în moda Egiptului Antic, a examinat fotografii ale încălțămintei găsite de Sesana. Potrivit expertului, este vorba despre încălțăminte scumpă, produsă în altă țară.

Așadar, fostul lor proprietar trebuie să fi fost o persoană bogată. Ce l-a putut determina pe acest om să pună pantofii într-un borcan, iar apoi să-i ascundă în templu? Nimeni nu știe și nu putem face altceva decât să speculăm.

Un alt mister al acestor pantofi este vechimea lor. Ei au cel puțin 2.000 de ani, dar fără datarea cu carbon, nu vom putea ști cu exactitate. Din păcate, datarea cu carbon este aproape imposibilă, deoarece pantofii sunt într-o stare avansată de degradare.
Potrivit lui Veldmeijer, înainte de a fi scoși din borcan, pantofii erau într-o stare remarcabil de bună. Dar, odată scoși la lumina zilei, starea lor s-a deteriorat grav.

3. Secretul mumiei care urlă

Mumiile cu guri deschise, care par să strige, nu sunt o raritate în istoria Egiptului Antic. De fapt, egiptenii obișnuiau să deschidă gurile celor mumificați, pentru a ajuta spiritele să mănânce, să bea și să respire în viața de dincolo.

Cu toate acestea, există o mumie a cărei expresie e mai terifiantă decât în mod obișnuit. Expresia facială a mumiei denumite de arheologi „Bărbatul necunoscut E” arată agonie pură și nimeni nu știe de ce.

Potrivit National Geographic, mumia a fost descoperită în 1886, iar expresia feței ei a stârnit curiozitatea comunității științifice. Există multe teorii cu privire la identitatea și cauza morții acestei persoane, dar niciuna nu a fost confirmată încă.

Unii cercetători cred că ar putea fi vorba de un bărbat care a murit otrăvit sau care a fost îngropat de viu. Alții cred că bărbatul a fost un prinț hitit, care a fost asasinat.
Un studiu realizat în 2008 sugerează că mumia ar putea fi prințul Pentewere, executat pentru că a încercat să-și asasineze tatăl, faraonul Ramses al III-lea.

Dacă teoria este adevărată, ea ar explica modul în care bărbatul a fost înmormântat: înfășurat în piele de oaie, semn că a comis nelegiuiri în timpul vieții. Această teorie ar putea explica și de ce mormântul nu a fost marcat în vreun fel.

Potrivit lui Zahi Hawass, secretarul general al Consiliului Suprem al Antichităților din Egipt, aceasta era cea mai grea pedeapsă în istoria Egiptului Antic, deoarece sufletul nu putea trece în lumea de dincolo.

De asemenea, trupul misteriosului bărbat a fost mumificat superficial: nu a fost deshidratat, creierul n-a fost scos din cutia craniană, iar rășina a fost turnată în grabă.


4. Istoria Egiptului Antic – unde a dispărut Nefertiti?

Alături de Cleopatra, Nefertiti este una dintre cele mai faimoase faraoane din istoria Egiptului Antic. A domnit alături de faraonul Amenhotep al IV-lea, până când… a dispărut. După 1336 î.e.n., nu există niciun document care să o menționeze.

Istoricii nu știu care a fost soarta celebrei faraoane, iar lipsa unui mormânt face ca descifrarea misterului să fie și mai grea. Unii istorici presupun că Nefertiti ar fi murit subit, în urma unei epidemii care a lovit Egiptul.

Alții cred că, de fapt, Nefertiti a căzut în dizgrație, iar numele ei a fost șters din toate documentele și de pe toate monumentele vremii.

Alții cred că Nefertiti și-ar fi schimbat numele, prima oară în Ankhkheperure Neferneferuaten, iar apoi în Ankhkheperure Smenkhkare și că ar fi domnit pentru scurt timp drept unică suverană. Din păcate, toate acestea sunt doar speculații și nimeni nu cunoaște cu siguranță soarta lui Nefertiti.


5. Cine a construit complexul de piatră de la Nabta Playa?

Stonehenge nu este singurul complex circular de piatră din lume. Există o structură asemănătoare și în sudul Egiptului. Cercul de piatră de la Nabta Playa este o grupare de pietre plate, descoperită în 1974 de o echipă de aheologi.

Potrivit revistei Archeology Expert, complexul este mult mai mic decât cel de la Stonehenge, dar este posibil să fi avut aceeași întrebuințare. Însă, în lipsa unor dovezi clare, este greu de spus care era utilitatea acestei construcții.

Într-o lucrare din 2005, astrofizicianul Thomas Brophy susține că imaginile captate de sateliți indică faptul că acest complex ar fi fost utilizat în scopuri astronomice.

