Episoade decisive care au marcat evoluția umanității

De-a lungul timpul Pământul a trecut prin mai multe momente dramatice, iar unele dintre acestea și mai ales modul în care oamenii au ales să reacționeze au fost decisive pentru ceea ce cunoaștem astăzi. Reader’s Digest face o trecere în revistă a celor mai decisive episoade care au marcat evoluția umanității.

Începuturile istoriei se situează în negura timpului, pe când apăreau cele mai vechi înscrisuri, acum mai bine de 5.000 de ani. Însă timpul scurs de la scrierea acelor texte şi până la noi cei de astăzi nu înseamnă decât o clipă în comparaţie cu imensa durată a preistoriei, născută o dată cu primii membri ai speciei noastre, Homo habilis, care au trăit în câmpiile din estul Africii acum circa 2,5 milioane de ani.

Trăind la început din vânat şi cules, aceşti hominizi timpurii posedau totuşi noi abilităţi care, în mii de ani, s-au rafinat pe măsură ce creierul uman a crescut în dimensiuni. Acum aproximativ un milion de ani, membrii speciei cu un creier mai mare, Homo erectus, învăţaseră să stăpânească focul şi îşi făcuseră îmbrăcăminte şi adăposturi rudimentare, care le-au permis să migreze şi dincolo de Africa, colonizând regiuni mai reci. Abia cu vreo 100.000 ani în urmă, a apărut specia noastră, Homo sapiens, având capacitatea să gândească şi să vorbească la fel ca noi. Şi doar cu 10.000 de ani în urmă, ea a reuşit să colonizeze aproape întreaga lume locuibilă.

Succesul primilor oameni este cu atât mai remarcabil cu cât a avut loc în vremea Erelor Glaciare. Dar cu circa 15.000 de ani în urmă clima a început să se încălzească iar calotele de gheaţă s-au topit treptat. Pământul s-a transformat când vegetaţia şi animalele au ajuns în zone înainte pustii, iar comunităţile umane au început să experimenteze noi moduri de viaţă. În câteva mii de ani, mici sate de agricultori şi-au făcut apariţia în Orientul Apropiat, nordul Chinei, Mexic şi Peru, acest nou tip de economie şi mod de viaţă răspândindu-se curând în zonele vecine. Cultivarea pământului a devenit sursa principală de hrană a oamenilor. Schimbarea a fost fundamentală, cu consecinţe radicale şi ireversibile: dezvoltarea oraşelor, inventarea scrisului – şi naşterea istoriei.

Căminele primilor cultivatori

Deşi cultivarea pământului cerea o muncămai grea şi mai susţinută decât vânătoarea, ea oferea hrană unui număr mult mai mare de oameni într-o anumită regiune. Populaţiile au crescut şi au ridicat primele sate şi mici oraşe, adesea înconjurate de ziduri solide, care puteau să ţină vitele la adăpost pe timp de noapte şi hoţii departe de depozitele de grâne. Râurile sau izvoarele furnizau apă unor comunităţi de circa 2.000 de locuitori şi au devenit centre de comerţ pentru zonele din jur.

Construcţie de apărare – Pe la 7000 î.H., în Jericho erau ziduri şi turnuri din piatră şi chirpici. Craniile morţilor erau acoperite cu lut, li se puneau ochi din scoici şi li se desenau părul şi barba cu linii cafenii.

De la cultivatori la meseriași

Dezvoltarea satelor şi a oraşelor a făcut ca oamenii să nu mai migreze în teritoriu aşa cum o făcuseră strămoşii lor. Aşa a devenit posibilă producerea unor obiecte noi şi voluminoase, inclusiv din  ceramică,  netransportabile  pe distanţe lungi, din cauza fragilităţii şi greutăţii lor. Vasele de ceramică erau folosite la depozitare, însă probabil că ele au revoluţionat şi metodele de preparare a hranei. în acelaşi timp, prelucrarea materialelor precum piatra şi osul a devenit din ce în ce mai complexă, pe măsură ce ideile despre proprietate şi avere evoluau.

Magia vânătorilor

Timp de peste de 10.000 de ani, în vremea ultimei Ere Glaciare, primii artişti pictau pe pereţii peşterilor imagini ale animalelor pe care le vânau. Aceste picturi, executate în colţurile cele mai ascunse, jucau poate un rol în vreun act de magie menit să asigure succesul vânătorii – de aici prezenţa în unele picturi a săgeţilor şi a simbolurilor în formă de grătar, probabil capcane.