Potrivit teoriilor, modul în care au fost aranjate pietrele, dar și mormintele de oameni și animale din apropiere sugerează că cercul de piatră ar fi avut o conexiune simbolică cu cerurile.


Nu se știe cu exactitate dacă este vorba de stele, de Soare sau vreun zeu antic despre care nu știm nimic. Potrivit lui Brophy, datele adunate până acum sunt foarte puține. Mai mult, se pare că enigmatica structură este încă în mare parte îngropată în nisip, doar un număr mic de pietre fiind vizibil în prezent.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole Terra Misterioasă

Read More

Stadia, serviciul de game streaming al Google, viitorul jocurilor pe net

Google lansează un serviciu de streaming, mai puternic decât un PS4 Pro sau Xbox One X, care-ți va permite să te joci orice, chiar dacă nu ai un PC bun.

Google își flexează mușchii și demonstrează cum ai putea să te joci cele mai noi jocuri video în același mod în care ai vedea filme pe Netflix, fără să ai o consolă sau un computer de gaming.

Stadia, serviciul de streaming al Google, îți va permite să te joci la un joc la fel de ușor ca și cum te-ai uita la un film. Cei de la Google au făcut o demonstrație cu Assassin’s Creed Odyssey. Practic, dacă ești într-un browser și vezi trailerul la joc apoi ai chef să te joci, apeși pe butonul Play Now și poți să faci asta indiferent dacă ai un desktop, laptop, tableta, telefon sau televizor.

Jocul va rula datorită faptului că este procesat de centrele de date apoi informația este transmisă prin internet către dispozitivul tău.

Ce fel de jocuri vei putea juca cu Google Stadia

Cei de la Google susțin că au puterea de a-ți servi jocuri la o calitate 4K la 60 de cadre pe secundă. Și promit că în viitor vei putea juca și titluri într-o rezoluție 8K la 120 de cadre pe secundă.

Demonstrația de pe scenă a fost făcută cu jocul celor de la Ubisoft, dar primul titlu anunțat și pentru Stadia este Doom Eternal, noul joc din seria Doom, pregătit de ID Software. Doom Eternal va rula pe Stadia până la 4K și 60 de cadre pe secundă.

Doom Eternal nu are încă o dată de lansare concretă, dar va fi disponibil pe PC, Switch, PS4 și Xbox One.

De asemenea, reprezentanții gigantului american au precizat că experiența va fi una fluidă și nu vei avea lag. Ba mai mult, au spus că este posibil să existe un joc de battle royale cu până la 1000 de jucători în același timp.

Stadia, mai puternic decât un PS4 Pro combinat cu un Xbox One X

Google a intrat într-un parteneriat cu AMD pentru a construi procesoare grafice (GPU) pentru centrele de date. Este vorba despre un procesor care ar avea o putere de 10,7 teraflopi. Acest număr nu-ți spune prea multe, dar pot să-ți zic că PS4 Pro are o putere de 4,2 teraflopi, iar Xbox One X o putere de 6 teraflopi. Fiecare unitate Stadia va avea un procesor cu o frecvență de 2,7 GHz și 16 GB RAM.

Google îmbrățișează modelul cross-play și cu Stadia vei putea juca în multiplayer cu alți jucători, indiferent că ei se joacă pe PC sau pe consolă. Compania își lansează și propriul studio de jocuri dedicat în a produce titluri exclusive pentru Stadia.

Odată cu acest serviciu de streaming, Google scoate pe piață și o manetă de joc ce se asemănă cu una de Xbox sau PS4, dar care vine cu două butoane în plus: unul de sharing și altul pentru asistentul Google. De ce ai avea nevoie de Google Assistant? Poate ești blocat la un puzzle și atunci apeși pe buton și întrebi cum îl rezolvi, iar pe ecran îți apare un clip de pe YouTube cu răspunsul.

Nici în cazul manetei de joc nu a fost precizată o sumă cu care va putea fi achiziționată.

Serviciul se lansează în acest an în SUA, Canada, Marea Britanie și în mai multe țări din Europa (să sperăm că și în România). Totuși, reprezentantul companiei nu a dat nicio indicație despre care ar fi costul acestui serviciu. El a adăugat că mai multe detalii despre Stadia și despre jocurile disponibile pentru platformă vor fi dezvăluite în vara lui 2019.

Este clar că Google a studiat bine terenul și dacă va livra tot ceea ce promite, atunci Microsoft, Sony, Nvidia și alți jucători importanți din industria gamingului ar trebui să se îngrijoreze.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole Terra Misterioasă

Read More

20 martie, Ziua Internaţională a Fericirii

Ziua de 20 martie 2019 marchează celebrarea Zilei Internaţionale a Fericirii, o sărbătoare instituită în 2012 printr-o rezoluţie a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Modalităţile de a măsura fericirea sunt mult mai vechi decât sărbătoarea dedicată acesteia. În 1972, al patrulea rege al Bhutanului, Jigme Singye Wangchuck, a declarat, într-o conferinţă internaţională, că "fericirea naţională brută este mult mai importantă decât produsul intern brut". Conceptul său presupunea că dezvoltarea sustenabilă trebuie să ţină cont şi de aspectele non-economice ale bunăstării. Acesta a fost materializat prin crearea conceptului Fericirii Naţionale Brute şi impunerea a patru piloni de dezvoltare: buna guvernare, dezvoltarea socio-economică sustenabilă, conservarea şi promovarea culturii şi protecţia mediului, potrivit Mediafax.

În anul 2005 a apărut primul index global al fericirii. Acesta a fost creat de către International Institute of Management, o instituţie din Statele Unite ale Americii. Anul 2006 a marcat lansării conceptului Genuine Progress Index(GPI), care avea ca scop măsurarea şi a bunăstării, şi a fericirii.

În 2010, cei patru piloni de dezvoltare din Bhutan au fost împărţiţi pe nouă domenii: standardele de viaţă, educaţia, sănătatea, mediul, vitalitatea comunităţii, folosirea timpului, bunăstarea psihologică, buna guvernare şi capacitatea de adaptare şi promovare culturală.

Modelul indexului fericirii a fost preluat şi de alte ţări. În 2007, Thailanda a creat o măsurătoare proprie, denumită Green and Happiness Index. Doi ani mai târziu, Statele Unite au pus bazele indexului bunăstării, prin intermediul sistemului de sondare Gallup. Acesta avea la bază şase criterii: evaluarea vieţii, sănătatea emoţională, mediul de muncă, sănătatea fizică, comportamentele sănătoase şi accesul la necesităţile de bază.

În 2010 a fost creat Indexul Multidimensional al Sărăciei. El a luat naştere în cadrul Iniţiativei Sărăciei şi Dezvoltării Umane, care aparţine universităţii din Oxford, Regatul Unit, şi cuprindea cinci teme de evaluare, printre care se numără calitatea muncii, emanciparea, siguranţa pe plan fizic şi bunăstarea psihologică.

Anul 2011 a marcat apariţia Raportului Mondial al Fericirii, lansat de Organizaţia Naţiunilor Unite, dar şi a unui index al fericirii în Canada. Modelul măsurătorii a fost adoptat şi în Coreea de Sud în 2012, iar iniţiative şi strategii similare au mai fost propuse în oraşul american Seattle, dar şi în regiunea indiană Goa.

Cum s-a stabilit Ziua Internaţională a Fericirii

Iniţiativa de a marca o zi internaţională a fericirii a venit din partea lui Jayme Illien, un filantrop şi activist american. Acesta deţinea funcţia de consiler al Naţiunilor Unite şi era menbru al organizaţiei „Economişti pentru pace şi securitate”, afiliată ONU. Illien şi-a prezentat conceptul în faţa oficialilor Organizaţiei Naţiunilor Unite în 2011 şi a primit atât sprijinul Secretarului General, Ban Ki moon, cât şi cel al celor 193 de state membre.

Data de 20 martie a fost aleasă de Illien pentru că ea coincidea cu echinocţiul de primăvară. Acesta este un fenomen resimţit pe plan universal, care are loc atunci când soarele se află exact pe ecuatorul ceresc.

În 2011 este adoptată rezoluţia 65/309 a Adunării Generale a Naţiunilor Unite. Aceasta purta titlul "Happiness: towards a holistic approach to development" şi încuraja guvernele statelor membre să recunoască existenţa altor modalităţi de măsurare a bunăstării, o integrare mai bună a politicilor economice şi sociale şi dezvoltarea de politici dedicate protecţiei mediului şi alcătuirea unor indicatori care să servească drept ghid în alcătuirea politicilor publice.

Sărbătoarea a devenit oficială pe 28 iunie 2012, o dată cu adoptarea rezoluţiei 66/281 a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Aceasta proclama data de 20 martie ca Ziua Internaţională a Fericirii, iar modurile recomandate de a celebra această zi erau activităţile cu caracter educaţional şi de creştere a gradului de conştientizare asupra conceptului.

Cum a fost sărbătorită Ziua Internaţională a Fericirii

Prima Zi Internaţională a Fericirii a fost celebrată pe 20 martie 2013, în cadrul unei conferinţe susţinute în New York sub edgida TedXTeen. La eveniment au participat Ndaba Mandela, nepotul fostului preşedinte sud-african Nelson Mandela şi Chelsea Clinton, fiica fostului preşedinte american Bill Clinton.