Multe dintre siluete sunt frumos pictate, uneori policrom, în negru, galben şi nuanţe de ocru roşcat. Alte siluete au fost scrijelite sau săpate în peretele peşterii, sau pe bucăţi de os ori piatră ce se puteau transporta.

Când animalele au devenit cei mai buni prieteni ai omului

Puii de lup dresaţi să ia urma vânatului şi pentru pază au fost probabil primele animale domesticite. Domesticirea vitelor a apărut probabil ca urmare a hotărârii de a vâna masculii, păstrând femelele pentru a purta şi a hrăni pui care să fie utili în viitor.

Curând, oamenii şi-au dat seama că animalele din jur lăsau caracteristici distinctive ale lor drept moştenire urmaşilor. Acest lucru le va fi arătat cum să influenţeze o generaţie ulterioară, cruţând animalele ce dovedeau calităţi precum docilitate şi o producţie mare de lapte, carne sau lână. În locuri depărtate unul de altul, în Mesopotamia dar şi în China, animalele începuseră să fie domesticite în jurul anului 6000 î.H.

Culesul primelor recolte

Trecerea de la vânătoare şi cules la cultivarea pământului s-a făcut probabil atunci când, în loc de a culege cerealele sălbatice şi a pleca apoi mai departe, un grup de oameni a descoperit o zonă mai întinsă în care creşteau aceste plante şi a hotărât să rămână şi să aştepte următoarea coacere a grânelor. Apoi ei au început să semene seminţe pentru a asigura următoarea recoltă şi să construiască adăposturi permanente care să le protejeze investiţia.

Astfel, oamenii deveniseră cultivatori. Pe la 5000 î.H., erau cultivate deja numeroase plante, alimente de larg consum până astăzi: grâul şi orzul în Orientul Apropiat, porumbul în America Centrală, orezul în China, cartofii în America de Sud. Câmpurile terasate şi canalele de irigaţii au mărit recoltele, hrănind mai mulţi oameni.

Lumea spiritului

Se ştiu puţine despre credinţele religioase ale societăţilor umane preistorice, însă după sculpturile care au supravieţuit se pare că acum 10.000 de ani oamenii credeau în existenţa unor fiinţe sau spirite supranaturale.

Unele dintre acestea aveau poate legătură cu animalele pe care le vânau, altele erau poate zeităţi ale fertilităţii, al căror cult era esenţial pentru a asigura belşugul recoltelor şi al turmelor.

Lege și ordine

Primele comunităţi erau mici şi nu era nevoie de un sistem complex de guvernare. Multe societăţi aveau o bogată viaţă culturală, iar obiceiurile şi tradiţiile ajungeau pentru a reglementa treburile şi a rezolva disputele. Autoritatea o deţineau membrii mai vârstnici ai grupului, sau preoţii.

Dezvoltarea comunităţilor de cultivatori, unde sarcinile necesitau cooperarea tuturor, a impus o guvernare mai structurată, ducând la apariţia şefilor, care trebuiau să organizeze sistemele de irigaţie, forţa de muncă, depozitarea şi distribuirea alimentelor şi plata celor care făureau unelte sau alte bunuri. În timp, mantia regală a revenit celor care şi-au condus neamul în disputele cu alţii pentru drepturile de posesiune a pământului sau a apelor.

La unison – Chiar şi capetele încoronate, precum acest faraon din 3100 î.H., dădeau o mână de ajutor în munca de la marile proiecte de irigaţie.

Începuturi urbane

Descoperit şi excavat de către arheologi doar în 1961, Çatal Hüyük din sudul Turciei este unul din cele mai vechi oraşe ale lumii. A fost construit cu 8.000 de ani în urmă de către cultivatori şi conducători de turme care munceau pe câmpurile de dincolo de ziduri şi se întorceau seara în oraşul lor fără străzi, dormind în casele lor pe priciuri sub care se odihneau oasele străbunilor.

Casele din oraşul fără străzi Çatal Hüyük erau construite din chirpici, lipite  unele de altele, intrându-se în ele doar pe scări, printr-o deschidere în acoperiş. O bucătărie ocupa un colţ al camerei principale, iar priciurile pentru lucru şi dormit erau plasate de-a lungul pereţilor.

Casele aveau ziduri exterioare simple şi fără ferestre. Zidurile interioare însă erau bogat decorate, iar obiectele dezgropate – un altar pentru un zeu-taur, altul pentru o zeiţă în chinurile facerii – dovedesc existenţa unui cult al fertilităţii. Un al treilea altar, dedicat poate zeităţii morţii, prezintă imagini cu vulturi care curăţă de carne oasele celor morţi. În Çatal Hüyük se găseau diferiţi meşteşugari specializaţi, unii făcând oglinzi şi cuţite din obsidian – sticla vulcanică neagră cu care se făcea comerţ pe tot cuprinsul Orientului Apropiat.