În anul 2014, celebrările au fost promovate de muzicianul american Pharell Williams şi Fundaţia Naţiunilor Unite prin lansarea primului videoclip de 24 de ore. Acesta a fost realizat pentru piesa "Happy" a lui Williams şi a constat din filmări trimise de oameni din toată lumea. Artistul a jucat un rol important şi în cadrul festivităţilor din 2015, când a susţinut un discurs în faţa Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite în cadrul căruia a proclamat că fericirea este un drept din naştere şi a făcut un apel la acţiune împotriva schimbărilor climatice.

Cum poţi sărbători Ziua Internaţională a Fericirii anul acesta

Site-ul oficial al evenimentului, happinessday.org, recomandă mai multe modalităţi de a celebra această zi. Printre acestea se numără promovarea sărbătorii pe reţelele de socializare fie prin postarea logo-ului evenimentului pe Facebook, fie prin hashtag-urile #tenbillionhappy, #internationaldayofhappiness, #happinessday, #choosehappiness, #createhappiness sau #makeithappy pe Instagram.

Participanţii mai sunt sfătuiţi să facă ceva ce le aduce fericirea. Mai sunt recomandate promovarea rezoluţiilor care au stat la baza adoptării Zilei Internaţionale a Fericirii, participarea la evenimente desfăşurate în lume cu ocazia Săptămânii Fericirii (17-23 martie), a căror listă completă poate fi găsită pe site. Depunerea de angajamente legate de creşterea fericirii în lume şi promovarea ţelurilor globale ale Naţiunilor Unite (printre care se numără asigurarea egalităţii de gen sau a apei potabile, dar şi eradicarea sărăciei sau foametei mondiale) sunt şi ele susţinute.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole Terra Misterioasă

Read More

Astăzi este Ziua Mondială a Somnului

Ziua mondială a somnului este marcată, anual, în ziua de vineri a celei de-a doua săptămâni întregi a lunii martie, ceea ce în 2019 înseamnă 15 martie.

Ajunsă la ediţia cu numărul doisprezece, este o iniţiativă a Asociaţiei Mondiale a Medicinii Somnului, cu scopul de a atrage atenţia asupra impactului pe care tulburările de somn îl au atât asupra individului, cât şi asupra societăţii. Sunt promovate metode preventive care ne pot feri de problemele legate de somn şi variante de tratament care să vindece sau măcar să trateze acest gen de afecţiuni.

Tema din acest an a Zilei mondiale a somnului este "Un somn sănătos, o îmbătrânire sănătoasă" ("Healthy Sleep, Healthy Aging"), potrivit http://worldsleepday.org/.

În comunicatul de presă al evenimentului, doctorul Erik St. Louis, co-director al Centrului Mayo de medicină a somnului din Minnesota, arată că "pentru cei mai mulţi adulţi, somnul de 7-8 ore pe noapte este, probabil, cel mai important lucru pe care îl pot face pentru a-şi îmbunătăţi, pe termen lung, sănătatea fizică şi psihică." Colegul său, Timothy Morgenthaler scrie că "somnul adecvat în tinereţe şi la maturitate reduce riscul de obezitate şi hipertensiune, ne fereşte, în bună măsură, de declinul cognitiv survenit odată cu vârsta, de boala Alzheimer şi reduce rata depresiei. Există studii care demonstrează că somnul corect este asociat cu mai puţine riduri şi cu un tonus mai bun al pielii."

Conform http://www.worldsleepday.org/, un somn bun este definit de trei factori: durată, care trebuie să îi permită persoanei să se odihnească suficient în timpul somnului şi să fie alert a doua zi; continuitate, adică somn neîntrerupt; profunzime, altfel încât să înlesnească refacerea fizică şi psihică.

În luna septembrie 2018, a fost publicat în Scientific Reports un studiu realizat în Statele Unite ale Americii, potrivit căruia un program neregulat de somn creşte riscul de îmbolnăvire. Mai exact, persoanele adulte care au un program regulat de somn prezintă un risc mai mic de îngrăşare, creşterea glicemiei, dezvoltarea bolilor de inimă şi a diabetului în comparaţie cu cele care nu adorm şi nu se trezesc la aceleaşi ore. Programul regulat de somn, denumit şi igiena somnului, este optim atunci când o persoană merge la culcare la aceeaşi oră în fiecare noapte şi se trezeşte la aceeaşi oră în fiecare dimineaţă, inclusiv în zilele libere. Acest obicei contribuie la menţinerea unui nivel optim al ritmului circadian şi la reglarea funcţiilor organismului, precum apetitul şi digestia, potrivit cercetătorilor americani.


În ianuarie 2019, un studiu publicat în Journal of the American College of Cardiology a arătat că persoanele care dorm mai puţin de şase ore pe noapte sunt cu 27% mai predispuse să se confrunte cu probleme la nivelul vaselor de sânge în comparaţie cu cele care se odihnesc frecvent câte şapte sau opt ore. Cercetătorii au descoperit o asociere între perioadele reduse de somn şi creşterea riscului de acumulare de aterom pe pereţii vaselor de sânge.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole Terra Misterioasă

Read More

Poluarea ucide mai mulți oameni decât fumatul

Numărul oamenilor care mor din cauza aerului poluat îl întrece pe cel al indivizilor care decedează din cauza fumatului, arată un studiu al unor cercetători germani.

Cercetătorii germani estimează că până la 8,8 milioane de decese la nivel mondial, pe an, pot fi atribuite aerului murdar. Potrivit acestora, numai în Europa din această cauză sunt înregistrate anual peste 790.000 de decese suplimentare, un număr dublu comparativ cu estimările precedente care nu au luat în considerare corespunzător ratele suplimentare de boli cardiovasculare.

„Aceasta înseamnă că poluarea aerului provoacă mai multe decese pe an decât fumul de ţigară, pe care Organizaţia Mondială a Sănătăţii îl face responsabil pentru alte 7,2 milioane de morţi în 2015”, a afirmat profesorul Thomas Munzel, unul dintre autorii studiului de la Centrul Medical Universitar din Mainz, Germania, citat de Independent.

Potrivit acestuia, „fumatul este evitabil, dar poluarea aerului nu este”. 

Particulele fine de funingine şi oxizii de azot (NOx) pompaţi de eşapamentele maşinilor, fabrici şi centrale electrice pot forma un cocktail dăunător care creşte în mod semnificativ ratele de infarct miocardic, accidente vasculare cerebrale şi atacuri severe de astm.

Autorităţile în domeniu încearcă să elimine maşinile diesel în oraşele mari, considerate generatorii majori de particule PM2.5 microscopice.

Particulele PM2.5 (particule fine în suspensie) sunt emise de vehicule prin ţevile de eşapament, de sobele în care se ard cărbuni, lemne şi alţi combustibili vegetali, de diferite instalaţii industriale, dar provin şi din surse naturale (erupţii vulcanice, incendii naturale etc.).

Aceste particule pot conţine metale grele sau alte substanţe chimice care se depun pe plămâni şi intră în fluxul sanguin.

Studiul, publicat în  European Heart Journal în 12 martie, a folosit simulări computerizate ale intercaţiunii chimicalelor naturale cu cele produse de oameni, combinate cu informaţii noi despre densitatea populaţiei, factorii de risc pentru boli şi cauzele deceselor.

„Creşterea numărului de morţi premature, în Europa, cauzate de poluarea aerului, este explicată prin combinarea calităţii scăzute a aerului şi densitatea populaţiei, care conduce la expuneri care sunt printre cele mai ridicate din lume”, a afirmat profesorul Jos Lelieveld, co-autor de la Intitutul Max-Planck pentru Chimie din Mainz.

În România situaţia este dramatică

Numai în Marea Britanie poluarea aerului a provocat 64.000 de decese în 2015, incluzând 17.000 de cazuri fatale de boli de inimă şi arteriale. Mai mult de 29.000 de decese legate de aerul poluat au fost generate de cancer, diabet şi afecţiuni pulmonare cronice. De asemenea, speranţa de viaţă medie în Marea Britanie a scăzut cu 1,5 ani.

În Germania, în 2015 au fost înregistrate 124.000 de decese din cauza poluării aerului, în timp ce speranţa de viaţă a scăzut cu 2,4 ani. În aceeaşi perioadă analizată, în Italia au decedat 81.000 de oameni din aceeaşi cauză.

Situaţia cea mai dramatică se înregistrează în Europa de Est, autorii studiului afirmând că în Bulgaria, Croaţia România şi Ucraina rata de mortalitate din cauza poluării aerului este de 200 la 100.000 de locuitori, pe an. Spre comparaţie, la nivelul întregii Europe rata anuală este de 133 la 100.000 de oameni, iar media la nivelul UE este de 129 la 100.000.

Potrivit unui raport din octombrie 2018 al Agenţiei Europene de Mediu, poluarea cu particule PM2.5 a cauzat, în 2015, 25.000 de morţi premature în România.