Dincolo de mormânt

O caracteristică umană străveche este refuzul de a admite că moartea înseamnă sfârşitul. Chiar şi la omul de Neanderthal, o ramură a lui Homo sapiens dispărută acum 35.000 de ani, exista ritualul de înmormântare. Într-un mormânt s-au găsit chiar şi flori. Puţin mai târziu, morţii vânătorilor din Era Glaciară târzie erau uneori înmormântaţi cu podoabe şi arme, pentru viaţa de dincolo de moarte, şi acoperiţi cu o pulbere de ocru roşu, ce semnifica poate sângele unei noi naşteri.

În unele comunităţi timpurii de cultivatori din Orientul Mijlociu, oasele morţilor erau lăsate să fie curăţate de vulturi, înainte de a fi îngropate în casă. În Egiptul predinastic, exista obiceiul de a îngropa cadavrele în deşert, unde nisipul împiedica degradarea şi conserva pielea şi părul. Acest lucru se poate să le fi sugerat egiptenilor de mai târziu practica mumificării.

Dispozitiv de luptă

Comunităţile de vânători şi culegători nu trăiau întotdeauna în pace, cum o arată schelete vechi de 10.000 de ani ce poartă semne de moarte violentă. Conflictele s-au extins când oamenii s-au aşezat în sate şi au început să se bată pentru pământuri sau alte resurse. Când au apărut primele oraşe-state, s-au format oşti şi o clasă socială a soldaţilor, care-şi câştigau existenţa din război.

Primele războaie propriu-zise ale istoriei au fost probabil declanşate de certuri pentru accesul la apă. Armele s-au perfecţionat odată cu ştiinţa prelucrării metalelor. Victoria în război făcea pentru un timp dintr-un oarecare conducător local un stăpân atotputernic, recompensându-l cu mână gratuită de lucru, reprezentată de trupele oraşului cucerit..

Monumente închinate zeilor

Pe la 3000 î.H., comunităţile de cultivatori din Mesopotamia formaseră puternice oraşe-state. Cel mai cunoscut este Ur, biblicul „Ur al Cal-deenilor”, din care se zice că a plecat Avraam în marea sa călătorie, dar mai existau şi altele, toate bogate datorită pământurilor fertile, meşteşugarilor pricepuţi şi negustorilor aventuroşi. Negustorii aduceau materii prime, metale şi piatră, pe care meşteşugarii le transformau în unelte, arme, bijuterii, statui şi vase, pentru folosinţa cetăţii sau pentru schimburi.

Fiecare oraş din Sumer se afla sub patronajul unui anume zeu sau zeiţă, în cinstea căruia sumerienii construiau zigurate – piramide în trepte din chirpici cu un altar în vârf, unde sălăşlu-ia zeitatea. În timp, cetăţile au fost cucerite de regate mai mari, iar acestea au fost cotropite de imperii şi mai mari. Istoria Orientului Apropiat după 2.500 î.H. este în mare parte cea a unei succesiuni de imperii, culminând în secolul al VI-lea cu Imperiul Persan, care se întindea de la Marea Egee, la vest, până la graniţele Indiei, la est, şi de la Oceanul Indian până la Marea Aral.

Comerț pe apă

Agricultura a dus la dezvoltarea comerţului, comunităţile sedentare de cultivatori fiind nevoite deseori să se bazeze pe cheresteaua şi lemnul aduse din regiunile învecinate. Primele cetăţi din Mesopotamia produceau mărfuri pe care le schimbau pe materii prime din regiunile înalte din jur. Metodele de transport s-au perfecţionat şi au apărut ambarcaţiunile de marfă.

Puţin adânci însă uşor de manevrat, aceste ambarcaţiuni erau menite să poarte vite şi produse agricole pe râuri şi estuare. Altele, din trestie, făceau comerţ în Golful Persic către Dilmun, astăzi Bahrain, către Djibouti – şi ajungeau chiar până la cetatea Mohenjo-Daro, pe Valea Indului, în Pakistanul de astăzi. Pe lângă grâne, ele transportau pânză de la Ur şi aduceau înapoi fildeş negru, perle, lapis, lazuli şi cherestea, fără a mai socoti importul şi exportul de numeroase tehnologii noi.