Autorii prezentului studiu fac apel către Uniunea Europeană să adopte limite mai stricte pentru PM2.5 cerute de OMS, deoarece nivelurile actuale de poluare a aerului în Europa sunt duble faţă de nivelul de siguranţă stabilit de organizaţia de sănătate.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole Terra Misterioasă

Read More

Istoria celui mai faimos cocktail, Aperol Spritz

Mergeţi la o terasă – în orice anotimp, dar mai ales în toiul verii – și veţi vedea pe toate mesele pahare umplute generos cu gheaţă și o băutură portocalie. De câţiva ani, acest cocktail viu colorat este peste tot. Am putea crede că Aperol Spritz, căci despre el e vorba, a fost inventat ieri-alaltăieri, dar ne-am înșela. Istoria acestui bine păstrat secret italian a început acum o sută de ani. Să vedem care îi este povestea.

Istoria Aperolului are, de fapt, trei fire narative. Mai întâi, ar trebui să ne oprim asupra istoriei șpriţului în general. Apoi vine povestea lichiorului care poartă numele de Aperol și, la final, cea a cocktailului Aperol Spritz, care a apărut pe terasele Veneţiei și a ajuns astăzi pe mesele din lumea întreagă.

Şpriţul

Să o luăm pe rând. Şpriţul – nelipsit nici de pe mesele autohtone, după cum bine știm – își are originile în Italia de la începutul secolului al XIX-lea. Suntem în epoca post-Napoleon, când graniţele Europei Occidentale se redesenează în funcţie de succesele sau eșecurile împăratului de la Paris. După o scurtă perioadă în care a făcut parte din Regatul Italian condus de Bonaparte, regiunea Veneto din nordul Italiei ajunge sub stăpânire austro-ungară în urma Congresului de la Viena.

Astfel, provincia și capitala ei, Veneţia, devin zonă de tranzit sau chiar casa multor soldaţi, funcţionari imperiali și negustori, pentru care vinurile locale sunt prea tari. Obișnuiţi fie cu bere, fie cu vinuri cu conţinut de alcool mai scăzut, austriecii sosiţi în Veneto au început să ceară vin îndoit cu apă. Zis și spritz.

La început, acest şpriţ se făcea cu apă plată, cu vin normal sau spumant. La începutul secolului XX, odată cu popularizarea apei minerale, şpriţul a căpătat caracter acidulat, devenind astfel popular și în rândul doamnelor. În plus, între timp apăruseră și variaţii la băutura alcoolică de bază: un spritz putea fi făcut fie cu vin, fie cu diferite tipuri de lichior.

Lichiorul

Așa ajungem la povestea Aperolului. Suntem tot în nordul Italiei, în 1919, într-o Europă care își revine de pe urmele Marelui Război. În cadrul unui târg internaţional organizat la Padova, fraţii Luigi și Silvio Barbieri prezintă o nouă băutură inventată de ei. Cei doi fraţi moșteniseră în urmă cu câţiva ani o fabrică de băutură de la tatăl lor și își propuseseră să creeze un tip nou de aperitiv.

Băuturile tip aperitiv erau deja destul de populare în Italia. După șapte ani de muncă și experimente, fraţii Barbieri au lansat la Padova lichiorul denumit Aperol. A atras imediat atenţia publicului prin culoarea sa portocalie, foarte vie, și prin prospeţimea gustului. Avea și un alt avantaj. Spre deosebire de alte lichioruri de tip bitter, Aperolul este mai slab, având doar 11% alcool – în comparaţie, de pildă, cu asemănătorul Campari (inventat și el în Italia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea), care conţine peste 20% alcool.

Reţeta din 1919 a rămas neschimbată până în zilele noastre, iar formula sa exactă este un bine păstrat secret al companiei. Știm însă că Aperolul conţine extracte de portocale amare, rubarbă, rădăcină de genţiană și diverse ierburi aromatice. Laolaltă, ingredientele dau un gust răcoritor, ușor amărui.

Aperolul a devenit rapid foarte popular. A beneficiat de campanii publicitare inspirate, dar mai ales de un context social prielnic. Europa acelor vremuri dorea să uite traumele războiului. Anii ’20-’30 au fost epoca de aur a artiștilor, a oamenilor dornici să petreacă și să uite, a barurilor și a vieţii de noapte.

În aceste împrejurări vesele, Aperolul s-a transformat imediat în băutura preferată a italienilor și mai ales a tinerilor. Era apetisant vizual și light, numai bun pentru a fi servit înainte și după cină. Lichiorul a prins și în rândul femeilor, fiind promovat în reclame drept o băutură potrivită sportivilor și persoanelor cu un stil de viaţă activ graţie conţinutului scăzut de alcool.

Fraţii Barbieri au investit foarte mult în publicitate pentru a-și populariza băutura. Postere cu Aperol decorau pereţii exteriori și interiori ai teraselor și barurilor italiene, invitând trecătorii să se oprească pentru a savura o băutură răcoritoare. Totul la Aperol sugera veselie. Era irezistibil.

Cocktailul

Până la Aperol Spritz n-a mai fost decât un pas. La scurtă vreme de la apariţia sa pe piaţă, Aperolul a început să fie consumat și amestecat cu apă. A devenit imediat varianta preferată de şpriţ în regiunea Veneto, mai ales în Veneţia. Fiecare oraș sau regiune din Italia avea varianta locală de şpriţ, în funcţie de vinul sau de lichiorul popular în regiunea respectivă. Pentru nordul Italiei, acesta s-a nimerit să fie Aperol, iar faima cocktailului preparat cu Aperol a crescut odată cu creșterea numărului de turiști sosiţi anual în Veneţia.

Reţeta pentru Aperol Spritz a fost introdusă în 1950 și a rămas neschimbată de atunci. Cocktailul se construiește pe formula clasică „3, 2, 1”: trei părţi prosecco (sau orice tip de vin spumant), două părţi Aperol și o parte apă minerală. Se servește cu o felie de portocală, pentru a sublinia notele citrice, și multă gheaţă. Reţeta perfectă pentru o seară toridă de vară.

Aperolul a depășit graniţele Veneţiei și a ajuns faimos în întreaga Italie graţie unei reclame foarte populare în anii ’60, în care apărea iubitul actor italian Tino Buazzelli. Replica acestuia din reclama amuzantă – „Ah, Aperol!” – a prins la public, sporind instant popularitatea băuturii, într-atât încât spritzul până atunci generic a ajuns să însemne Aperol Spritz.

Renumele internaţional al Aperolului a venit odată cu anii 2000, după ce compania a fost achiziţionată de grupul Campari, care a investit într-o campanie agresivă de promovare. Așa se explică explozia din ultimii ani, când Aperolul parcă a apărut de nicăieri pentru a deveni cel mai comandat cocktail din lume. Între timp, a apărut pe piaţă și varianta gata de servire, un Aperol Spritz deja preparat și ambalat.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole Terra Misterioasă

Read More

Inventii si inventatori. Cine a inventat Closetul cu apa

Inventie : Closetul cu apa
Inventator : John Harrington, englez
An : 1589
- traducere din engleză pentru blogul Terra Misterioasă -

Ideea de closet la care se poate trage apa a aparut si disparut de mai multe ori in cursul istoriei. Cea mai veche instalatie de acest fel apartine, din cate stim, civilizatiei din valea Indusului si dateaza din anul 2500 i.e.n. Closete bine facute, cu scaune din piatra, existau in Epoca Bronzului in casele din Akrotiri, cetate egeana care a fost distrusa de eruptia vulcanului Thera din 1520 sau 1620 i.e.n. Aceste closete erau conectate prin conducte vertical la canalele de scurgere de sub strazi. Daca, sau in ce fel se tragea apa la aceste closete, e greu de spus.

Nu mult mai departe catre sud, in Creta, in anul 1500 i.e.n. existau closete bine executate in templul lui Knossos si, probabil, si in alte mari temple minoice. Cel mai bine pastrat, din aripa estica, are inca intacte atat podeaua, cat si “tevaria” de sub podea. Consta dintr-un vas de forma unei cutii, facut probabil din lemn sau ghips, cu o deschidere deasupra unui spatiu gol legat de un canal de scurgere bine proiectat si construit. Canalul de scurgere pleca spre est, se unea cu alte canale si se deschidea in valea din afara zidurilor exterioare ale templului. Se crede ca reziduurile erau evacuate cu ajutorul apei de ploaie colectate de pe acoperis. Sistemul de canalizare al templului era in mod evident conceput ca un tot unitar. Este foarte impresionant pentru o constructive dintr-o perioada atat de timpurie.

O alta caracteristica a toaletelor din Knossos este existent sub podea a unui canal, care lega closetful de o mica gaura circular practicata in peretele incaperii alturate, in care exista si o banca ; ne putem imagina ca aici statea un slujitor care urna apa dintr-o carafe prin orificiul rotund pentru a curate cu un jet closetful si a inlesni scurgerea reziduurilor pe canalul de evacuare. Exista, de asemeni, un fel de capac intre scaunul closetului si  canalul de scurgere, pus acolo probabil pentru a nu lasa mirosurile neplacute sa patrunda in interiorul templului.

Tehnologia era destul de complexa, bine gandita si ingenioasa, dar era, fara indoiala, pusa in slujba grupului de elita care conducea templul, oamenii obisnuiti trebuie sa se fi descurcat cu latrine mult mai putin sofisticate. Tehnologia avansata a acestor civilizatii stravechi a fost pierduta ulterior, si pierduta a ramas pentru un timp foarte indelungat.

Closetul cu apa a fost inventat din nou de John Harrington, un tanar zurbagiu de la curtea reginei Elisabeta I si finul acesteia. Acesta si-a instalat utilul echipament in casa proprie din Kelston si l-a descris intr-un mod vioi si umoristic , ceea ce l-a facut sa dea de necaz. Scrierea era intitulata “Nou discurs asupra unui subiect vechi sau metamorfoza lui Ajax” Era impartita in trei sectiuni, dar principalul scop era descrierea in detaliu, cu diagrame, a mecanismului closetului sau. Inventia era cat se poate de utila, dar Harrington a prezentat-o, din pacate, foarte prost, abatandu-se de la subiect cu tot felul de comentarii despre alti curteni care, neapreciindu-I umorul cam grosier, le-au considerat neinspirate. Denumirea pe care i-a dat-o Harrington inventiei, Ajax, era un calambur cladit pe asocierea cu “a jakes”, expresia elisabetana pentru privata.

Insa remarcile pe care Harrington le-a facut ,in cartea sa, despre contele de Leicester, favoritul reginei, au dus la expulzarea sa de la curte si putin a lipsit ca autorul sa nu fie pus sub acuzatie.
Regina l-a iertat in cele din urma si in 1592 l-a vizitat la Kelson unde a incercat inventia finului ei si a fost profund impresionata. A comandat unul din closetele lui Harrington pentru proprie folosinta la palatal Richmond. Recomandarea regala nu a condus la adoptarea pe scara larga a closetului, si pentru multa vreme in Anglia toata lumea a continuat sa foloseasca oalele de noapte si toalete uscate.
Closetul Ajax proiectat de John Harrington consta dintr-un vas prevazut cu o iesire la partea inferioara, inchisa cu o valve imbracata in piele. Exista un sistem de manere, parghii si greutati care turna apa in vas dintr-o cistern. Closetul cu apa nu avea sa fie adoptat pe scara larga decat peste 200 de ani.

Reinventarea closetului

Alexander Cummings a fost cel care a reinventat closetul in 1775 adaungandu-i un detaliu propriu, o clapeta. Era o valva glisanta amplasata intre vas si sifon, care nu fusese imaginata inainte.
I-au urmat rapid alti proiectanti. In 1777, Samuel Prosser a primit un brevet de inventive pentru un mecanism cu plonjor. In 1778, Joseph Bramah a venit cu alt sistem. Acesta avea o valva la fundul vasului care functiona ca o balama, un precursor al mecanismului modern cu plutitor. Closetul lui Bramah a fost adoptat extensive pe vapoare.

La scurt timp dupa aceea a venit Thomas Twyford, a a carui firma avea sa domine industria producatoare de closete in a doua jumatatea a sec. XIX-lea si intreg secolul al XX-lea. In 1849, Twyford fabrica chiuvete si vase de WC si le exporta in mai multe tari, nu doar in Europa, ci si mai departe, in America si Australia. WC-ul se raspandise pe intreg mapamondul. In 1885, productia de WC-uri a intrat intr-o noua era, fabricandu-se  prima toaleta cu sifon incorporate, in intregime din portelan. Twyford avea concurenti, precum Moulton si Wedgood, dar noul model era net superior celorlalte de pe piata, multe dintre ele facute din lemn si metal. Noul closet din portelan nu era doar efficient din punct de vedere mecanic, ci si mult mai igienic decat orice WC anterior. Concurenta l-a imitat imediat.

Americanii erau doar putin in urma europenilor la acest capitol. Emigrantiii in Lumea Noua nu luasera cu ei WC-ul lui John Harrington, cid oar oale de noapte. Dar, pe la sfarsitul sec. al XIX-lea, inovatiile in proiectarea closetului tineau pasul cu cele din Anglia. In sec. al XX-lea a continuat procesul de inovare, si oficul American de brevete a primit 35o de solicitari pentru noi modele de WC-uri numai in prima treime a sec al XX-lea.

Efectul acestei inventii nu poate fi neglijat, a imbunatatit enorm igiena domestica, a redus incidenta infectiilor gastrice si a imbunatatit standardul general al sanatatii in comunitate.

Traducere realizată pentru blogul Terra Misterioasă.



Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și România Misterioasă, Misterele României.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole Terra Misterioasă

Read More